Curs 4

Generalități privind dielectricii și materialele electroizolante

Electroizolanții sunt acele mat eriale care au rolul principal de a izola electric părțile
conduct oare înt re ele, prezentând o conductivitate mică și implicit o rezist ivit at e foart e mare.
Elect roizolan ții pot fi ut ilizați la fabricarea cablurilor electrice, pot fi întâlniți în echipamente
elect rice, dar și în diverse dispozitive electrice și electronice.

Pe lângă rolul principal prezentat anterior, electroizolanții, în funcție de aplicație, pot avea și
o serie de funcții secundare, precum:

1. suport al părților conductoare dintr-un echipament ;

2. izolarea component elor conduct oare dint r-un echipament față de exterior;
3. evacuarea căldurii cauzate de pierderile de energie la nivelul componentelor
conduct oare dint r-un echipament / dispozit iv .

Tinând cont de funcțiile și rolul electroizolanților, putem spune că funcționarea unui

echipament sau dispozit iv și implicit durat a de via ță a acestuia sunt în strânsă legătură cu
performanțele electroizolantului.

Din punct de vedere a stării de agregare, materialele electroziolante pot fi împărțite în 3 (trei)
cat egorii:

1. M ateriale electroizolante solide – sticlă, materiale ceramice, cuar ț, hârtie, materiale

polimerice. (ex. cabluri elect rice)
2. M ateriale electroizolante lichide – uleiul de t ransformat or, uleiul de condensat or,
uleiuri veget ale (ex. ulei de in), uleiuri sint et ice. (ex. t ransformat oare)
3. M ateriale electroizolante gazoase – au rolul de a stinge eventuale descărcări electrice
– din această categorie fac parte o serie de gaze precum aerul, argonul, azot ul,
hidrogenul, neonul, cript onul si gazele elect ronegat ive. (ex. întrerupătoare de circuit
cu gaz, aparat e de comut ație electrice cu gaz)

Pe de altă parte, materialele dielectrice (sau mai pe scurt , dielectricii) sunt definit ie ca fiind
acea cat egorie de mat eriale care se polarizează în prezen ța unui câmp electric. Mai exact,
dielect ricii au rolul de a acumula sarcina electrică, de a o înmagazina pentru anumite perioade
de t imp, de a o elibera în anumit e condiții, dar, extrem de important, înmagazinarea de
sarcină nu trebuie să conducă la un nivel extrem de ridicat al conducției elect rice în mat erial.
Per ansamblu, putem afirma că materialele electroizolante sunt o categorie de materiale
dielect rice, la nivelul cărora, conducția este un fenomen mult mai puțin evident. Din acest
motiv, materialele electroizolante se caracterizează în principal pe baza mărimilor asociat e
conducției, în timp ce materialele dielectrice se caracterizează cu ajutorul mărimilor asociate
fenomenului de polarizare.

1
Pentru o mai bună înțelegere a celor două categorii de materiale, sunt prezentate mai
principalele diferen țe între dielectrici și elect roizolan ți:

Dielectrici Electroizolanți

Definiție Materiale care se polarizează M at eriale care nu perm it t recerea

curent ului elect ric

Rol/ funcție Acumulează și înmagazinează Nu permit acumularea de sarcină

sarcini elect rice electrică în cantități semnificative

Conductivitatea Fenomen de conducție

mai Fenomen de conducție la un nivel
electrică evident în anum it e condiții și foarte scăzut
pent ru scurt e perioade de t imp

Polarizarea Prezintă sarcini electrice libere Prezintă puține sarcini elect rice
libere

Rezistivitatea M ai mare Mai mică

electrică

Capacitate de Nu t o ți dielectricii sunt buni Nu t o ți electroizolanții sunt buni

izolare electrică elect roizolan ți dielect rici

Conductivitatea ( σ) , respect iv, rezistivitatea (ρ) sunt mărimile care caracterizează

capacit at ea unui mat erial de a permit e t recerea curent ului elect ric, deci, fenomenul de
conducție. Rezist ivit at ea est e mare în cazul mat erialelor care nu permit t recerea curent ului
elect ric.

1
=

Unitatea de măsură a rezistivității electrice este ohm-metrul ( m) .

