Materiale Electrolizante

MATERIALE ELECTROIZOLANTE 1
______________________________________________________________________________
2. MATERIALE ELECTROIZOLANTE
Materialele electroizolante sunt caracterizate prin valoarea mare a rezistivităţii electrice (  107
m) şi - în teoria benzilor de energie - prin lăţimea mare a benzii interzise Fermi (wi  3eV).
Datorită faptului că toate materialele izolante se polarizează în câmp electric ele se numesc şi
dielectrici; nu toţi dielectricii sunt însă şi izolanţi, unii fiind semiconductori (feritele, siliciul, germaniul etc).
Principalele utilizări ale lor sunt la izolarea circuitelor electrice ale maşinilor şi aparatelor faţă de
circuitele magnetice, faţă de masă sau faţă de pământ şi ca dielectric pentru condensatoare. Dielectricii
speciali (feroelectrici, piezoelectrici, electreţi) au şi alte utilizări, în special ca traductoare.
Solicitările complexe la care sunt supuse aceste materiale (electrice, mecanice, termice, chimice) fac
ca puţine dintre ele să fie satisfăcătoare din toate aceste puncte de vedere.
Cunoaşterea proprietăţilor şi posibilităţilor de întrebuinţare a acestor materiale este foarte
importantă pentru că durata de viaţă a unei maşini sau a unui aparat electric este limitată tocmai de durata
de viaţă a materialelor electroizolante din construcţia lor.
2.1 Definiţii şi criterii de clasificare a dielectricilor

Dielectric în sensul originar al cuvântului este un material rău conducător de electricitate. O
definiţie mai corectă a dielectricului este aceea că el este materialul care prezintă stări de polarizaţie.
O clasificare a dielectricilor, utilizând diverse criterii, este redată, sintetic, în tabelul 2.1.
Atât materialele electroizolante (în totalitate) cât şi cele semiconductoare prezintă, la joasă
temperatură, fenomenul de polarizare mai pregnant decât fenomenul de conducţie.
Luând în considerare cea de a doua definiţie, un prim criteriu de clasificare al dielectricilor este cel
al conducţiei electrice, după care dielectricii pot fi izolanţi electrici sau semiconductori. Cele două clase de
materiale dielectrice sunt caracterizate prin valoarea rezistivităţii:  = 106 ... 1018 m la izolanţii
electrici şi  = 106 ... 1018 m la semiconductori.
După tipul de polarizaţie pe care-l prezintă şi dependenţa sau independenţa acesteia de câmpul
electric aplicat, dielectricii se împart în: pasivi, la care polarizaţia depinde de intensitatea câmpului electric
E şi activi, la care nu există o astfel de dependenţă.
Cei pasivi, în funcţie de mecanismul de polarizare sunt dielectrici cu polarizaţie electronică, ionică
sau de orientare.
Cei activi (denumiţi astfel pentru că pot fi utilizaţi pentru generarea, amplificarea, modularea sau
conversia semnalelor electrice), în funcţie de factorul neelectric ce produce polarizarea permanentă sau
cvasipermanentă se pot ordona în: feroelectrici, piezoelectrici, piroelectrici şi electreţi (cu polarizaţie
cvasipermanentă).
După starea de agregare există dielectrici solizi, lichizi sau gazoşi iar în funcţie de structura
macroscopică ei pot fi omogeni sau neomogeni.
În funcţie de alcătuirea microscopică dielectricii pot fi cu structură: cristalină, amorfă sau
mesomorfă.
Tipul moleculei prezentate împarte dielectricii în polari – când molecula prezintă moment electric
elementar nenul – şi nepolari când momentul electric al acesteia este egal cu zero.
Un alt criteriu de clasificare este funcţia de utilizare pe care o pot îndeplini. Se cunosc şapte
funcţii, determinate, în principal, de mecanismele de polarizare pe care le prezintă dielectricul, şi anume:
- de dielectric pentru condensatoare;
- de izolator electric;
- neliniare şi parametrice;
- de traductor piezoelectric;
- de traductor electrooptic;
- de traductor de temperatură;
- de electret.
Tabelul 2.1.
Clasificarea dielectricilor
MATERIALE ELECTROTEHNICE 2
______________________________________________________________________________
Nr crt Criteriul de clasificare Tipul de dielectric
1 conducţia electrică izolanţi electrici
semiconductori
2 mecanismul de polarizare pasivi, cu polarizaţie:
ionică;
electronică;
de orientare.
activi:
-piezoelectrici;
-piroelectrici;
-electreţi.
3 starea de agregare solizi
lichizi
gazoşi
4 structura macroscopică omogeni
neomogeni
5 structura microscopică cristalini
amorfi
mesomorfi
6 tipul moleculei polari
nepolari
7 tipul dependenţei inducţiei liniari
electrice de câmpul electric neliniari
8 funcţia de utilizare cu funcţia de:
dielectric pentru
condensatoare;
-izolator electric;
-neliniare şi parametrice;
-traductor de temperatură;
-traductor piezoelectric;
-traductor electrooptic;
-electret.
9 comportarea cu temperatura termoplastici
termorigizi
10 valorile proprietăţilor fizice izotropi
după diferite direcţii în anizotropi
material
În funcţie de uniformitatea sau neuniformitatea proprietăţilor fizice după diferite direcţii din corpul
solid, dielectricii pot fi izotropi sau anizotropi, iar după modul de comportare cu temperatura pot fi
termoplastici sau termorigizi.
2.2 Caracteristicile electrice ale materialelor izolante

La introducerea dielectricului într-un câmp electric apar în acesta două fenomene: unul de
conducţie şi un altul de polarizaţie.
Fenomenul de conducţie constă în mişcarea ordonată, în raport cu corpul, a unor purtători de
sarcină. Acest fenomen apare deoarece conductivitatea electrică a materialelor este diferită de zero,
neexistând izolanţi electrici perfecţi.
Fenomenul de polarizaţie constă în deplasarea limitată, sub acţiunea câmpului electric, a
electronilor şi ionilor sau în orientarea moleculelor polare pe direcţia câmpului aplicat, la dielectricii polari.
În dielectricii neomogeni apare şi o aglomerare de sarcini electrice adevărate pe suprafeţele de separaţie ale
părţilor lor omogene. Toate aceste deplasări limitate de sarcini dau naştere unor curenţi de polarizare.
La depăşirea unei anumite valori a tensiunii aplicate apare un nou fenomen şi anume fenomenul de
străpungere al materialului.
______________________________________________________________________________
Circulaţia curenţilor de conducţie şi de polarizaţie dă naştere unor pierderi de energie în material. În
curent continuu, curenţii de polarizare dispar într-un timp foarte scurt după aplicarea tensiunii şi, deci,
pierderile de energie se datorează numai circulaţiei curenţilor de conducţie. În câmp variabil în timp,
curenţii de polarizaţie circulă atâta timp cât este aplicată tensiunea şi ca urmare, pierderile de energie se
datorează atât fenomenului de conducţie cât şi celui de polarizaţie.
Caracteristicile electrice ale dielectricilor sunt legate de fenomenele amintite şi anume:
a. Permitivitatea dielectrică relativă, r este legată de fenomenul de polarizare şi este definită, din
punct de vedere macroscopic, ca fiind raportul dintre capacitatea unui condensator având ca dielectric
materialul studiat şi capacitatea aceluiaşi condensator având ca dielectric vidul (sau aerul),  r = C / C0 . Din
punct de vedere microscopic permitivitatea relativă se defineşte cu relaţia: r = 1 + e, unde e este
susceptivitatea electrică. Permitivitatea relativă este un număr adimensional şi ia valori de circa 1 la gaze,
între 1 şi 3 la solide şi lichide nepolare, între 3 şi 15 la solidele polare, zeci la lichidele polare şi sute sau mii
la feroelectrici.
Permitivitatea absolută  a materialului este produsul dintre r şi 0 (  =  0   r ) şi se măsoară în
F/m, unde 0 este permitivitatea vidului egală cu  0 = 1/ 4 �� p 9 109 = 8,854 � 10 -12 F/m.
b. Rezistivităţile de volum v şi de suprafaţă s sunt legate de fenomenul de conducţie.
Rezistivitatea de volum v se defineşte ca
rezistenţa măsurată în curent continuu a unui
cub de material cu latura egală cu unitatea
(fig. 2.1) şi are valori între 106 şi 1018 m
pentru materialele electroizolante. Din figură
rezultă: Rv = U / Iv = va / a2 = v/a, deci: v
= Rva. Pentru a = 1 m rezultă: v = Rv1
[m]. În practică, pe lângă m se utilizează
ca unitate de măsură şi cm (1cm = 10-2
Fig. 2.1 Definirea rezistivităţii de m).
Rezistivitatea de suprafaţă s se defineşte, convenţional, pentru materialele solide, ca fiind
rezistenţa, măsurată în curent continuu, a unui pătrat delimitat la suprafaţa materialului prin doi electrozi în
formă de cuţit (fig. 2.2). Din figură se poate scrie că: Rs = s d / b, deci pentru d = b rezultă Rs = s [ ].
Curentul între cei doi electrozi nu
trece prin material ci printr-o pătură subţire
de umezeală care se formează la suprafaţa
materialului. Grosimea acestei pături (deci
şi rezistivitatea de suprafaţă) depinde de
compoziţia chimică, de structura
materialului, de conţinutul de impurităţi
solubile din material, de starea de
prelucrare a suprafeţei, de temperatură şi
de puritatea, umiditatea şi presiunea
mediului ambiant. Pentru materialele
izolante s are valori între 108 şi 1018 .
Fig. 2.2 Definirea rezistivităţii de
c. Factorul de suprafaţă.
pierderi tg (tangenta unghiului de pierderi) este legat atât de fenomenul de
conducţie cât şi de cel de polarizaţie electrică şi caracterizează mărimea pierderilor totale de energie din
dielectrici.
Fig. 2.3 Definirea

unghiului de pierderi.
______________________________________________________________________________
Unghiul de pierderi  = 90 -  reprezintă complementul unghiului de defazaj dintre tensiunea
aplicată U şi curentul total I (suma dintre curentul activ I a şi cel capacitiv I c ) care străbate dielectricul
(fig. 2.3). Pentru materialele uzuale tg ia valori între 10-4 şi 10-1.
d. Rigiditatea dielectrică Estr este legată de fenomenul de străpungere şi se defineşte ca fiind
valoarea minimă a intensităţii câmpului electric uniform la care are loc străpungerea materialului. Se
calculează ca raportul dintre tensiunea de străpungere Ustr şi grosimea d a materialului dintre electrozi: Estr
= Ustr /d în MV/m sau în kV/cm.
Deoarece în practică nu se pot obţine, întotdeauna, câmpuri electrice uniforme mărimea Estr
calculată cu relaţia de mai sus reprezintă rigiditatea dielectrică tehnică, definită în anumite condiţii fizice
de experienţă. Este folosită pentru compararea materialelor izolante între ele din punctul de vedere al
străpungerii şi ia valori între unităţi de MV/m la gaze şi materiale poroase şi 100 … 300 MV/m pentru
sticlă, mică, folii sintetice etc.
2.3 Polarizaţia electrică

2.3.1 Mecanisme de polarizare
Conform definiţiei adoptate (§ 2.1) dielectricii sunt materiale ce prezintă stări de polarizaţie
electrică. Prin stare de polarizaţie electrică se înţelege starea materiei caracterizată prin moment electric
al unităţii de volum diferit de zero. Acest moment electric, calculat ca suma vectorială a momentelor
dipolare elementare p din unitatea de volum, reprezintă vectorul polarizaţie electrică P .
Momentul electric dipolar apare în urma
deplasării sarcinilor electrice de semn opus sub
acţiunea câmpului electric sau a unor forţe mecanice
şi se calculează cu relaţia:
Fig. 2.4 Definirea

momentului electric
dipolar.
p = qleg  d , (2.1)
unde qleg este sarcina electrică a dipolului şi d - vectorul distanţă între cele două sarcini ale dipolului
considerat cu sensul de la -qleg la +qleg.
Dielectricii se pot polariza prin efecte ale câmpului electric aplicat din exterior, starea de polarizaţie
durând atâta timp cât acţionează câmpul electric - caracterizată prin vectorul de polarizaţie temporară Pt
- sau prin efecte mecanice (piezoelectricitatea) sau termice (piroelectricitatea) când starea de polarizaţie nu
mai depinde de prezenţa câmpului electric - caracterizată prin vectorul de polarizaţie permanentă Pp .
După mecanismul de realizare al polarizaţiei temporare există: polarizaţie de deplasare (electronică
şi ionică) şi polarizaţie de orientare.
Polarizaţia electronică apare în urma deplasării limitate şi elastice a învelişurilor electronice ale
atomilor (ionilor) sub acţiunea câmpului electric; în urma deplasării, centrele sarcinilor negative (electronii)
şi pozitive (nucleul) nu mai coincid şi se formează dipoli electrici.
Polarizaţia ionică apare în dielectricii cu legături ionice, în urma deplasării limitate şi elastice a
ionilor pozitivi şi negativi ai acestora, sub acţiunea câmpului electric.
Polarizaţia de orientare dipolară constă în orientarea, pe direcţia câmpului electric aplicat a
momentelor electrice spontane ale moleculelor, fiind prezentă numai în dielectricii polari.
Dielectrici polari sunt acei dielectrici ale căror molecule au moment electric spontan (permanent),
pp  0, la cei nepolari pp = 0.
În dielectricii neomogeni apare şi o polarizaţie de neomogenitate care constă în apariţia unor
sarcini electrice adevărate pe suprafeţele ce separă părţile lor omogene. Ea se produce prin aceleaşi
mecanisme ca şi polarizaţia temporară dar sub acţiunea câmpului electric suplimentar produs de aceste
sarcini electrice adevărate.
În funcţie de efectul care o produce, polarizaţia permanentă poate fi: piroelectrică (prin efect
termic), mai cunoscută sub denumirea de polarizaţie spontană, sau piezoelectrică (prin efecte mecanice).
Polarizaţia spontană constă în ordonarea dielectrică ce apare, în anumite domenii de temperatură,
în structuri fără centru de simetrie dar cu axă polară, în lipsa câmpului electric exterior.
______________________________________________________________________________
Din categoria dielectricilor cu polarizaţie spontană utilizări practice au cristalele feroelectrice la
care direcţia sau sensul polarizaţiei spontane Ps se poate schimba sub acţiunea unui câmp electric exterior.
Polarizaţia piezoelectrică apare în structurile fără centru de simetrie sub acţiunea tensiunilor
mecanice aplicate structurii.
În anumiţi dielectrici pot să apară stări de polarizaţie cvasipermanente, cu o durată de existenţă
limitată. Aceste stări pot fi create prin tratament termic în câmp electric (termoelectreţi), iluminare în
prezenţa câmpului electric (fotoelectreţi) sau iradiere cu radiaţii  (pseudoelectreţi) etc.
În general, într-un dielectric nu există un singur mecanism de polarizare, ci mai multe. Astfel, toate
tipurile de polarizaţie permanentă sunt însoţite şi de polarizaţia electronică (prezentă în toate materialele).
2.3.2 Funcţiunile materialelor dielectrice

Mecanismele de polarizare pe care le pot prezenta dielectricii condiţionează principalele funcţii ce
pot fi îndeplinite de aceştia. Acestea sunt:
1. Funcţia de dielectric pentru condensatoare. Efectul fizic care condiţionează funcţia este
polarizaţia electrică de orice tip. Aşa cum s-a arătat în § 2.2, permitivitatea dielectrică relativă arată de câte
ori creşte capacitatea C0 a unui condensator în vid prin introducerea unui dielectric cu permitivitatea
relativă r între armăturile sale: C = r C0.
În câmpuri electrice variabile în timp, permitivitatea nu mai poate fi considerată o mărime scalară ci
una complexă, definită cu relaţia:
D
r = =  r�- j r�
�, (2.2)
0 E
unde D, E sunt reprezentările în complex simplificat ale inducţiei electrice, respectiv ale intensităţii
câmpului electric şi 0 este permitivitatea absolută a vidului.
Considerând un condensator care are ca dielectric un material diferit de vid, în aproximaţia că liniile
câmpului electric se închid în întregime prin material, admitanţa la bornele lui are expresia:
Y = jw r C0 = jw (  r� ) C0 = w r�
- j r�
� C0 + jw r�
� C0 (2.3)
Deci condensatorul considerat (real) este echivalentul unui condensator fără pierderi (ideal) cu
capacitatea de r ori mai mare decât cea în vid (Cech = r C0) în paralel cu o rezistenţă de pierderi
Rech = 1/ w rC0 (fig. 2.5).
Deci partea
reală a permitivităţii
relative complexe r
caracterizează
dielectricul din
punctul de vedere al
capacităţii sale de a se
polariza, fiind
echivalentul lui r din
regimul invariabil în
timp, iar  r îl
caracterizează din
punctul de vedere al
pierderilor de energie
activă din material.
Fig. 2.5 Schema electrică şi diagrama fazorială a unui condensator cu

un dielectric oarecare.
Principala funcţie pe care dielectricul o îndeplineşte prin introducerea sa între armăturile unui
condensator constă în creşterea de r ori a capacităţii condensatorului la aceleaşi dimensiuni geometrice.
Această proprietate este larg utilizată în tehnica condensatoarelor discrete sau a celor din circuitele
integrate.
______________________________________________________________________________
Datorită fenomenelor de polarizare o parte din energia câmpului electric se disipă în material, prin
degajare de căldură, şi constituie pierderile de energie activă prin polarizaţie. Factorul de pierderi prin
polarizaţie, tgh se defineşte cu relaţia:
P U� IR 1 ��
tg h = a = = = r , (2.4)
Pr U � I C w Rech Cech  r�
unde Pa, Pr sunt puterea activă, respectiv reactivă la bornele condensatorului.
Inversul tgh este factorul de calitate, Q:
1  r
Q= = wRech Cech = (2.5)
tgh  r
Într-un dielectric anizotrop liniar, permitivitatea relativă complexă se defineşte ca un tensor de
proporţionalitate între vectorii inducţiei şi intensităţii câmpului electric:
[ D] = 0 �[r] �[ E] (2.6)
D1 �
� E1 �
�  11  12  13 
�
D2 �
unde: [ D ] = � �; [ E] = �
E2 �
� � şi [  r ] =  21  22  23  .
�
D3 �
� � �
E3 �
� �  31  32  33 
Tensorul permitivitate relativă complexă este - în spaţiul tridimensional - un tensor de ordinul II
simetric (ij = ji), din considerente termodinamice. Numărul componentelor independente şi nenule ale
acestui tensor se reduce şi mai mult în funcţie de simetria cristalină a dielectricului anizotrop.
2. Funcţia de izolator electric. Îndeplinirea acestei funcţii se bazează pe conducţia slabă din
materialele electroizolante datorată valorilor foarte mari ale rezistivităţii electrice pe care o prezintă aceste
materiale. Ele realizează, în principal, izolarea circuitelor electrice ale maşinilor şi aparatelor electrice faţă
de circuitele magnetice, faţă de masă sau faţă de pământ şi în acest caz se impune ca ele să aibă şi rigiditate
dielectrică ridicată. Sunt utilizate şi pentru realizarea pieselor electroizolante cu diverse întrebuinţări,
pentru impregnarea unor materiale cu caracteristici electrice mai slabe sau a unor sisteme de izolaţie,
pentru umplerea unor spaţii libere din diverse dispozitive, pentru protecţia prin acoperire sau înglobare a
diverselor piese, componente electronice, micromotoare etc.
La utilizarea în domeniul frecvenţelor înalte este necesar ca aceste materiale să aibă şi o
permitivitate redusă pentru a se evita cuplajul capacitiv între piesele izolante.
3. Funcţii neliniare şi parametrice. Îndeplinirea acestei funcţii se bazează pe dependenţa neliniară
dintre inducţia electrică şi intensitatea câmpului electric D = f (E), la feroelectrici. De aici rezultă şi
dependenţa lui r de valoarea efectivă a câmpului electric alternativ Eef şi de intensitatea câmpului electric
continuu E0, în regimul de polarizare mixtă. Variaţiile tipice sunt reprezentate în figura 2.6.
Fig. 2.6 Dependenţa părţii reale a permitivităţii feroelectricilor de intensitatea câmpului electric: a - de
valoarea efectivă a câmpului electric alternativ; b - de intensitatea câmpului electric continuu.
a b
Utilizările practice se bazează, în principal, pe aplicarea la bornele unui condensator cu feroelectric

a unei tensiuni de comandă (continuă sau de joasă frecvenţă) şi introducerea acestui condensator într-un
circuit de sarcină de frecvenţă ridicată. În funcţie de valoarea tensiunii de comandă se modifică valoarea
______________________________________________________________________________
permitivităţii r a feroelectricului, deci şi capacitatea condensatorului va varia, modificând astfel curentul
din circuitul de sarcină. Pe acest principiu, cu modificări corespunzătoare ale schemelor, se realizează:
amplificatoare dielectrice, stabilizatoare dielectrice de curent sau tensiune, modulatoare dielectrice pentru
modulaţie de amplitudine sau de fază.
4. Funcţia de traductor piezoelectric. Această funcţie o pot îndeplini materialele care prezintă
polarizaţie piezoelectrică, numite materiale piezoelectrice. Efectul piezoelectric, pe care se bazează
îndeplinirea ei, poate fi direct când se transformă o energie mecanică în una electrică (apare o polarizaţie
electrică sub acţiunea forţelor mecanice) sau invers când se transformă o energie electrică în una mecanică
(se modifică dimensiunile materialului sub acţiunea polarizaţiei). Pe baza acestor efecte se construiesc atât
traductoare piezoelectrice directe (microfoane cu cristal, doze pick-up, generatoare de înaltă tensiune
pentru aprindere etc) cât şi traductoare piezoelectrice inverse (traductoare pentru curăţire cu ultrasunete,
traductoare pentru sudură cu ultrasunete, antene emiţătoare de ultrasunete etc).
De asemenea, acest efect este folosit în electronică pentru realizarea dispozitivelor cu undă elastică
de volum (rezonatoare, transformatoare ceramice, filtre etc) şi a celor cu undă elastică de suprafaţă (filtre
trece bandă, filtre optimale, codoare şi decodoare pentru semnale modulate în fază, linii de întârziere etc).
5. Funcţia de traductor electrooptic. Proprietăţile electrooptice ale feroelectricilor şi ale cristalelor
lichide stau la baza îndeplinirii funcţiei de modulare comandată electric a intensităţii unui fascicol luminos
transmis sau reflectat de către dielectric. Pe baza acestei funcţii se realizează dispozitivele de afişaj alfa -
numerice sau analogice şi memoriile optodielectrice de mare capacitate.
Interacţiunea undelor luminoase şi a celor elastice în interiorul sau la suprafaţa unui mediu
dielectric permite realizarea funcţiei de deflexie, comandată electric, a unui fascicol luminos care se
propagă prin dielectric.
6. Funcţia de traductor piroelectric. Variaţia accentuată a permitivităţii dielectrice relative a
feroelectricilor cu temperatura, în special în apropierea temperaturii Curie, permite acestora îndeplinirea
funcţiei de traductor piroelectric prin transformarea fluxului incident de energie termică în energie electrică.
Se construiesc, pe acest principiu, traductoare pentru măsurarea temperaturii dar şi detectoarele de unde
milimetrice şi submilimetrice.
7. Funcţia de electret. Îndeplinirea acestei funcţii se bazează pe polarizaţia remanentă de lungă
durată (cvasipermanentă) a electreţilor. Această polarizaţie permite crearea unui câmp electrostatic în
interstiţiul dielectric - armătură, câmp util în aparate ca: electrometre, dozimetre, filtre pentru gaze etc.
Variaţia câmpului electrostatic prin varierea interstiţiului permite realizarea traductoarelor de vibraţii şi a
microfoanelor cu electret.
2.3.3 Polarizaţia temporară

Polarizaţia temporară depinde de intensitatea câmpului electric aplicat, E şi durează atâta timp cât
dielectricul se află sub acţiunea acestuia. Ea se supune legii polarizaţiei temporare:
Pt =  0  e E (2.7)
Câmpul electric E 0 care acţionează direct asupra unei particule din material (atom, ion sau
moleculă) - diferit de cel macroscopic E - se numeşte câmp activ (sau interior) şi este determinat ca
medie macroscopică a câmpului microscopic e efectuată într-un volum infinit mic fizic, în lipsa particulei
asupra căreia se consideră acţiunea câmpului. Câmpul E este aceeaşi medie efectuată în prezenţa
particulei. Pentru corpurile amorfe sau a căror structură cristalină prezintă simetrie sferică, expresia lui E 0
este:
1
E0 = E + P (2.8)
3 0
în care P este vectorul polarizaţie electrică şi 0 - permitivitatea vidului. Pentru cazul general -
materiale cu o simetrie structurală oarecare - expresia lui E 0 este:
g
E 0 = E + P, (2.9)
0
unde g este un coeficient ce depinde de structura materialului şi trebuie determinat pentru fiecare caz în
parte. În cazul gazelor aflate la presiuni normale - ale căror molecule sunt foarte depărtate - se poate
considera g 0 şi rezultă E 0  E .
Aşa cum s-a menţionat în paragraful 2.3.1 polarizaţia temporară poate fi : de deplasare (electronică
şi ionică), de orientare şi de neomogenitate.
______________________________________________________________________________
2.3.3.1 Polarizaţia electronică

Polarizaţia electronică este prezentă în toţi dielectricii şi apare datorită deformării învelişului
electronic al atomilor sau ionilor sub acţiunea forţei pe care o exercită asupra lor câmpurile electrice
interioare.
În cristalele covalente atomice, gazele nepolare şi lichidele monoatomice polarizaţia electronică este
singurul tip de polarizaţie care apare.
Pentru studiul acestei polarizaţii se consideră modelul clasic al atomului în care învelişul electronic
al acestuia este asimilat cu o sferă de rază R, egală cu raza atomului, în care sarcina electrică negativă -zq 0
(z fiind numărul de electroni ai atomului şi -q 0 - sarcina electronului) este uniform repartizată cu densitatea
- zq 0
de volum: v = . În absenţa câmpurilor electrice aplicate din exterior centrul sarcinilor negative,
4pR 3 / 3
adică centrul sferei de rază R, coincide cu nucleul (centrul sarcinilor pozitive) care are sarcina +zq 0; atomul
este, deci, neutru (fig. 2.7) şi corpul nu prezintă stări de polarizaţie. La stabilirea în corp a unui câmp
electric exterior E , câmpul interior E 0 exercită forţe care deplasează învelişul electronic în sens contrar
lui E 0 şi nucleul în acelaşi sens cu acesta. Masa nucleului fiind mult mai mare decât cea a electronilor,
deplasarea lui în câmp poate fi neglijată în raport cu cea a electronilor. În urma acestor deplasări centrele
sarcinilor pozitive şi negative nu mai coincid, ceea ce conduce la formarea unui dipol, de lungime  , cu
momentul electric p e = zq0 l . Dacă Ne este numărul de atomi (ioni) din unitatea de volum, atunci polarizaţia
de tip electronic este:
Pe = Ne pe (2.10)
Pentru a stabili dependenţa polarizaţiei electronice P e de câmpul activ E 0 , se observă că, la
echilibru, forţa rezultantă F = F 0 + F �care se exercită asupra nucleului (sau asupra învelişului electronic)
este nulă. F 0 = zq0 E 0 şi F  = zq 0 E  sunt forţele exercitate asupra nucleului de câmpurile electrice E 0 şi E 
(câmpul electric stabilit în punctul O, în care se află nucleul, de către învelişul electronic).
Pentru calculul lui E  se constată că sarcinile electrice situate în afara sferei mici de rază  şi cu
centrul în O creează în punctul O câmpuri electrice ce se anulează reciproc, câmpul E  fiind creat numai
- zq0 4p l 3 zq0 l 3
de sfera mică încărcată uniform, cu sarcina electrică totală q = v �
Vsfera = � = - .
4p R 3 / 3 3 R3
Câmpul E  se calculează simplu,
considerându-se produs de o sarcină
punctuală situată în punctul O şi egală cu
sarcina q:
Fig. 2.7 Polarizaţia electronică.

