Dumitrescu Andy

Fuziune Nucleară

Fizică
Clasa XII D
 Fuziunea nucleară reprezintă combinația a două nuclee ușoare într-un
nucleu mai greu. Fuziunea, sau reacția termonucleară a elementelor
ușoare sunt reacții tipice care au loc în Soare și în alte stele. Într-adevăr, în
Soare, în fiecare secundă, 657 milioane de tone de hidrogen sunt
transformate în 653 milioane de tone de heliu. Cele 4 milioane de tone
lipsă sunt apoi convertite în radiații – acest fenomen asigurând strălucirea
Soarelui. Temperaturile extreme și de presiune înaltă creează o stare a
materiei, puternic ionizată, numită plasmă și care este menținută în
volumul respectiv prin intermediul forțelor gravitaționale.
O reacție de fuziune în care este eliberată o cantitate relativ mare de
energie (27,7 MeV) este una în care patru protoni interacționează ducând
la formarea unui nucleu de heliu (o particulă alfa). Reacțiile de fuziune,
cu toate acestea, nu sunt ușor de realizat pe Pământ. Trebuie să se țină
cont de faptul că temperaturile necesare sunt extrem de mari, în general
de ordinul a sute de milioane de grade Kelvin și odată plasma fierbinte
creată rămâne problema menținerii ei care nu e una tocmai ușoară.
Pentru inițierea reacției de fuziune trebuie învinsă repulsia coulombiana
dintre nuclee. Astfel acestea trebuie să aibă energii cinetice incidente mari
de la câțiva keV la câteva sute de keV. La temperaturi de zeci sau sute de
milioane de grade Kelvin, electronii sunt expulzați din atomi, reactanții
existând ca o plasmă fierbinte.
Energia obținută prin fuziune

Principala problemă tehnică este legată de generarea de temperaturi și

presiuni extrem de ridicate în gazul ionizat - plasma - și de izolarea
acestuia pentru un timp suficient de lung, astfel încât să declanșeze
eliberarea de energie. Odată ce acest lucru este realizat și au loc suficiente
reacții de fuziune, condițiile se automențin astfel încât se poate realiza o
producție continuă de energie.
Condiția necesară pentru eliberarea de energie de la un reactor
termonuclear este dată de criteriul lui Lawson care afirmă că produsul
dintre densitatea de nuclee din plasmă și timpul confinării la temperatura
de igniție trebuie sa depășească o anumită valoare de prag. Pentru reacția
de fuziune D-T acesta este: neτE ≥ 1.5 × 1020 s/m3
Necesitatea de a avea o temperatură înaltă presupune ca plasma să nu
intre în contact cu pereții. Prin urmare, trebuie să se lucreze cu tehnici
speciale de izolare a plasmei.
Există trei metode de izolare a plasmei: gravitațională, magnetică și
inerțială. În stele, izolarea se datorează gravitației, care creează o presiune
suficient de mare. Acest tip de izolare nu se poate aplica pe Pământ. În loc
se pot folosi câmpurile magnetice puternice pentru a capta plasma prin
metoda confinării magnetice sau metoda confinării inerțiale prin
comprimarea unor granulele de hidrogen cu ajutorul unui laser puternic
sau cu un fascicul de particule.
În cazul confinării magnetice, în care densitatea de particule este mai
mare, de aproximativ 1020/m3, timpul de confinare dat de criteriul Lawson
trebuie să fie mai mare de 1s. În cazul confinării inerțiale densitatea tipică
este de 1031/m3, iar timpul de confinare trebuie să fie de ordinul 10 -11s.
Confinare magnetică