Conductivitatea electrică, fiind inversul rezistivității, se măsoară în 1/( m).
Cum Siemens-ul (S) est e inversul ohm-ului, S= -1, se poate spune despre conductivitate că
mai poat e fi exp rimată în S/m.

Rezistivitatea electrică a unui material este o proprietate fizică intrinsecă, independentă de

dimensiunea sau forma gerometrică a materialului.
În cazul unui mat erial elect roizolant rezistivitatea este cuprinsă între 1010 și 1020  cm.

Pornind de la rezistivitatea electrică a materialului, se mai definesc în raport cu mat erialele

elect roizolan ții sau dielectricii:

2
 1. Rezistivitatea de volum, v [ Ωm], adică rezistența măsurată în curent continuu a unui
cub unit ar; raport ul dint re int ensit at ea câmpului elect ric cont inuu si densit at ea de
curent care parcurge mat erialul izolant .
2. Rezistivitatea de suprafață, s [ Ω], adică rezistența măsurată în curent continuu a unei
suprafețe unitare; raportul dintre intensitatea câmpului elect ric cont inuu si densit at ea
liniară de curent care parcurge stratul superficial al unui material izolant.
Cele două mărimi caract erist ice t ehnice definit e mai sus sunt ut ilizat e pent ru a descrie
funcționarea în cazuri concrete tehnice. Acestea NU sunt const ant e de mat erial.

Polarizarea

O nouă constantă de mat erial în raport cu dielect ricii est e permitivitatea dielectrică (ε), o
mărime ce caracterizează starea de polarizație a materialului și mai exact capacitatea
materialului de a înmagazina sarcină electrică. Pentru vid, 0=9,85* 10-12F/ m.
Totodată, se mai definește tangenta unghiului de pierderi (factorul de pierderi sau factorul
de disipa ție) (tgδ) adică mărimea ce caracterizează capacitatea unui dielectric de a disipa
energie.

Aceste două mărimi au fost definite pentru a caracteriza polarizarea care presupune faptul că
la aplicarea unui câmp elect ric, E, în mat erial apar dipoli electrici de polarizare (în plus față
de cei reali) ce modifică câmpul electric local într-un punct în corp.
Dipolul electric este un sistem (entitate moleculară) de sarcini electrice de mărimi egale și de
semne cont rare aflat e la o dist an ță d una față de alta.

Dipolii apar datorită deplasării limitate și elastice (fără consum de energie) a sarcinilor
elect rice în at om-moleculă, a ionilor cvasi-ficși în nodurile rețelei cristaline ionice sau datorită
orientării dipolilor reali ce există aleatoriu distribuiți în corpurile numit e polare (cu nesimet rie
chimică sau spațială). Alt fel spus, în moment ul în care asupra unui mat erial acționează un
câmp electric exterior, sarcinile din atom/moleculă se deplasează pe distanțe mici producând
o elongație/alungire a atomului/moleculei:

3
M omentul electric dipolar sau momentul de dipol este o mărime vectorială care este folosită
pentru caracterizarea separării sarcinilor electrice negative și pozitive. Se măsoară în
Coulomb-met ru [Cm].

Înt r-un sist em-dipol simplu, format din două sarcini-punct , una de valoare +q și cealaltă -q,
momentul dipolar est e:

p=qd

În moment ul în care mat erialul est e supus acțiunii unui câmp electric exterior, dipolul va
încerca să se alinieze în sensul câmpului.

Vom const at a ast fel o creștere a câmpului electric în material sub forma inducției electrice,
D . Creșterea în material a câmpului electric este caracterizată de permitivitatea dielectrică
(absolută):

Se definește totodată permitivitatea relativă, prin raportarea permitivității absolute la

permit ivit at ea vidului:

4
 =

Să presupunem un condensator plan- paralel pe care îl vom încărca. Vom observa că în

momentul în care condensatorul este conectat la o sursă de tensiune, la nivelul armăturilor
apar sarcini elect rice pe care le vom num i sarcini libere .

În momentul deconectării sursei de tensiune vom constata că sarcinile libere rămân blocate
la nivelul armăturilor. În acest moment, dacă vom analiza ce se întâmplă între armături vom
const at a fapt u l că în dielectric apar o serie de sarcini induse care vor da naștere unui așa numit
câmp elect ric indus, de semn cont rar câm pului produs de sarcinile libere.