______________________________________________________________________________
- zq0 l 3 / R 3 l - zq0 l
=
E� �= =
4p 0 l 2 l 4p 0 R 3
(2.11)
- pe
=
4p 0 R 3
Din condiţia de echilibru:
F = F0 + F� =0 ,
= zq0 E 0 + zq0 E � rezultă E 0 = - E �
şi introducând în (2.11) avem:
pe = 4p 0 R 3 E 0 = a e E 0 (2.12)
cu a e = 4p 0 R . 3
Mărimea ae se numeşte polarizabilitate de tip electronic şi caracterizează capacitatea atomului

(ionului) de a se polariza electronic, fiind dependentă numai de caracteristicile particulei. Calculul cuantic
efectuat pentru atomul de hidrogen conduce la valoarea: a e = 18p0 R 3 care, deci, nu diferă esenţial de
cea clasică. Vectorul polarizaţie electronică este:
P e = N ea e E 0 (2.13)
Din relaţiile (2.13), (2.7) şi (2.9) rezultă expresia permitivităţii relative pentru un dielectric care
prezintă numai polarizaţie electronică:
N ea e /  0 4pN e R 3
 re = 1 + = 1+ (2.14)
1 - gN ea e /  0 1 - g 4pN e R 3
Pentru gaze, unde g  , se obţine pentru permitivitatea relativă o relaţie simplă:
 re = 1 + 4pN e R 3 , (2.15)
care permite o aproximare a valorii permitivităţii.
Cu Ne  NA=6,021026 atomi/m3 şi R  10-10 m rezultă:  regaze = 1 + 4p  6,02  10  10  1 + 10 ,
26 -30 -3
deci  e = 10 -3 .
Într-adevăr, la gaze susceptivitatea este de ordinul 10-5…10-3. Deşi numărul de particule este mare,
efectul polarizării electronice nu este semnificativ asupra susceptivităţii electrice totale, permitivitatea
relativă a gazelor fiind foarte apropiată de 1. Pentru un material solid nepolar (şi nemetalic), considerând
valorile tipice: Ne = 51028 atomi/m3, ae = 10-40 Fm2 şi g = 1/3 se obţine re  1,75, valoare apropiată de cea
reală.
În ceea ce priveşte variaţia cu temperatura se constată că ae nu variază, practic, cu temperatura - în
domeniul temperaturilor uzuale - deoarece la aceste temperaturi învelişul electronic nu suferă deformaţii.
De asemenea, Ne şi g variază puţin cu temperatura (în acest domeniu de temperaturi) la solide şi lichide,
astfel că permitivitatea este practic independentă de temperatură. În cazul gazelor, la care dilatările sunt
mai sensibile şi deci Ne scade la creşterea temperaturii, rezultă o scădere sesizabilă a lui re gaze cu
temperatura (fig. 2.8).
Deşi polarizaţia electronică apare în toate
corpurile ea este neglijabilă în cazul metalelor
sau a corpurilor formate din ioni care nu mai au
nici un electron de valenţă. În aceste cazuri,
electronii atomilor metalici şi ai ionilor care şi-
au pierdut toţi electronii de valenţă sunt
puternic legaţi de nuclee (fiind situaţi pe straturi
electronice inferioare) şi deplasarea lor sub
Fig. 2.8 Variaţia re =f(T) în acţiunea câmpului electric este neglijabilă, deci
cazul polarizaţiei electronice. şi polarizaţia electronică este practic nulă.
2.3.3.2 Polarizaţia ionică

Polarizaţia ionică (alături de cea electronică) apare în corpurile cu legături ionice (cristale ionice),
cele formate din combinaţii între elementele grupelor II şi VI, III şi V sau dintre unele elemente ale grupei
a IV (SiC), precum şi în corpurile care au molecule formate din dipoli.
______________________________________________________________________________
Mecanismul de producere al acestei polarizaţii constă în deplasarea ionilor faţă de poziţia avută în
absenţa câmpului electric aplicat, ceea ce determină creşterea momentelor electrice ale dipolilor orientate
în sensul câmpului în detrimentul celor orientate în sens contrar, şi corpul se polarizează electric.
Pentru a pune în evidenţă fenomenul se consideră o unitate structurală cristalină unidimensională
formată din trei ioni consecutivi - ca în figura 2.9. În absenţa câmpului exterior ionii pozitivi alternează cu
cei negativi, plasaţi la distanţe egale cu constanta reţelei cristaline, a.
În lipsa câmpului electric,
E 0 = 0 , momentele electrice de
dipol sunt egale şi de sens contrar:
Fig. 2.9 Polarizaţia ionică.

p 10 = p 20 = q m a (2.16)
Momentul total al unităţii structurale: p = p + p = 0 este nul şi corpul nu este polarizat
i0 10 20
ionic. La aplicarea câmpului electric, E 0  0 , ionii se deplasează (cei pozitivi în sensul câmpului, cei
negativi în sensul opus) pe distanţa , ceea ce duce la situaţia: p  p şi deci p = p + p  0 .
1 2 i 1 2
Modulul lui p i este: pi = p1 - p2 = qm(a - 2) - qm(a + 2) = 4qm. Deplasarea ionilor  creşte până
la atingerea echilibrului energetic, când variaţia energiei potenţiale a ionilor în urma deplasărilor, W0 este
compensată de energia WE preluată de la câmpul electric aplicat, deci W0 = WE. Energia W0 se
calculează ca diferenţa între energia potenţială finală şi cea iniţială a sistemului de sarcini legate:
- q m2 - q m2 2q m2 - 8q m2  2
W0 = + - =
4p 0 ( a + 2 ) 4p 0 ( a - 2 ) 4p 0 a 4p 0 a ( a 2 - 4 2 )
(2.17)
Având în vedere că a se poate face aproximaţia: a2 - 42  a2. Egalând cele două energii, rezultă:
- 8q m2  2
- pi E 0 = (2.18)
4p 0 a 3
sau:
- pi2
- pi E 0 = , (2.19)
8p 0 a 3
de unde se obţine:
p i = 8p 0 a 3 E 0 = a i E 0 , unde ai = 8p0a3 (2.20)
în care ai este polarizabilitatea de tip ionic.
Polarizaţia electrică de tip ionic are expresia:
Pi = N i p i = Ni a i E 0 , (2.21)
______________________________________________________________________________
în care Ni este numărul de unităţi structurale din unitatea de volum a dielectricului.
Din relaţiile (2.21), (2.7) şi (2.9) rezultă:
N i ai / 0
 e =  ri - 1 = (2.22)
1 - gN i ai /  0
Pentru gaze (unde g  0) e = ri - 1
= N i a i /  0 . Variaţia cu temperatura a mărimilor g şi
Ni este foarte mică (la temperaturi uzuale) dar ai
poate creşte ne neglijabil cu temperatura, datorită
faptului că agitaţia termică intensă favorizează
deplasările ionilor sub acţiunea câmpului E 0 prin
slăbirea legăturilor chimice şi măresc, respectiv
Fig. 2.10 Variaţia ri=f(T) micşorează momentele p 1 şi p 2 . Rezultă că ri
în cazul polarizaţiei ionice. creşte cu temperatura (dar nu prea mult la
temperaturile uzuale) - figura 2.10.
Deoarece constanta reţelei cristaline, a este mult mai mare decât raza atomică permitivitatea
relativă datorită polarizaţiei ionice ri este, în general, mai mare decât cea datorată polarizaţiei electronice
re (ri/re=3,83 la LiF, 2,27 la KF dar şi 0,9 la RbI). Cristalele ionice au permitivităţi de la 7 … 8 până la
 = 104
zeci, chiar sute de unităţi ( riTiO2 ).
Deoarece masa ionilor este mult mai mare decât cea a electronilor polarizaţia ionică se stabileşte
într-un timp mai lung decât cea electronică (10-12 …10-13 s faţă de 10-14 …10-15 s la cea electronică).
2.3.3.3 Polarizaţia de orientare

Se realizează în dielectricii care au molecule polare (cu moment electric permanent p p  0 ) prin
rotirea acestora de către câmpul electric interior. În dielectricii polari există doi factori care determină
orientarea dipolilor: câmpul electric interior şi agitaţia termică. Excepţie fac feroelectricii unde dipolii sunt
în interacţiune puternică unii cu alţii, ceea ce determină ordonarea omoparalelă a acestora pe distanţe mari
comparativ cu distanţa interatomică - domenii Weiss electrice- orientarea de la un domeniu la altul fiind
haotică. Deoarece rotirea moleculelor se realizează diferit de la o stare de agregare la alta şi polarizaţia de
orientare se va studia pentru fiecare stare de agregare în parte.
1. Polarizaţia de orientare a gazelor şi lichidelor. În gaze (mai ales) şi în lichide, moleculele
polare se pot roti relativ uşor (cu excepţia lichidelor foarte vâscoase).
În lipsa câmpului electric momentele electrice permanente p p ale moleculelor polare sunt
orientate haotic datorită agitaţiei termice, astfel că suma lor din unitatea de volum este nulă, deci materialul
nu este polarizat electric (fig. 2.11,a).
La introducerea dielectricului polar într-un câmp electric acesta orientează moleculele astfel ca E 0
şi p să fie omoparalele pentru că în această situaţie energia potenţială a dipolului în câmpul electric este
p
minimă. La această tendinţă de ordonare se opune agitaţia termică şi, ca urmare, momentele p p nu au
toate orientarea lui E 0 însă, în majoritate, E 0 şi p p formează unghiuri ascuţite, deci corpul este
polarizat electric ( P0 �0 ). Când temperatura dielectricului creşte, mişcarea de agitaţie termică se intensifică
şi acţiunea mărită de dezordonare determină scăderea polarizaţiei de orientare.
______________________________________________________________________________
Calculul clasic al polarizaţiei de orientare pentru gaze şi lichide dă rezultate bine verificate de
experienţă. Se consideră o sferă  cu raza r = 1 în centrul căreia se găseşte o moleculă polară (fig. 2.12) şi
dA cosa
fie dP probabilitatea ca p p să fie conţinut în unghiul solid d = = dA (a fiind unghiul dintre
r2
raza sferei şi normala la suprafaţa ei, deci cosa = cos0 = 1), adică p p să formeze cu E 0 un unghi
cuprins între  şi +d.
a b
Fig. 2.11. Distribuţia moleculelor polare: a - în absenţa câmpului
electric; b - în prezenţa câmpului electric
Fig. 2.12. Referitoare la polarizaţia de

orientare
Considerând statistica Maxwell - Boltzman putem scrie dP=C exp[-Wp/kT] d , unde C este o
constantă şi Wp = - p p E 0 = -pp E0 cos este energia potenţială a moleculei polare în
câmpul electric E 0 şi atunci dP = C exp[pp E0 cos / kT] dA = C exp[b cos ] sin d d, cu
b = pp E0 / k T. Constanta C se determină din condiţia de normare la unitate:
2p p -1
d �
dP = C �
� exp ( b cos  ) d ( cos  ) = 1 rezultând pentru C expresia:
exp[ b cos  ] sin  d = -2p C �
 0 0 1
1 exp( b cos  )d(cos  )d

C= -1 dP = -1
şi pentru dP: .
- 2p  exp( b cos ) d ( cos ) 2p �
exp( b cos  )d(cos  )
1 1
~ ~
Momentul electric mediu pp se determină printr-o mediere a lui p p pe tot volumul sferei: p p =
p

p dP .
~
Se poate verifica faptul că vectorul p p are componentă nenulă numai după axa Oz; valoarea ei
fiind:
______________________________________________________________________________
-1
exp( b cos  )cos  d(cos  )

�
p%p = �
p p cos  dP = p p 1
-1
=

�
1
-1
d
db �
= pp 1
-1
= (2.23)
�
1
d -1 d �exp( -b ) - exp( b ) �
= pp exp( b cos  )d(cos  ) == p p ln �
ln � �=
db 1 db � b �
�- exp( -b ) - exp( b ) 1 �
= pp � - �= p p [ cthb - 1 / b ] = p p L( b ),
�exp( -b ) - exp( b ) b �
unde L(b)=cth b-1/b este funcţiunea
lui Langevin şi are reprezentarea din
figura 2.13. La temperaturi uzuale şi
pentru câmpuri electrice obişnuite b =
ppE0/kT are valori mici şi L(b) poate fi
aproximată cu tangenta în origine la
curbă: L(b)  b/3.
Fig.2.13 Funcţia lui Langevin.

În acest caz, ~
p p = p p b / 3 = p 2p E 0 / 3kT iar polarizaţia de orientare este:
Po = N o p%
p
= N o p p2 E0 / 3kT = N oa o E0 (2.24)
unde No este numărul de molecule polare din unitatea de volum şi ao = pp2 / 3 k T = C0 / T este
polarizabilitatea de orientare.
Din relaţiile (2.24), (2.9) şi (2.11) rezultă:
N oa o / o N o C0 /  o T
 e =  ro - 1 = = (2.25)
1 - gN oa o /  o 1 - gN o C0 /  o T
Polarizaţia de orientare creşte cu E0, conform relaţiei (2.24) şi tinde asimptotic spre valoarea de
saturaţie Po = No pp, când toate momentele electrice sunt orientate în sensul câmpului electric.
Dependenţa de temperatură a susceptivităţii şi a permitivităţii relative este indicată de relaţia (2.25).
În cazul gazelor (g0): ro = 1 + No C0 / 0 T, deci e şi ro scad hiperbolic cu temperatura (fig. 2.14,
curba 1).
Fig. 2.14. Variaţia ro = f (T) pentru

gaze polare (1) şi pentru lichide polare
Pentru lichide, la temperaturi joase (TTcritic) lichidul este vâscos (agitaţie termică slabă) şi
moleculele sunt orientate cu dificultate de câmp; la creşterea temperaturii, agitaţia termică mai intensă
slăbeşte legăturile chimice dintre molecule, şi câmpul le orientează mai uşor şi ro creşte
______________________________________________________________________________
(porţiunea ab din figura 2.14, curba 2).
Fig 2.15 Variaţia ro = f(T) pentru

solide polare.
Pentru TTcritic agitaţia termică intensă determină ca şi la gaze scăderea permitivităţii (porţiunea bc),
conform expresiei (2.25) valabilă pentru lichide doar pentru TTcritic.
2. Polarizaţia de orientare a solidelor. În cazul dielectricilor solizi polarizaţia de orientare depinde
în mod determinant de temperatură. La temperaturi foarte joase (TTII, fig. 2.15), moleculele polare ale
solidelor sunt “îngheţate” - datorită forţelor mari de coeziune dintre ele - şi nu pot fi orientate de câmpul
electric, iar polarizaţia este practic nulă, ro  1 (porţiunea ab din figura 2.15). La temperaturi mai mari
(TIITTcritic) agitaţia termică reduce forţele de coeziune şi orientarea moleculelor polare este favorizată,
permitivitatea crescând cu creşterea temperaturii (porţiunea bc). La temperaturi peste T critic se observă, ca
şi la gaze, scăderea lui ro cu T, datorită agitaţiei termice intense (porţiunea cd). În cazul în care E 0
orientează întreaga moleculă (macromoleculă) se spune că polarizaţia este nestructurală (curba nepunctată
din figura 2.15), iar dacă numai anumite părţi - cele polare - ale macromoleculei sunt rotite, polarizaţia se
numeşte structurală (curba punctată). Evident, Tcritic este mai mică la polarizaţia structurală decât la cea
nestructurală pentru că e mai uşoară rotirea părţilor macromoleculei decât rotirea ei în întregime. La multe
solide, Tcritic  Ttopire în cazul polarizaţiei nestructurale.
Temperatura foarte joasă la care agitaţia termică scade atât de mult încât moleculele îşi pierd
mobilitatea se numeşte temperatură de transformare de fază de ordinul II, TII.
Calculul susceptivităţii electrice pentru Tcritic  T  Ttopire [18, pag. 110], conduce la un rezultat
similar cu (2.25):
N oa o / 0 N o C0 / 0 T
e = = (2.26)
1 - N oa og / 0 1 - N o C0g / 0 T
în care însă C0 depinde şi de unghiul  dintre momentul electric al moleculei polare p p şi câmpul electric
activ E 0 , prin relaţia:
p 2p cos2 
C0 = (2.27)
k
Având în vedere fenomenele care contribuie la ordonarea momentelor electrice este de aşteptat ca
polarizaţia de orientare să se realizeze într-un timp mai mare (10 -8…10-6 s) decât în cazul polarizaţiei de
deplasare. Peste frecvenţele de 106…108 Hz moleculele polare nu mai pot urmări variaţia câmpului electric
şi materialul nu mai prezintă polarizaţie de orientare.
2.3.3.4 Ecuaţia Clausius - Mosotti

Pentru un dielectric omogen care prezintă toate cele trei tipuri de polarizaţie electrică (electronică,
ionică şi de orientare) starea de polarizaţie se descrie cu mărimea polarizaţie electrică totală P , obţinută
prin însumarea polarizaţiei electronice Pe , ionice Pi şi a celei de orientare Po :
P = P e + Pi + P o = ( N ea e + N ia i + N oa o )E 0 = �N a
k
k k E0 , (2.28)
unde: �N a
k
k k = N ea e + N ia i + N oa o .
g
Înlocuind în (2.28) pe E 0 cu E 0 = E + P , relaţia devine:
0
______________________________________________________________________________
 Na k k
P= k
E (2.29)
1-g  N a k k /0
k
Comparând ultima expresie cu legea polarizaţiei temporare P =  0  e E =  0 (  r - 1) E , rezultă:

� N ka k /  0
 r -1 = k
(2.30)
1 - g � N ka k /  0
k
Pentru un solid cu simetrie sferică şi aflat la o temperatură T  TII sau pentru gaze, la presiuni înalte
- la care se poate considera g = 1/3 - expresia (2.30) devine:
 r -1 1
=
 r + 2 3 0 k
 N ka k (2.31)
Relaţia de mai sus, numită ecuaţia Clausius - Mosotti, oferă o legătură cantitativă directă între mărimile
microscopice - numărul de particule din unitatea de volum N şi polarizabilitatea a (legată intrinsec de
proprietăţile particulei care se polarizează) - şi mărimea macroscopică de material - permitivitatea
dielectrică relativă r.
Relaţia (2.31) poate fi scrisă în funcţie de masa molară M k şi de densitatea masică dmk având în
vedere dependenţa concentraţiei volumice Nk de aceste mărimi:
N d
N k = A mk , (2.32)
Mk
unde NA este numărul lui Avogadro. Rezultă:
 r - 1 N A d mk
=  ak (2.33)
 r + 2 3 0 M k
Pentru gaze, la presiune normală (g  0), expresia (2.30) devine:
1
 r -1 =
0

k
N ka k (2.34)
cunoscută sub denumirea de relaţia lui Debye.
2.2.3.5 Polarizaţia de relaxare (de neomogenitate, interfacială)

Polarizaţia de relaxare apare atât în cazul unor dielectrici stratificaţi (polarizaţie interfacială) cât şi
în cazul unui amestec de dielectrici de naturi diferite (polarizaţie de neomogenitate).
Polarizaţia interfacială apare în dielectricii omogeni combinaţi, pe ale căror suprafeţe de separaţie
între părţile lor omogene apar sarcini electrice care se comportă ca dipoli. O întâlnim în cazul stratificatelor
(textolit, micanită, preşpan, sticlotextolit etc) unde straturile de natură diferită (straturi de lac, foiţe de
materiale plastice, fibre de mătase, bumbac, sticlă etc) au conductivitatea electrică  şi permitivitatea
dielectrică  diferite. Astfel, stratificatele se comportă în câmp electric ca dielectrici neomogeni.
Polarizaţia de neomogenitate apare într-un amestec de dielectrici când suprafeţele de separare
dintre părţile lor omogene se încarcă electric la aplicarea unui câmp electric exterior. O astfel de situaţie se
întâlneşte în cazul dielectricilor ceramici cu structură policristalină (fig. 2.16).
Datorită mobilităţii diferite a sarcinilor electrice în cele două medii pe suprafeţele de separare dintre
ele se acumulează sarcină electrică adevărată. Feţele opuse ale cristalitelor fiind încărcate cu sarcini de
semne contrare, se comportă ca nişte dipoli electrici, astfel că macroscopic corpul prezintă stare de
polarizare. Deplasarea şi acumularea sarcinilor electrice se desfăşoară într-un timp îndelungat. În cazul
stratificatelor,
deplasarea sarcinilor
are loc perpendicular
pe strat, adică în
direcţia
conductivităţii
electrice foarte mici.
De aceea efectul
a b
Fig. 2.16 Modelul microscopic al dielectricului ceramic cu structură
policristalină: a - în cazul E = 0 ; b - în cazul E  0
______________________________________________________________________________
polarizării interfaciale poate fi constatat după ore sau chiar zile de la introducerea materialului în câmp
electric.
Pentru a explica mecanismul polarizaţiei de relaxare considerăm cazul unui dielectric dispus între
armăturile unui condensator, format din două domenii k şi  omogene, separate prin suprafaţa Skl (fig.
2.17). La aplicarea unui câmp electric, spre suprafaţa Skl vin, respectiv pleacă purtători de sarcină electrică;
dacă mobilităţile lor sunt diferite în domeniile k şi  pe această suprafaţă se acumulează o cantitate de
sarcină qskl, care se repartizează cu densitatea de suprafaţă skl.
Folosind următoarele legi ale electrotehnicii:
-legea conservării fluxului electric, sub forma locală:
div s D = nkl ( Dl - Dk ) = n kl (  l El -  k E k ) =  l E nl -  k E nk =  skl
-legea conservării sarcinii electrice (în regimul staţionar pe care îl considerăm):
div s J = J nl - J nk = 0 , deci J nl = J nk şi
-legea conducţiei electrice: J = E , rezultă:
Fig. 2.17 Referitoare la polarizaţia

de neomogenitate.
  
skl =  l E nl - k E nk = J nl  l - k  (2.35)
 l k 
În relaţiile de mai sus nkl este versorul normalei la suprafaţa S kl, En, Jn - componentele normale la
suprafaţa Skl a intensităţii câmpului electric, respectiv a densităţii curentului electric de conducţie.
Din relaţia (2.35) rezultă că skl  0 dacă ultima paranteză este nenulă. Deci, pe suprafaţa S kl se
concentrează sarcină electrică dacă este satisfăcută inegalitatea:
k / k  l / l, respectiv, k  l (2.36)
unde k = k / k şi l = l / l sunt duratele de relaxare ale purtătorilor de sarcină din dielectricii k şi  ,
durate care măsoară variaţia locală a sarcinii electrice în regimul liber, nestaţionar. La suprimarea câmpului
electric densităţile de sarcină electrică se anulează practic după o durată egală cu (3…5), prin procese de
difuzie.
Purtătorii de sarcină acumulaţi pe suprafaţa de separaţie produc un câmp electric suplimentar E s, în
raport cu cel aplicat E, care produce o polarizaţie suplimentară P numită polarizaţie de relaxare (de
neomogenitate, interfacială, între straturi). Ca mecanism microscopic de formare, ea nu diferă de
polarizaţiile electronică, ionică sau de orientare, ci le aparţine (în funcţie de natura dielectricilor care
compun dielectricul neomogen).
O importanţă deosebită pentru proiectarea unor amestecuri dielectrice (des întâlnite în practică)
prezintă cunoaşterea modului de variaţie a permitivităţii medii a acestora în funcţie de concentraţiile şi
permitivităţile componentelor.
O bună cunoaştere a dependenţei acestei permitivităţi de concentraţii permite proiectarea unor
combinaţii optime care să aibă anumite proprietăţi cerute într-o aplicaţie dată. De exemplu, la lichide se
poate modifica vâscozitatea, permitivitatea, punctul de solidificare, iar la masele plastice cu comportament
termoplastic se poate ameliora stabilitatea chimică, rezistenţa mecanică etc prin adaos de anumiţi
componenţi.
Această cunoaştere este utilă şi în măsurători. De exemplu, din materialele ce se preyintă sub formă
de granule sau cristale neregulate este dificil de confecţionat eşantioane adecvate pentru efectuarea de
determinări dielectrice experimentale. În astfel de situaţii se recurge la un artificiu constând în a dispersa
granulele (în concentraţie cunoscută) într-o matrice de încapsulare termorigidă sau într+o pudră din care se
pot obţine pastile printr-o simplă compresiune. Dacă se cunoaşte relaţia dintre permitivitatea medie a
______________________________________________________________________________
amestecului m, permitivitatea fazelor (dispersată 2 şi continuă 1) se poate determina 2 prin măsurarea
permitivităţii amestecului.
Relaţiile de calcul propuse de diverşi cercetători au, de obicei, la bază fie utilizarea schemelor
echivalente (în tratările simple, cum sunt stratificatele) fie teorii ale câmpului mediu (efectiv)
Un mod de stabilire a relaţiei de calcul a permitivităţii medii, pentru un dielectric constituit din
amestecul omogen a doi dielectrici cu permitivităţile 1 şi 2, în condiţiile: 1 şi 2 nu diferă prea mult iar
concentraţia dielectricului cu permitivitatea mai mare este mică în amestec, este redat mai jos.
Se notează cu  concentraţia în amestec a dielectricului cu permitivitatea 2 şi ca urmare cea a
dielectricului cu permitivitatea 1 este (1 - ). Cu ajutorul unei valori medii m a permitivităţii amestecului,
se poate defini o polarizaţie medie Pm prin relaţia:
P m =  0  em E =  0 (  rm - 1) E = (  m -  0 ) E (2.37)
Considerând că Pm =  P2 +(1-) P1 se poate scrie:
Pm = (2 -0) E 2 + (1-) (1-0) E1 (2.38)
unde E 1 şi E 2 sunt valorile intensităţii câmpului electric în cele două componente. Calculul lor reprezintă
principala dificultate în stabilirea expresiei lui m. Dacă se consideră că cele două componente sunt formate
din mici sfere scufundate în dielectricul de permitivitate m, rezultă, prin rezolvarea ecuaţiei lui Laplace,
expresiile:
3 m 3m
E1 = E E2 = E (2.39)
 1 + 2 m 2 + 2m
Introduse în (2.38) se obţine:
3 m (  2 -  0 ) 3 m ( 1 -  0 )
( m -  0 ) E =  E + (1- ) E (2.40)
 2 + 2 m  1 + 2 m
care conduce la egalitatea:
 m - 1  2 - 1
= (2.41)
3 m  2 + 2 m
numită relaţia lui Böttcher.
Indicăm şi câteva expresii obţinute de alţi cercetători:
Formula lui Lichtenecker – Rother sau „legea logaritmică a amestecurilor”.
m
log  m = � i log  i
i =1
Expresia lui Rayleigh - Maxwell:

(m - 1 ) / ( m + 2 ) =  ( 2 - 1 ) / ( 2 + 21 )
Expresia lui O. Wiener:
(m - 1 ) / ( m + u2 ) =  ( 2 - 1 ) / ( 2 + u1 ) , cu u()
�  �
Expresia lui V.I.Odelevskij:  m =  1 �1+ �
� ( 1 -  ) 1 / 3 (  2 - 1 ) �
Expresia lui Maxwell - Wagner:
(  + 2 1 ) + 2 (  2 -  1 )
 m = 1 2
 2 + 2 1 -  (  2 -  1 )
Rezultă că dacă se determină 1, 2 şi  se poate calcula m. Invers însă, nu este, în general, posibil
ca având m,  şi 1 să se calculeze 2 sau cunoscând pe 2 să se calculeze 1.
2.2.3.6 Permitivitatea dielectricilor în câmpuri electrice armonice

La aplicarea unor câmpuri electrice cu variaţie sinusoidală în raport cu timpul, cu frecvenţa f =
wp, procesele de polarizare care se stabilesc în dielectric: deplasarea învelişului electronic (polarizaţia
electronică), deplasarea ionilor (polarizaţia ionică), rotirea moleculelor polare (polarizaţia de orientare)
sunt, de asemenea, procese armonice (cu variaţie sinusoidală în timp).
Pentru caracterizarea fenomenelor de polarizare în regim sinusoidal s-a introdus mărimea
permitivitate complexă  , cea relativă  r fiind definită cu relaţia (2.2).
______________________________________________________________________________
Pentru stabilirea expresiilor părţilor reale  r şi imaginare  r ale permitivităţii relative complexe
 r se studiază separat cazul polarizaţiilor electronică şi ionică - care dau expresii de aceeaşi formă - şi cel
al polarizaţiilor de orientare şi de relaxare.
Considerăm un cristal ionic unidimensional unde ionii sunt aşezaţi ca în figura 2.9. La aplicarea
unui câmp electric sinusoidal E(t)=Emaxsinwt, câmpul E0(t) - tot sinusoidal - produce o polarizaţie a unităţii
structurale: pi(t) = p1-p2 = 4qm(t) = qmu(t), unde u(t) = 4(t) este deplasarea relativă dintre ioni iar
vectorul polarizaţie de tip ionic este: Pi = Nipi (t) = Niqmu(t).
Pentru a determina permitivitatea relativă în câmp alternativ sinusoidal se consideră toate forţele
care acţionează asupra unui ion:
-forţa electrică: FE = qmE0;
-forţa elastică, care tinde să readucă ionul în poziţia de echilibru, ocupată în absenţa câmpului
electric: Fel = - kelu(t), kel fiind constanta de elasticitate;
-forţa de frânare, prin care se ţine seama că fiind accelerat de câmpul electric, ionul radiază câmp
du( t )
electromagnetic, deci pierde energie şi viteză: Ff = - v = -  dt , unde  este o mărime de material.
La echilibrul dinamic rezultă:
d 2u du
m 2 = q m E 0 - k el u -  (2.42)
dt dt
unde m este masa ionului şi am notat u(t) = u.
Multiplicând ecuaţia (2.42) cu Niqm rezultă:
d 2 Pi dP
m 2 +  i + k el Pi = N i q m2 E 0 (2.43)
dt dt
Ţinând cont şi de expresia (2.8) a lui E0, avem:
d 2 Pi  dPi  k el N i q m2 g  N i q m2
+  + - P = E (2.44)
dt 2 m dt  m m 0  i m
Deoarece interesează numai soluţiile armonice ale ecuaţiei (2.44), o reprezentăm în complex:
- w 2 Pi + jw / mPi + w oi2 Pi = ( N i q m2 / m) E (2.45)
unde woi = ( kel - N i qmg /  0 ) / m = k �
/ m este pătratul pulsaţiei de rezonanţă woi pulsaţie aproximativ egală
2 2
cu pulsaţia de oscilaţie proprie a ionului. Din (2.45) rezultă expresia polarizaţiei ionice în complex:
N i qm2 1
Pi = �2 E (2.46)
m woi - w + jw / m
2
Relaţia (2.48) pune în evidenţă faptul că Pi şi E nu sunt în fază, polarizaţia fiind retardată în
raport cu câmpul. Această retardare se numeşte post efect electric, sau vâscozitate electrică. Comparând
(2.46) cu legea polarizaţiei temporare scrisă în complex: Pi =  0  e E =  0 ( ri - 1) E , rezultă:
N i q m2 (w oi2 - w 2 ) - jw / m
 ri =  r - j r = 1 +  (2.47)
m 0 (w oi2 - w 2 ) 2 - w 2 2 / m 2
de unde:
  
 r = Re  r = 1 +
N i q m2

w oi2 - w 2
m 0 (w oi2 - w 2 ) 2 + w 2 2 / m 2
(2.48)
  N q2
 r = Im  r = i m  2
w / m
m 0 (w oi - w ) + w 2 2 / m 2
2 2
În figura 2.18,a se indică modul de variaţie cu pulsaţia (deci şi cu frecvenţa) a componentelor

permitivităţii relative şi ale tgh = r /r pentru polarizaţiile ionică şi electronică (expresiile obţinute pentru
polarizaţia electronică fiind cele date de relaţiile (2.48) cu diferenţa că woi este înlocuit cu woe care are o
altă valoare).
______________________________________________________________________________
Se poate observa că numai pentru w  woi, ri şi ri prezintă variaţii importante. Pentru w=0,
Fig. 2.19. Variaţiaa r, r = f (f) pentru un corp care posedă b toate
tipurile de polarizaţie temporară
Fig. 2.18 Variaţia r , r şi tgh în funcţie de pulsaţie pentru: a -
polarizaţia electronică şi ionică; b - polarizaţia de orientare şi
neomogenitate
 r�= 1 + N i qm / mwo  0 =  rst�, mărimea r fiind, deci, permitivitatea relativă în sensul obişnuit, la frecvenţe
2 2
variabile.
Se observă că pentru wwoi se obţine r=1 şi deci, corpul nu mai este polarizat; explicaţia fiind
aceea că la frecvenţe prea înalte ionul nu mai poate urmări oscilaţiile câmpului electric şi formarea dipolilor
cu p i nu se mai produce.
Pentru polarizaţiile de orientare şi de neomogenitate se pot neglija termenii md2P/dt2, deci termenul
-w2P din ecuaţia similară cu (2.47), şi se obţin expresiile:
Nq 2 k  -1
r = 1 +  2 2 2 = 1 + rst 2 2
0 k  + w  1+w 
(2.49)
Nq 2 w (  - 1)w
r=  2 2 2 = rst 2 2
0 k  + w  1 + w 
Nq 2
unde  rst=1+

