TEHNOLOGII ELECTRICE SPECIALE

Tehnologie - știință a metodelor și mijloacelor de prelucrare a materialelor ca

formă, structură, calitate a suprafeței sau ca proprietăți fizico-chimice
- ansamblul proceselor, metodelor operațiilor de realizare a unui produs.
Electrotehnologiile (tehnologiile electrice) sunt tehnologii la care transformarea
unor materiale se face folosind principii electrice.
Obs: A nu se confunda principiul cu energia folosită.
De pildă, sudarea electrică este electrotehnologie, iar strunjirea este tehnologie
mecanică, deși ambele folosesc energia electrică.
Tehnologii electrice :
• clasice (conventionale): sudarea electrică, topirea electrică a metalelor,
galvanizarea, electroliza, etc.
• speciale (neconvenționale): electroeroziunea, procese cu laser, procese cu
fascicul de electroni, procese in campuri electrice intense, procese in capuri
mgnetice intense, etc.
Ne propunem: studierea principiilor fizice ale tehnologiile electrice speciale,
echipamentele și instalațiile specifice, domeniile de utilizare, avantajele față de alte
tehnologii
ELECTROEROZIUNEA

Electroeroziunea constă în prelucrarea

prin eroziune electrică, bazată pe efectele
erozive ale unor descărcări electrice în
impuls, amorsate între doi electrozi, în
care unul este electrodul sculă, iar celălalt
piesa de prelucrat.
Reprezintă un procedeu foarte modern de
realizare de piese metalice de formă
complicată, necesare în primul rând la
obţinerea de matriţe, ştanţe, etc. (din
atelierele de sculărie), dar şi la obţinerea
unor piese complexe, de serie mică.
ELECTROEROZIUNEA

Fenomene fizice
Între electrodul sculă şi piesă există un
interstiţiu de ordinul 10...500 m, umplut cu
un lichid dielectric (petrol, ulei de
transformator sau apă deionizată), ce
constituie mediul în care are loc descărcarea.
Dacă cei doi electrozi sunt alimentaţi de la o
sursă de tensiune continuă în regim de
impulsuri, asperităţile de pe suprafeţele
electrozilor, aflate faţă în faţă, determină
valori mari ale câmpului electric în acea
zonă, datorită distanţei mai mici între
vârfurile asperităţilor. Câmpul electric intens
determină apariţia unei descărcări electrice,
ce cuprinde mai multe faze.
ELECTROEROZIUNEA

În prima fază a descărcării, electrodul

catod emite electroni, care vor fi
acceleraţi în câmpul electric intens dintre
electrozi. În această fază, tensiunea între
electrozi este relativ ridicată, dar curentul
are o valoare foarte mică.
În faza a doua, datorită accentuării
efectelor ionizante, curentul electric prin
lichidul dielectric creşte mult, iar
tensiunea scade datorită scăderii
rezistenţei electrice a interstiţiului. Între
asperităţile electrozilor se formează
microcanale de plasmă, cu conductivitate
electrică mare şi temperatură foarte
ridicată (8000...120000C), ce topeşte
ELECTROEROZIUNEA
În faza a treia, microcanalele de plasmă, au tendinţa de a
se dilata şi, sub efectul temperaturilor ridicate, se
formează bule de gaz, de presiune foarte ridicată (datorită
rezistenţei pe care o opune lichidul dielectric). În acest
moment impulsul de tensiune aplicat între electrozi
trebuie să se anuleze, deoarece descărcarea tinde să
devină necontrolată, cu transformarea în arc electric, la
care curentul ar creşte exponenţial, iar piesa şi scula s-ar
topi intens.
În faza a patra, la întreruperea tensiunii şi a curentului
electric, bulele de gaz se dilată exploziv şi prin efect de
cavitaţie vor smulge particulele topite de pe suprafaţa
piesei. Aceste particule, de ordinul m, sunt proiectate în
afara microcanalelor şi rămân în lichidul dielectric.
Prin pomparea lichidului dielectric care circulă cu
presiune în zona interstiţiului, particulele sunt evacuate
din zona electrozilor şi reţinute de un echipament de
filtrare. Spaţiul dintre electrozi îşi reia proprietăţile
electroizolante şi se poate reamorsa o altă descărcare în
impuls.
Pe suprafaţa piesei vor apărea multiple cratere
 ELECTROEROZIUNEA
Menţinând distanţa constantă între electrodul sculă şi piesă, prin
electroeroziune, scula se afundă în piesă. De remarcat este că, de cele mai
multe ori, scula este realizată din materiale puţin dure (cupru, grafit), iar piesa
din materiale dure (oţel aliat, wolfram, etc).
Deoarece la conducţie participă atât electroni cât şi ioni pozitivi, câmpul
electric E dintre electrozi determină forţe F asupra purtătorilor de sarcină q:
(1.1)
Deoarece sarcina electronului este egală cu sarcina ionului pozitiv, forţele
electrice ce se exercită asupra electronilor şi ionilor pozitivi sunt egale. Aceste
forţe determină acceleraţii asupra purtătorilor de sarcină, invers proporţionale
cu masele lor:
, (1.2)