Mișcarea particulelor încărcate în plasma poate fi controlată de un

câmp magnetic exterior. În sistemele cu confinare magnetică, numite
reactoare Tokamak, plasma (D-T de exemplu) este încălzită și confinată la
o densitate de aproximativ 1021 de particule pe metru cub. Câmpul
magnetic este conceput astfel încât particulele sa rămână în interiorul
incintei, altfel temperatura ar scădea sub valoarea la care se produce
fuziunea.
La asemenea valori ale temperaturii presiunea datorată câmpului
magnetic este de asemenea una impresionantă. Pentru o densitate de
particule precum cea din atmosfera de aproximativ 1027 particule pe metru
cub și pentru o energie termică de 10 keV, presiunea magnetică trebuie să
depășească 108 hPa. Bobinele generatoare de câmp și suporturile lor
mecanice nu pot rezista la astfel de presiuni! Pentru a reduce presiunea
este necesară micșorarea densității de particule. Pentru a
îndeplini criteriul lui Lawson privind aprinderea plasmei aceasta trebuie
menținută în aceste condiții un interval mai mare de timp.
Configurația cea mai eficientă a câmpului magnetic s-a dovedit a fi cea
toroidală. Camera reactorului seamăna cu o gogoașă și are o forma
închisă precum o "sticlă magnetică". De fapt, pentru a asigura stabilitatea
plasmei, liniile de câmp magnetic urmează un traseu elicoidal. O astfel de
izolare este furnizată de dispozitive cunoscute sub numele de Tokamak,
stelarator și RFP (reverse pinch field).
Confinare inerțială

Tehnica fuziunii prin confinare inerțială constă în pregătirea unei

pastile D-T care este apoi încălzită rapid pentru a atinge o temperatură și
o presiune care să asigure atingerea stării de plasmă.
Acest lucru este realizat atunci când pastilele sunt comprimate prin
bombardarea cu pulsuri laser puternice și focalizate. În aceste condiții
suprafața pastilelor se evapora și formează o plasmă în forma de coroană.
Plasma se extinde și generează un front de compresie interioară care
provoacă implozia pastilelor creând o reacție de fuziune instantanee.
Sistemul de fuziune cel mai avansat cu privire la confinarea inerțială
este NOVA de la Laboratorul Lawrence Livermore din Statele Unite ale
Americii. Cercetătorii de la NOVA au demonstrat că se pot atinge
densități de 600 de ori mai mari decât cea a lichidului D-T și de 20 de ori
mai mari decât densitatea plumbului.
Tokamak-uri și stelaratori

Într-un tokamak o serie de bobine sunt plasate în jurul camerei de reacții în forma de tor. Miezul transformatorului trece prin centrul
Tokamak-ului, în timp ce curentul de plasmă formează un circuit secundar. Câmpul perpendicular, așa numit și poloidal este indus atât
intern de către curentul din plasma cât și extern de către bobine poloidale dispuse de-a lungul perimetrului camerei.
Acest curent încălzește plasma la o temperatură necesară foarte ridicată, de circa 10 milioane de K. Ideea tokamak-ului a pornit de la
fizicienii ruși Andrei Saharov și Igor Tamm. Principalul dezavantaj al unui tokamak îl reprezinta domeniul de parametri relativ îngust.
Cel mai mare Tokamak construit până acum este Joint European Torus (JET).
În dispozitivele numite stelaratoare, condițiile de plasmă sunt reglate de curenții care circulă în afara acesteia. Liniile elicoidale ale
câmpului din stelaratoare sunt produse printr-o serie de bobine, care sunt la rândul lor elicoidale.
Cel mai mare stelarator este Dispozitivul Elicoidal Mare (LHD), care a început să funcționeze în anul 1998, la Institutul Național de
Cercetare a Fuziunii din Japonia. Deoarece în stelaratoare niciun curent nu este indus în plasmă, încălzirea trebuie să fie obținută prin
alte mijloace, de exemplu, prin radiații electromagnetice. O astfel de tehnică a fost concepută în Grefswald, Germania. Aceste
dispozitive sunt similare cu tokamak-urile in ceea ce privește câmpurile toroidale și poloidale. Curenții sunt însă mult mai puternici și în
același timp direcția câmpului toroidal în plasma este inversată la marginea plasmei. Acest tip de sistem funcționează de exemplu în
Padova, Italia.