şi  =  / k  .
0 k 
Variaţia cu pulsaţia a componentelor permitivităţii complexe, conform expresiilor (2.49), este
reprezentată în figura 2.18, b. Pulsaţiile de rezonanţă pentru polarizaţiile de orientare şi de neomogenitate
sunt: w0o (w0n) = 1/.
Frecvenţele de rezonanţă f0 = w0 / 2p sunt diferite la tipurile de polarizaţii studiate: pentru
14 15
polarizaţia electronică f0e = 10 … 10 Hz - în domeniul vizibil - ultraviolet; pentru polarizaţia ionică
f0i = 1013 … 1014Hz - în infraroşu; pentru polarizaţia de orientare f0o  108Hz - în gama frecvenţelor
radio şi pentru polarizaţia de neomogenitate f0n  103Hz - în gama frecvenţelor industriale. Dacă frecvenţa
este mai mare decât cea de rezonanţă a unuia din cele patru tipuri de polarizaţie, corpul nu mai prezintă
acel tip de polarizaţie (explicaţia este dată pentru polarizaţia ionică). Pentru f  1015Hz, corpul nu mai
prezintă nici o polarizaţie. Graficul de variaţie r, r=f(f) pentru un corp care prezintă toate cele patru
tipuri de polarizaţie este redat în figura 2.19.
2.2.3.7. Pierderi în dielectrici

La introducerea unui dielectric într-un câmp electric staţionar, în acesta apar pierderi prin efect
Joule - Lenz (dezvoltări de căldură) deoarece conductivitatea materialului este nenulă. În câmpurile
electrice variabile în timp, alături de aceste pierderi prin conducţie apar şi pierderi datorită faptului că
______________________________________________________________________________
polarizaţia electrică nu variază în fază cu intensitatea câmpului electric (§ 2.2.3.6) – numite pierderi prin
histerezis dielectric sau prin polarizaţie electrică. Aceste pierderi datorate post-efectului electric
(vâscozităţii electrice) apar atât în dielectricii liniari dar şi în cei neliniari (feroelectrici) care prezintă un
histerezis dielectric propriu-zis, pierderile în aceştia fiind proporţionale cu aria ciclului lor de histerezis.
1. Pierderi prin histerezis dielectric. Într-un dielectric liniar situat în câmp electric variabil în timp,
datorită vâscozităţii electrice, polarizaţia, deci şi inducţia electrică, rămâne în urma câmpului aplicat cu un
unghi h numit unghi de pierderi prin histerezis, deci:
E ( t ) = E M sin wt D( t ) = DM sin(wt -  h ) (2.50)
Relaţiile (2.50) reprezintă ecuaţiile parametrice ale elipsei reprezentate în figura 2.20; aria ei Ah
fiind proporţională cu pierderile prin histerezis. Reprezentând în complex E(t) şi D(t):
E
E = M = Eef
2
(2.51)
DM
D= exp [ - j h ] = Def ( cos  h - j sin  h )
2
se poate defini permitivitatea relativă complexă cu relaţia:
D 1 D
r = =  M (cos  h - j sin  h ) (2.52)
 0 E  0 EM
DM
Notând cu  M = şi comparând (2.52) cu (2.2) rezultă:
EM
' 
 r = M cos  h
0
Fig.2.20 Variaţia D = f(E)

pentru un dielectric
 "
=
M sin 
r
0 h
tg h =  r�
� /  r� (2.53)
La o variaţie infinitezimală a câmpului electric apare o variaţie a energiei electrice din unitatea de
volum a dielectricului: dWe=E dD, a cărei variaţie în timp este:
dWe dD
p( t ) = =E = EJ D (2.54)
dt dt
dD
unde J D = este densitatea curentului electric de deplasare. Puterea aparentă complexă pe unitatea de
dt
volum se defineşte cu relaţia:
sh = E  J D = ph + jq h (2.55)
unde partea reală ph reprezintă pierderile din unitatea de timp şi de volum a dielectricului, prin post-efect
electric iar qh este viteza maximă de variaţie a energiei câmpului electric din unitatea de volum.
______________________________________________________________________________
Cu J D = jw D , avem:
s h = E ( jw D ) * = E[ jw 0 ( r' - j r" ) E ]* = w 0  r" E ef
2
- jw 0
, (2.56)
de unde:
ph= w 0  E "
r
2
ef
; q h = - w 0 r E ef
' 2
(2.57)
Din expresia lui ph rezultă că  r este un coeficient ce indică pierderile. Factorul de pierderi prin
histerezis dielectric tg h se poate defini şi cu relaţia:
ph  r"
tg h = = (2.58)
qh  r'
deci se regăseşte expresia din relaţiile (2.53).
2. Pierderile prin conducţie electrică din unitatea de volum şi de timp rezultă din legea
transformării energiei şi din legea conducţiei electrice (pentru medii fără câmpuri electrice imprimate) care
în complex conduc la relaţiile:
s c = pc + jq c = E J =  E E = E ef2
* *
(2.59)
de unde:
pc= E ef ,
2
qc =0 (2.60)
Relaţiile (2.60) arată că fenomenului de conducţie electrică îi corespund numai pierderi de putere activă
(dezvoltări de căldură) în dielectric.
3. Pierderile totale din dielectric se obţin însumând cele două categorii de pierderi:
p = ph + pc = ( w 0 r" +  )Eef2 - q = qh + qc = w 0 r Eef
' 2
(2.61)
Definind factorul de pierderi al dielectricului, avem:
p 
tg = = tg h + = tg h + tg  , (2.62)
q  0 r' w

unde tg  = nu este un factor de pierderi propriu-zis ci o notaţie convenţională. Din relaţiile (2.64)
 0 r' w
şi (2.63) se obţine:
p= q tg = w 0  r E ef tg
' 2
(2.63)
Calculând pierderile dielectrice din volumul dielectricului care umple tot spaţiul dintre armăturile
unui condensator plan de arie S şi distanţă între armături d, rezultă:
P = pSd = w(  0 r' S / d )( Eef2 d 2 )tg (2.64)
care ne arată că pierderile dielectrice sunt proporţionale cu tg.
Puterea reactivă absorbită de condensator, este:
Q = qSd = w(  0 r' S / d )( Eef2 d 2 ) = -w(  0 r' S / d )U 2 (2.65)
Din compararea relaţiei (2.65) cu cea cunoscută pentru condensatorul de capacitate C: Q = -
wCU , rezultă: C = 0  r S/d,
2
care conduce la rezultatul (menţionat anterior) că  r este permitivitatea
relativă (scalară) a dielectricului.
În figura 2.21,a s-a reprezentat variaţia factorului de pierderi cu pulsaţia (curba tg = f(w)) pentru
un material cu un singur tip de polarizaţie iar în figura 2.21,b se arată variaţia acestuia cu temperatura
(curba tg = f (T)) pentru două frecvenţe diferite.
______________________________________________________________________________
Maximul
factorului de pierderi
se datorează
pierderilor prin
polarizaţie şi se
deplasează spre
temperaturi mai mari
la creşterea frecvenţei,
iar porţiunea mn a
curbei corespunde
creşterii exponenţiale
a conductivităţii a b
electrice  cu Fig. 2.21 Variaţia coeficientului de pierderi cu: a - pulsaţia; b -
temperatura. temperatura şi frecvenţa.
Se observă că, în materialele polare şi în cele neomogene, pierderile pot avea valori importante la
frecvenţele industriale şi, mai ales, radio. În aceste domenii de frecvenţă se va evita deci utilizarea unor
astfel de materiale.
2.3.4 Polarizaţia permanentă

Aşa cum s-a arătat în § 2.3.1 polarizaţia permanentă poate fi spontană (piroelectrică) sau
piezoelectrică. Ea se caracterizează prin faptul că este prezentă şi în lipsa câmpului electric, deci nu este
dependentă de el.
2.3.4.1 Polarizaţia spontană

Polarizaţia spontană reprezintă ordonarea dielectrică care apare pe domenii de temperatură în
structuri fără centru de simetrie, dar cu axă polară, în absenţa câmpului electric exterior, din condiţiile de
minimizare a energiei libere a structurii.
Dintre dielectricii cu polarizaţie spontană interesează numai cristalele feroelectrice (cristale
dielectrice la care polarizaţia spontană poate fi schimbată ca direcţie sau sens prin acţiunea unui câmp
electric exterior) care au utilizări practice.
Feroelectricii au următoarele proprietăţi specifice:
- dependenţa D = f(E) este neliniară, de tip histerezis – asemănătoare dependenţei B = f(H) din
cazul materialelor feromagnetice (care a şi dat denumirea acestor materiale);
- permitivitatea relativă are valori foarte mari (sute, mii) şi este dependentă de câmpul electric
aplicat (au caracter neliniar);
- există o stare de saturaţie electrică (oricât ar creşte câmpul electric aplicat, polarizaţia nu mai
creşte);
- există o stare de remanenţă (la încetarea acţiunii câmpului electric starea de polarizare se
păstrează);
- proprietăţile sunt sensibile la variaţii de temperatură (polarizaţia scade cu creşterea temperaturii);
- există o temperatură – numită Curie, TC - pentru care starea de feroelectricitate dispare.
Proprietăţile lor sunt direct legate de existenţa polarizaţiei spontane şi se explică cu ajutorul teoriei
domeniilor Weiss electrice. Aceste domenii elementare de dimensiuni foarte mici (10 -4 … 10-2 mm) sunt
caracterizate prin faptul că în interiorul lor momentele electrice ale unităţilor structurale sunt ordonate
omoparalel. De la un domeniu la altul orientarea momentelor electrice diferă, astfel că în lipsa câmpului
electric suma vectorială a momentelor electrice ale domeniilor este egală cu zero, P = 0 - dielectricul este
(aparent) nepolarizat – figura 2.21,a.
______________________________________________________________________________
La aplicarea unui câmp electric (fig.2.21,b) volumul domeniilor care au orientarea mai apropiată de
direcţia câmpului aplicat creşte în detrimentul celor care au orientarea mai depărtată de cea a câmpului,
astfel că, pe ansamblu, P  0 .
a b
Fig. 2.21 Structura de domenii a unui feroelectric: a - în absenţa
câmpului electric; b - în prezenţa câmpului electric
Pe baza conceptului de
domeniu, apariţia histerezisului se
poate explica uşor: se consideră un
cristal care iniţial (pentru E = 0 ) a
Fig. 2.22 Caracteristici ale avut polarizaţia egală cu zero, P = 0 .
feroelectricilor: a – curba de primă La aplicarea unui câmp electric
exterior, cresc domeniile cu orientarea
polarizare, b - r st =f(E).
apropiată de cea a câmpului aplicat (porţiunea OA a curbei de primă polarizare – curba OABC din figura
2.22,a).
Când toate domeniile sunt orientate în direcţia câmpului exterior, polarizarea ajunge la saturaţie (porţiunea
BC).
La micşorarea câmpului electric aplicat polarizarea descreşte, iar la câmp nul persistă o polarizare
remanentă Pr; pentru anularea polarizaţiei remanente trebuie stabilit câmpul electric coercitiv Ec , de sens
opus celui iniţial.
În câmp alternativ, dependenţa de tip histerezis, D = f(E), condiţionează o dependenţă de acelaşi fel
a permitivităţii diferenţiale în funcţie de intensitatea câmpului electric E (fig. 2.23):
1 ��D�
 rdif
�= (2.66)
0 �
��E�
�
T = ct
Datorită acestei dependenţe, la

feroelectrici, se lucrează, de obicei, cu
permitivitatea reversibilă definită în punctul
de funcţionare (de coordonate E 0, D0) pe un
ciclu reversibil:
Fig.2.23 Ciclul de histerezis şi

rdif = f(E) la feroelectrici
 D 
 rrev = lim   (2.67)
E 0  E 
 0  E =E 0 , D = D0
______________________________________________________________________________
În origine, permitivitatea definită cu relaţia (2.67) poartă denumirea de permitivitate relativă
iniţială:
�D �
 rin = lim � � = 1 + tga i , (2.68)
� 0 E �E =0 ,D =0
E �0
unde ai este panta în origine a curbei de primă polarizare – figura 2.22,a.

Permitivitatea relativă statică, definită în punctul de funcţionare cu relaţia:
1 D0
 rst = , (2.69)
 0 E0
are dependenţa de câmpul electric ilustrată în figura 2.22,b.
Polarizaţia spontană (neindusă din exterior) a domeniilor feroelectrice se pierde dacă temperatura
depăşeşte temperatura Curie (T > T c) pentru că se distruge structura de domenii şi materialul se
comportă ca un material paraelectric obişnuit (cu polarizaţie temporară de orientare).
Permitivitatea are valori foarte mari la temperatura Curie, de ordinul 10 4…105 şi scade cu
temperatura după legea Curie-Weiss, pentru T > TC:
const.
r = (2.70)
T - TC
Cristalele feroelectrice cu utilizări practice, pot fi clasificate în două grupe:
- feroelectrici oxidici, care sunt oxizi dubli ai unor elemente, în special din grupa de tranziţie, cu
cristalizare în structuri de tip perovskit, piroclor, ilmenit etc;
- feroelectrici cu legătură de hidrogen.
1. Feroelectricii oxidici au valori mari ale permitivităţii relative ceea ce îi recomandă ca dielectrici
în condensatoare. Cel mai cunoscut este titanatul de bariu (BaTiO3), care nu este recomandat a fi utilizat
în stare pură deoarece r depinde puternic de temperatură (aproximativ 1400 la 20 0C şi 10000 ... 12000 în
jurul temperaturii Curie, TC = 120 0C – fig. 2.24), iar tangenta unghiului de pierderi este relativ ridicată.
Utilizări practice au soluţiile
solide între titanatul de bariu şi alte
materiale fero- sau neferoelectrice,
realizate cu scopul de a se obţine
fie valori mari ale permitivităţii
relative la temperatura ambiantă
(prin deplasarea temperaturii Curie
spre 20 0C), fie factor de pierderi
scăzut corelat cu valori ridicate ale
permitivităţii sau obţinerea unui
coeficient de temperatură al
permitivităţii a(t) cât mai mic, deci
o curbă de variaţie a permitivităţii
cu temperatura, r = f(T) plată.
Fig. 2.24 Variaţia permitivităţii şi a

factorului de pierderi cu temperatura la
BaTiO3.
Cele mai utilizate soluţii solide sunt următoarele:
- (Ba1-xSrx)TiO3 şi Ba(Ti1-xSnx)O3 - soluţii binare feroelectric + neferoelectric (SrTiO3, BaSnO3) la care
temperatura Curie este deplasată spre 25 0C. Permitivitatea relativă are valori în jur de 2000 şi tangenta
unghiului de pierderi este de aproximativ 10-3. Dacă se doresc valori mai mari ale permitivităţii fie
coeficientul de temperatură al acesteia este foarte mare (la (Ba 1-xSrx)TiO3) fie pierderile dielectrice sunt
foarte mari (la Ba(Ti1-x Snx)O3):
- (1-x) BaTiO3 + x CaZrO3 este o soluţie solidă de tipul celor de mai sus la care T C scade, dar
dependenţa ei de x nu mai este liniară. La creşterea lui x, r la temperatura Curie scade şi a(t) se
micşorează;
- soluţiile ternare de BaTiO3 + SrTiO3 + CaZrO3 au r de valori mari şi a(t) acceptabil;
______________________________________________________________________________
- soluţiile BaTiO3 + CaZrO3+oxizi metalici prezintă curbe foarte plate de variaţie a permitivităţii cu
temperatura. Se pot obţine, în domeniul de temperatură –55…+85 0C, următoarele variante:
 '
 r =3000;  ( - 20%;+10% ) ;
'
 '
 r =2300;  ( - 10%;+10% ) ;
'
 '
 r =1800;  ( - 7,5%;+7,5% ) .
'
Pe lângă utilizarea lor ca dielectric pentru condensatoare, feroelectricii oxidici au proprietăţi
electrooptice puternice ceea ce îi recomandă şi pentru utilizarea în dispozitivele electrooptice.
2. Feroelectricii cu legătură de hidrogen au compoziţii complicate şi, de obicei, temperaturi Curie
joase.
Din această categorie fac parte, ca materiale reprezentative, dihidrofosfatul de potasiu (KDP) cu
temperatura Curie – 151 0C şi sulfatul de triglicină (TGS) cu temperatura Curie 49 0C. Principalele utilizări
ale feroelectricilor cu legătură de hidrogen sunt în dispozitivele electrooptice şi în traductoarele
piroelectrice. De asemenea, atât ei cât şi cei oxidici, sunt utilizaţi pentru îndeplinirea de funcţii neliniare şi
paramatrice (amplificatoare, stabilizatoare sau modulatoare dielectrice).
2.3.4.2 Polarizaţia piezoelectrică

Polarizaţia piezoelectrică apare în structurile fără centru de simetrie sub acţiunea tensiunilor
mecanice aplicate structurii.
Piezoelectricitatea este proprietatea de modificare a stării de polarizaţie sub acţiunea unor tensiuni
mecanice (efect piezoelectric direct) sau de modificare a dimensiunilor corpului sub acţiunea câmpului
electric exterior (efect piezoelectric invers).
În cazul efectului piezoelectric direct polarizaţia indusă P este dependentă de tensiunea mecanică
T şi o modificare a caracterului solicitării (de exemplu de la tracţiune la compresiune) atrage după sine o
modificare a semnului polarizaţiei.
În cazul efectului piezoelectric invers deformarea relativă a dielectricului depinde de amplitudinea
polarizaţiei şi de sensul câmpului electric aplicat. Electrostricţiunea apare în orice dielectric introdus în
câmp electric, fiind asemănătoare cu efectul piezoelectric invers dar deosebindu-se de acesta prin faptul
că este un efect par (o inversare a sensului câmpului aplicat nu modifică semnul deformaţiei).
În cazul în care există atât câmp electric cât şi solicitare mecanică, polarizaţia totală va fi suma
dintre polarizaţia indusă de tensiunea mecanică (polarizaţia piezoelectrică) şi cea indusă de câmpul electric
(polarizaţia temporară).
Polarizaţia piezoelectrică se poate exemplifica uşor pe cel mai simplu model de reţea fără centru de
simetrie al sarcinilor electrice punctuale: stratul electric dublu (fig. 2.25).
În cazul unei reţele cu centru de simetrie, de exemplu stratul electric triplu, se pune în evidenţă
F F
F F
Fig. 2.25 Efectul piezoelectric în cazul stratului electric dublu: a -

direct; b - invers.
imposibilitatea efectului piezoelectric direct şi electrostricţiunea (fig. 2.26).
Pentru stabilirea relaţiilor dintre proprietăţile electrice şi cele elastice ale unui cristal piezoelectric
(cristal în care este posibilă apariţia efectului piezoelectric) se consideră că starea acestuia este
caracterizată la un moment dat, la temperatură constantă, de următoarele mărimi de stare:
______________________________________________________________________________
- de natură electrică: intensitatea câmpului electric E şi inducţia electrică D ;
- de natură mecanică: tensiunea mecanică T şi deformaţia mecanică S .
Intensitatea câmpului electric şi inducţia electrică sunt vectori care într-un sistem cartezian de axe
F
F
F
F
Fig. 2.26 Reţea cu centru de simetrie: a - imposibilitatea efectului

piezoelectric direct; b - electrostricţiunea
de coordonate pot fi reprezentate matriceal:
 E1   D1 
[ ] 
E = E2  ; [ ]
D =  D2  (2.71)
 E3   D3 
Tensiunea şi deformaţia mecanică sunt tensori de ordinul 2 în spaţiul tridimensional, având într-un
sistem cartezian de coordonate următoarele reprezentări matriceale:
T11 T12 T13   S11 S12 S13 
[ ] 
T = T21 T22 T23  ; []
S =  S 21 S 22 S 23  (2.72)
T31 T32 T33   S 31 S 32 S 33 
Pentru deformaţii omogene, specifice deformării cristalelor în limitele de elasticitate, tensorii [ T ] şi
[ S ] sunt simetrici (T ij = Tji, Sij = Sji), numărul componentelor independente fiind numai
şase. În aceste condiţii, tensorii respectivi pot fi reprezentaţi într-o formă prescurtată – sub forma unor
matrice coloană [6].
Relaţiile dintre mărimile de stare electrice şi cele mecanice pot fi scrise, la temperatură constantă,
alegând două dintre mărimi ca variabile independente (de exemplu T şi E ). Pentru celelalte două mărimi
de stare ( S şi D ), considerate dependente de primele, pot fi scrise diferenţialele totale, cu luarea în
considerare numai a derivatelor de ordinul întâi:
  Si   Si 
dSi =   dTk +   dE k
  Tk  E  E k  T
 (2.73)
  Di   Di 
dDi =  T  dTk +  E  dE k
 k E k T
Derivatele parţiale ce intervin în relaţiile (2.73) sunt parametri de material. Există, evident, încă trei
posibilităţi de alegere a variabilelor independente, rezultând încă trei sisteme de ecuaţii piezoelectrice
echivalente celui de mai sus. Aceste sisteme, scrise în complex simplificat (când mărimile de stare variază
armonic în timp) sunt:
[ ] [ ][ ] [ ]
______________________________________________________________________________
 S = s E T + [ d t ] E
[ ] [ ] [ ][ ]
 (2.74)
 D = [ d ] T +  T E
[ ] [ ] [ ][ ]
 T = [ c E ] S - e E
t
 (2.75)
[] [] []
 D = [ e] S + [  ] E
S
[] [ ] [ ][ ]
 S = [ sD ] T + g D
 t
 (2.76)
[] [ ][ ] [ ][ ]
 E = - g T + T D

[ ] [ ][ ] [ ][ ]
 T = c D S - ht D


[ ] [ ] [ ][ ]
(2.77)
 E = -[ h] S +  D
S
Coeficienţii care intervin în cele patru sisteme de ecuaţii se definesc astfel:

�� Si �
- coeficienţii de elasticitate la câmp electric constant sik = � � sau la inducţie constantă
E
��Tk � E
 S 
s ikD =  i  ;
 Tk  D
 Ti 
- modulele de elasticitate la câmp electric constant cik =   sau la inducţie constantă
E
 S k E
 T 
cikD =  i  ;
 S k  D
 Di 
- permitivitatea dielectrică la tensiune mecanică constantă  ik =   sau la deformaţie constantă
T
 E k T
 D 
 ikS =  i  ;
 E k  S
 Ei 
- impermitivitatea dielectrică la tensiune mecanică constantă  ik =   sau la deformaţie
T
 Dk T
 Ei 
constantă  ik =   ;
S
 Dk  S
- coeficienţii piezoelectrici:
 D   S   D   T   E   T 
d ik =  i  =  k  ; eik =  i  =  - k  ; hik =  - i  =  - k  ;
 Tk  E  Ei  T  S k  E  Ei S  S k  D  Di S
 E   S 
g ik =  - i  =  k 
 Tk  D  Di T
În relaţiile (2.74) … (2.77) indicele inferior “t” reprezintă matricea transpusă.
Între coeficienţii de material prezentaţi anterior există legături, trei matrice fiind suficiente pentru a
caracteriza un cristal piezoelectric: o matrice de coeficienţi de elasticitate [ s ] sau [ c ], o matrice de
permitivităţi [  ] sau [  ] şi o matrice de coeficienţi piezoelectrici [ d ], [ e ], [ g ] sau [ h ]. Pentru
caracterizarea comportării unui cristal piezoelectric se defineşte şi coeficientul de cuplaj piezoelectric k,
______________________________________________________________________________
reprezentând raportul dintre densitatea de energie mutuală elastică şi dielectrică Wm, şi rădăcina pătrată a
produsului dintre densitatea de energie dielectrică Wd şi densitatea de energie elastică We din cristal:
Wm
k= (2.78)
W d We
Se poate arăta [6] că pătratul coeficientului de cuplaj indică ce parte din densitatea de energie
dielectrică se transformă în energie elastică într-un cristal piezoelectric blocat, respectiv ce parte din
densitatea de energie elastică se transformă în energie dielectrică într-un cristal cu armăturile
scurtcircuitate. Valorile coeficienţilor de cuplaj sunt subunitare pentru toate cristalele piezoelectrice şi nule
pentru toate cristalele nepiezoelectrice.
Materialele piezoelectrice pot fi atât fero- cât şi neferoelectrice. Toţi feroelectricii sunt în acelaşi
timp şi piezoelectrici şi pot fi împărţiţi în două grupe:
- feroelectrici care prezintă efectul piezoelectric la orice temperatură (atât pentru temperaturi mai
mari, cât şi pentru temperaturi mai mici decât temperatura Curie);
- feroelectrici care prezintă efectul piezoelectric numai pentru temperaturi sub temperatura Curie.
Cristalele piezoelectrice care fac parte din prima grupă (sarea Seignette, KDP) deşi au unele
proprietăţi piezoelectrice remarcabile (sarea Seignette are la temperatura Curie coeficientul de cuplaj
piezoelectric cel mai mare, k = 0,9) nu au în prezent utilizări practice datorită altor proprietăţi fizico-
chimice nesatisfăcătoare (sarea Seignette este higroscopică).
Din grupa a doua fac parte titanatul de bariu, titanat - zirconatul de plumb, niobatul de sodiu şi
potasiu, sulfatul de triglicină TGS etc.
Titanatul de bariu este o ceramică piezoelectrică cu coeficienţii piezoelectrici elastici şi dielectrici
puternic dependenţi de temperatură şi cu o puternică variaţie în timp a proprietăţilor de material
(îmbătrânire). Aceste dezavantaje îl fac mai puţin utilizabil, în special în dispozitivele electronice de
performanţă, fiind înlocuit de titanat-zirconatul de plumb, PZT. Deoarece temperaturile Curie ale PZT-ului
sunt relativ ridicate (200 … 400 0C) se obţine o mai bună stabilitate în variaţiile cu temperatura
ale proprietăţilor de material şi o variaţie mai redusă a acestor proprietăţi în timp. Coeficienţii piezoelectrici
depind de compoziţiile acestor ceramici şi au valori medii.
Niobatul de sodiu şi potasiu posedă, în fază ceramică, proprietăţi piezoelectrice puternice, mai
puţin dependente de compoziţie decât la PZT şi cu o stabilitate bună a acestora în timp şi la variaţiile de
temperatură. Coeficienţii de cuplaj şi cei piezoelectrici sunt mai mici decât la PZT.
Ceramicele piezoelectrice menţionate sunt folosite în realizarea unor dispozitive piezoelectrice cu
undă elastică de volum: rezonatoare, filtre ceramice, transformatoare ceramice, traductoare mecanic –
electric (microfoane, generatoare de înaltă tensiune, traductoare de deplasare, de viteză sau acceleraţie etc)
precum şi traductoare electric-mecanic (generatoare ultrasonore în locaţia submarină, traductoare pentru
curăţire cu ultrasunete etc). Dintre materialele neferoelectrice cel mai utilizat este cuarţul care este ieftin,
cu elasticitate ridicată, stabilitate termică bună, pierderi interne mici şi se găseşte în natură în fază cristalină
(monocristal până la zeci de kilograme). Are dezavantajul că prezintă un coeficient de cuplaj piezoelectric
mic (~ 0,095) comparativ cu alte cristale. În construcţia dispozitivelor cu undă elastică de suprafaţă
(u.e.s.), în afară de PZT se mai utilizează: niobatul de litiu monocristalin care are cel mai mare coeficient
de cuplaj piezoelectric, germaniatul de bismut cu viteza de propagare a undelor cea mai mică şi cuarţul cu
o valoare foarte redusă a coeficientului de temperatură al vitezei de propagare. Dintre dispozitivele cu
u.e.s. se amintesc: linii de întârziere, codoare şi decodoare pentru semnale modulate în fază etc.
2.3.5 Electreţii
Electreţii sunt materiale dielectrice care prezintă polarizaţie remanentă de lungă durată (fiind
analogi magneţilor permanenţi) şi produc câmp electrostatic în spaţiul din jurul lor în lipsa surselor
exterioare de câmp electric.
În funcţie de procedeul de obţinere, electreţii se clasifică în:
- termoelectreţi (obţinuţi prin acţiunea simultană a temperaturii şi a câmpului electric);
- fotoelectreţi (obţinuţi prin acţiunea simultană a fluxului luminos şi a câmpului electric);
- pseudoelectreţi denumiţi şi radioelectreţi (obţinuţi sub acţiunea radiaţiilor radioactive);
- triboelectreţi (obţinuţi prin frecare).
Termoelectreţii se obţin prin plasarea materialului într-un câmp electric (între armăturile unui
condensator alimentat cu o tensiune continuă) şi încălzirea sa simultană până în apropierea temperaturii de
topire. La această temperatură, mobilitatea purtătorilor de sarcină din material este mare şi câmpul electric
______________________________________________________________________________
îi deplasează sau orientează aproape integral pe direcţia sa. Prin răcire, în prezenţa câmpului, sarcinile
deplasate sau dipolii orientaţi “îngheaţă” în aceste poziţii deoarece mobilitatea lor este mult mai mică la
temperatura normală. Astfel, apar sarcini electrice pe suprafeţele electretului care creează polarizaţia
remanentă care se menţine un timp îndelungat după anularea câmpului.
În câmpuri electrice slabe, sarcinile de pe feţele electretului - de semn opus polarităţii electrozilor
lângă care se află - se numesc eterosarcini (fig. 2.27,a) şi apar prin orientarea propriilor dipoli sau
deplasarea sarcinilor libere proprii (procese specifice întregului volum) şi “îngheţarea” lor ulterioară.
În câmpuri electrice mai puternice, pe feţele electretului pot apărea şi sarcini electrice de acelaşi
semn cu câmpul aplicat (omosarcini - fig.2.27,b). Omosarcina este o sarcină din afara materialului, trecută
din electrozi în dielectric prin străpungeri locale ale aerului din interstiţiul electrozi - electret la valorile
mari ale intensităţii câmpului electric la care se formează electretul. În mod evident, omosarcina este
însoţită de eterosarcină, semnul sarcinii superficiale fiind dat de cea care are valoarea absolută mai mare.
Sarcinile de pe
suprafaţa
dielectricului dispar
după un timp, numit
durată de viaţă a
electretului, care
variază foarte mult
atât în funcţie de a b
caracteristicile de Fig.2.27 Sarcinile termoelectreţilor: a - eterosarcini; b - omosarcini
material (rezistivitate,
a b c
Fig. 2.28 Variaţia în timp a sarcinii termoelectreţilor formaţi în
câmpuri electrice: a - slabe; b - puternice; c - medii.
durată de relaxare) cât şi de modul de formare, condiţiile atmosferice (temperatură, umiditate, iradiere) şi
de caracteristicile circuitului în care funcţionează electretul. Pentru electreţii formaţi în câmpuri slabe (E 
0,5 MV/m) omosarcina practic nu apare şi eterosarcina scade în timp prin relaxarea sarcinilor proprii (fig.
2.28,a).
În câmpuri puternice (E  100 MV/m) predomină omosarcina. Sarcina totală (omosarcina pozitivă
plus eterosarcina negativă) va creşte uşor la început - figura 2.28,b - datorită scăderii eterosarcinii prin
relaxare, după care omosarcina scade în timp prin procesul de conducţie în dielectric (cu cât durata de
relaxare şi rezistivitatea materialului sunt mai mari cu atât durata de viaţă a dielectricului este mai mare).
Pentru câmpuri intermediare (0,5  E  100 MV/m) la început predomină eterosarcina care scade în timp,
după care scade şi omosarcina. La prima anulare a sarcinii totale eterosarcina şi omosarcina sunt egale (fig.
2.28,c).
Materialele dielectrice din care se fabrică termoelectreţii sunt: cerezina, polimetilmetacrilatul
(PMMA), polietilentereftalat (PET), titanat de calciu (CaTiO3), titanat de bariu (BaTiO3) etc.
Termoelectreţii au o durată de viaţă de 1 - 2 ani şi sunt utilizaţi pentru construcţia microfoanelor cu
electret, traductoarelor de vibraţii şi a generatoarelor de câmp electrostatic în electrometre şi doximetre.
Fotoelectreţii se obţin prin iluminare şi plasare în câmp electric a dielectricului. Dacă energia
cuantelor de lumină este suficientă pentru a transfera electronii din banda de valenţă în cea de conducţie,
atunci electronii transferaţi se pot deplasa limitat (din poziţia 2 în 3, fig. 2.29), sub acţiunea câmpului
electric aplicat simultan cu iluminarea, de unde pot fi captaţi pe niveluri locale (34) introduse de
impurităţi sau de defecte de reţea. La anularea fluxului luminos şi a câmpului electric sarcinile fixate
creează polarizaţia remanentă a electretului, polarizaţie care, la întuneric, se menţine un timp îndelungat. În
timp, datorită agitaţiei termice electronii pot reveni din 4 în 3 şi apoi se deplasează spre poziţiile de
echilibru sub acţiunea câmpului intern. Iluminarea distruge instantaneu polarizaţia remanentă, favorizând
trecerea electronilor de pe nivelul local în banda de conducţie. Fotoelectreţii se fabrică din materiale
fotoconductoare (de exemplu sulfură de zinc ZnS) şi se folosesc pentru înregistrarea imaginilor (este
principiul xerografiei).
______________________________________________________________________________
Radioelectreţii (pseudoelectreţii) se obţin prin iradierea cu raze  a suprafeţei materialului plasat pe
un electrod metalic pus la pământ (fig. 2.30). Electronii care formează radiaţiile  pătrund în material şi
sunt captaţi pe nivele locale (generate de defectele de reţea) în funcţie de
energia electronilor şi de structura dielectricului. Câmpul electric al sarcinii negative fixate pe suprafaţa de
sus a dielectricului va atrage sarcinile pozitive din electrodul metalic care se vor fixa pe suprafaţa de jos a
electretului. Pentru fabricarea radioelectreţilor se poate utiliza sticlă silicat cu conţinut mare de bor, iradiată
cu un fascicol de electroni cu energia
de 2 MeV.
Radiaţii 
Fig. 2.29. Formarea fotoelectreţilor Fig. 2.30. Formarea radioelectreţilor
Triboelectreţii se produc prin frecare; după frecare suprafaţa rămânând încărcată cu sarcină
electrică. Sunt utilizaţi în construcţia generatoarelor electrostatice de înaltă tensiune.
2.3.6 Cristale lichide