unde şi ae sunt masa, respectiv acceleraţia electronului, iar şi aQ sunt masa,

respectiv acceleraţia ionului pozitiv.
Deoarece , rezultă . Concluzia care se trage este că electronii
 ELECTROEROZIUNEA
Dacă descărcarea în impuls durează 5...10 s (durată scurtă) efectele
bombardamentului electronilor asupra anodului sunt mai importante. În această
situaţie, piesa trebuie conectată la polaritatea “+„ a sursei.
Dacă descărcarea este mai lungă (100...2000 s), ionii pozitivi vor avea timpul
necesar pentru a ajunge la catod şi vor provoca efecte erozive mai importante asupra
acestuia (ionii pozitivi având mase mai mari, deci energii cinetice mai mari). În acest
caz, piesa se va conecta la polaritatea “-„ a sursei.
Rezultă, pentru prelucrarea electroerozivă, următoarele condiţii fizice necesare:
 electrozii trebuie să fie realizaţi din materiale conductoare electric,
deoarece energia electrică se aplică direct în zona interstiţiului;
 între electrozi trebuie să existe un lichid electroizolant;
 distanţa între electrozi să fie suficient de mică pentru a se amorsa
descărcarea;
 energia electrică trebuie dozată sub formă de impulsuri de scurtă durată,
căci prelungirea duratei de descărcare conduce la arc electric ce erodează intens şi
necontrolat atât piesa cât şi scula;
 deoarece apare şi erodarea electrodului sculă (odată cu erodarea piesei), se
impune ca această erodare să fie minimă. Pentru aceasta, se asigură o polarizare
 ELECTROEROZIUNEA
Scheme electrice de generare a impulsurilor
Sunt întânite două grupe de generatoare:
 generatoare de relaxare, cu circuite RC;

 generatoare de impulsuri comandate.

Generatoare de relaxare
Generatoarele de relaxare îşi bazează funcţionarea pe încărcarea şi
descărcarea repetată a unui condensator. Se consideră generatorul RC,
din figura următoare. Condensatorul C se încarcă prin rezistenţa R de
la sursa de tensiune continuă U. Tensiunea U este furnizată de un
redresor alimentat de la de la un transformator trifazat conectat la
reţea.
Încărcarea se face după legea :
GENERATOR DE RELAXARE RC
 GENERATOR DE RELAXARE RC
Tensiunea Uc (la bornele condensatorului) nu va atinge însă valoarea
U, căci, datorită interstiţiului mic dintre electrozi, se produce
descărcarea atunci când tensiunea Uc atinge valoarea Ui – tensiunea
de iniţiere a descărcării.
Constanta de timp a regimului de încărcare este: , iar
constanta de timp a regimului de descărcare este , unde Rp
reprezintă rezistenţa circuitului de descărcare. Cum ,
condensatorul se descarcă mult mai rapid decât s-a încărcat datorită
constantelor de timp mult diferite.
Întreruperea descărcării se produce la scăderea tensiunii Uc la valoarea
Ud.
Apare curentul de descărcare id, oscilatoriu amortizat, la care
importanţă prezintă valoarea primului maxim:
 GENERATOR DE RELAXARE RC
unde Lp reprezintă inductanţa parazită (nefigurată), a conductoarelor
de legătură, din circuitul de descărcare.
Durata descărcării (a primei semialternanţe) este impusă doar
de valorile C şi Lp din circuit:

Durata încărcării condensatorului este influenţată de tensiunea de

încărcare, rezistenţa R şi tensiunea de iniţiere:

Curentul de descărcare poate fi reglat numai prin modificarea valorii

capacităţii C, ceea ce atrage şi modificarea duratei descărcării.
În plus, valorile Ui şi Ud depind foarte mult de starea dielectricului
(prin numărul de particule conductoare ce mai există în interstiţiu) şi
de distanţa dintre vârfurile asperităţilor. În consecinţă va rezulta o
prelucrare neomogenă a piesei.
 GENERATOR DE RELAXARE RLCD
Pentru a limita dispersia de încărcare a condensatorului se poate introduce
o inductanţă L în serie cu rezistenţa R de încărcare, rezultând generatorul
RLC. Creşte frecvenţa descărcărilor, deoarece tensiunea de încărcare
creşte mult mai rapid, liniar în timp.
Se menţin însă deficienţele generatorului RC legate de posibilităţi reduse
de reglaj, descărcarea are caracter aleatoriu, rezultând o prelucrare de
calitate slabă, cu rugozitate mare. În plus, dacă nu se iniţiază amorsarea,
tensiunea de încărcare poate creşte mai mult decât valoarea U, cu
40...80%.
O soluţie constructivă mai reuşită rezultă prin conectarea unei diode în
paralel cu bobina de încărcare, obţinându-se generatorul RLCD.
În această soluţie, nu pot apare tensiuni de încărcare a condensatorului
mai mari decât cele stabilite. La încărcare, dioda D este polarizată invers.
Dacă tensiunea la bornele condensatorului depăşeşte valoarea U, dioda va
fi polarizată direct, limitând încărcarea condensatorului, deci curentul de
descărcare nu va avea valori nepermis de mari care să producă rugozitate
GENERATOR DE RELAXARE RLCD
 GENERATOR DE RELAXARE RLCD
Generatorul RLCD asigură o calitate mai bună a suprafeţei prelucrate,
precum şi o productivitate mai bună. Durata unui ciclu de încărcare-
descărcare este mai mică decât la un generator RC:

Generatoarele de relaxare produc curenţi ridicaţi, de 100...1000 A, cu

durate de timp mici ale impulsurilor, de 1...10 s.
În aceste condiţii, pentru ca materialul îndepărtat să fie preponderent
de la piesă şi minim de la sculă, este necesar a se lucra cu piesa
conectată la anodul sursei, iar electrodul la catod. Fenomenologic,
explicaţia se bazează faptul că există două categorii de purtători de
sarcină, de mase şi viteze diferite.