= +

Dar cum știm sensul fiecăruia dintre câmpuri, rezultă:

= −
Totodată, mai poate fi scris că:
=
unde b<1, rezult ând:

Astfel, poate fi scris că:

= (1 − )

unde 1 − = 1/ , o mărime adimensională ce poartă denumirea de constantă dielectrică.

M aterial Valoare constantă dielectrică (k) – la 50Hz

Sticlă 4.9-5
PET/ M ylar 3.2
Nylon 3.4

5
 Hârtie 3.7
Por țelan 6
Apă 80

Înlocuind pe k, se poat e scrie:

Cum U=E* d, rezultă că o creștere sau o scădere a lui U conduce la o creștere sau la o scădere
a lui E.

Prin urmare, se poate spune că pent ru un condensat or plan-paralel se definește, capacitatea

C, care se calculează conform formulei de mai jos:

Mărimea tehnică de catalog ce caracterizează polarizarea este permitivitatea relativă.

Determinarea permitivității relative presupune determinarea capacității unui condensator.
Ca regulă generală, permitivitatea relativă nu poate fi mai mică de 1.
Din punct de vedere al ordinului de mărime, mat erialele dielect rice se împart în mat eriale
dielect rice cu:

a. Permitivitate relativă mică at unci când aceast a ia valori înt re 1 și 2,5.

b. Permitivitate relativă medie atunci când valoarea acesteia este cuprinsă între 2,5 și
4.
c. Permitivitate relativă mare atunci când valoarea acesteia este cuprinsă între 4 și 15.
Există și excepții, și anume, ceramicele pot lua valori de ordinul 102 și 103.
Cu cât un corp are o permit ivitate relativă mai mare cu atât se consideră că acel corp este mai
polar și disociază mai ușor în energie mică transformându-se în elect rolit , pract ic nu mai poat e
fi considerat izolant. De exemplu, permitivitatea relativă a apei atinge valoarea de 80-81, iar
cea a alcoolului 39, fapt ce ne face să nu considerăm aceste materiale electroizolanți, ci
elect roliți, având conducție electrică importantă de ordinul 104-106 cm.

În funcție de capacitatea unui dielectric de a se polariza, deosebim următoarele categorii de

mat eriale:

1. M aterial dielectric polar : material format din molecule care prezintă un moment
elect ric spont an.

6
 2. M aterial dielectric nepolar : mat erial format din m olecule care nu prezintă un
moment elect ric spont an.
3. M aterial dielectric neutru: material care nu prezintă moment electric spontan, dar
care poat e da naștere unor dipoli electric ”imaginari” în momentul în care asupra
acest uia acționează un câmp electric.

Permitivitatea relativă este utilă ca mărime la const rucția condensatoarelor, dar și în cazuri în
care trebuie evitată apariția unor condensat oare (cabluri - curen ți capacitivi de pierderi) sau
condensatoare parazite ce variază cu frecvența sau temperatura în circuite electronice.
Funcție de tipul dielectricului, permitivitatea și capacitatea condensatorului variază cu
t emperat ura, frecven ța, compoziția, șamd.

Conducția electrică la nivelul electroizolanților

Indiferent de tensiunea aplicată în electroizolanți apar curenți de conducție. Practic, nu există

elect roizolan ți perfecți pentru care rezistivitatea să tindă la infinit.

U d

Vor exista însă curenți și prin volumul materialului, iv, dar și la suprafață, is, print r-o peliculă
sub țire de impurități. Cei doi curenți vor caract eriza conducția de volum și suprafață prin
int ermediul r ezistivității de volum, v, și r ezistivității de suprafață, s, mărimi definite
ant erior.

Cant it at iv, rezistivitatea de volum este cu 1- 2 ordine de mărime mai mare decât
rezistivitatea de suprafa ță pent ru corpurile dielect rice neut re și cu până la 3-4 ordine de
mărime pentru corpurile dielect rice polare.
Determinările rezistențelor pentru obținerea rezistivității de volum și a celei de suprafață se
realizează cu ajutorul Tera-ohmmet relor sau M eg-ohmmet relor și presupun determinarea
unor rezist en țe mai mari de 1010 .