Cristalele lichide sunt materiale organice care posedă simultan proprietăţi ale lichidului izotrop
(fluiditate, curgere, unirea picăturilor în contact) şi proprietăţi ale cristalelor solide - ordine la distanţă a
particulelor constituente - ceea ce condiţionează anizotropia principalelor proprietăţi fizice: conductivitatea
electrică şi termică, polarizaţia, magnetizaţia, proprietăţile optice şi cele elastice. Cristalele lichide sunt
formate din macromolecule alungite, alcătuite din două nuclee sau inele benzenice legate printr-o grupare
intermediară rigidă, la capete având legate alte două grupări flexibile. Forma moleculelor este de elipsoid
de rotaţie alungit cu moment electric permanent destul de puternic şi cu grupuri uşor polarizabile.
Momentele electrice interacţionează între ele şi determină o ordine spontană la distanţă, ca în cazul
solidelor cristaline.
Starea de cristal lichid se manifestă într-un domeniu de temperatură delimitat de două temperaturi
de tranziţie (T1  T  T2): temperatura de topire T 1 care este temperatura maximă la care cristalul este încă
solid şi temperatura de limpezire T2 care este temperatura minimă la care el devine lichid izotrop. În starea
de cristal lichid moleculele lungi se ordonează în diverse moduri. În funcţie de ordonare există structuri
nematice, smectice sau colesterice (fig. 2.31).
______________________________________________________________________________
În structura
nematică (fig. 2.31,b)
există o ordonare
paralelă a axelor
lungi ale moleculelor,
centrele de greutate
fiind distribuite
aleatoriu. Fiecare
moleculă se poate
deplasa în toate cele
trei direcţii ale
spaţiului şi se poate
roti în jurul axei
proprii. În cristalele
lichide smectice (fig.
2.31,c) moleculele se
dispun în straturi în Fig. 2.31 Modelul ordonării moleculare: a - lichid izotrop; b - cristal
care se ordonează lichid nematic; c - cristal lichid smectic; d - cristal lichid colesteric
paralel una faţă de alta. Ele se pot deplasa în două direcţii în plan, se pot roti în jurul axei proprii, dar nu
pot trece dintr-un strat în altul. În cristalele lichide colesterice (fig. 2.31,d) moleculele se dispun în straturi
paralele între ele, direcţia de orientare a moleculelor modificându-se elicoidal de la un strat la altul.
Moleculele se pot mişca în plan, se pot roti în jurul axei proprii dar pot şi trece dintr-un plan în altul, cu
modificarea direcţiei.
Utilizări tehnice prezintă numai cristalele lichide nematice.
Proprietăţi dielectrice şi electrooptice ale cristalelor lichide nematice (CLN). Moleculele
cristalelor lichide nematice au moment electric propriu, dar datorită faptului că structurile moleculare au
centru de simetrie, momentul electric al unităţii de volum este egal cu zero. Deci CLN posedă numai
polarizaţie temporară care se manifestă anizotrop. Într-un sistem principal de coordonate, în care axa Oz
coincide cu axa de simetrie a structurii (fig. 2.32) matricea permitivităţii complexe relative are forma:
� r^ 0 0�
[  r ] = �0  r ^ 0 �
�
� (2.79)
�
�0 0  rP� �
unde s-a notat cu  r P permitivitatea complexă relativă în lungul axei de
simetrie şi cu  r ^ aceeaşi mărime în planul perpendicular pe această axă.
După semnul diferenţei părţilor reale ale celor două permitivităţi
cristalele lichide se clasifică în:
- CLN cu anizotropie dielectrică pozitivă (ADP) la care
 �=  �-  � este pozitiv;
r rP r^
- CLN cu anizotropie dielectrică negativă (ADN) la care

 � � � este negativ.
r =  rP -  r ^
Fig. 2.32 Structură de cristal
lichid nematic Se poate arăta [6] că în prezenţa unui câmp electric de intensitate E
, aplicat ca în figura 2.32 potenţialul termodinamic al sistemului de
molecule F depinde de anizotropia prezentată de cristal:
 r   0
F = F0 + F -
2
[ E  u ( r) ]
2
(2.80)
unde F0 este potenţialul termodinamic în starea de echilibru, F - creşterea potenţialului termodinamic

datorită agitaţiei termice şi ultimul termen este datorat câmpului electric aplicat.
Pentru minimizarea expresiei (2.80) moleculele cristalelor cu ADP (r  0) au tendinţa să se
orienteze paralel cu câmpul electric (produsul scalar [ E  u ( r ) ] să fie maxim, ultimul termen din relaţie fiind
pozitiv) iar moleculele cristalelor cu ADN (r  0) au tendinţa să se orienteze perpendicular pe câmp (
[ E  u ( r ) ] , anulându-se). Aceste tendinţe de ordonare dielectrică în câmp sunt, uneori, contracarate de
______________________________________________________________________________
existenţa curenţilor de conducţie (îndeosebi în curent continuu sau la frecvenţe mici) sau de unele condiţii
la limită (interacţiuni cu pereţii dispozitivului în care este introdus cristalul lichid nematic).
Din punct de vedere optic, cristalele lichide nematice au bune proprietăţi electrooptice. Ele posedă
un elipsoid al indicilor de refracţie de forma elipsoidului de rotaţie. Notând cu n  indicele de refracţie în
lungul axei optice ( nP = n3 ) şi cu n^ acelaşi indice în planul perpendicular ( n1 = n2 = n^ ) se defineşte
birefringenţa CLN cu relaţia: n = nP - n^ . Birefringenţa acestor cristale lichide fiind pozitivă şi foarte
puternică determină efecte optice importante în straturi subţiri (micrometri până la zeci de micrometri).
Câmpul electric de o anumită valoare aplicat unei structuri de cristal lichid nematic modifică
aranjamentul iniţial al acestuia (aşa cum s-a explicat mai sus), deci modifică poziţia elipsoidului indicelui de
refracţie faţă de direcţia de propagare a fluxului luminos. În acest mod apare o birefringenţă indusă de
câmp care condiţionează efecte electrooptice specifice. Tensiunea de prag necesară modificării structurii
CLN depinde de proprietăţile dielectrice şi elastice ale acestuia. Pentru un cristal cu ADP cu directorul
u ( r ) orientat perpendicular pe câmpul electric E , expresia tensiunii de prag necesară trecerii la
k11
orientarea u ( r )  E este: U p = p , iar pentru un cristal cu ADN cu directorul orientat paralel cu
0 � r�
k33
câmpul, tensiunea necesară pentru trecerea la orientarea u ( r ) ^ E este: U p = p , unde k11 şi k33
 0 � r�
sunt constante elastice Franck.
Deci, printr-o comandă electrică se poate trece de la starea de întuneric la lumină, de unde şi
utilizarea CLN în dispozitive de afişaj alfa-numerice sau analogice.
Familia cristalelor lichide nematice este foarte numeroasă şi conţine: baze Schiff, azo-benzeni,
stilbeni, clorostilbeni etc.
2.4 Conducţia electrică a materialelor electroizolante

Fenomenul de conducţie electrică, prezent în orice material introdus în câmp electric, este foarte
slab în materialele electroizolante. Deşi, teoretic, izolanţii sunt materiale care sub tensiune continuă nu
conduc curentul electric, practic, orice izolant lasă să treacă un curent de intensitate scăzută, numit curent
de conducţie.
Din punct de vedere microscopic, curentul electric care străbate un corp consistă în mişcarea
ordonată, în raport cu corpul, a unor purtători de sarcină. Densitatea microscopică a curentului electric,
j m se defineşte ca fiind convecţia acestor purtători, cu ajutorul relaţiei:
jm = m v m (2.81)
în care v m este viteza microscopică, în raport cu un referenţial inerţial oarecare, a purtătorilor de sarcină,
iar m este densitatea de volum a sarcinii microscopice şi este dată de relaţia m = Nqm, unde qm este sarcina
unui purtător şi N este concentraţia numerică a acestora.
Densitatea macroscopică J a curentului electric se obţine prin medierea relaţiei (2.81) în care
vitezele particulelor libere trebuie considerate în raport cu corpul:
J =  m v% %
mc = Nqm vmc , (2.82)
~
unde v mc este viteza microscopică locală - în raport cu corpul - mediată.
Legea conducţiei electrice - pentru medii omogene, izotrope şi neaccelerate - stabileşte expresia lui
J în funcţie de intensitatea câmpului electric E şi de conductivitatea  (sau de rezistivitatea  = 1/) a
materialului:
1
J = E = E (2.83)

Fenomenul de conducţie prezintă caracteristici diferite în izolatorii solizi, lichizi sau gazoşi,
caracteristici ce vor fi prezentate în continuare.
2.4.1 Conducţia electrică a solidelor electroizolante

În cristalele electroizolante structura benzilor de energie se caracterizează prin lărgimea foarte mare
a benzii interzise Fermi (w i  3 eV) şi prin faptul că benzile permise sunt fie complet ocupate cu
electroni fie complet libere. În condiţii obişnuite de temperatură şi câmp electric, pot efectua tranziţia din
______________________________________________________________________________
banda de valenţă în cea de conducţie foarte puţini electroni (lăţimea benzii interzise fiind foarte mare) şi
deci, curentul electric datorat convecţiei lor este foarte slab.
Dacă cristalul izolant conţine impurităţi care introduc niveluri adiţionale (acceptoare sau donoare)
în banda interzisă Fermi, atunci, alături de conducţia intrinsecă apare şi o conducţie extrinsecă prin golurile
din banda de valenţă şi electronii din banda de conducţie. Într-un izolant bun concentraţia impurităţilor
fiind extrem de mică şi conducţia electronică extrinsecă este neînsemnată.
În câmpuri intense, E  105 … 106 V/m conductivitatea electrică datorată conducţiei electronice
creşte foarte repede cu E, tinzând către infinit în momentul străpungerii materialului (E  108 V/m) – figura
2.33.
Alături de conducţia electronică, în cristalele izolante apare o conducţie ionică - realizată prin
convecţia ionilor proprii (în cristalele ionice) sau de impuritate - conductivitatea ionică ion fiind constantă
în raport cu E până în apropierea străpungerii.
În câmpurile electrice
uzuale E105 … 106 V/m
conducţia electronică este foarte
slabă şi predomină conducţia
ionică (fig. 2.33), iar
conductivitatea totală t nu
depinde practic de intensitatea
câmpului electric, acest domeniu
fiind numit intervalul lui Ohm. În
domeniul al doilea, numit
intervalul lui Pool,
conductivitatea totală depinde
sensibil de câmp. Ultimul
Fig. 2.33 Variaţia conductivităţii electrice a domeniu este intervalul de
unui cristal izolant cu intensitatea câmpului străpungere.
electric.
2.4.1.1 Conducţia ionică a cristalelor electroizolante
Conducţia ionică se poate realiza prin convecţia ionilor interstiţiali proprii - produşi prin defecte
Frenkel, - prin convecţia “nodurilor” vacante - produse prin defecte Frenkel sau Schottky, - sau prin
convecţia ionilor de impuritate din noduri sau interstiţii. Se consideră mai întâi conducţia ionică datorată
convecţiei ionilor interstiţiali produşi prin defecte de tip Frenkel (§ 1.2.3).
Conform celor stabilite în § 1.2.4, relaţia (1.22), conductivitatea ionică are expresia:
 ion
 = N F q m M ion , (2.84)
unde qm este sarcina ionului, NF - numărul de ioni interstiţiali din unitatea de volum, dat de expresia (1.11):
N F  NN  exp[ - wdF / 2 kT ] , (2.85)

N, N fiind numerele - din unitatea de volum - ale nodurilor, respectiv interstiţiilor reţelei cristaline, w dF -
energia necesară pentru crearea unui defect Frenkel şi Mion - mobilitatea ionului, a cărei expresie este
conform relaţiei (1.20):
fa 2 q m
M ion =
6kT
[ ]
exp - wb / kT , (2.86)
în care f este frecvenţa de oscilaţie proprie a ionului în interstiţiu, a - constanta reţelei cristaline şi w b -
înălţimea barierei de energie potenţială pe care trebuie să o escaladeze ionul la trecerea dintr-un interstiţiu
în altul.
Dacă se introduc expresiile (2.85) şi (2.86) în (2.84) se obţine:
 ion  exp[ - wion
 = Cion  / kT ] , (2.87)
 = NN  [ fa 2 q m2 / 6kT ] şi
unde s-au folosit notaţiile: Cion wion = wb + wdF / 2.
Cum conducţia ionică se realizează prin convecţia mai multor specii de ioni, expresia conductivităţii
totale de tip ionic este:
______________________________________________________________________________
 ion =  Cr exp[ - wr / kT ] , (2.88)
r
în care Cr şi wr au semnificaţii analoage cu Cion şi wion, dat fiind faptul că şi pentru conductivităţile ionice
datorate convecţiei altor specii de ioni se obţin expresii de forma (2.87). Este de subliniat faptul că
mărimile Cr cresc odată cu concentraţiile numerice ale ionilor, deci ale defectelor reţelei cristaline. Aceste
expresii sunt valabile atâta timp cât rămâne valabilă aproximaţia cu care s-a stabilit expresia mobilităţii -
aq m E
(1.20) - şi anume: argumentul funcţiilor hiperbolice sh[a] şi ch[a] este mult mai mic decât 1 ( a = «
2 kT
1) şi se poate considera sh[a]  a şi ch[a]  1. Se constată că până la valori ale câmpului electric de 108
V/m argumentul funcţiilor hiperbolice rămâne încă mic: a  0,2 pentru a = 10-10 m - ordinul de mărime,
rezultat din experienţă al parametrului reţelei cristaline -, qm = q0 = 1,610-19 C – sarcina ionului luată egală
cu cea a electronului -, E = 108 V/m – intensitatea mpului electric la străpungere, k = 1,3810-23 J/K –
constanta lui Boltzman şi T = 300 K - temperatura camerei.
2.4.1.2 Conducţia electronică a cristalelor electroizolante

Spre deosebire de conducţia ionică, cea electronică trebuie studiată separat pentru câmpurile
electrice uzuale (intervalul lui Ohm) şi pentru cele intense (intervalul lui Pool).
1. În câmpuri electrice uzuale (E  105 … 106 V/m) conducţia electronică se realizează, la fel ca şi
în cazul semiconductorilor, prin
convecţia electronilor promovaţi în
banda de conducţie din banda de
valenţă sau de pe nivelurile donoare
- care determină şi niveluri
acceptoare (fig. 2.34) - şi prin
convecţia golurilor din banda de
valenţă.
Fig. 2.34 Structura energetică a unui cristal

izolant impurificat.
Conductivitatea electronică este suma conductivităţii intrinseci i, a celei extrinseci prin electroni e şi prin
goluri g. Înlocuind i, e şi g cu expresiile stabilite în cadrul fizicii cuantice, se obţine:
 el =  i +  e +  g =
(2.89)
[
= Ci exp[ - wi / 2 kT ] + Ce exp[ - we / 2 kT ] + C g exp - w g / 2 kT ]
în care Ci, Ce, Cg sunt nişte constante ce nu depind practic de temperatură - la temperaturile uzuale - şi nici
de intensitatea câmpului electric, iar wi, we, wg au semnificaţia din figura 2.34. Cum lăţimea benzii interzise
Fermi este mare (wi  3eV) iar produsul kT, la aceste temperaturi, are valori mult mai mici (kT  10-1 …
10-2 eV), conductivitatea intrinsecă i are valori foarte mici (practic este neglijabilă). Constantele C e şi Cg
fiind proporţionale cu numărul nivelurilor donoare, respectiv acceptoare, deci cu concentraţia impurităţilor,
rezultă că în materialele suficient de pure e şi g sunt şi ele foarte mici, deci şi conductivitatea totală el
este foarte mică. În intervalul lui Ohm conductivitatea electronică este asigurată de impurităţile din izolanţi
şi nu depinde (practic ) de intensitatea câmpului electric.
2. În câmpurile electrice intense (105 … 106 E  108 V/m) conducţia electrică este, în mod esenţial,
determinată de electronii din banda de conducţie puternic acceleraţi de câmpul electric. Electronii sunt
promovaţi în banda de conducţie, în principal, de pe nivelurile de energie introduse de impurităţi sau de alte
defecte de reţea în banda interzisă Fermi, dar şi din banda de valenţă prin efect tunel. De asemenea, ei mai
pot fi injectaţi de electrozi sau pot fi produşi prin efecte externe, ca iradierile cosmice.
În ceea ce priveşte modul în care electronii transferă reţelei cristaline, adică particulelor din noduri
(atomi, ioni sau molecule), energia preluată de la câmpul electric au fost elaborate mai multe teorii
(Fröhlich, von Hippel, Callen etc). O teorie simplă este cea a avalanşelor de electroni - prezentată în
continuare.
______________________________________________________________________________
În această teorie se consideră că un electron din banda de conducţie, cu masa m 0 şi sarcina q0 şi
care parcurge sub acţiunea forţei F = q 0 E , datorată câmpului electric de intensitate E , o distanţă x,
acumulează o energie Wa = q0Ex. Prin ciocniri, electronul cedează particulelor din noduri energie
(producând încălzirea materialului) dacă energia sa este cel puţin egală cu energia unui fonon (hf f  1/30 eV
- unde ff este frecvenţa de oscilaţie proprie a fononului). Fie ~  drumul liber mijlociu, adică distanţa medie
parcursă de electron între două ciocniri succesive. Pe distanţa ~ ~
 electronul primeşte energia Wa=q0E 
şi dacă aceasta este mai mare decât hff atunci, după ciocnire, electronul rămâne cu un rest de energie: Wr =
q0E ~  - hff.
Continuându-şi mişcarea, electronul va acumula o nouă cantitate de energie Wa, având la
următoarea ciocnire o energie Wr + q0E ~ ~
 iar după ciocnire rămâne cu o energie: Wr + q0E  - hff = 2Wr.
Prin efect cumulativ, la un moment dat energia electronului este suficient de mare pentru a produce
ionizarea particulei, deci, smulgerea unui electron. Printr-un proces ca cel descris mai sus cei doi electroni
vor smulge fiecare câte un electron, producându-se o avalanşă de electroni ce poate provoca străpungerea
materialului. Formarea avalanşelor este strâns legată de mărimea câmpului electric, ceea ce explică variaţia
rapidă a conductivităţii electronice el cu intensitatea câmpului electric în zona lui Pool.
Conductivitatea totală a unui cristal izolant în câmpuri electrice uzuale (slabe şi medii, E  105 …
6
10 V/m) este:
�w � �w � �w � �w �
 =  el +  ion = Ci exp �- i �+ Ce exp �- e �+ Cg exp �- g �= �Cr exp �- r �; (2.90)
� 2kT � � 2kT � � 2kT � r � 2kT �
în care constantele Ci, Ce, Cg şi Cr nu depind, practic, de temperatură şi câmpul electric când acestea au
valori uzuale. Relaţia (2.85) arată că, spre deosebire de metale, la cristalele izolante conductivitatea
electrică creşte (sensibil) cu temperatura. De asemenea, ea creşte cu procentul de impurităţi - cea mai
importantă fiind umiditatea - de unde necesitatea utilizării unor materiale curate şi cât mai pure şi, la
nevoie, impregnate şi lăcuite pentru a le împiedica să absoarbă umezeală.
Experienţa arată că şi conductivitatea solidelor izolante amorfe variază cu temperatura - la
temperaturi şi câmpuri electrice uzuale - după funcţiuni de forma (2.90) de mai sus (vezi şi § 2.4.2 de mai
jos). Deci, conductivitatea oricărui izolant solid creşte exponenţial cu temperatura.
2.4.2 Conducţia electrică a lichidelor electroizolante

Conducţia electrică a lichidelor electroizolante depinde de tipul moleculelor (polare sau nepolare) şi
de gradul de puritate.
În cazul lichidelor nepolare, purtătorii de sarcină ce realizează conducţia electrică sunt ionii
(pozitivi şi negativi) rezultaţi din disocierea moleculelor de impurităţi (pe care le conţin, practic,
întotdeauna lichidele, indiferent de stadiul lor de purificare).
La lichidele polare, conducţia electrică este asigurată atât de ionii de impuritate cât şi de ionii
proprii rezultaţi din disocierea, sub acţiunea câmpului electric, a moleculelor polare.
Spre deosebire de gaze, unde mişcarea moleculelor este total dezordonată, la lichide, moleculele
oscilează în jurul unor poziţii de echilibru cu o frecvenţă f = 1012 … 1013 Hz. Durata de timp medie de
trecere dintr-un punct de echilibru în altul se numeşte durată de relaxare, . Trecerea, dintr-o astfel de
poziţie metastabilă în alta se face prin escaladarea unei bariere de energie potenţială de înălţime U,
f
dependentă de natura lichidului, cu o probabilitate, în unitatea de timp, de forma: Pe = exp[ - U / kT ] , în
6
care se poate considera că T şi U nu variază cu timpul.
Probabilitatea de escaladare în intervalul elementar de timp dt are expresia:
f
Pe dt = exp[ - U / kT ] dt iar în intervalul t  (0, +) este:
6
 +
f f
0 6 exp[ - U / kT ] dt = 6 (  +  ) exp[ - U / kT ] . Dacă  este chiar durata de relaxare, în intervalul t(0,
+) escaladarea barierei este un eveniment sigur şi, trecând la limită pentru 0 se obţine relaţia:
f
 exp[ - U / kT ] = 1 , de unde rezultă:
6
______________________________________________________________________________
6
= exp [  U / kT ] (2.91)
f
Relaţia (2.91) arată că durata de relaxare scade cu creşterea temperaturii şi, în concordanţă cu
datele experimentale, mobilitatea ionului creşte cu temperatura.
Se pot utiliza relaţiile stabilite în § 1.2.4 pentru constanta de difuziune D şi mobilitatea ionului M:
fa 2 a2 Dqm a 2 qm
D= exp[ - U / kT ] = şi M = = (2.92)
6  kT  kT
unde wb = U iar a este distanţa medie dintre molecule (egală aproximativ cu diametrul unei molecule).
Introducând expresia mobilităţii din (2.87) în relaţia generală  = N qm M, unde N este concentraţia
numerică a ionilor, rezultă următoarea expresie a conductivităţii lichidelor izolante:
Na 2 qm2 Na 2 fqm2
l = = exp [ - U / kT ] = Cl exp [ - U / kT ] , (2.93)
 kT 6kT
Na 2 fq m2
unde s-a notat Cl = , considerând variaţia ei cu temperatura o constantă. Relaţia (2.93) arată că
6kT
expresia conductivităţii unui lichid izolant are aceeaşi formă cu aceea a unui cristal izolant, deci şi l creşte
exponenţial cu temperatura şi direct proporţional cu concentraţia ionilor proprii sau de impuritate.
În lichidele nepolare, conducţia electrică se datorează numai convecţiei ionilor de impuritate şi are
valori foarte mici, deci izolanţii nepolari puri au bune proprietăţi izolante. Uleiul de transformator, care este
un lichid nepolar, are rezistivitatea de 21010 m nepurificat, de 51012 m după purificare şi de
10 m când este foarte pur. Deci, se obţine o remarcabilă îmbunătăţire a calităţilor sale printr-o
16
purificare cât mai înaintată.

În câmpuri electrice intense (E 
Ec - fig. 2.35) conductivitatea lichidelor
izolante creşte cu creşterea intensităţii
câmpului electric. Caracteristica I = f(E),
reprezentată în figura 2.35, arată că, în cazul
lichidelor foarte pure şi pentru un anumit
domeniu de variaţie a câmpului, apare un
prag asemănător celui din cazul gazelor
(vezi fig. 2.36).
Fig. 2.35 Caracteristica I=f(E) la

lichidele electroizolante.
Aşa cum s-a menţionat în § 1.2.1 solidele amorfe au comportări analoage cu ale lichidelor,
putând fi considerate ca lichide suprarăcite; de aceea expresia (2.93) poate fi folosită, cu aproximaţie, şi
pentru conductivitatea solidelor amorfe. Evident, mărimile de material U, f şi  au valori mult diferite; de
exemplu, la temperatura camerei,   10-11 … 10-12 s la lichide şi   zeci, sute de ani la solidele amorfe. De
asemenea, se constată forma asemănătoare a expresiei conductivităţii unui cristal izolant (2.90) şi a unui
solid amorf (2.93).
2.4.3 Conducţia electrică a gazelor

Conducţia electrică a gazelor se datorează atât ionilor obţinuţi prin ionizarea (datorită ciocnirii
moleculelor, iradierii gazului cu câmpuri electromagnetice sau cu particule) moleculelor gazului, care sunt,
în general, neutre cât şi electronilor emişi de electrozi. O parte dintre purtătorii de sarcină - pozitivi şi
negativi - se recombină între ei; acest proces de recombinare, împreună cu acela de antrenare a purtătorilor
de sarcină de către însuşi curentul electric, duce la scăderea concentraţiei purtătorilor de sarcină. În regim
staţionar numărul purtătorilor rezultaţi din ionizări este egal cu numărul purtătorilor care se recombină sau
sunt antrenaţi în curentul electric.
Procesul de conducţie în gaze trebuie studiat în funcţie de intensitatea câmpului electric, aşa cum
rezultă şi din caracteristica J = f(E) reprezentată în fig. 2.36.
______________________________________________________________________________
1. În câmpuri electrice slabe
(porţiunea OA a curbei) ciocnirile dintre
particule sunt foarte rare, sursa purtătorilor
de sarcină constituind-o doar agenţii de
ionizare externi. Deoarece încetarea acţiunii
agenţilor externi conduce la dispariţia
purtătorilor de sarcină din gaz şi, deci, a
curentului electric de conducţie, se spune că,
în acest caz, se produce o descărcare
Ec Es neautonomă sau întreţinută. Dispariţia
Fig. 2.36 Caracteristica J = f(E) la purtătorilor de sarcină se face prin
gazele electroizolante recombinare, procesul de antrenare a lor de
către curentul electric fiind foarte slab,
neglijabil în raport cu cel de recombinare. Se poate admite că numerele purtătorilor de sarcină pozitivi
N + şi negativi N - care dispar în unitatea de timp din unitatea de volum prin recombinări sunt
proporţionale cu concentraţiile numerice N+ şi N- ale purtătorilor:
N + = N - = CN + N - = CN 2 , (2.94)
unde N = N+ = N-, deoarece gazul este neutru din punct de vedere macroscopic şi C este o constantă de
proporţionalitate. Notând cu N + şi N - numerele ionilor pozitivi, respectiv negativi produşi în
unitatea de timp şi de volum, pentru regimul staţionar se obţine: N + = N + = CN2 şi N - = N - =
CN2, deci N + = N - = N  . Înlocuind în expresia generală a conductivităţii  = N + qmM+ + N - qmM-
, unde qm sunt sarcinile ionilor şi M+, M- mobilităţile acestora, se obţine:
 = qm ( M+ + M- )  N � �/C (2.95)
Cum mărimile M şi  N  nu sunt influenţate de intensitatea câmpului electric în câmpurile electrice slabe,
rezultă că  este constant şi, în acest caz, este practic satisfăcută legea lui Ohm, dependenţa J = f(E) fiind
liniară pentru valori ale câmpului inferioare câmpului critic Ec.
2. În câmpuri electrice intense (porţiunea AB a curbei) purtătorii de sarcină sunt puternic acceleraţi
de către câmpul electric şi efectul de recombinare este neglijabil în raport cu cel de antrenare a purtătorilor
de sarcină (toţi purtătorii produşi la un electrod dispar, în unitatea de timp, la celălalt electrod, deci parcurg
distanţa d dintre cei doi electrozi).
Densitatea curentului de conducţie se datorează convecţiei purtătorilor care dispar prin antrenare:
J = (  N +�
+  N -�) qmv = (  N +�+  N -�) qm d = 2 N �
qm d (2.96)
Din relaţia (2.96) rezultă că J nu depinde, practic, de E, deci s-a atins o valoare de saturaţie a densităţii de
curent (J este constant). Valorile câmpului electric, între E c şi Es, nu sunt suficiente pentru a produce
ionizări ale moleculelor gazului, deci, şi în acest interval, descărcarea este neautonomă (întreţinută).
3. În câmpuri electrice foarte intense (porţiunea BC din curbă) purtătorii de sarcină capătă o
energie suficientă pentru ca prin ciocnire cu moleculele gazului să le ionizeze şi să determine formarea de
avalanşe de purtători de sarcină. Acest proces de ionizare fiind mult mai important decât cel determinat de
factorii externi (contribuţia acestora fiind neglijabilă în raport cu cea a câmpului electric), se spune că are
loc o descărcare electrică autonomă sau neîntreţinută, deoarece se produce şi fără aport de energie din
exterior. Formarea avalanşei determină o creştere rapidă a densităţii de curent cu intensitatea câmpului
electric (pentru E  Es ) şi, în final, o străpungere a gazului.
2.5 Străpungerea materialelor electroizolante

Aşa cum s-a văzut din studiul conducţiei electrice, la depăşirea unei anumite valori a intensităţii
câmpului electric, densitatea curentului electric creşte rapid cu câmpul şi are loc străpungerea izolantului.
Fenomenul de străpungere se produce dacă tensiunea aplicată depăşeşte valoarea numită de străpungere,
Ustr respectiv dacă intensitatea câmpului electric este, cel puţin, egală cu rigiditatea dielectrică, Estr (vezi §
2.2).
În practică, Estr nu se poate determina ca mărime intrinsecă de material pentru că străpungerea
electrică este un fenomen complex ce depinde de foarte mulţi factori. Condiţiile ideale în care s-ar putea
determina o rigiditate dielectrică intrinsecă sunt: câmp uniform în material, curent alternativ de frecvenţă
industrială (ca să nu apară sarcini spaţiale şi fenomene de inerţie, de care ar trebui ţinut seama la frecvenţe
______________________________________________________________________________
mari), dimensiuni ale condensatorului potrivite pentru ca numărul purtătorilor de sarcină între electrozi să
nu fie prea mic, ceea ce ar limita curentul de străpungere, temperatură constantă în timpul încercării şi
destul de scăzută ca să nu modifice proprietăţile dielectricului.
Cum în practică condiţiile ideale nu sunt niciodată îndeplinite, se determină rigiditatea în anumite
condiţii prevăzute de standarde, obţinându-se o rigiditate dielectrică tehnică, care nu este o mărime
intrinsecă de material, dar poate servi la compararea între ele a diferitelor materiale şi la verificarea valorii
impuse de standard pentru rigiditatea dielectrică.
Factorii care influenţează valoarea rigidităţii dielectrice sunt numeroşi şi pot fi grupaţi în funcţie de
diverse elemente determinante, astfel:
a. de material: omogenitatea şi grosimea materialului, eforturile interioare, prezenţa incluziunilor
gazoase, a umezelii şi a altor impurităţi;
b. de tensiunea de încercare: frecvenţa, forma curbei de variaţie în timp, durata de aplicare şi
neuniformitatea câmpului electric;
c. de mediul în care se face încercarea: temperatura, presiunea, umiditatea, proprietăţile electrice şi
termice ale mediului ambiant;
d. de electrozii de încercare: natura, dimensiunile şi conductivitatea termică a electrozilor.
2.5.1 Străpungerea gazelor electroizolante

După cum s-a văzut în § 2.4.3, în câmpuri electrice foarte intense, purtătorii de sarcină liberi
(electroni şi ioni) sunt puternic acceleraţi de câmpul electric; energia acumulată de ei este suficientă pentru
a ioniza moleculele gazului şi să se producă avalanşe de electroni, deci să se străpungă gazul. Datorită
faptului că drumul liber mijlociu al purtătorilor de sarcină este mare în gaze, energia acumulată între două
ciocniri succesive este mare şi, deci, rigiditatea dielectrică a gazelor, la presiune normală, nu este prea
ridicată (pentru aer la presiune normală Est = 3,2 MV/m).
Conform teoriei lui Townsend, elaborată pentru cazul câmpurilor electrice uniforme, tensiunea de
străpungere se poate calcula cu relaţia:
Apd
U str =
� Bpd �, (2.97)
ln � �
� (
ln 1 + 1/ g )�
unde p este presiunea gazului, d - distanţa dintre electrozi, A, B - constante de material şi g - al doilea
coeficient de ionizare al lui Townsend, egal cu numărul de electroni emişi de catod în unitatea de timp, pe
unitatea de suprafaţă.
Relaţia lui Townsend este bine verificată experimental, pentru valori ale produsului pd  200
torrcm; curbele lui Pachen (fig. 2.37), ridicate experimental, indică acest lucru.
Fig. 2.37 Curbele lui Pachen Fig. 2.38 Dependenţa de
frecvenţă a rigidităţii aerului
Există o valoare a produsului notată cu (pd) min la care Ustr şi, deci şi Estr, au valori minime. La
distanţa d între electrozi constantă, prin creşterea presiunii gazului peste p min creşte rigiditatea dielectrică
deoarece se micşorează drumul liber mijlociu. La scăderea presiunii sub p min, de asemenea, Estr creşte
datorită micşorării probabilităţii de ciocnire a purtătorilor de sarcină, acceleraţi de câmp, cu moleculele
gazului. Această proprietate este utilizată în tehnică unde sunt folosite gaze sub presiune ca dielectrici ai
______________________________________________________________________________
condensatoarelor şi ca izolanţi în construcţia cablurilor electrice sau sunt folosite gaze la presiuni foarte
joase în construcţia întrerupătoarelor cu vid.
Din curbele lui Pachen se observă că există o tensiune minimă sub care străpungerea în câmp
uniform nu mai este posibilă, indiferent de presiunea gazului şi distanţa dintre electrozi. Această tensiune
este, pentru majoritatea gazelor, cuprinsă între 280 şi 420 V (pentru aer este aproximativ 350V).
Rigiditatea gazelor în câmp uniform variază şi cu frecvenţa. În figura 2.38 este reprezentată această
dependenţă pentru aer (E str0 este rigiditatea determinată în câmp electric continuu). Pentru frecvenţe
f  104 Hz se constată că raportul k = E str / Estr0 are valoarea 1, deci frecvenţa nu influenţează rigiditatea
dielectrică. Pentru 104  f  5106 Hz, k scade (deci şi E str) cu creşterea frecvenţei datorită acumulării de
sarcină electrică de volum în gaz, acumulare datorată vitezelor diferite ale ionilor pozitivi şi ale electronilor.
Pentru frecvenţe f  5106 Hz rigiditatea creşte deoarece durata procesului de ionizare prin ciocnire (de
ordinul a 10-7 … 10-8 s) devine comparabilă cu semiperioada câmpului electric alternativ, electronii trebuind
să fie acceleraţi într-un câmp mai intens pentru a primi (într-un timp mai scurt) energia necesară ionizării
gazului.
În cazul câmpurilor neuniforme, înainte de producerea străpungerii aerului, apare fenomenul
corona. Acesta constă într-o descărcare incompletă, concentrată într-o zonă îngustă în jurul electrozilor,
care sunt înconjuraţi de o coroană luminoasă.
Fenomenul de conturnare, care este tot o străpungere incompletă în câmpuri neuniforme, constă în
apariţia unei descărcări pe suprafaţa unui izolant solid supus încercării de străpungere. Apariţia conturnării
este determinată atât de forma liniilor câmpului electric condiţionată de configuraţia electrozilor şi a
dielectricului cât şi de frecvenţa câmpului electric, de starea suprafeţei dielectricului, de presiunea aerului
etc.
Străpungerea gazelor este influenţată şi de alţi factori ca: distanţa dintre electrozi (E str scade cu
creşterea distanţei), temperatura (Estr scade la creşterea temperaturii), umiditatea - care prezintă influenţă
numai în câmpuri neuniforme - (Estr creşte cu umiditatea) etc.
2.5.2 Străpungerea lichidelor electroizolante

Fenomenul de străpungere al lichidelor este mai complex decât cel al gazelor. Există mai multe
modele şi teorii privind explicarea lui dar nici una nu poate lămuri, complet, fenomenele ce au loc în timpul
desfăşurării acestui proces complex.
1.Teoria ionizării, elaborată de Peek, reprezintă o extindere a teoriei lui Townsend la lichide. Cum,
în acest caz, moleculele sunt mult mai apropiate decât la gaze şi, deci, drumul liber mijlociu al purtătorilor
de sarcină ~  are o valoare mai mică, pentru a atinge energia necesară ionizării, pe un parcurs mai scurt,
trebuie ca intensitatea câmpului electric Estr să fie mai mare. Rigiditatea dielectrică a lichidelor este într-
adevăr cu un ordin de mărime mai mare decât la gaze (zeci de MV/m). Valorile calculate cu relaţia lui Peek
sunt însă mult superioare celor determinate experimental.
2. Teoria străpungerii pur electrice consideră că în procesul de străpungere sunt determinanţi
electronii emişi de electrozi sub acţiunea câmpului electric.
3. Teoria străpungerii termice consideră că un curent electric de mică intensitate, stabilit în lichid,
conduce la încălzirea lichidului. Datorită încălzirii apar bule de vapori care se dispun - sub acţiunea forţelor
câmpului electric - de-a lungul liniilor de câmp, formând punţi gazoase între electrozi. Prin ionizări, apar în
primele faze descărcări electrice în aceste punţi gazoase care, apoi, se extind în tot lichidul.
4. Teoriile fenomenologice propun unele dependenţe ale rigidităţii dielectrice de anumiţi parametri
fizici ai lichidelor electroizolante (densitatea masică, tensiunea superficială, presiunea hidrostatică, raza
medie a moleculelor de lichid şi permitivitatea). Dependenţele au fost stabilite experimental şi stau la baza
unor teorii fenomenologice ce explică străpungerea lichidelor.
Ca şi în cazul gazelor rigiditatea dielectrică a lichidelor este influenţată de numeroşi factori:
-impurităţile, atât cele solubile cât şi cele insolubile, duc la scăderea rigidităţii prin creşterea
numărului de purtători de sarcină (în cazul celor solubile) sau prin formarea de punţi de legătură între
electrozi (în cazul celor polare). Impuritatea cea mai frecventă şi mai periculoasă este apa sau scamele care
absorb apă;
-frecvenţa. Rigiditatea creşte cu creşterea frecvenţei şi prezintă un maxim la o frecvenţă de câteva
sute de Hz. Pentru valori mai mari ale frecvenţei, rigiditatea scade deoarece cresc pierderile de energie
activă în lichid şi devine preponderentă străpungerea termică;
______________________________________________________________________________
- distanţa dintre electrozi. La creşterea distanţei rigiditatea scade deoarece numărul de ciocniri
ionizante ale purtătorilor de sarcină este mai mare;
- presiunea. Rigiditatea dielectrică a lichidelor creşte la creşterea presiunii deoarece se micşorează
volumul bulelor de gaz din lichid.
2.5.3 Străpungerea solidelor electroizolante

În cazul dielectricilor solizi, fenomenul de străpungere este mult mai complex decât la gaze sau
lichide şi nu este complet elucidat. În funcţie de factorii predominanţi în procesul de străpungere se disting
mai multe tipuri de străpungere: pur electrică, termică, electromecanică, electrochimică, prin descărcări
parţiale etc.
Străpungerea pur electrică se datorează exclusiv acţiunii câmpului electric asupra materialului.
Distrugerea e de natură mecanică, urmele lăsate în material fiind canale fine (cu diametrul de  10-2 mm)
încercuite, concentric, de crăpături. Această străpungere apare la creşterea rapidă a tensiunii aplicate, la
temperaturi reduse, la materiale de grosime mică, este favorizată de un câmp neuniform, durata procesului
este redusă şi rigiditatea dielectrică este, practic, independentă de temperatură. Poate fi străpungere
intrinsecă sau străpungere în avalanşă.
Străpungerea intrinsecă se datorează acţiunii pe care o au electronii din banda de conducţie,
puternic acceleraţi de câmpul electric, asupra reţelei cristaline. Se produce în 10 -7 … 10-8 s, este
independentă de forma tensiunii aplicate şi nu depinde de dimensiunile probei, de forma, natura şi distanţa
dintre electrozi.
Străpungerea în avalanşă se datorează formării avalanşelor de electroni aşa cum s-a descris în §
2.4.1.2 şi depinde de dimensiunile probei (distanţa dintre electrozi) iar durata procesului este mai mare
decât la cea intrinsecă.
Străpungerea termică apare la temperaturi mai ridicate şi este puternic dependentă de temperatură.
Distrugerea materialului se produce prin ardere, curentul intens care îl străbate formând un canal prin
material datorită carbonizării acestuia. Urmele lăsate de acest tip de străpungere sunt canale late,
neregulate; străpungerea este favorizată de un câmp uniform şi de o temperatură ridicată a materialului şi
procesul se produce mai lent. Se cunosc mai multe teorii privind străpungerea termică [14, 18], pornind de
la diverse modele: modelul canalului electroconductor în câmpuri constante (modelul lui Wagner), teoria
elementară a lui Fock, modelul străpungerii electrotermice în câmpuri armonice, modelul străpungerii
electrotermice de impuls etc
Iniţial, teoria străpungerii termice a fost elaborată de K.W. Wagner care în modelul său a
considerat că în dielectricul de tip placă dispus între electrozi plani paraleli există canale cilindrice care, din
cauza neomogenităţilor se încălzesc mai mult decât restul materialului. Cum funcţionarea materialului sub
o anumită tensiune implică egalitatea căldurii produse cu cea disipată în unitatea de timp, în ipoteza că
disiparea se face exclusiv prin suprafaţa laterală a canalului, Wagner deduce pentru tensiunea de
străpungere termică expresia:

U str =   e -a / 2 t ,
0
(2.98)
s a g 0  e
unde  este grosimea materialului,  - conductivitatea termică, t0 - temperatura mediului ambiant, s -
secţiunea canalului, a, g0 - constante de material şi e - baza logaritmilor naturali.
Experienţa arată, însă, că tensiunea de străpungere nu este proporţională cu grosimea materialului,
aşa cum reiese din formula (2.98), iar teoria a fost modificată de V.A.Fock şi simplificată de M.I. Mantrov.
În această teorie simplificată se consideră un dielectric de grosime 2h plasat între doi electrozi placă cărora
li se aplică o tensiune continuă U (fig. 2.39) şi în acesta un canal de secţiune unitate (s = 1) în care se
dezvoltă într-o secundă o cantitate de căldură Q (exprimată în W/cm2):
U2 U 2
Q = 0,24 = 0,24 = 0,24 2hE 2 , (2.99)
R 2h / s
unde R este rezistenţa canalului,  - conductivitatea electrică şi E - intensitatea câmpului electric aplicat.
______________________________________________________________________________
Se consideră,
de asemenea, că
disiparea căldurii se
face pe la electrozi
(ipoteză cu totul
verosimilă având în
vedere
conductivitatea
termică mult mai
redusă a dielectricului
faţă de cea a
electrozilor metalici)
Fig. 2.39 Explicarea ipotezelor lui Fig. 2.40 Bilanţul termic în
şi că orice tub de
cazul străpun- V.A. Fock gerii termice conform
forţă dintre cei doi
teoriei lui V. A. Fock
electrozi reprezintă un canal în care se dezvoltă o cantitate de căldură Q. Notând cu t m - temperatura
maximă a materialului, la mijlocul său, cu t a - temperatura mediului ambiant şi cu t s - temperatura
electrozilor, căldura disipată într-o secundă prin unitatea de suprafaţă a electrozilor, este:
Q= 2c(ts - ta), (2100)
unde cu c s-a notat coeficientul de transmisie a căldurii de la electrozi către mediul înconjurător, în
cal/cm2s0C. La echilibru Q = Q:
0, 24 hE 2 = c ( t s - t a ) 0, 24 hE 2 = c ( ts - ta ) (2.101)
Conductivitatea dielectricului este de forma  = C exp[-W/kT] şi se poate scrie sub forma
simplificată  = 0eat (a fiind o constantă de material) dacă se ţine cont de dezvoltarea în serie:
1 1 1 1 1 2
= = - t+ t -... , din care se reţin primii doi termeni (termenul în t 2 şi următorii
T 273 + t 273 2732 2733
fiind neglijabili în domeniul temperaturilor obişnuite în exploatare ale izolanţilor - 80 …100 0C).
Cum în cazul considerat t = t m - ta, rezultă:
a ( tm - ta )
0 , 24h 0 e E 2 = c ( ts - ta ) (2.102)
Ecuaţia (2.102) conţine două necunoscute t m şi t s dintre care una (t s) nu interesează. Pentru
eliminarea ei se scrie conservarea fluxului de căldură care străbate canalul considerat, de la mijloc până la
unul din electrozi:
tm - ts
= c( t s - t a ) , (2.103)
Rt
unde Rt este rezistenţa termică a canalului pe lungimea h: Rt =h/s=h/,  fiind conductivitatea termică a
materialului şi s = 1.
Din (2.103) rezultă:
 ( t m -t a )
ts - ta = (2.104)
ch + 
Ţinând cont de relaţia (2.104), ecuaţia (2.102) devine:
a ( tm - t a ) c ( t m -ta )
0,24hE 2 0 e = (2.105)
ch + 
Dacă se reprezintă grafic cei doi termeni ai acestei egalităţi în funcţie de tm se obţine diagrama din
figura 2.40. Căldurile produse Q1, Q2, Q3 sunt reprezentate pentru diverse valori ale tensiunii aplicate U1,
U2, U3 şi variază exponenţial cu tm. Căldura disipată Q variază liniar cu tm, deci este o dreaptă care taie axa
absciselor în ta.
Dacă dielectricului i se aplică tensiunea U3 curba Q3 nu taie dreapta căldurii disipate Q şi, deci,
căldura produsă este totdeauna mai mare decât cea disipată, materialul se va încălzi nelimitat şi se va
distruge termic. Dielectricul considerat nu se poate utiliza în aceste condiţii la tensiunea U3.
Dacă i se aplică dielectricului o tensiune mai mică U1, curba Q1 taie dreapta Q în punctele A şi B.
Până în punctul A căldura produsă este mai mare decât cea disipată şi dielectricul se încălzeşte, deci, până
la temperatura tA, presupusă a fi admisibilă pentru material. La o creştere cât de mică a temperaturii peste
______________________________________________________________________________
tA, căldura produsă ar fi mai mică decât cea disipată, ceea ce este imposibil, punctul A este, deci, un punct
de funcţionare stabil.
Dacă, însă, materialul ar primi din afară o cantitate de căldură suplimentară, el ar putea funcţiona
sub tensiunea U1 şi la o temperatură peste tA, numai dacă diferenţa Q1 - Q (la temperatura respectivă) este
mai mare decât căldura suplimentară primită. În acest fel, ar putea funcţiona până la temperatura tB, - dacă
şi aceasta este o temperatură admisibilă pentru material. Dincolo de punctul B, însă, căldura produsă este
mai mare decât cea disipată şi materialul se străpunge termic; punctul B nu este un punct de funcţionare
stabil.
Curba corespunzătoare tensiunii aplicate U2 este tangentă în punctul C la dreapta Q şi este o curbă
limită. Materialul poate funcţiona numai la tensiuni mai mici decât U2, aceasta fiind tocmai tensiunea de
străpungere termică.
Din condiţia de tangenţă a curbei Q2 la dreapta Q (dQ/dtm = dQ/dtmC) rezultă:
c
0,24ahE 2 0 ea ( t -t ) =
m a
C (2.106)
ch + 
Împărţind relaţia (2.106) la (2.105) rezultă: a = 1/(tm - ta) şi deci t m = t a + 1/a, care înlocuită în
(2.101) şi ţinând cont şi că Estr = Ustr/2h se obţine:

U str = 2
  (2.107)
0,24 0ae 1 + 
 ch 
Pentru a pune în evidenţă variaţia lui
Ustr cu grosimea materialului h se scrie
relaţia (2.107) sub forma:
A
U str =
 C  , unde A, B şi C sunt
B 1 + 
 h
constante în raport cu h. Curba de variaţie
a lui Ustr în funcţie de h este reprezentată
Fig. 2.41 Variaţia tensiunii de
în figura 2.41; pentru h mare Ustr tinde
străpungere termică cu grosimea
către o valoare constantă.
materialului.
În cazul aplicării unui câmp alternativ se obţine o expresie analoagă cu (2.107). Căldura produsă
în acest caz are expresia: Q = 0,24 U2Cwtg, în care C = ( 0 r �1) / 2 h este capacitatea tubului
de forţă considerat şi factorul de pierderi tg se poate scrie sub forma simplificată: tg = tg0 e  ( tm - ta ) ,
tg 0 şi  fiind constante pentru materialul considerat. Cu aceste notaţii se obţine:

U str = 2
  (2.108)
0,24 0  r wtg0 e 1 + 
 ch 
Din relaţia (2.108) se deduce că tensiunea de străpungere termică scade la creşterea frecvenţei (w
= 2pf) şi depinde - ca şi în curent continuu - de proprietăţile termice şi electrice ale dielectricului.
Tensiunea de străpungere termică este mai mică decât tensiunea de străpungere electrică şi, deci, ea
trebuie considerată la calculul pieselor electroizolante.
În dielectricii neomogeni tensiunea de străpungere depinde mult de natura componentelor şi, în
cazul în care materialul conţine ocluziuni gazoase, străpungerea prin ionizare are ca efect distrugerea
materialului atât prin ionizarea ocluziunilor gazoase - străpungerea prin descărcări parţiale - cât şi prin
acţiunea chimică a produselor de descompunere a gazelor din ocluziuni - străpungere electrochimică.
În realitate, străpungerea unui dielectric solid este urmarea mai multora dintre fenomenele
menţionate care se suprapun, este deci mixtă, unul sau altul dintre tipurile de străpungere fiind
preponderent în anumite condiţii.
Valoarea rigidităţii dielectrice a solidelor electroizolante este influenţată de diverşi factori:
- grosimea materialului. Pentru mostre subţiri Estr nu variază cu grosimea acestora, străpungerea
fiind preponderent electrică, dar în cazul mostrelor de grosimi mari (când se produce o străpungere
termică) Estr scade cu grosimea;
- frecvenţa. Rigiditatea scade cu creşterea frecvenţei aşa cum se vede şi din relaţia (2.108);
______________________________________________________________________________
- temperatura. În cazul străpungerii pur electrice temperatura nu influenţează, practic, rigiditatea
dielectrică iar în cazul străpungerii termice Estr scade cu creşterea temperaturii;
-structura fizică şi compoziţia chimică. Structura fizică influenţează mult valorile rigidităţii: o
structură foarte compactă, ca la sticlă sau mică în strat subţire, corespunde unei rigidităţi ridicate, pe când
o structură poroasă, ca cea a hârtiei sau azbestului, unei rigidităţi scăzute.
2.6 Îmbătrânirea materialelor electroizolante. Durata de viaţă

În cursul exploatării, materialele electroizolante sunt supuse unor solicitări electrice, termice,
mecanice şi de mediu care produc modificări structurale în acestea. Aceste modificări conduc la degradarea
- numită şi îmbătrânire - lor, adică la înrăutăţirea proprietăţilor lor. Timpul după care materialul, iniţial
nedegradat, devine inutilizabil datorită pierderii proprietăţilor necesare în exploatare se numeşte timpul de
viaţă sau durata de viaţă a materialului. Se consideră că materialul şi-a pierdut o anumită proprietate,
atunci când mărimea ce defineşte acea proprietate atinge o anumită valoare limită (aleasă convenţional). De
exemplu, dacă E str scade la jumătate din valoarea sa iniţială, se consideră că materialul şi-a pierdut
proprietatea de a nu fi străpuns electric în condiţiile utilizării normale.
2.6.1 Factori de îmbătrânire

Gradul de îmbătrânire al unui material electroizolant este determinat de natura şi structura sa dar şi
de regimul de solicitare. Ansamblul de solicitări şi factori de influenţă poartă numele de factori de
îmbătrânire.
Principalele solicitări la care sunt supuse materialele electroizolante în exploatare sunt: termice,
electrice, mecanice şi de mediu.
Solicitările termice au cea mai mare influenţă asupra proceselor de îmbătrânire, în special la
materialele electroizolante organice. Factorii de influenţă asupra proprietăţilor de material, legaţi de această
solicitare, sunt: temperatura maximă, temperatura maximă şi minimă a mediului ambiant şi gradientul de
temperatură.
Solicitările electrice au o influenţă mai mică asupra îmbătrânirii, uneori influenţând indirect acest
proces prin efectele nocive ale descărcărilor parţiale interne sau externe. Factorii de influenţă legaţi de
această solicitare sunt: tensiunea de serviciu, supratensiunea în regim tranzitoriu, frecvenţa şi descărcările
parţiale.
Solicitările mecanice pot influenţa, de asemenea, procesele de îmbătrânire prin tensiunile mecanice
interne sau externe. Factorii de influenţă ai îmbătrânirii mecanice sunt: vibraţiile electrodinamice, şocul
electrodinamic, îndoirea, compresiunea, întinderea, presarea, răsucirea.
Solicitările de mediu sunt destul de puternice şi îmbătrânirea are loc sub influenţa următorilor
factori: aer, oxigen, hidrogen, azot, gaz inert, SF6 , poluare industrială ( SO2 , NaCl ) , radiaţii ultraviolete,
vid, lubrifianţi, solvenţi, apă, acizi, baze, praf şi nisip, praf semiconductor, ciuperci, rozătoare, termite,
umiditate etc.
Cauza îmbătrânirii materialelor constă în modificările fizico-chimice ireversibile din acestea,
produse datorită solicitărilor exterioare. Fenomenele chimice care produc îmbătrânirea sunt:
-fenomenul de oxidare, prezent în toate materialele izolante. Există în materiale un proces lent de
oxidare în urma căruia se formează produse acide care intensifică conducţia electrică şi scad rezistivitatea
şi rigiditatea dielectrică. Acestui proces de oxidare i se asociază şi un efect de reticulare care duce la
scăderea elasticităţii şi plasticităţii materialului.
-fenomenul de depolimerizare este caracterizat prin scăderea gradului de polimerizare şi are loc
numai la temperaturi ridicate.
-evaporarea contribuie de asemenea la îmbătrânirea izolaţiei. Astfel, în urma procesului de
depolimerizare, datorită produselor volatile care apar, scade rezistenţa mecanică a materialului (prin
pierderea de masă), se fragilizează materialul, apar unele cavităţi (cu gaz) în care se dezvoltă descărcări
electrice parţiale etc.
-hidroliza este un fenomen important care contribuie la îmbătrânirea izolaţiei. Apa, pătrunzând în
moleculele unui material organic, modifică structura moleculară a acestuia şi prin urmare şi proprietăţile
fizico-chimice.
______________________________________________________________________________
2.6.2 Durata de viaţă a izolaţiei

Durata de viaţă a izolaţiei este intervalul de timp în care fiabilitatea izolaţiei scade de la valoarea sa
iniţială până la o valoare minimă aleasă în funcţie de fiabilitatea totală a sistemului electroenergetic din care
face parte materialul izolant. Ea poate fi determinată de mai multe proprietăţi. Cel mai frecvent se
utilizează caracteristicile rigidităţii dielectrice şi ale rezistenţei mecanice ale izolaţiei.
Dacă la încercarea de îmbătrânire se urmăreşte modificarea tensiunii de străpungere în timp (fig.
2.43) atunci durata de viaţă  este dată de intervalul de timp în care tensiunea de străpungere s-a redus
până la valoarea prescrisă
U str min .
Ustr
Ustr0
 21
Ustrmin 1
Fig. 2.43 Variaţia tensiunii de străpungere  2U a
str
izolaţiei în timp, pentru încercarea
2 la 
două
1
Durata de viaţă temperaturi
se determinădiferite.
cu ajutorul curbelor de îmbătrânire, curbe care descriu modificarea
proprietăţilor la solicitarea termică a materialului. Aceste curbe diferă în funcţie de mecanismele de
îmbătrânire şi de tipul caracteristicilor alese (electrice, mecanice etc) şi ca urmare durata de viaţă la o
temperatură de referinţă dată este diferită pentru diverse criterii de îmbătrânire. Criteriul cel mai des utilizat
este cel care consideră că sfârşitul duratei de viaţă e momentul când caracteristicile electrice sau mecanice
s-au modificat cu 20...50 % din valoarea iniţială.
În analogie cu rata de creştere a reacţiilor chimice se poate considera pentru durata de viaţă - în
cazul în care predomină îmbătrânirea termică - o lege de forma.
a
 ( T ) =  0 exp  (2.109)
T 
unde (T) este durata de viaţă la temperatura T,  0 şi a sunt parametri care depind de natura materialului
izolant şi de criteriul de îmbătrânire ales.
Logaritmând relaţia (2.109), aceasta devine:
1
lg  ( T ) = lg  0 + a  , (2.111)
T
şi curba lg  = f (1 / T ) este o dreaptă care se poate trasa cunoscând coordonatele a două puncte, deci din
două determinări experimentale. Pentru temperatura de regim durata de viaţă se obţine prin extrapolare.
Există materiale în care îmbătrânirea nu este guvernată de o singură reacţie chimică, pentru acestea
curba lg  = f (1 / T ) nu mai este o dreaptă, fiind necesare mai multe determinări experimentale pentru
trasarea curbei şi obţinerea duratei de viaţă.
2.8 Clasificarea materialelor electroizolante