Rezistivitățile de volum și suprafață descriu practic capacitatea electroizolantului de a izola

din punct de vedere electric. Aceste două mărimi caracterizează un material. În cazul unui
produs există un număr mare de părți componente izolante, dispuse înt r-o schemă
complicată, astfel încât est e greu de apreciat rezist en ța echivalentă, de protecție împotriva
electrocutării accidentale. Caract erizarea unui produs se face pe baza rezistenței de izolație,

7
Riz,care se definește ca rezistența măsurată în curent continuu între partea conductoare și
masa circuit ului sau înt re fazele unui circuit polifazat (t rifazat ). Rezist ența este obligatoriu a fi
determinată pentru orice echipament care se pune sub t ensiune și are valori normat e funcție
de ut ilizarea circuit ului. Riz se măsoară la tensiuni standard de 500V, 1000V, 2500V cu
M egohmmet re. Rezist en ța de izolație atinge valori de ordinul zecilor, sutelor sau miilor de
M .

Străpungerea electroizolanților
Străpungerea dielectrică est e fenomenul t recerii direct e a curent ului elect ric prin volum, în
formă disruptivă de arc electric, însoțită de distrugerea materialului. Tensiunea la care are loc
fenomenul poartă denumirea de tensiune de străpungere, Ust r , iar mărimea de catalog
caracteristică este rigiditatea dielectrică, Est r .

cu următoarele unități de măsură: V/ m, M V/ m, kV/ cm, kV/ mm șamd.

Rigiditatea dielectrică depinde de foarte mulți factori, iar determinările acesteia se fac în
condiții standard. Arcul electric poate apărea și pe suprafață, fenomen ce poartă denumirea
de conturnare . Tensiunea de conturnare , Uc, NU este o caracteristică de material, ci a unui
produs finit. Calea de curent la conturnare poartă denumirea de linie de fugă. Dat fiind fapt ul
că la distanțe egale conturnarea apare înaintea străpungerii, se recomandă ca în practică să
se alungească geometric linia de fugă prin forme de tip pălării sau fuste. Această formă diferă
funcție de destinație (ex. interior-ext erior, cu prot ecție la ploaie, șamd), iar în zone poluante,
pentru a împiedica ”pietrificarea” depunerii poluante pe izolator, se recomandă acoperirea
elect roizolan ților cu vaselină siliconică sau alte materiale.

Rigiditatea dielectrică depinde practic de starea fizică a electroizolantului și se consideră a fi

mică dacă atinge valori de ordinul zecilor de kV/ cm (gaze și solide poroase, fibroase), medie
pent ru valori de ordinul sutelor de kV/ cm (lichide elect roizolant e) și mare dacă ia valori
cuprinse între 1000 și 3000kV/cm. Rigiditatea dielectrică caracterizează practic
comportamentul materialului în înaltă tensiune.

8
Pierderi în dielectrici și/ sau electroizolanți

Datorită conducției și polarizării în dielectrici sau electroizolanți apar pierderi de energie

caracterizate de mărimea denumită factor de pierderi, tg, adică t angent a unghiului prin care
defazajul dint re curent ul și tensiunea la bornele condensatorului diferă.

I I
δ
π/ 2 U φ U

Condensator ideal Condensator real

= = 0 ≠0

= =

Pierderile electrice în dielectrici se manifestă prin degajare de căldură și sunt de două tipuri:
Pierderi prin conducție electrică (sau prin efect Joule) și pierderi prin histerezis dielectric
(pierderi de polarizație) și sunt întâlnite doar în câmpuri alternative.

Se observă clar că pentru a lucra la frecvențe mari cu pierderi mici trebuie ca dielectricul să
aibă un factor de pierderi cât mai mic. Factorul de pierderi se folosește pentru caract erizarea
funcționării în înaltă frecvență a dielectricilor:

1. Factorul de pierderi se consideră mic dacă atinge valori de ordinul 10 -4 ; (dielect rici
neut ri și ionici puri)
2. Factorul de pierderi se consideră mediu dacă atinge valori de ordinul 10 -3 ; (dielect rici
neut ri-polari ut ilizabili cel mult în medie frecven ță)
3. Factorul de pierderi se consideră mare dacă atinge valori de ordinul 10 -2 . (dielect rici
int erfaciali)

Comportarea în temperatură a electroizolanților

9
Temperat ura influen țează negativ toate proprietățile elect roizolan ților. Creșterea
t emperat urii conduce la creșterea exponențială a curenților de conducție (prin volum și de
suprafață), iar calitățile proaste ale unui elect roizolant sau dielect ric, de t ransmisie și
evacuare a căldurii, conduc la creșteri cumulative de căldură până la câmpuri elect rice ce at ing
valori apropiat e de străpungere.