Numărul mare de materiale electroizolante existente şi apariţia continuă de noi astfel de materiale,
cu proprietăţi şi utilizări tot mai diverse face dificilă realizarea unei clasificări complete care să cuprindă
toate elementele caracteristice comportării acestora în exploatare.
Cea mai cunoscută clasificare este cea după stabilitatea termică care împarte materialele
electroizolante în şapte clase de izolaţie (prezentate în tabelul 2.2), caracterizate prin anumite temperaturi
de funcţionare maxime admisibile.
Această clasificare este nesatisfăcătoare deoarece se referă la grupe de materiale ce pot intra în
constituţia unui sistem de izolaţie, dar nu oferă posibilitatea alegerii unui material pentru condiţii impuse de
un anumit scop. Din acest motiv, se propune caracterizarea materialelor prin indici de performanţă legaţi
de comportarea lor la acţiunea temperaturii, câmpului electric, solicitărilor mecanice, radiaţiilor, de starea
lor finală etc, obţinându-se astfel mai multe informaţii pentru utilizarea lor finală.
______________________________________________________________________________
Clasificarea exclusiv după compoziţia chimică în: organice, de trecere (cu proprietăţi între cele ale
materialelor organice şi ale celor anorganice) şi anorganice are un caracter mai mult didactic şi se va utiliza
în continuare pentru prezentarea materialelor electroizolante - în special solide - evidenţiind anumite
proprietăţi specifice fiecărei categorii.
Alte clasificări sunt: în funcţie de starea de agregare (solide, lichide şi gaze electroizolante), în
funcţie de componenta principală a materialului finit (mica şi produsele pe bază de mică, celuloza şi
derivaţii săi), în funcţie de domeniul de utilizare (izolaţie de crestătură, între straturi etc), după
comportarea la solicitări termice (termoplastice, termorigide) etc.
Tabelul 2.2
Denumirea Materiale electroizolante
clasei de
izolaţie
Y Materiale textile pe bază de celuloză, fire poliamidice,
0
90 C hârtii celulozice, cartoane - neimpregnate. Polietilenă,
polistiren, PVC, cauciuc natural vulcanizat etc.
A Materiale textile pe bază de celuloză, fire poliamidice,
1050C hârtii celulozice, cartoane - impregnate cu lacuri
uleioase, oleorăşinoase şi oleobituminoase, precum şi
lichide elctroizolante. Folii poliamidice, de triacetat de
celuloză, materiale combinate folie - preşpan. Cauciuc
pe bază de butadienă cu acrilnitril şi cauciuc pe bază de
clorbutadienă etc.
E Pelicula izolantă a conductoarelor emailate cu lacuri
0
120 C polivinilacetalice, poliuretanice sau epoxidice. Mase
plastice fenolice cu umplutură organică, stratificate pe
bază de hârtii şi ţesături. Răşini epoxidice, poliesterice,
poliuretanice. Folii şi fire de tereftalat de polietilenă etc.
B Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără
0
130 C suport sau cu suport din hârtie sau ţesătură organică,
precum şi pe bază de fire de sticlă şi azbest -
impregnate cu lacuri oleobituminoase şi lacuri pe bază
de răşini naturale, lacuri bachelitice, lacuri epoxidice,
poliuretanice, gliptalice.
Mase plastice cu umplutură anorganică.stratificate pe
bază de fire de sticlă şi azbest. Pelicula izolantă a
conductoarelor emailate cu lacuri tereftalice etc.
F Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără
1550C suport sau cu suport anorganic, precum şi pe bază de
fire de sticlă şi azbest - impregnate cu răşini alchidice,
epoxidice, poliesterice, cu stabilitatea termică necesară
clasei de izolaţie, precum şi cu răşini siliconice
modificate etc.
H Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără
0
180 C suport sau cu suport anorganic, precum şi pe bază de
fire de sticlă şi azbest - impregnate cu lacuri siliconice.
Mase plastice cu umplutură anorganică. Cauciucuri
siliconice etc.
C Materiale anorganice (mică, sticlă, ceramică etc).
180 C 0 Materiale pe bază de mică, fără suport sau cu suport
din fire de sticlă - impregnate cu compuşi organici,
anorganici sau cu răşini siliconice cu stabilitatea termică
peste 2200C. Politetrafluoretilenă etc.
______________________________________________________________________________
2.7 Materiale electroizolante gazoase
Gazele utilizate în industria electrotehnică îndeplinesc funcţia de izolant electric (în aparatura de
înaltă tensiune), de mediu de răcire (uneori concomitent cu cea de izolant) sau de mediu de protecţie
împotriva oxidării sau corodării (gaze neutre) unor materiale constructive (conductoare sau izolante). Cele
mai folosite gaze sunt: aerul, hidrogenul, azotul, dioxidul de carbon, gazele electronegative etc.
Aerul, ca izolant sau impuritate este prezent în toate sistemele de izolaţie ale instalaţiilor electrice.
Rigiditatea dielectrică la 20 0C şi 1 atm este de 3,2 MV/m - satisfăcătoare pentru câmpuri electrice mai
puţin intense - şi are valori mult mai mari în cazul presiunilor înalte sau foarte joase. Această caracteristică
determină utilizarea lui în construcţia condensatoarelor, a întreruptoarelor de înaltă tensiune (cu vid sau cu
aer comprimat) etc. Aerul prezintă dezavantajul că are o acţiune corozivă asupra metalelor şi izolaţiilor şi
de oxidare a uleiurilor, ambele acţiuni fiind evitate la utilizarea ca izolant a vidului.
Hidrogenul este utilizat, în special, ca mediu de răcire în construcţia maşinilor electrice de puteri
mari datorită valorilor mari ale conductivităţii termice, căldurii specifice şi coeficientului de transmisie a
căldurii. Deşi rigiditatea sa este de numai 60% din cea a aerului, hidrogenul este utilizat ca izolant şi mediu
de răcire în construcţia maşinilor electrice de puteri mari atât datorită proprietăţilor lui termice dar şi
datorită densităţii sale reduse (1/14 din cea a aerului) care conduce la o reducere de 9 ori a frecărilor în
maşinile rotative faţă de cazul răcirii cu aer. Trebuie luate însă măsuri speciale pentru ca aerul să nu
pătrundă în interiorul maşinii (o uşoară suprapresiune de hidrogen) deoarece la anumite procente de aer şi
hidrogen amestecul devine explozibil. Faptul că oxigenul nu pătrunde în interiorul maşinii electrice
determină o mărire a duratei de viaţă a sistemului de izolaţie, din cauza absenţei oxidării.
Azotul este folosit în locul aerului (în condensatoare şi transformatoare cu ulei) pentru evitarea
oxidării şi pătrunderii umidităţii în izolaţii, în cablurile cu izolaţie de hârtie impregnată cu ulei (se utilizează
azot sub presiune - 17 atm - având rigiditatea dielectrică de 50...60 MV/m şi căldura specifică şi
conductivitatea termică apropiate de ale uleiului) şi la fabricarea lămpilor cu incandescenţă (în amestec cu
argonul) etc.
Dioxidul de carbon fiind foarte solubil în ulei mineral (de 10 ori mai mult decât aerul) este utilizat
ca preimpregnant pentru unele transformatoare mari şi cabluri cu ulei sub presiune, pentru umplerea
cuvelor transformatoarelor în vederea transportării acestora etc.
Alte gaze ca argonul, neonul, heliul sunt utilizate pentru lămpi cu incandescenţă sau cu descărcări
în gaze iar amoniacul şi clorura de metil pentru frigidere cu absorbţie.
Gazele electronegative sunt combinaţii clorurate sau fluorurate, organice şi anorganice care
prezintă o mare afinitate pentru electroni cu care formează foarte uşor ioni negativi cu masă moleculară
mare şi factor de recombinare redus, fiind utilizate, mai ales, în construcţia întreruptoarelor ca mediu de
stingere a arcului electric. Cele mai utilizate sunt: hexaflorura de sulf şi perfluorcarbonii.
Hexafluorura de sulf (SF6) este un gaz inert, neinflamabil, stabil chimic până la 100 0C, de 5 ori mai
greu decât aerul, cu temperatura de fierbere scăzută şi cu conductivitatea termică mai mare, vâscozitate
mai redusă şi căldură specifică apropiată de cea a aerului. Datorită sulfului pe care-l conţine, SF 6 atacă
materialele active (Cu, Al, Fe etc) iar gazele rezultate din descompunerea sa sub acţiunea arcului electric
sau a descărcărilor corona sunt toxice şi corozive. Rigiditatea dielectrică (între 6,2 şi 7,04 MV/m) şi
tensiunea de apariţie a descărcării corona sunt mai mari decât ale aerului. Rigiditatea variază mai puţin cu
distanţa între electrozi decât la aer dar pentru distanţe peste 25 mm tensiunea de străpungere este mai mare
în curent continuu decât la frecvenţă industrială; în câmp uniform este proporţională cu presiunea iar în
câmp neuniform scade dacă presiunea depăşeşte 1 atm. Datorită rigidităţii ridicate şi capacităţii sale de
răcire SF6 se utilizează ca izolator şi mediu de răcire în transformatoare, ca izolator şi mediu de stingere a
arcului electric în întreruptoare de înaltă tensiune, în construcţia unor instalaţii speciale (condensatoare şi
transformatoare speciale, acceleratoare de particule, microscoape electronice etc).
Perfluorcarbonii sunt derivaţi fluoruraţi (unii cloruraţi) ai metanului, etanului şi propanului, în
condiţii normale putând fi materiale gazoase sau lichide. Gazele ca: perfluorpropanul (C3F8),
perfluorbutanul (C4F10), octafluorciclobutanul (c-C4 F8) au stabilitatea termică mai mare decât SF6
(200...2500C), nu atacă metalele active şi se utilizează în aparatele de înaltă tensiune care funcţionează la
temperaturi ridicate.
Diclordifluormetanul (CCl2F2), care stă la baza produselor cu denumirea comercială de freon,
frigen, geneton este neinflamabil, netoxic, cu rigiditate dielectrică apropiată de cea a SF 6, dar cu
temperatură de fierbere scăzută (-280C) ceea ce-l face inutilizabil în instalaţiile exterioare. Atacă unele
materiale plastice organice (mase plastice, cauciuc) şi este stabil termic până la 150 0C. Se foloseşte în
construcţia frigiderelor cu compresiune.
______________________________________________________________________________
2.9 Materiale electroizolante lichide

Materialele electroizolante lichide sunt acelea care, în timpul exploatării, se găsesc în stare lichidă.
Din această grupă fac parte uleiurile electroizolante, care pot fi naturale (uleiul mineral, de ricin) sau
sintetice (clorurate, fluorurate, siliconice), diferite hidrocarburi aromatice (benzen, toluen, esteri organici
etc) utilizate ca solvenţi pentru lacurile electroizolante.
2.9.1 Uleiul mineral

Uleiurile minerale sunt dielectricii lichizi cu cea mai mare utilizare în industria electrotehnică. Se
obţin prin distilare fracţionată din ţiţei, urmată de o rafinare prin tratare cu acid sulfuric. Din punct de
vedere chimic, sunt amestecuri de hidrocarburi naftenice (>60%, acestea fiind foarte stabile şi cu punct de
congelare scăzut), aromatice (<30%, deoarece conţin un număr mare de atomi de carbon care se eliberează
sub acţiunea arcului electric şi reduc proprietăţile uleiului) şi parafinice (<30%, deoarece au punct de
congelare ridicat şi determină o creştere a vâscozităţii uleiului). După utilizările lor, se împart în: uleiuri de
transformator, de cablu şi de condensator.
Uleiul de transformator se utilizează în transformatoare ca izolant şi mediu de răcire şi în
întreruptoare de înaltă tensiune ca izolant şi mediu de stingere a arcului electric. Este un material nepolar,
cu permitivitate redusă (r = 2,2...2,4) şi foarte puţin dependentă de temperatură şi frecvenţă. Factorul de
pierderi şi rigiditatea dielectrică depind mai mult de temperatură, tg crescând sensibil cu creşterea
temperaturii datorită creşterii conductivităţii electrice.
Uleiul de cablu are ca şi caracteristică fundamentală vâscozitatea. Ea este apropiată de cea a
uleiului de transformator în cazul cablurilor cu ulei sub presiune şi mult mai mare în cazul cablurilor cu gaz
sub presiune sau a celor izolate cu hârtie impregnată cu ulei. Uleiul utilizat la impregnarea hârtiei trebuie să
fie foarte fluid la temperatura de impregnare (1300C) şi să aibă o vâscozitate mare la temperatura de
exploatare (400C...500C), ca să nu curgă din cablu. Pentru realizarea acestei condiţii este amestecat cu 10%
colofoniu - în cazul impregnării hârtiei - sau cu poliizobutilenă - în cazul cablurilor cu gaz sub presiune.
Uleiul de condensator, utilizat ca dielectric în condensatoare de capacităţi mari, are un înalt grad de
rafinare ceea ce duce la pierderi deosebit de mici (tg = 10-4...10-3) şi o rezistivitate ridicată (v  1011m).
Îmbătrânirea uleiului mineral este principalul dezavantaj prezentat de acesta. Fenomenul este
favorizat de următorii factori: oxigenul, temperaturile ridicate, arcul electric, câmpurile electrice, lumina,
unele metale etc.
Oxigenul formează cu hidrocarburile din compoziţia uleiului acizi liberi sau legaţi care corodează
metalele active şi înrăutăţesc caracteristicile izolaţiei aflate în ulei. Temperaturile ridicate favorizează
reacţiile chimice de descompunere a uleiului. Arcul electric descompune uleiul în produse gazoase
(65...75% H2 şi hidrocarburi), lichide (apă) şi solide (negru de fum).
Câmpul electric - pe durată lungă - duce la disocierea moleculelor de ulei, rezultând apoi produse
insolubile în ulei (gudroanele sau mâlul). Unele metale (Cu, Cd) constituie catalizatori ai reacţiilor de
descompunere a uleiului iar altele (Fe, Pb) reacţionează chimic cu acesta. Gudroanele nu modifică
proprietăţile esenţiale ale uleiului, însă, prin depunerea pe suprafeţele înfăşurărilor şi a cuvelor
transformatoarelor îngreunează procesul de răcire. Produsele de descompunere gazoase şi lichide
înrăutăţesc proprietăţile electrice ale uleiului (v şi Estr scad, r şi tg cresc). Gradul de îmbătrânire al
uleiului se poate aprecia prin următoarele criterii: factorul de pierderi, rigiditatea dielectrică, rezistivitatea,
indicele de aciditate, indicele de saponificare, temperaturile de congelare şi inflamabilitate, vâscozitatea etc,
care trebuie să nu depăşească anumite limite.
Întreţinerea uleiului mineral constă în protejarea lui împotriva umidităţii şi oxidării, curăţirea,
uscarea şi regenerarea celor cu grad de îmbătrânire ridicat. Pentru protejarea lui se utilizează perne de azot
care împiedică un contact direct între ulei şi oxigenul şi umiditatea din atmosferă sau filtre cu silicagel, oxid
de aluminiu, bauxită sau alţi absorbanţi, utilizaţi pentru reducerea conţinutului de apă şi compuşi insolubili.
Prin introducerea unor aditivi antioxidanţi (paraoxidifenilamina, fenildimetilaminopirazolan etc) se
împiedică desfăşurarea procesului de oxidare. În cazul în care, caracteristicile uleiului s-au redus sub
limitele admisibile, acesta este supus unui proces de purificare şi regenerare. Purificarea elimină pe cale
fizică impurităţile formate în ulei şi constă în: decantare, când are loc depunerea apei şi a impurităţilor cu
masă moleculară mare; centrifugare, când se elimină impurităţile cu greutate specifică mai mare decât a
uleiului; filtrare, pentru reţinerea impurităţilor mici, a apei, negrului de fum etc; uscare prin pulverizarea în
vid pentru eliminarea vaporilor de apă. Prin regenerare, se elimină pe cale chimică produsele de
______________________________________________________________________________
îmbătrânire care rămân în urma purificării (hidrocarburi nesaturate, acizi etc). Procedeele de regenerare
sunt aceleaşi ca cele folosite la rafinarea uleiului, adică tratarea cu hidroxid de potasiu, acid sulfuric şi
pământuri absorbante (argilă, bauxită, silicagel, diatomită, oxizi şi silicaţi de aluminiu etc).
2.9.2 Uleiuri sintetice

Uleiurile sintetice tind să le înlocuiască pe cele minerale care, deşi au proprietăţi dielectrice foarte
bune şi preţ de cost redus prezintă dezavantaje importante ca: îmbătrânire rapidă, imflamabilitate, pericol
de explozie, tendinţă de oxidare etc. În funcţie de compoziţia chimică, uleiurile sintetice sunt: clorurate,
fluorurate sau siliconice.
Uleiurile clorurate sunt derivaţi cloruraţi ai hidrocarburilor aromatice (benzen clorurat, difenili
cloruraţi etc) având diferite denumiri comerciale: askareli, sovol, sovtol, clophen etc. Sunt substanţe
polare, neinflamabile, cu stabilitate chimică mare, nu se oxidează, dar se descompun sub acţiunea arcului
electric, gazele rezultate nu sunt inflamabile dar sunt toxice şi corozive. Atacă lacurile pe bază de uleiuri
vegetale, dar sunt compatibile cu răşinile fenolice, poliuretanice, epoxidice, celulozice etc. Sunt mai
vâscoase decât uleiul mineral dar au absorbţie de apă mai redusă.
Proprietăţile lor electrice depind de numărul de atomi de clor din moleculă: prin creşterea acestui
număr creşte temperatura de congelare, deci şi vâscozitatea şi sunt influenţate şi proprietăţile dielectrice.
Cea mai mică valoare a factorului de pierderi o prezintă pentaclordifenilul (cel mai utilizat ulei clorurat).
Uleiurile clorurate sunt utilizate ca dielectric în condensatoare, având r mare (r = 5...6) şi ca izolant în
transformatoare, pentru că au Estr mare (Estr = 20...22 MV/m, faţă de 12...15 MV/m la cel mineral) şi sunt
neinflamabile.
Uleiurile fluorurate (hidrocarburi fluorurate, eteri şi esteri fluoruraţi etc) au proprietăţi dielectrice
foarte bune, nu ard şi nu prezintă pericol de explozie, nu produc gaze toxice şi corozive, au temperatura de
fierbere mai scăzută decât a uleiurilor clorurate şi absorbţie de apă mai redusă, dar sunt foarte scumpe. Se
utilizează doar în transformatoare şi întreruptoare care funcţionează în condiţii speciale.
Uleiurile siliconice (dimetilsiloxani liniari) au proprietăţi dielectrice apropiate de ale uleiului
mineral, absorbţia de apă este mai mică şi temperatura de inflamabilitate ridicată (350...475 0C). Se
utilizează în construcţia transformatoarelor speciale, pentru ungerea mecanismelor din mase plastice, a
matriţelor pentru turnarea maselor plastice etc.
2.10 Materiale electroizolante solide

Grupa materialelor electroizolante solide fiind foarte mare, se impune o subclasificare a lor după
compoziţia chimică în: organice, anorganice şi de trecere. Cele organice fiind foarte numeroase se mai
clasifică şi în funcţie de mărimea moleculelor în: micromoleculare (cu sub 1000 de atomi în moleculă) şi
macromoleculare (1000 de atomi/moleculă).
2.9.1 Materiale organice micromoleculare

Această grupă de materiale cuprinde cerurile şi substanţele ceroase şi bitumurile şi asfalturile.
Cerurile şi substanţele ceroase. Cerurile sunt substanţe micromoleculare cristaline cu proprietăţi
dielectrice foarte bune, higroscopicitate redusă dar cu proprietăţi mecanice şi termice slabe. Prezintă
contracţie mare la răcire şi sunt solubile în uleiuri minerale şi în uleiuri clorurate. Cerurile naturale (ceara
de albine, montană, de carnauba) sunt mai puţin utilizate datorită temperaturii de înmuiere scăzute şi a
proprietăţilor mecanice slabe. Sunt utilizate, îndeosebi, substanţele ceroase nepolare (vaselina, parafina,
cerezina, ozocherita) - cu proprietăţi dielectrice foarte bune - sau polare (parafina şi naftalina clorurată,
uleiul de ricin hidrogenat etc) - cu proprietăţi dielectrice mai slabe şi dependente de temperatură. Se
utilizează la fabricarea unor mase de impregnare pentru conductoare, condensatoare, a maselor de umplere
a manşoanelor cablurilor şi cutiilor terminale, la protejarea unor piese (contacte de cupru, piese de oţel)
contra oxidării.
Bitumuri şi asfalturi. Bitumurile sunt amestecuri amorfe de hidrocarburi obţinute la distilarea
ţiţeiurilor care conţin cantităţi reduse de oxigen şi sulf. Asfalturile sunt materiale naturale ce provin din
zăcăminte învecinate cu cele de ţiţei.
Sunt substanţe nehigroscopice, fragile, cu contracţie mare la răcire, temperatură de înmuiere
scăzută (între 50 şi 1500C), insolubile în alcooli şi apă dar solubile în hidrocarburi aromatice, uleiuri,
benzină. Se utilizează la fabricarea lacurilor de impregnare, a compoundurilor, ca mase de umplere a
manşoanelor sau cutiilor terminale de cabluri etc.
______________________________________________________________________________
2.10.2 Materiale organice macromoleculare
Cele mai utilizate materiale din această categorie sunt: răşinile naturale, răşinile sintetice, celuloza şi
derivaţii săi şi cauciucurile şi elastomerii.
2.10.2.1 Răşini naturale

Răşinile naturale sunt amestecuri complexe de acizi răşinoşi şi hidrocarburi, cu indici de aciditate
foarte mari şi proprietăţi dielectrice foarte bune dar caracteristici mecanice şi termice reduse.
Şellacul utilizat în electrotehnică, se obţine prin retopirea şi purificarea răşinii obţinute ca produs al
unor larve care trăiesc pe ramurile şi frunzele unor arbori de cauciuc din India. Este deci de origine
animală, se prezintă sub formă de solzi de culoare brun - roşcată, este solubil în alcooli şi benzen şi are
temperatură de înmuiere foarte redusă (50...60 0C). Prin tratament termic la 1000C timp de 30 de ore se
poate creşte temperatura de înmuiere iar prin încălzire la 2000C el devine termorigid.
Şellacul este utilizat ca bază pentru lacurile pe bază de şellac sau oleobituminoase folosite pentru
acoperirea sau emailarea conductoarelor, dar în special ca lac de lipire pentru produse pe bază de mică. Un
avantaj al şellacului îl reprezintă buna sa rezistenţă la curenţii de scurgere pe suprafaţă.
Colofoniul se obţine prin distilare din răşina coniferelor, după înlăturarea terebentinei. Este o
substanţă sticloasă, de culoare gălbuie care se dizolvă greu în ulei la temperatura camerei dar uşor la
300...3500C, solubilă, însă, în benzen, acetonă etc. Se utilizează la fabricarea masei galbene (cu ulei de
cablu) folosită la impregnarea hârtiei de cablu, precum şi la umplerea manşoanelor de legătură şi a cutiilor
terminale de cabluri.
Chihlimbarul este o răşină fosilă foarte dură, prezentându-se sub formă de bucăţi. Are rezistivităţi
de volum şi de suprafaţă de valori foarte mari şi se utilizează pentru fabricarea de piese izolante pentru
aparate de măsură foarte precise (de exemplu: electrometre).
2.10.2.2 Răşini sintetice

Caracteristici generale. Datorită proprietăţilor electrice şi mecanice deosebite, precum şi a faptului
că se prelucrează uşor, răşinile sintetice prezintă cele mai diverse aplicaţii industriale. Numărul mare şi
marea lor diversitate face necesară o subclasificare a lor.
În funcţie de tipul reacţiei chimice de obţinere, răşinile sintetice se clasifică în: răşini de
polimerizare, de policondensare şi de poliadiţie.
Reacţia de polimerizare constă în legarea - sub acţiunea căldurii şi presiunii şi în prezenţa unui
catalizator - moleculelor monomerului şi formarea unor macromolecule liniare, fără eliminare de produse
secundare. Este o reacţie în lanţ, energia necesară pentru iniţierea reacţiei fiind superioară celei necesare
pentru continuarea procesului de reacţie.
Reacţia de policondensare este o reacţie în trepte (energia necesară legării monomerilor fiind
aceeaşi în orice etapă de desfăşurare a reacţiei) prin care se leagă monomerii (cel puţin bifuncţionali) între
ei - sub acţiunea căldurii, presiunii şi în prezenţa catalizatorilor - obţinându-se reţele de molecule sau
molecule spaţiale. Este o reacţie cu eliminare de produse secundare: H2O, H2 etc, ceea ce conferă
policondensatelor porozitate şi higroscopicitate mai mari şi deci, proprietăţi dielectrice mai reduse.
Reacţia de poliadiţie este tot o reacţie în trepte dar fără eliminare de produse secundare de reacţie.
O altă clasificare se face ţinându-se seama de proprietăţile termomecanice, strâns legate de
structura macromoleculelor, în: răşini termoplastice şi răşini termorigide.
Materialele care sub acţiunea temperaturii se înmoaie (la anumite temperaturi se pot chiar topi) şi la
răcire revin la proprietăţile iniţiale se numesc materiale termoplastice.
La termorigide prin creşterea temperaturii se desfac toate legăturile duble rămase nedesfăcute în
timpul reacţiei de obţinere a răşinii şi apar “punţi” de legătură între macromolecule, ceea ce determină o
reducere a plasticităţii. Această modificare este ireversibilă (“punţile” nu dispar la răcire).Proprietăţile
esenţiale ale acestor răşini sunt date în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Termoplastice Termorigide
-au macromolecule liniare -au macromolecule spaţiale sau reţele
moleculare
-sunt flexibile şi elastice -sunt dure şi casante
-se pot trage în fire sau -nu se pot trage în fire sau folii
folii
-se dizolvă în solvenţi -nu se dizolvă în solvenţi (cel mult se
______________________________________________________________________________
umflă)
-au proprietăţi electrice -au proprietăţi electrice slabe
bune
-au prorietăţi mecanice -au proprietăţi mecanice mai bune
slabe
-au absorbţie de apă redusă -.au absorbţie de apă mare (sunt
higroscopice)
În funcţie de caracterul polar sau nepolar al moleculelor, răşinile sintetice se împart în: răşini polare
şi nepolare. Această clasificare este importantă pentru evidenţierea proprietăţilor lor dielectrice. Cele
nepolare au valori mici ale permitivităţii şi factorului de pierderi, independente de frecvenţă şi cu o variaţie
foarte mică în funcţie de temperatură (scad uşor la creşterea tmperaturii). Răşinile polare au valori mari ale
lui r şi tg, care se modifică mult cu temperatura şi frecvenţa.
O clasificare a răşinilor sintetice este redată în figura 2.44.
Fig.2.44 Clasificarea răşinilor sintetice