Pe de altă parte, căldura conduce la ruperea legăturilor chimice cu consecințe directe asupra
proprietăților mecanico-fizice, fapt ce conduce la ”îmbătrânirea” electroizolant ului.
Dacă la temperatură se mai adaugă și alți factori de influență negativă (radiații, câmp electric,
...) efect ele sinerget ice/ cumulat ive sunt și mai grave.

Caracterizarea comportării electroizolanților în temperatură se face cu ajutorul stabilității

t ermice, clasei de izola ție, duratei de viață, curbelor de variație a proprietăților.

În practică, se aleg dintre toate proprietățile ce scad cu temperatura acea proprietate

(mecanică, electrică, fizică șamd) ce prezintă o scădere mai rapidă. Se stabilește o valoare
limită inferioară a proprietății alese, funcție de necesitățile practice. Temperatura la care prin
scăderea proprietății se atinge valoarea limită inferioară de utilizare se numește temperatură
de stabilitate termică. Fiecare mat erial are o temperatură de stabilitate termică. Înt rucât
înt r-un produs finit toate materialele electroizolante trebuie să rezist e la aceeași
temperatură, se introduce noțiunea de clasă de izolație ce cuprinde t oat e mat erialele ce au
aceeași temperatură de stabilitate termică. La proiectarea, construcția sau reparația unui
produs, se vor ut iliza mat eriale din aceeași clasă de izolație.

Clasificarea claselor de izolație se poate face în funcție de diferite standarde, dar cel mai des
înt âlnit est e st andardul IEC 60085 (International Electrotechnical Commission). Acest
st andard definește ca mărimi:

1. Indicele de evaluare termică a anduranței electroizolațiilor (ATE) , adică valoarea

t emperat urii, exprimat ă în grade Celsius, pân ă la care mat erialul testat prezintă performanțe
(proprietăți și/sau caracteristici) satisfăcătoare pentru a fi utilizat într-o anumită aplicație.
2. Indicele de evaluare a anduranței termice relative (RTE) care reprezintă valoarea
temperaturii exprimată în grade Celsius pentru care durata de viață estimată a
elect roizolant ului est e aceeași cu durata de viață estimată a materialului testat pentru o
t emperatură de anduranță termica (ATE) egală.

IEC IEC Punct maxim de ATE ( ⁰C) Exemple/ categorii de materiale

60085 600085 temperatură
vechi permisă
Hârtie neimpregnată, mătase,
90 Y 90⁰C >90-105
bumbac, cauciuc nat ural
vulcanizat , mat eriale t erm oplast ice
care se înmoaie pest e 90 °C

10
105 A 105⁰C >105-120 M at eriale organice precum
bumbac, mătase, hârtie, unele
fibre sint et ice

120 E 120⁰C >120-130 Poliuret an, mat eriale epoxidice,

poliet ilen t ereft alat și alte
mat eriale care au demonst rat o
durată de viață ut ilizabilă la această
temperatură

130 B 130⁰C >130-155 M at eriale anorganice, cum ar fi

mica, fibre de sticlă, azbest, cu
lian ți la temperatură ridicată sau
alt ele cu durat a de viață utilizabilă
la această temperatură

155 F 155⁰C >155-180 M at eriale din clasa 130 cu lian ți

st abili la t emperat uri mai ridicat e
sau alt e mat eriale cu durat a de
viață utilizabilă la această
temperatură

180 H 180⁰C >180-200 Elast omeri siliconici și materiale

anorganice din clasa 130 cu lianți la
temperatură înaltă sau alt e
mat eriale cu durat a de viață
utilizabilă la această temperatură

200 200⁰C >200-220 M at eriale similare celor din Clasa b

inclusiv Teflon

220 220⁰C >220-250 M at eriale din Clasa 200

240⁰C Folii poliim idice

250 250⁰C >250 M at eriale din Clasa 200

11