1. Răşini de polimerizare. Sunt substanţe termoplastice cu macromolecule liniare, cu temperatură
de înmuiere scăzută (cu excepţia fluoroplastelor), cu absorbţie de apă redusă, proprietăţi dielectrice foarte
bune şi proprietăţi mecanice slabe. Se prelucrează uşor cu sau fără plastifianţi.
Polistirenul (PS) se obţine prin polimerizarea stirenului (vinil-benzen), lichid incolor şi transparent
cu puternică tendinţă de polimerizare. Pentru a nu polimeriza singur, chiar la temperatura camerei, se
utilizează stabilizatori, care permit obţinerea de polimeri cu gradul de polimerizare dorit.
Macromoleculele obţinute sunt liniare, cu structură - în general -
simetrică (fig. 2.45), deci polistirenul este o răşină nepolară. Fiind
un material nepolar cu macromolecule liniare polistirenul prezintă
proprietăţi dielectrice (r, tg, v) foarte bune (v  1016m) şi
independente de temperatură şi frecvenţă dar are temperatura de
înmuiere şi rezilienţa scăzute şi este inflamabil. Este un material
Fig.2.45 Structura chimică a inodor, insipid, în general transparent, putând fi colorat uşor şi
polistirenului are o bună stabilitate la acizi şi baze şi este atacat de solvenţi
organici.
Datorită rezistivităţii mari polistirenul este utilizat îndeosebi în domeniul frecvenţelor înalte, sub
formă de piese, tuburi, plăci, folii sau fire, precum şi sub formă de materiale expandate sau pentru
______________________________________________________________________________
fabricarea unor lacuri de acoperire. Piesele din polistiren se lipesc uşor cu soluţii de polistiren în solvenţi
potriviţi. Se execută din PS carcase de bobine, socluri pentru tuburi electronice, scale, capace, cutii de
acumulatoare, diverse piese în televizoare, aparate radio şi de măsură (în locul chihlimbarului).
Firele şi foliile de PS au dezavantajul că temperatura lor de utilizare este scăzută (70...80 0C). Foliile
de grosimi între 10 şi 150m sunt utilizate pentru izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă şi ca dielectric
pentru condensatoare iar firele (cu  = 10...25m) se utilizează pentru izolarea, prin înfăşurare sau tresare,
a conductoarelor şi cablurilor de înaltă frecvenţă.
Poroplastele (materialele expandate) se utilizează ca izolant termic sau sub formă de benzi la
izolarea conductoarelor şi a cablurilor de înaltă frecvenţă.
Polietilena (PE) este un material cu aspect asemănător parafinei, de culoare albă lăptoasă. Se
obţine prin polimerizarea etilenei la presiune înaltă (1000...2000 atm) - rezultând un material de mică
densitate - sau la presiune normală (1atm) - când rezultă o PE de mare densitate (fig. 2.46).
Polietilena are molecule liniare şi
simetrice, fiind deci un material
termoplast nepolar. Cea de mică densitate
are structură parţial cristalină şi
proprietăţi mecanice mai reduse decât
cea de mare densitate care are un înalt
grad de cristalinitate (85%) ceea ce îi
conferă duritate mare, temperatură de
înmuiere mai ridicată şi o comportare mai
Fig. 2.46 Structura chimică a bună la temperaturi scăzute (-400C).
polietilenei Proprietăţile dielectrice sunt foarte bune
(r =2,3; tg=(1...10)10-4 ; v = 1013...1016m; Estr=20...50MV/m) independente de frecvenţă şi
temperatură, este nehigroscopică, se prelucrează uşor dar nu se poate lipi ci doar suda. Are o stabilitate
bună la acizi şi baze, mai slabă la solvenţi organici şi este inflamabilă.
Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor termomecanice polietilena se reticulează (se efectuează o
legare a lanţurilor moleculare între ele) fie pe cale chimică - cu peroxid de dicumil - sau prin iradiere cu
radiaţii g sau . Astfel creşte temperatura de înmuiere şi proprietăţile mecanice, cele dielectrice rămânând
practic neschimbate. Alţi produşi ai etilenei ca poliizobutilena, polipropilena, polietilena clorosulfonată au
fie o rezistenţă mai bună la temperaturi joase sau temperaturi de utilizare mai mari dar proprietăţile
dielectrice sunt mai slabe.
Foliile de polietilenă având o absorbţie de apă şi permeabilitate la vaporii de apă foarte mică se
utilizează pentru izolarea cablurilor submarine, a celor telefonice sau a celor utilizate în medii chimic
agresive, precum şi ca dielectric pentru condensatoare.
PE este utilizată şi ca izolaţie de conductoare şi cabluri, obţinută prin extrudere, aceasta fiind cea
mai largă utilizare a ei. Se izolează astfel conductoare de bobinaj pentru motoare ce funcţionează sub apă,
conducte şi cabluri pentru medii chimic agresive, cabluri submarine, de înaltă frecvenţă sau de energie.
Polietilena expandată se utilizează pentru izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă cu capacităţi foarte mici
etc.
În cazul cablurilor de energie de tensiuni înalte, datorită apariţiei unor fenomene negative (oxidare,
descărcări electrice, deformări mecanice în urma scurcircuitelor etc) care duc la îmbătrânirea rapidă a
polietilenei, se introduc în răşină antioxidanţi, inhibitori pentru descărcări electrice arborescente etc.
Răşini vinilice. Din grupul răşinilor vinilice cei mai importanţi reprezentanţi sunt: policlorura de
vinil (PVC), policlorura de viniliden, polivinilalcoolii şi polivinilacetalii etc (fig. 2.47)
______________________________________________________________________________
Policlorura de
vinil (PVC) se
obţine prin
polimerizarea
clorurii de vinil
sub formă de
PVC dur - fără
plastifianţi - sau
PVC moale - cu
plastifianţi.
Fig. 2.47 Structura chimică a răşinilor vinilice Masa de
izolaţie utilizată în electrotehnică conţine, pe lângă răşina pură, plastifianţi, stabilizatori, materiale de
umplutură şi coloranţi.
Ca urmare a caracterului polar al răşinii, PVC-ul are proprietăţi dielectrice mult mai slabe decât PS
sau PE şi dependente de frecvenţă şi temperatură. Ele sunt mai bune la PVC-ul tare. Are proprietăţi
apropiate de ale cauciucului cu factorul de pierderi mai mare şi stabilitatea termică mai redusă dar cu o
rezistenţă mai bună la îmbătrânire.
PVC-ul se foloseşte, în general, la frecvenţe industriale: în curent continuu datorită electrolizei
sărurilor din materialele de adaos îmbătrâneşte repede iar la frecvenţe ridicate prezintă pierderi dielectrice
mari. Este utilizat pentru izolarea conductoarelor şi cablurilor de energie (între 1 şi 20 kV) sub formă de
folii sau izolaţie obţinută prin extrudere, la fabricarea izolaţiilor de crestătură (în combinaţie cu preşpan), a
benzilor adezive, a unor piese izolante (cutii, capace pentru aparate de măsură şi acumulatoare, plăci
separatoare pentru acumulatoare, suporturi de bobine, benzi de magnetofon, discuri etc), tuburi pentru
instalaţii electrice, pentru acoperirea pieselor de formă complicată (sub formă de plastisoli şi organisoli -
suspensii de PVC în plastifianţi).
Policlorura de viniliden are proprietăţi dielectrice asemănătoare cu cele ale PVC-ului, dar
higroscopicitate mai redusă şi stabilitate termică superioară.
Polivinilalcoolii au proprietăţi electrice bune dar puternic dependente de absorbţia de apă. Se
utilizează pentru fabricarea unor mase izolante pentru cabluri de înaltă tensiune şi ca materiale antistatice
(împiedică încărcarea electrostatică a unor materiale plastice).
Polivinilacetalii sunt utilizaţi ca bază pentru lacuri de emailare.
Fluoroplaste. Cele mai utilizate sunt politetrafluoretilena (PTFE) şi polimonoclortrifluoretilena
(PCTFE).
Politetrafluoretilena se obţine prin polimerizarea tetrafluoretilenei (fig. 2.48) sub forma unui praf
cu aspect ceros, de culoare alb - cenuşie. Structura macromoleculelor este asemănătoare cu a celor de
polietilenă, deci sunt molecule liniare şi simetrice.
PTFE este un material termoplastic nepolar, cu proprietăţi
dielectrice foarte bune şi nu arde. Datorită valorilor mari ale
energiei de legătură dintre atomii de carbon şi fluor, PTFE are
stabilitate termică ridicată (2500C). La 3270C trece în stare
amorfă şi la 4000C se descompune, rezultând gaze toxice. Are
coeficientul de dilataţie liniară ridicat şi din această cauză, la
variaţii mari de temperatură apar în PTFE microgoluri în care se
Fig. 2.48 Structura chimică a politetra- pot dezvolta descărcări parţiale. Din acest motiv PTFE nu se
flouretilenei (PTFE) poate utiliza în câmpuri electrice intense. Are stabilitate chimică
foarte bună la acizi, baze şi la oxidare. Se prelucrează greu şi
este scumpă.
PTFE este utilizată ca material izolant în aplicaţii unde se cere o bună stabilitate termică, mare
stabilitate chimică şi la oxidare, chiar în condiţii de umiditate ridicată, atât la frecvenţe industriale cât şi la
frecvenţe înalte, dar la tensiuni până la 2000 V. Se fabrică din PTFE cutii de acumulatoare, carcase pentru
bobine, treceri izolante, bobine, ţevi, folii utilizate pentru izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă şi ca
dielectric pentru condensatoare.
PCTFE este un material termoplastic, cu proprietăţi dielectrice mai slabe cu temperatura de
stabilitate termică mai redusă (126...1500C), dar cu o comportare mai bună la descărcările parţiale şi se
prelucrează mai uşor. Are utilizări asemănătoare cu PTFE şi este tot scumpă.
______________________________________________________________________________
Răşini acrilice (polimetilacrilatul, polimetilmetacrilatul - PMMA). Sunt polimeri ai acidului
acrilic şi metacrilic. Se obţin în diverse variante, de la răşini moi, elastice (plexigum) până la răşini tari
(plexiglas).
Proprietăţile mecanice şi termice ale răşinilor acrilice sunt asemănătoare cu cele ale polistirenului,
ceva mai bune însă în ceea ce priveşte rezilienţa şi temperatura de utilizare. Proprietăţile electrice sunt mai
slabe datorită caracterului lor polar, dar rezistenţa la descărcări parţiale e mai bună. Sunt rezistente la ozon,
lumină şi au o bună stabilitate chimică. Coeficientul de transmisie al luminii este foarte bun, iar transparenţa
la raze ultraviolete este mai bună decât a sticlei.
Răşinile acrilice moi se utilizează la fabricarea de lacuri şi adezivi, dar şi sub formă de folii sau fire.
Cele tari sunt folosite în locul sticlelor, constituind aşa-zisele sticle organice, pentru capace, cutii
transparente pentru diverse aparate, scale de măsură, camere de stingere pentru întrerupătoare etc. Deşi se
zgârâie uşor ele au rezistenţa de şapte ori mai mare decât a sticlelor.
2. Răşini de policondensare. Din grupa răşinilor de policondensare fac parte atât răşini cu
molecule liniare, deci termoplaste (poliamide, poliimide, policarbonaţi, poliesteri cu molecule liniare) cât şi
răşini cu molecule spaţiale, deci termorigide (fenoplaste, aminoplaste, poliesteri cu molecule spaţiale).
Datorită eliminării apei în procesul de reacţie, răşinile de policondensare au higroscopicitate mai mare
caracteristici dielectrice mai reduse decât cele de polimerizare sau poliadiţie, fiind şi dependente de
temperatură şi frecvenţă.
Fenoplastele sunt răşini fenol-formaldehidice (sau crezol-formaldehidice) obţinute prin
policondensarea fenolului (sau crezolului) cu formaldehidă. Au fost descoperite de Bacheland (în 1907) şi
de aceea sunt cunoscute sub denumirea de bachelite.
În cazul condensării fenolului cu formaldehidă în mediu alcalin, în procesul de reacţie se disting trei
faze, produsele obţinute în fiecare fază având proprietăţi şi utilizări diferite.
Rezolul (bachelita A) corespunde stadiului iniţial al reacţiei şi este solubil în alcool şi alţi solvenţi
polari, este termoplastic şi se utilizează ca lac de impregnare.
Rezitolul (bachelita B) este termoplast, mai puţin solubil şi se utilizează ca masă de formare.
Rezitul (bachelita C) constituie stadiul final al reacţiei de policondensare (când apar reţele
moleculare). Este insolubil, dur, cu rezistenţă mare la căldură şi acizi şi se utilizează pentru obţinerea unor
piese izolante prelucrabile prin aşchiere.
Bachelitele sunt răşini polare, higroscopice, cu caracteristici dielectrice slabe şi cu rezistenţă mică la
acţiunea arcului electric şi la curenţii de scurgere pe suprafaţă (rezistivitatea de suprafaţă s este mică). Nu
întreţin arderea şi pot fi utilizate la temperaturi ridicate (150...200 0C) în cazul utilizării de umpluturi
anorganice. Se folosesc la temperaturi joase şi frecvenţă industrială ca lacuri de impregnare sau lipire şi ca
mase de turnare sau presare (pentru fişe, prize, carcase pentru aparate de măsură şi telefonice, produse de
formă complicată sau înglobări de piese metalice).
Aminoplastele se obţin prin policondensarea aldehidei formice cu carbamidă (uree), melamină sau
anilină, rezultând răşini carbamidice, melaminice sau anilinice.
Răşinile carbamidice au proprietăţi asemănătoare cu ale bachelitelor dar o comportare mai bună la
acţiunea curenţilor de scurgere pe suprafaţă şi la arc electric.
Răşinile melaminice au higroscopicitatea mai redusă decât a bachelitelor şi stabilitatea termică
superioară.
Răşinile anilinice au proprietăţi electrice foarte bune, dar se prelucrează greu. Se pot utiliza şi la
frecvenţe înalte.
Aminoplastele au utilizări asemănătoare fenoplastelor, din ele realizându-se camere de stingere
pentru întrerupătoare, adezivi, lacuri, lianţi pentru stratificate etc.
Poliamidele sunt, în funcţie de structura chimică, de tip nylon, perlon, capron sau relon. Sunt
materiale termoplastice, puternic polare, cu stabilitate termică (105 0C) mai mare decât a răşinilor de
polimerizare şi se topesc la creşterea temperaturii. Proprietăţile dielectrice sunt slabe, au higroscopicitate
mare dar proprietăţile mecanice sunt foarte bune (duritate mare, rezistenţă mare la abraziune, rezistenţă de
rupere ridicată, rezilienţă mare, coeficient de frecare foarte mic etc). Se lipesc şi se colorează uşor şi se
aprind greu. Sunt utilizate pentru confecţionarea diferitelor piese cu rezistenţă mecanică mare (roţi dinţate,
role, lagăre etc), sub formă de folii (pentru izolarea cablurilor, ca dielectric pentru condensatoare, izolaţie
de crestătură), fire şi ţesături (pentru stratificate), hârtii, lacuri electroizolante etc.
Poliimidele au proprietăţi mecanice bune şi constante în limite largi de temperatură, stabilitate
termică ridicată (1500C) şi caracteristici electrice bune. Se utilizează îndeosebi sub formă de folii (izolaţie
pentru cablurişi conductoare sau dielectric pentru condensatoare) şi de lacuri de emailare a conductoarelor.
______________________________________________________________________________
Policarbonaţii sunt materiale transparente cu absorbţie de apă mică, rezistenţă mecanică bună atât
la temperaturi ridicate (1350C) cât şi la temperaturi scăzute (-900C) şi cu rezistenţă mare la agenţii
atmosferici. Sub formă de folii sunt utilizaţi la izolaţia de crestătură, izolaţia bobinelor aparatelor, ca
dielectric pentru condensatoare etc.
Poliesterii se obţin prin policondensare din alcooli şi acizi. Dacă alcoolii şi acizii ce iau parte la
reacţie posedă câte două grupe funcţionale pe moleculă se obţin poliesteri cu molecule liniare şi dacă au
mai multe se obţin poliesteri cu molecule spaţiale.
Tereftalatul de polietilenă (PET) este materialul cel mai cunoscut din această grupă. Este un
poliester cu molecule liniare, termoplast, cu proprietăţi dielectrice şi termice foarte bune
(Estr=100...200MV/m, r=3; tg=0,004...0,2; v=1015...1017m; tu=130...1500C). Foliile de PET au o foarte
bună rezistenţă la întindere şi sfâşiere, absorbţie de apă redusă, rezistenţă bună la microorganisme, uleiuri
minerale, acizi şi lacuri de impregnare dar îmbătrânesc rapid sub acţiunea descărcărilor parţiale. Cunoscute
sub denumirile comerciale de hostphan, mylar etc, sunt utilizate ca dielectric pentru condensatoare, la
izolarea conductoarelor, la fabricarea izolaţiei de crestătură combinată (preşpan-hostphan-preşpan), a
produselor pe bază de mică etc.
3. Răşini de poliadiţie. Aceste răşini sunt atât termoplastice (poliuretani cu molecule liniare) cât şi
termorigide (răşini epoxidice şi poliuretani cu molecule spaţiale).
Răşinile epoxidice sunt polimeri termorigizi care conţin mai multe grupări epoxi de mare
reactivitate. După obţinerea din bifenol şi epiclorhidrină, urmează o reticulare (durificare) cu un agent de
întărire (durificator) care poate fi bazic (amine sau alte combinaţii organice bazice) sau acid (anhidridă,
acid organic etc). La durificare se distruge gruparea epoxi, agentul de întărire se fixează şi se
formează un polimer cu masă moleculară ridicată: răşina epoxi propriu - zisă. Aceste răşini au contracţie
mică la răcire, se prelucrează uşor, nu prezintă tensiuni interne şi nici microgoluri sau bule de gaz şi aderă
foarte bine la suprafeţele metalelor, ceramicelor, maselor plastice etc. Sunt neinflamabile, rezistente la
acţiunea curenţilor de scurgere pe suprafaţă, a agenţilor chimici şi au stabilitate termică bună. Proprietăţile
mecanice şi electrice sunt foarte bune dar dependente de temperatură şi frecvenţă. Se utilizează ca răşini
de turnare (pentru cutii terminale de cabluri, camere de stingere, izolatoare de înaltă tensiune), ca răşini de
presare (izolaţie de crestătură, piese fără eforturi interne), răşini de impregnare (pentru stratificate,
sisteme de izolaţie), răşini de lipire, la emailarea conductoarelor etc.
Poliuretanii. Cei cu molecule spaţiale au proprietăţi asemănătoare fenoplastelor dar cu
higroscopicitate mai mică şi rezistenţă mai mare la acţiunea arcului electric şi a curenţilor de scurgere pe
suprafaţă.
Poliuretanii cu molecule liniare au proprietăţi asemănătoare cu poliamidele dar au absorbţia de apă
mai mică.
Poliuretanii se utilizează la izolarea cablurilor (sub formă de folii), la fabricarea lacurilor de
emailare, a elastomerilor, a poroplastelor etc.
2.9.2.3. Celuloza şi derivaţii săi

Celuloza este un hidrat de carbon polimer (C6H10O5)n cu n=1000...2000. Se obţine din lemn de
conifere, bumbac, in cânepă, iută etc prin procedeul acid (fierberea lemnului de brad mărunţit într-o soluţie
acidă de bisulfit de sodiu) când se obţine celuloza sulfit sau prin procedeul bazic (fierberea se face într-o
soluţie de sulfat de sodiu şi hidroxid de sodiu) obţinându-se celuloza sulfat. Printr-un procedeu bazic
modificat se obţine celuloza “kraft” cu proprietăţi mecanice deosebit de bune.
Lanţurile moleculare ale celulozei se grupează în micele (tuburi subţiri) care se aranjează în acelaşi
mod formând fibrile şi apoi fibre celulozice (fig. 2.49). Această structură explică porozitatea (40...50%) şi
absorbţia de apă foarte mare a produselor pe bază de celuloză. Din acelaşi motiv proprietăţile dielectrice
(r şi tg) sunt reduse şi dependente de densitate, conţinutul de umiditate, temperatură şi frecvenţă. Fiind
un material polar permitivitatea relativă şi factorul de pierderi au valori mari (r = 6,7...7 şi tg =
0,005...0,01).
Fig. 2.49 Gruparea moleculelor de celuloză

______________________________________________________________________________
Îmbătrâneşte sub acţiunea sub acţiunea oxigenului şi a căldurii. Oxigenul favorizează reacţiile
chimice ale celulozei cu apa, în urma cărora creşte numărul de grupări polare (OH) şi se reduc proprietăţile
dielectrice. Căldura are ca efect creşterea acidităţii, scăderea vâscozităţii etc.
Pentru reducerea higroscopicităţii celuloza se impregnează şi în acest caz proprietăţile electrice
sunt dependente de natura impregnantului.
Celuloza este un material ieftin şi uşor prelucrabil.
Produsele pe bază de celuloză sunt mult utilizate în electrotehnică. Acestea sunt: hârtia de cablu,
hârtia de condensator, hârtia Kraft, hârtia japoneză, preşpanul, firele şi ţesăturile etc.
Hârtia de cablu are densitate mică (pentru a putea fi impregnată cu masă galbenă), rezistenţă mare
la întindere şi sfâşiere, rigiditate dielectrică mare şi factor de pierderi mic. Se utilizează la izolarea
cablurilor de energie, a conductoarelor de bobinaj etc.
Hârtia de condensator este mai subţire, omogenă, densă, cu rigiditate dielectrică mare, factor de
pierderi scăzut, permitivitate şi rezistivitate electrică mare. Se utilizează - impregnată cu ulei sau substanţe
ceroase - ca dielectric pentru condensatoare.
Hârtia Kraft are proprietăţi mecanice, electrice şi termice foarte bune.
Hârtia japoneză are fibre lungi, textură neregulată şi rezistenţă mecanică mare. Este utilizată ca
suport pentru produsele pe bază de mică.
Preşpanul (cartonul electrotehnic) este un carton pe bază de celuloză fină (grosimi de 0,5...7mm),
format din numeroase straturi de hârtie foarte fină, presate în stare umedă. Are rezistenţă mecanică mare,
este rezistent la ulei mineral şi se utilizează ca izolaţie de crestătură, la izolarea transformatoarelor etc.
Firele şi ţesăturile celulozice se obţin din bumbac, mătase naturală sau artificială şi se utilizează la
izolarea conductoarelor, a bobinelor pentru maşini şi aparate electrice, pentru fabricarea stratificatelor, a
tecilor izolante (tuburi linoxinice) etc.
Derivaţi ai celulozei. Se obţin prin modificarea chimică a moleculelor de celuloză rezultând esteri
(acetaţi, nitraţi etc) sau eteri (etil- şi benzilceluloza) ai celulozei, produse cu higroscopicitate mai mică şi
proprietăţi dielectrice şi termice superioare. Dintre acestea sunt utilizate în special triacetatul de celuloză şi
benzilceluloza.
Triacetatul de celuloză este rezistent la ozon, descărcări parţiale, ulei şi benzină şi are o stabilitate
termică bună. Se utilizează la izolarea cablurilor, ca dielectric pentru condensatoare, la fabricarea lacurilor
şi maselor de turnare etc.
Benzilceluloza se înmoaie la 800C, se topeşte la 180...200 0C, este solubilă în hidrocarburi aromatice
şi are higroscopicitate redusă. Se utilizează ca masă de presare şi la fabricarea lacurilor electroizolante.
2.9.2.4 Cauciucuri şi elastomeri

Cauciucurile sunt materiale cu elasticitate mare care se deformează uşor şi îşi recapătă dimensiunile
iniţiale la anularea solicitării mecanice; în stare tensionată prezintă tendinţa de cristalizare. Sunt cauciucuri
naturale şi cauciucuri sintetice.
Elastomerii sunt polimeri cu forţe intermoleculare slabe. Se deformează uşor, revin greu (foarte
încet) la starea iniţială şi nu prezintă tendinţa de cristalizare în stare tensionată.
Cauciucul natural se extrage din latex (sucul arborilor de cauciuc) şi este un polimer natural cu un
grad de polimerizare între 2000 şi 4000. Are proprietăţi dielectrice foarte bune dar proprietăţile termice şi
mecanice sunt slabe. Prezintă importanţă pentru industrie numai vulcanizat. Prin vulcanizare - legarea
macromoleculelor între ele cu punţi de sulf - şi prin adăugare de negru de fum se reduce tendinţa de
cristalizare, proprietăţile dielectrice şi elasticitatea dar se îmbunătăţesc caracteristicile mecanice şi termice.
Conţinutul de sulf poate varia între 4% (la cauciucul moale) şi 45% (la ebonită). Cauciucul natural este
atacat de oxigen, ozon (se introduc antioxidanţi pentru diminuarea acţiunii acestora), de ulei mineral,
solvenţi oxigenaţi sau halogenaţi. Substanţele de adaos (sulf, negru de fum, antioxidanţi etc) înrăutăţesc
proprietăţile electrice: permitivitatea şi factorul de pierderi cresc, rigiditatea dielectrică şi rezistivitatea
electrică scad.
Ebonita (cauciucul tare) are proprietăţi electrice satisfăcătoare şi rezistenţă mecanică relativ mare.
La 1000C îşi pierde rigiditatea mecanică şi la 2000C se topeşte.
Cauciucul vulcanizat se utilizează la izolarea conductoarelor şi a cablurilor flexibile, a cablurilor
pentru instalaţii de interior, a benzilor adezive de joasă tensiune. Nu se utilizează la înaltă tensiune (fiind
atacat de ozon) şi nici în medii care conţin ulei mineral, solvenţi oxigenaţi sau halogenaţi.
Cauciucurile sintetice au caracteristicile dielectrice mai slabe decât ale celui natural dar
proprietăţile mecanice şi termice sunt mai bune şi prezintă o rezistenţă mai mare la solvenţi, uleiuri etc.
______________________________________________________________________________
Cauciucurile pe bază de butadienă sunt: Cauciucul Buna (obţinut prin polimerizarea
dimetilbutadienei), cauciucul Buna S, Buna SS (din butadienă şi stiren), neoprenul sau cloroprenul (din
clorbutadienă) şi perbunanul (din butadienă şi acrilnitrili). Acestea se vulcanizează mai greu decât cauciucul
natural, au rezistenţă la rupere şi sfâşiere mai mică, dar sunt mai rezistente la oxidare, căldură şi au durată
de viaţă mult mai mare. Perbunanul şi neoprenul pot fi utilizaţi la 220 0C. Se utilizează la confecţionarea
mantalelor de cabluri ce funcţionează în medii umede, toxice etc. Perbunanul - material semiconductor -
este folosit la fabricarea curelelor de transmisie (de fricţiune) pentru că nu acumulează sarcină
electrostatică.
Cauciucurile din poliacrilaţi sunt rezistente la oxigen, ozon, ulei şi au temperatura de utilizare
până la 1500C. Tiocolul, perdurenul şi rezinita au proprietăţi dielectrice reduse dar sunt rezistente la ulei,
apă, ozon şi sunt utilizaţi la izolarea cablurilor de alimentare a lămpilor fluorescente, la autovehicule, în
instalaţii Röentgen etc.
Cauciucurile siliconice sunt polisiloxani cu molecule liniare şi prezintă o rezistenţă bună la ozon,
solvenţi şi la curenţii de scurgere pe suprafaţă, au proprietăţi termice bune (conductivitate termică ridicată)
şi independente de temperatură. Proprietăţile dielectrice depind de materialul de umplutură şi de cel de
vulcanizare, de solicitările mecanice etc. Se utilizează între -50 şi 150 0C, la izolarea conductoarelor şi a
cablurilor care funcţionează în condiţii grele etc.
Elastomerii se obţin din răşini de polimerizare sau poliadiţie.
Polietilena clorosulfonată (Hypanol) este stabilă la acţiunea oxigenului, ozonului, are proprietăţi
mecanice bune şi se utilizează (între -15 şi 1500C) la izolarea conductoarelor şi cablurilor electrice etc.
Cauciucul butilic este nepolar, cu proprietăţi dielectrice foarte bune, rezistenţă mare la oxigen şi ozon,
stabilitate termică superioară (1200C) etc. Elstomerii fluoruraţi se utilizează la temperaturi între -50 şi
2000C, au rezistenţă mare la oxigen, ozon, solvenţi dar proprietăţile mecanice sunt slabe.
2.9.3. Siliconii
Materialele siliconice sunt compuşi ai siliciului obţinuţi prin completarea valenţelor libere ale
lanţului siloxanic (fig. 2.50) cu radicali organici (metil, etil, fenil etc). Sunt materiale de trecere între cele
organice şi cele anorganice care îmbină proprietăţile electrice bune ale materialelor organice cu stabilitatea
chimică şi termică mare a celor anorganice.
Sunt materiale neinflamabile, nehigroscopice, nu dezvoltă gaze toxice, aderă la suprafeţele metalice
şi pot funcţiona la temperaturi ridicate (200 0C). În funcţie de structura lor moleculară, siliconii se prezintă
Fig. 2.50. Structura chimică a siloxanilor: a - lanţ siloxanic şi b -

polisiloxan cu molecule liniare
sub formă de uleiuri sau unsori (molecule scurte), cauciucuri (molecule liniare) şi răşini (molecule spaţiale
sau reţele moleculare). Proprietăţile generale ale uleiurilor şi cauciucurilor siliconice au fost deja prezentate
în paragrafele 2.8.2 şi 2.9.2.4.
Răşinile siliconice sunt materiale termorigide, nehigroscopice, greu inflamabile, cu rezistenţă mare
la curenţii de scurgere pe suprafaţă şi cu proprietăţi dielectrice bune. Sunt utilizate în electrotehnică, în
special ca bază pentru lacuri de acoperire, lipire sau de impregnare, precum şi ca lianţi pentru mase plastice
presate cu umplutură anorganică.
Lacurile siliconice se obţin prin dizolvarea răşinii (50...60%) în toluen sau xilen şi au domeniul
temperaturilor de utilizare între -50 şi 200 0C şi chiar 2500C. Aplicate pe ţesături de sticlă, azbest, mică şi
produse pe bază de mică dau materiale izolante uniforme, flexibile, nehigroscopice, cu bune proprietăţi
dielectrice în domeniul de temperaturi menţionat. Aceste produse sunt utilizate în sistemele de izolaţie ale
maşinilor electrice de puteri mari şi tensiuni înalte, cu regim greu de funcţionare (maşini pentru macarale,
laminoare, tracţiune electrică etc) sau a aparatajului care funcţionează la temperaturi înalte.
2.9.4. Materiale anorganice

Materialele anorganice au temperatura de utilizare peste 200 0C, nu se oxidează, nu se carbonizează
sub acţiunea arcului electric, rezistă foarte bine la radiaţii, microorganisme şi la descărcări parţiale şi
prezintă o bună stabilitate chimică. Au proprietăţi electrice mai slabe decât cele organice şi variabile în
______________________________________________________________________________
limite largi (v=108...1015m; r=3,5...20; tg=10-4...10-2; Estr=3...200MV/m) în funcţie de structura
materialului, temperatură, frecvenţă etc.
Din punct de vedere mecanic, materialele anorganice sunt fragile şi au rezistenţă redusă la întindere
şi impact. Nu se pot obţine sub formă de foi sau benzi subţiri, cu excepţia sticlei din care se pot trage fire
sau folii.
Cele mai utilizate materiale anorganice sunt: mica, sticla şi ceramica electrotehnică.
2.9.4.1. Mica şi produsele pe bază de mică

Mica este un material cristalin din grupa silicaţilor de aluminiu. Prezintă o mare varietate de tipuri
în funcţie de compoziţie, dar în electrotehnică sunt utilizate numai două tipuri de mică naturală: mica
muscovit şi mica flogopit.
Muscovitul este un aluminosilicat de potasiu hidratat (K2O 3Al2O3 6SiO2 2H2O). Este incolor
(uneori cu nuanţe de roz sau verde) şi are proprietăţi electrice superioare flogopitului, dar cu proprietăţi
termice mai slabe.
Flogopitul este un aluminosilicat de potasiu şi magneziu hidratat (K2O 7MgO Al2O3 6SiO2 3H2O);
este colorat în galben, brun, aproape negru sau verde auriu.
Structura micei este foarte complexă şi constă din straturi elementare de atomi de Si şi Al, legaţi
prin atomi de O şi grupe -OH. Forţele de legătură în lungul straturilor fiind mult mai puternice decât cele
dintre straturi apare un fenomen de clivaj (straturile se desprind cu uşurinţă unele de altele).
Proprietăţile dielectrice ale micei sunt dependente de direcţia de aplicare a câmpului, fiind mult mai
bune în cazul în care acesta se aplică perpendicular pe direcţia de clivare (v=1013...1014m la muscovit şi
1010...1012m la flogopit) decât în cazul în care se aplică în sensul acesteia (v=106...108m). Este un
material polar, permitivitatea şi factorul de pierderi fiind dependente de temperatură şi frecvenţă (r=6...7;
tg=(1...3)10-4 la muscovit şi r=5...6; tg=(10...50)10-4 la flogopit). Rigiditatea dielectrică depinde mult de
grosimea straturilor şi de defectele de reţea cristalină ajungând până la 700MV/m; uzual însă E str=25MV/m.
Este inertă din punct de vedere chimic, cu rezistenţă mare la descărcări parţiale şi stabilitate termică
ridicată: muscovitul calcinează la peste 6000C iar flogopitul la 9000C.
Mica naturală este utilizată ca dielectric pentru condensatoare, la realizarea sistemelor de izolaţie
ale maşinilor şi aparatelor electrice, la fabricarea unor materiale cu proprietăţi termice superioare etc.
Mica sintetică fluor - flogopit prezintă proprietăţi dielectrice mai bune decât ale flogopitului, în
special datorită înlocuirii grupării -OH cu ioni de fluor. Stabilitatea termică este mare (900 0C) şi
coeficientul de dilatare liniară este apropiat de cel al metalelor. Se utilizează ca dielectric pentru
condensatoare, la izolarea rezistoarelor electrice etc.
Produse pe bază de mică. Datorită proprietăţilor mecanice slabe, mica este înlocuită în aplicaţii cu
produse pe bază de mică: hârtia de mică, micalexul, micanita, micafolia, micabanda etc.
Hârtia de mică se obţine prin dezintegrarea (termică - prin calcinare - sau mecanică - cu jeturi de
apă) a deşeurilor de mică în particule foarte fine şi dispunerea lor sub forma unor straturi asemănătoare
celor de hârtie celulozică. Este mai omogenă şi mai flexibilă decât mica naturală, izotropă, cu proprietăţi
dielectrice mai slabe dar cu proprietăţi mecanice mai bune.
Micalexul se obţine din mică muscovit (60%) şi sticlă fuzibilă (40%) pe bază de bor şi plumb,
presate la cald. Are rezistenţă mare la umiditate şi la arc electric, proprietăţi mecanice, dielectrice, termice
bune şi se poate prelucra mecanic. Se foloseşte sub formă de plăci, bare, piese fasonate, izolatori etc.
Micanitele se obţin din straturi de hârtie de mică sau mică foiţă lipite cu şellac sau lacuri sintetice la
temperaturi şi presiuni ridicate. Având conţinut mare de mică (peste 50% din greutate) micanitele au
rezistenţă termică mare. În funcţie de conţinutul de liant se obţin: micanite de colector (L4%), micanite
de garnituri (L25%), micanite de formare (L=10...30%), micanite flexibile (L=50...90%),
termomicanite (cu liant anorganic). Micanitele de colector şi de garnituri sunt dure şi se folosesc pentru
piese izolante care nu sunt solicitate la încovoiere. Micanita de formare este utilizată pentru executarea de
conuri de colector, carcase de bobine, flanşe, diverse piese fasonate etc. Cea flexibilă este folosită ca
izolaţie de crestătură, garnituri, izolaţia barelor, izolaţia capetelor de bobine etc.
Micafolia se obţine din straturi de hârtie de mică sau mică foiţă (50%) lipite cu lianţi pe bază de
şellac, poliesteri sau siliconi (30%) pe un suport de hârtie sau ţesătură de sticlă (20%). Micabanda se
obţine în acelaşi mod, dar are un singur strat de mică şi unul sau două straturi suport.
Produsele pe bază de mică sunt utilizate pentru izolarea lamelelor de colector (micanita de
colector), a bobinelor electromagneţilor (hârtia de mică) la fabricarea conurilor izolante pentru colectoare,
______________________________________________________________________________
carcase de bobine, flanşe, piese fasonate (micanita de formare, micalexul) a garniturilor pentru aparate
electrocasnice (micanita flexibilă), a izolaţiei de crestătură, a izolaţiei capetelor de bobină etc. Sunt
utilizate, în special, în sistemele de izolaţie ale maşinilor şi aparatelor electrice cu regimuri grele de
exploatare sau ale maşinilor electrice de puteri mari şi tensiuni înalte.
2.9.4.2. Sticlele
Sticlele anorganice fac parte din familia compuşilor oxidici având la bază bioxidul de siliciu (SiO2)
sau bor (B2O3) în amestec cu oxizi ai metalelor alcaline (Na2O, K2O), ai metalelor alcalino - pământoase
(CaO, BaO) sau cu alţi oxizi metalici (Al2O3, PbO, ZnO). Proprietăţile şi domeniile lor de utilizare depind
de natura oxizilor constituenţi. Sunt fabricate prin topirea oxizilor metalici, cel mai utilizat fiind însă SiO 2
(silicea) care e prezent în toate sticlele. Masa sticloasă obţinută în urma topirii oxizilor în cuptoare, se
prelucrează la cald prin suflare, presare în forme, tragere în profile sau fire, laminare în foi etc.
Sticla de cuarţ (obţinută prin topirea cuarţului - SiO2 pur) are o structură cristalină formată din
tetraedri cu atomii de oxigen în vârfuri şi câte un atom de siliciu în centru. Tetraedrii de bază se leagă între
ei prin ioni de oxigen - structura cristalitelor fiind foarte densă, proprietăţile dielectrice şi fizico - chimice
sunt superioare altor tipuri de sticle: coeficientul de dilatare liniară este redus, conductivitatea termică,
rezistivitatea şi rigiditatea dielectrică sunt mai mari.
Sticla silicat (pe bază de SiO2 şi alţi oxizi metalici) are multiple utilizări în electrotehnică. Cea cu
oxizi ai metalelor alcaline (Na, K) are proprietăţi mai slabe (temperatura de înmuiere mai mică, solubilitatea
în apă mai mare, rezistivitatea de suprafaţă mai mică, permitivitatea relativă şi factorul de pierderi mai mari
şi dependente de temperatură şi frecvenţă. Această înrăutăţire a proprietăţilor dielectrice se datorează
întreruperii legăturii - prin ioni de oxigen - dintre tetraedrii de bază, ceea ce determină apariţia pe lângă
polarizaţiile electronică şi ionică a unei polarizaţii structurale.
Dacă oxizii metalelor alcaline sunt înlocuiţi de oxizi ai metalelor alcalino - pământoase, legătura
între tetraedrii nu se mai întrerupe, ea fiind de tipul:  Si O  M2+  O Si , unde M2+ este metalul
bivalent. Proprietăţile dielectrice ale acestor sticle sunt superioare.
Sticlele anorganice sunt materiale dure, casante, transparente, nehigroscopice, rezistente la acţiunea
acizilor (cu excepţia acidului fluorhidric), cu proprietăţi dielectrice bune şi termice slabe. Sticlele nu
îmbătrânesc ca materialele organice. Conductivitatea termică redusă determină o repartiţie neuniformă a
temperaturii în material şi se produc astfel dilatări neuniforme care provoacă tensiuni mecanice şi deformări
reziduale în masa sticlelor. Proprietăţile termice se îmbunătăţesc introducând oxizi metalici în masa
sticlelor, iar cele mecanice prin călire (sticlele călite au rezistenţă mecanică foarte mare). Se pot colora uşor
prin introducerea unor oxizi metalici adecvaţi: CoO (albastru), NiO (roşu), CuO 2 (galben), Cr2O3 (verde),
MnO2 (violet).
Sticlele cu conţinut redus de oxizi alcalini (cu rezistivitatea de suprafaţă mare) se utilizează în
construcţia izolatoarelor de înaltă tensiune sau pentru telecomunicaţii. Din sticlele silicat cu oxizi de Al, Ca,
B şi Na se obţin fibre, fire şi hârtie de sticlă utilizate la izolarea conductoarelor, la fabricarea ţesăturilor de
sticlă, ca dielectric pentru condensatoare etc. Sticla pe bază de elemente uşoare (B 2O3, BeO, Li2O) este
utilizată în aparatura Röentgen ca mediu transparent, iar cea silicat cu componenţi grei (PbO, BaO) ca
medii de protecţie. De asemenea sticlele sunt utilizate la fabricarea lămpilor de iluminat, a tuburilor pentru
descărcări în gaze etc.
2.9.4.3. Ceramica electrotehnică

Din grupa materialelor ceramice fac parte acele materiale care, în decursul procesului tehnologic de
obţinere sunt supuse unor arderi la temperaturi ridicate. Se obţin din argilă sau steatită la care se adaugă
fondanţi (feldspat, marmură) şi degresanţi (SiO2, MgO). După formare (prin presare), piesele ceramice se
usucă, se prelucrează şi se ard la cca 900 0C, se glazurează şi apoi se ard la 1400...1500 0C. În decursul
acestor arderi se formează faza sticloasă (amorfă) - prin topirea feldspatului - în care sunt dispuse cristalele
de mulit (3 Al2O3 2SiO2) şi cuarţ, care constituie faza cristalină. Ceramica are o structură neomogenă şi
proprietăţile ei sunt dependente de raportul dintre cele două faze (cristalină şi amorfă). Creşterea fazei
amorfe (a conţinutului de feldspat) duce la scăderea rezistenţei mecanice şi a rezistivităţii electrice şi la
creşterea rigidităţii dielectrice. Creşterea fazei cristaline (a conţinutului de caolin din care se formează
cristalele de mulit) duce la creşterea rezistenţei mecanice şi a temperaturii de utilizare.
Ceramica rezistă foarte bine la acţiunea arcului electric, nu prezintă fenomenul de îmbătrânire, are
stabilitate chimică bună, dar rezistenţă la tracţiune mică, rezilienţă scăzută, contracţie mare la răcire şi
______________________________________________________________________________
proprietăţi dielectrice slabe (fiind higroscopică) şi dependente de compoziţie, temperatură şi frecvenţă.
Pentru protecţia împotriva pătrunderii umidităţii se glazurează cu materiale nehigroscopice.
Proprietăţile dielectrice ale principalelor ceramici dielectrice sunt prezentate în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Materialul Compoziţia r tg104 , Estr,
(%) la 20 C şi 1 m
0
MV/m
MHz
Materiale ceramice din sistemul BaO - Al2O3 - SiO2
SiO2 Al2O BaO
3
Ceramică 61,0 30,5 8,5 7- 30 - 50 1010 18 -
mulitică 7,5 20
14
Ceramică 36,7 26,9 34,4 6,5- 2 10 35 -
celsiană 7 45
10
Ceramică 30,7 62,8 6,7 7– 16 - 18 10 – 30 -
corund- 7,5 1012 35
mulitică
Ceramică 16,5 80,2 3,3 8- 3 - 10 1010 – 20 -
corund 8,5 1012 25
Materiale ceramice din sistemul MgO - Al2O3 - SiO2
SiO2 Al2O Mg
3 O
Ceramică 65 - 35 6 – 3-8 1010 - 20 -
steatit 7 1011 30
Ceramică 11 66 23 7,5– 4 - 6 1011 - 20 -
spinel 8 1012 30
Materiale ceramice din sistemul oxizilor de titan şi zirconiu
Ceramică rutilică TiO2 70-80 4 - 109- 10 -
5 1010 12
10
Ceramică din (TixZr1-x)O2 35 - 40 3 - 10 - 8 - 10
oxizi de titan şi 4 1011
zirconiu
Ceramică CaTiO3 140- 3 - 1010- 10 -
perovschit 150 4 1011 12
Dielectricii din sistemul BaO - Al2O3 - SiO2 (ceramica mulitică, celsiană, corund - mulitică şi
corund) au valori mari ale rezistivităţii şi rigidităţii dielectrice, pierderi reduse şi sunt materiale
nehigroscopice. Sunt utilizaţi îndeosebi pentru obţinerea unor piese electroizolante. Se remarcă faptul că
un procentaj mai mare de BaO duce la creşterea rezistivităţii şi la micşorarea pierderilor dielectrice. Din
sistemul MgO - Al2O3 - SiO2 ceramica steatit este utilizată pentru fabricarea izolatorilor de înaltă sau joasă
tensiune şi cea spinelică (corderit) ca dielectric pentru condensatoare de joasă tensiune stabile termic şi în
instalaţiile de încălzire. Dielectricii ceramici din oxizi de titan şi zirconiu sunt, în general, materiale
feroelectrice cu valori mari ale permitivităţii, cu o bună stabilitate în timp a proprietăţilor şi cu stabilitate
termică ridicată. Se utilizează la fabricarea condensatoarelor, amplificatoarelor dielectrice, dispozitivelor de
memorare etc.
2.9.4.4. Alte materiale anorganice

Rocile electroizolante mai des utilizate sunt: marmura, ardezia şi talcul. Au o structură poroasă,
sunt higroscopice, casante şi cu proprietăţi dielectrice slabe. Au rezistenţă redusă la acizi şi şocuri termice
şi sunt utilizate până la maximum 1100C, la tensiuni şi frecvenţe scăzute pentru confecţionarea de tablouri
de distribuţie, plăci de borne, suporturi pentru întreruptoare şi reostate, la izolarea cablurilor (talcul) etc.
Azbestul. Cel mai utilizat material de azbest este cristolitul (3MgO2SiO22H2O), material cu fibre
lungi şi flexibile, utilizat până la 350-4000C când pierde apa de cristalizare şi care la 8000C devine
pulverulent iar la 15210C se topeşte. Este foarte higroscopic, rezistivitatea sa variază foarte mult cu
conţinutul de umiditate şi temperatura (=103...1011m), rigiditatea dielectrică este mică (Estr=3,5 MV/m)
şi pierderile dielectrice mari (tg=0,1).
______________________________________________________________________________
Se utilizează sub formă de fire pentru izolarea conductoarelor, sub formă de ţesături (pentru
stratificate), benzi şi hârtii (pentru izolarea înfăşurărilor maşinilor electrice, ca izolaţie de crestătură) şi ca
material de umplutură pentru fabricarea maselor plastice.
Azbocimentul obţinut din azbest (fire scurte) şi ciment are rezistenţă mare la arc electric şi la
curenţi de scurgere pe suprafaţă şi se utilizează pentru confecţionarea camerelor de stingere, a plăcilor de
separatoare, a tablourilor de distribuţie etc.
Oxizi metalici. Materialele electroizolante obţinute prin sinterizarea oxizilor de aluminiu (Al2O3)
sau magneziu (MgO) sunt materiale cristaline cu proprietăţi mecanice şi electrice foarte bune,
conductivitate termică ridicată, rezistente la temperaturi înalte (2000...3000 0C) dar foarte scumpe şi greu
prelucrabile. Se utilizează la izolarea conductoarelor electrice, la fabricarea cuptoarelor electrice pentru
temperaturi ridicate, a bujiilor şi ca dielectric pentru condensatoare.
Materialele refractare (oxizi metalici polivalenţi, carburi, nitruri, sulfuri) rezistă la temperaturi
foarte înalte fără a se oxida sau a-şi modifica proprietăţile electrice şi mecanice. Se utilizează la fabricarea
micei sintetice, a circuitelor integrate monolitice NMOS (nitrura de siliciu), a varistoarelor (carbura de
siliciu), pentru reactorii nucleari (carbura de bor) etc.
2.9.5. Lacuri electroizolante

Lacurile electroizolante sunt substanţe lichide în momentul utilizării pentru a putea fi aplicate - şi
solide după aplicare, formând o peliculă electroizolantă. Întărirea are loc ca urmare a unui proces fizic
(evaporarea solventului) sau a unor procese fizico - chimice (evaporarea solvenţilor fiind urmată de reacţii
de oxidare, de polimerizare, policondensare sau poliadiţie).
Un lac este alcătuit dintr-o bază, substanţa care va forma pelicula (răşină, bitum, uleiuri sicative
etc), un solvent volatil (benzină, alcool, toluen, white - spirit, esteri, eteri etc) şi materiale de adaos
(sicativi, plastifianţi, coloranţi etc). În procesul de
dizolvare a bazei, moleculele scurte ale solvenţilor
pătrund printre macromoleculele răşinii şi le
solvatează, adică se leagă de valenţele libere ale
acestora (fig. 2.51). Îndepărtându-se unele de altele
forţele de legătură slăbesc şi macromoleculele se pot
deplasa în solvent, realizându-se astfel dizolvarea
Fig. 2.51 Solvatarea răşinii.
răşinii
Lacurile electroizolante se pot clasifica în funcţie de:
-compoziţia chimică în: lacuri uleioase (pe bază de uleiuri sicative); lacuri oleobituminoase (pe bază
de uleiuri sicative modificate cu bitumuri) şi lacuri răşinoase (pe bază de răşini naturale sau sintetice);
-utilizare, în: lacuri de impregnare, de acoperire, de lipire şi de emailare;
-modul de uscare, în: lacuri cu uscare în aer sau cu uscare în cuptor;
-stabilitatea termică.
Lacuri de impregnare. Prin impregnare se umplu golurile din izolaţia înfăşurărilor maşinilor
electrice cu un lac de impregnare, realizându-se după uscarea lacului o înfăşurare compactă. De aici rezultă
următoarele avantaje: o rezistenţă mecanică superioară împotriva vibraţiilor şi a forţelor electrodinamice; o
mai bună disipare a căldurii (conductivitatea termică a aerului este mai mică decât a lacului întărit); o
îmbunătăţire a proprietăţilor dielectrice (rezistenţă mai mare la descărcări electrice parţiale şi rigiditate
dielectrică mărită); o protecţie mai bună împotriva umidităţii şi a altor agenţi chimici. Lacurile de
impregnare trebuie să fie suficient de fluide pentru a impregna bine dar un procent prea mare de solvent
(peste50...60%) ar putea duce la o contracţie prea mare la uscare. Se utilizează lacuri cu baza constituită
din molecule mici, cu întărire prin evaporarea solventului şi proces chimic sau lacuri fără solvenţi, cu
uscare în cuptor la temperaturi suficient de joase (120...130 0C) pentru a nu se deteriora izolaţia
conductoarelor şi care formează pelicule suficient de flexibile pentru a nu se deteriora (fisura, crăpa) la
solicitările mecanice sau termice.
Lacurile cele mai utilizate pentru impregnarea înfăşurărilor sunt lacurile oleobituminoase,
oleorăşinoase, bachelitice, oleobachelitice, gliptalice sau melaminogliptalice, epoxidice, poliesterice, iar
pentru temperaturi ridicate - cele alchilsiliconice sau siliconice. Pentru impregnarea hârtiilor şi ţesăturilor
(utilizate sub formă de benzi, tuburi sau pânze lăcuite, în sistemele de izolaţie) se utilizează lacuri uleioase,
oleobituminoase, oleogliptalice, alchilsiliconice sau siliconice pure (ultimele două pentru ţesături din fire de
sticlă şi azbest).
______________________________________________________________________________
Lacuri de acoperire. Acestea au rolul de a proteja suplimentar înfăşurările impregnate împotriva
umezelii şi a diverşilor agenţi chimici..
Lacurile de acoperire sunt lacuri cu adaos de pigmenţi, mai vâscoase decât cele de impregnare şi
dau pelicule mai puţin flexibile dar cu permeabilitate scăzută la umiditate şi la vapori de apă, cu proprietăţi
mecanice bune, cu o conductivitate termică mai bună şi o bună comportare la curenţii de scurgere pe
suprafaţă. Sunt lacuri cu uscare în aer: gliptalice, oleogliptalice, epoxidice, poliuretanice, poliesterice,
celulozice sau pe bază de cauciuc clorurat.
Lacuri de lipire. În această grupă intră lacurile utilizate la fabricarea produselor pe bază de mică
(lacuri de şellac, gliptalice, oleobituminoase, poliesterice, epoxidice, siliconice etc), pentru lipirea
izolanţilor solizi între ei sau pe metale (epoxidice) sau cele utilizate la fabricarea stratificatelor pe bază de
hârtie şi ţesături considerate şi ca lacuri de impregnare.
Lacuri de emailare. Această categorie de lacuri prezintă o importanţă deosebită pentru industria
electrotehnică, fiind utilizate îndeosebi pentru emailarea conductoarelor de bobinaj. Izolaţia conductoarelor
emailate fiind mult mai subţire (0,5...5m) faţă de cea din bumbac, hârtie etc rezultă un factor de umplere
mult mai bun. Pe conductor se aplică mai multe straturi de lac, întărirea având loc la temperaturi înalte
(250...4000C) iar rigiditatea dielectrică a peliculei electroizolante atinge valori foarte mari
(800...1000kV/cm). Peliculele formate de lacurile de emailare trebuie să adere foarte bine la suprafaţa
conductoarelor, să fie nehigroscopice, elastice (pentru evitarea fisurilor) şi cu proprietăţi dielectrice foarte
bune. Se utilizează lacuri uleioase (în telecomunicaţii), polivinilacetalice (pentru 50% din conductoarele
emailate, datorită proprietăţilor mecanice, termice şi electrice bune), poliamidice (au rezistenţă slabă la
umiditate), epoxidice (cu proprietăţi electrice foarte bune dar mecanice mai slabe), poliuretanice (utilizate
îndeosebi în echipamentul electronic, conductoarele putându-se suda fără înlăturarea lacului), tereftalice,
siliconice (rezistente la temperaturi ridicate), poliimidice, poliesterimidice etc.
2.9.6 Compounduri
Compoundurile sau masele izolante (mase de impregnare sau de umplere) sunt amestecuri de
ceruri, răşini, uleiuri, bitumuri etc care se înmoaie şi se topesc cu uşurinţă şi care ocupă spaţiile şi care
ocupă spaţiile goale din sistemele de izolaţie care devin astfel mai compacte, mai rezistente la umiditate, cu
rezistenţă mecanică şi conductivitate termică mai mari şi cu proprietăţi electrice mai bune.
Sunt utilizate pentru umplerea manşoanelor şi a cutiilor terminale de cabluri, pentru umplerea
condensatoarelor, a bateriilor uscate şi a acumulatoarelor pentru autovehicole, pentru impregnarea izolaţiei
înfăşurărilor (îndeosebi fixe) la maşini şi aparate electrice, la acoperirea unor înfăşurări sau pentru
impregnarea hârtiei de cablu etc. Cele mai utilizate sunt compoundurile ceroase (pe bază de ulei de ricin
hidrogenat, masă galbenă etc) şi bituminoase. Dintre compoundurile ceroase deosebit de importantă este
masa galbenă (colofoniu şi ulei mineral) utilizată pentru impregnarea hârtiei de cablu de tensiuni medii.
Colofoniul absoarbe hidrogenul (produs prin descărcări parţiale) din izolaţia cablului, împiedicând apariţia
unor presiuni mari care ar mări volumul cavităţilor şi ar intensifica procesul de degradare a izolaţiei.
Compoundurile bituminoase sunt nehigroscopice, cu proprietăţi electrice foarte bune şi cu cost
redus. Sunt utilizate pentru impregnare, acoperire şi umplere. Sunt folosite, în special, compounduri de
bitum cu colofoniu şi ulei mineral sau bitum cu petrol, asfalturi acide etc. În domeniul frecvenţelor înalte se
utilizează amestecuri de polietilenă, cerezină, parafină, poliizobutilenă etc.
2.9.7 Materiale pe bază de răşini sintetice

Această categorie de materiale cuprinde: mase plastice presate, mase plastice stratificate, folii
sintetice, fire şi ţesături şi poroplaste (materiale expandate).
Masele plastice presate sunt alcătuite dintr-o răşină care constituie liantul, umplutura (care îi
atribuie proprietăţi mecanice, termice, chimice şi care îi scade preţul de cost dar şi proprietăţile electrice) şi
plastifianţi (esteri uleioşi), coloranţi şi alte substanţe (pentru îmbunătăţirea proprietăţilor de prelucrare sau
a aspectului, dar se înrăutăţesc proprietăţile electrice). Materialele de umplutură pot fi organice (rumeguş
de lemn, fibre textile, bucăţele de hârtie etc) sau anorganice (praf de mică sau cuarţ, fire de azbest etc). Se
realizează: mase plastice pe bază de răşini termoplastice, pe bază de răşini termoreactive (izotrope), armate
cu fire de sticlă (cu caracteristici mecanice superioare) etc, fiind utilizate pentru obţinerea pieselor
electroizolante cu proprietăţi termomecanice bune şi cost redus.
Masele plastice stratificate se obţin din straturi suprapuse de hârtie (de impregnare, acetilată),
ţesături (din fire de sticlă sau azbest) sau furnir de lemn, impregnate cu răşini termoreactive (bachelitice,
carbamidice, melaminice, epoxidice, poliesterice, siliconice etc) şi lipite între ele (sub acţiunea presiunii şi
______________________________________________________________________________
căldurii). Proprietăţile lor electrice, mecanice şi fizice sunt foarte diferite în funcţie de cantitatea şi tipul
răşinii de impregnare, de natura stratului suport, de caracteristicile procesului tehnologic etc. Sunt
materiale anizotrope, cu higroscopicitate ridicată şi cu caracteristici dielectrice dependente de frecvenţă,
temperatură şi umiditate. Se fabrică sub formă de plăci, tuburi sau cilindri din care se execută apoi diverse
piese. Cele sub formă de plăci se obţin suprapunând hârtiile, ţesăturile sau furnirul, impregnate cu un lac pe
bază de răşini termoreactive şi introduse aceste topuri (în număr corespunzător grosimii dorite) într-o presă
cu etaje, încălzită. În timpul presării răşina devine fluidă, pătrunde în porii materialului suport şi apoi are
loc - la anumite temperaturi şi presiuni - desăvârşirea procesului de policondensare sau poliadiţie, răşina se
întăreşte şi se obţin plăci termorigide. În mod analog, prin înfăşurare pe cilindri sau dornuri, se fabrică
cilindri şi bare.
Stratificatele pe bază de hârtie (pertinax, izoplac etc) au proprietăţi electrice bune şi se utilizează la
confecţionarea tablourilor de distribuţie, a suporturilor pentru circuite imprimate, a pieselor izolante pentru
transformatoare şi întrerupătoare etc. Cele pe bază de ţesături de bumbac (textolit) au proprietăţi mecanice
mai bune şi se utilizează în construcţia pieselor izolante cu solicitări mecanice intense (roţi dinţate, tije
portperii, pene pentru maşini electrice etc). Stratificatele din ţesături de sticlă (sticlotextolit) au proprietăţi
electrice, termice şi mecanice mai bune şi sunt utilizate în schemele de izolaţie ale maşinilor de puteri mari,
pentru camerele de stingere a arcului electric etc. Cele pe bază de azbest (azbestit) au stabilitate chimică şi
termică ridicată, dar proprietăţi dielectrice reduse şi se utilizează pentru confecţionarea unor piese izolante
care funcţionează la temperaturi ridicate sau în medii toxice. Cele pe bază de furnir de lemn (lignofolii sau
lemn bachelizat) sunt mai puţin utilizate în electrotehnică.
Foliile sintetice sunt materiale omogene cu proprietăţi dielectrice foarte bune, cu suprafaţă netedă
şi cu grosimi între unităţi şi mii de micrometri. Se fabrică folii atât din răşini sintetice (de polimerizare: PE,
PVC, PTFE, PS etc şi de policondensare: poliamide, poliimide, policarbonaţi etc) cât şi derivaţi ai celulozei
(triacetat, etilceluloză etc) cărora li se adaugă uneori coloranţi sau plastifianţi pentru îmbunătăţirea
prelucrabilităţii. Aceste materiale sunt flexibile, cu absorbţie de apă redusă (PTFE, PE etc) rigiditate
dielectrică mare (PET, poliimide etc), cu pierderi dielectrice mici (PE, polipropilena etc) sau cu rezistivitate
electrică ridicată (PS, PE etc). Se utilizează la izolarea conductoarelor, a cablurilor şi a capetelor de
bobine, la fabricarea benzilor adezive, a izolaţiilor de crestătură combinate (preşpan-hostafan-preşpan,
hostafan-mică-hostafan), a izolaţiilor între straturi, ca suport pentru produse pe bază de mică sau
componente în straturi etc.
Fire şi ţesături. Firele se obţin atât din substanţe organice cu macromolecule liniare (răşini
sintetice termoplaste, celuloză etc) cât şi din materiale anorganice (sticlă, azbest etc). Cele sintetice
(organice) se obţin din aceleaşi materiale ca şi foliile şi au, pe lângă proprietăţile dielectrice de mai sus şi o
rezistenţă mare la rupere prin tracţiune. Firele de sticlă se obţin din borosilicaţi, sunt rezistente la agenţi
chimici şi radiaţii, neinflamabile, cu absorbţie redusă de apă şi stabilitate termică ridicată. Se utilizează - în
general impregnate - la acoperirea conductoarelor prin înfăşurare sau tresare şi sub formă de ţesături.
Ţesăturile se obţin din fire de diferite lungimi şi compoziţii chimice: bumbac, mătase, poliamide,
sticlă, azbest etc. Se utilizează impregnate sau lăcuite, obţinându-se ţesături galbene (impregnate cu ulei
sicativ şi răşini sintetice) sau negre (impregnate cu ulei sicativ şi bitum) sau ţesături lăcuite. Se utilizează la
fabricarea stratificatelor, a benzilor adezive (folie, ţesătură, hârtie şi o masă adezivă), a izolaţiilor compuse
etc.
Poroplastele (materiale expandate) sunt materiale cu structură poroasă, obţinute - cu ajutorul unor
substanţe care dezvoltă gaze - din PE, PS, PVC, poliuretani etc. Prezintă pori închişi sau deschişi, în număr
mai mic sau mai mare, ceea ce permite obţinerea de poroplaste de diverse tipuri, de la rigide până la moi şi
elastice. Se utilizează ca izolanţi electrici, termici (în frigidere), acustici, pentru amortizarea oscilaţiilor, la
ambalaje diverse etc.

Materiale Electrolizante

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale Electrolizante

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MATERIALE ELECTROIZOLANTE 1

2.1 Definiţii şi criterii de clasificare a dielectricilor

2.2 Caracteristicile electrice ale materialelor izolante

Fig. 2.3 Definirea

2.3 Polarizaţia electrică

Fig. 2.4 Definirea

2.3.2 Funcţiunile materialelor dielectrice

Fig. 2.5 Schema electrică şi diagrama fazorială a unui condensator cu

Utilizările practice se bazează, în principal, pe aplicarea la bornele unui condensator cu feroelectric

2.3.3 Polarizaţia temporară

2.3.3.1 Polarizaţia electronică

Fig. 2.7 Polarizaţia electronică.

Mărimea ae se numeşte polarizabilitate de tip electronic şi caracterizează capacitatea atomului

2.3.3.2 Polarizaţia ionică

Fig. 2.9 Polarizaţia ionică.

2.3.3.3 Polarizaţia de orientare

Fig. 2.12. Referitoare la polarizaţia de

1 exp( b cos  )d(cos  )d

exp( b cos  )cos  d(cos  )

Fig.2.13 Funcţia lui Langevin.

Fig. 2.14. Variaţia ro = f (T) pentru

Fig 2.15 Variaţia ro = f(T) pentru

2.3.3.4 Ecuaţia Clausius - Mosotti

Comparând ultima expresie cu legea polarizaţiei temporare P =  0  e E =  0 (  r - 1) E , rezultă:

2.2.3.5 Polarizaţia de relaxare (de neomogenitate, interfacială)

Fig. 2.17 Referitoare la polarizaţia

Expresia lui Rayleigh - Maxwell:

2.2.3.6 Permitivitatea dielectricilor în câmpuri electrice armonice

În figura 2.18,a se indică modul de variaţie cu pulsaţia (deci şi cu frecvenţa) a componentelor

2.2.3.7. Pierderi în dielectrici

Fig.2.20 Variaţia D = f(E)

2.3.4 Polarizaţia permanentă

2.3.4.1 Polarizaţia spontană

Datorită acestei dependenţe, la

Fig.2.23 Ciclul de histerezis şi

unde ai este panta în origine a curbei de primă polarizare – figura 2.22,a.

Fig. 2.24 Variaţia permitivităţii şi a

2.3.4.2 Polarizaţia piezoelectrică

Fig. 2.25 Efectul piezoelectric în cazul stratului electric dublu: a -

Fig. 2.26 Reţea cu centru de simetrie: a - imposibilitatea efectului

Coeficienţii care intervin în cele patru sisteme de ecuaţii se definesc astfel:

Fig. 2.29. Formarea fotoelectreţilor Fig. 2.30. Formarea radioelectreţilor

2.3.6 Cristale lichide

- CLN cu anizotropie dielectrică negativă (ADN) la care

unde F0 este potenţialul termodinamic în starea de echilibru, F - creşterea potenţialului termodinamic

2.4 Conducţia electrică a materialelor electroizolante

2.4.1 Conducţia electrică a solidelor electroizolante

2.4.1.1 Conducţia ionică a cristalelor electroizolante

2.4.1.2 Conducţia electronică a cristalelor electroizolante

Fig. 2.34 Structura energetică a unui cristal

2.4.2 Conducţia electrică a lichidelor electroizolante

purificare cât mai înaintată.

Fig. 2.35 Caracteristica I=f(E) la

2.4.3 Conducţia electrică a gazelor

2.5 Străpungerea materialelor electroizolante

2.5.1 Străpungerea gazelor electroizolante

2.5.2 Străpungerea lichidelor electroizolante

2.5.3 Străpungerea solidelor electroizolante

2.6 Îmbătrânirea materialelor electroizolante. Durata de viaţă

2.6.1 Factori de îmbătrânire

2.6.2 Durata de viaţă a izolaţiei

2.8 Clasificarea materialelor electroizolante

2.9 Materiale electroizolante lichide