Materiale Electroizolante

2.
MATERIALE ELECTROIZOLANTE
Materialele electroizolante sunt caracterizate prin valoarea mare a

rezistivităţii electrice (  107 m) şi - în teoria benzilor de energie - prin
lăţimea mare a benzii interzise Fermi (wi  3eV).
Datorită faptului că toate materialele izolante se polarizează în
câmp electric ele se numesc şi dielectrici; nu toţi dielectricii sunt însă şi
izolanţi, unii fiind semiconductori (feritele, siliciul, germaniul etc).
Principalele utilizări ale lor sunt la izolarea circuitelor electrice
ale maşinilor şi aparatelor faţă de circuitele magnetice, faţă de masă sau
faţă de pământ şi ca dielectric pentru condensatoare. Dielectricii speciali
(feroelectrici, piezoelectrici, electreţi) au şi alte utilizări, în special ca
traductoare.
Solicitările complexe la care sunt supuse aceste materiale
(electrice, mecanice, termice, chimice) fac ca puţine dintre ele să fie
satisfăcătoare din toate aceste puncte de vedere.
Cunoaşterea proprietăţilor şi posibilităţilor de întrebuinţare a
acestor materiale este foarte importantă pentru că durata de viaţă a unei
maşini sau a unui aparat electric este limitată tocmai de durata de viaţă a
materialelor electroizolante din construcţia lor.
2.1 Definiţii şi criterii de clasificare a dielectricilor
Dielectric în sensul originar al cuvântului este un material rău

conducător de electricitate. O definiţie mai corectă a dielectricului este
aceea că el este materialul care prezintă stări de polarizaţie.
O clasificare a dielectricilor, utilizând diverse criterii, este redată,
sintetic, în tabelul 2.1.
Atât materialele electroizolante (în totalitate) cât şi cele
semiconductoare prezintă, la joasă temperatură, fenomenul de polarizare
mai pregnant decât fenomenul de conducţie.
38 MATERIALE ELECTROTEHNICE
______________________________________________________________________________
Luând în considerare cea de a doua definiţie, un prim criteriu de

clasificare al dielectricilor este cel al conducţiei electrice, după care
dielectricii pot fi izolanţi electrici sau semiconductori. Cele două clase de
materiale dielectrice sunt caracterizate prin valoarea rezistivităţii:
 = 106 ... 1018 m la izolanţii electrici şi  = 106 ... 1018 m la
semiconductori.
După tipul de polarizaţie pe care-l prezintă şi dependenţa sau
independenţa acesteia de câmpul electric aplicat, dielectricii se împart în:
pasivi, la care polarizaţia depinde de intensitatea câmpului electric E şi
activi, la care nu există o astfel de dependenţă.
Cei pasivi, în funcţie de mecanismul de polarizare sunt dielectrici
cu polarizaţie electronică, ionică sau de orientare.
Cei activi (denumiţi astfel pentru că pot fi utilizaţi pentru
generarea, amplificarea, modularea sau conversia semnalelor electrice),
în funcţie de factorul neelectric ce produce polarizarea permanentă sau
cvasipermanentă se pot ordona în: feroelectrici, piezoelectrici,
piroelectrici şi electreţi (cu polarizaţie cvasipermanentă).
După starea de agregare există dielectrici solizi, lichizi sau gazoşi
iar în funcţie de structura macroscopică ei pot fi omogeni sau neomogeni.
În funcţie de alcătuirea microscopică dielectricii pot fi cu
structură: cristalină, amorfă sau mesomorfă.
Tipul moleculei prezentate împarte dielectricii în polari – când
molecula prezintă moment electric elementar nenul – şi nepolari când
momentul electric al acesteia este egal cu zero.
Un alt criteriu de clasificare este funcţia de utilizare pe
care o pot îndeplini. Se cunosc şapte funcţii, determinate, în principal, de
mecanismele de polarizare pe care le prezintă dielectricul, şi anume:
- de dielectric pentru condensatoare;
- de izolator electric;
- neliniare şi parametrice;
- de traductor piezoelectric;
- de traductor electrooptic;
- de traductor de temperatură;
- de electret.
MATERIALE ELECTROIZOLANTE 39
______________________________________________________________________________
Tabelul 2.1.
Clasificarea dielectricilor
Nr crt Criteriul de clasificare Tipul de dielectric
1 conducţia electrică •izolanţi electrici
•semiconductori
2 mecanismul de polarizare •pasivi, cu polarizaţie:
ionică;
electronică;
de orientare.
•activi:
-piezoelectrici;
-piroelectrici;
-electreţi.
3 starea de agregare •solizi
•lichizi
•gazoşi
4 structura macroscopică •omogeni
•neomogeni
5 structura microscopică •cristalini
•amorfi
•mesomorfi
6 tipul moleculei •polari
•nepolari
7 tipul dependenţei inducţiei •liniari
electrice de câmpul electric •neliniari
8 funcţia de utilizare •cu funcţia de:
dielectric pentru condensatoare;
-izolator electric;
-neliniare şi parametrice;
-traductor de temperatură;
-traductor piezoelectric;
-traductor electrooptic;
-electret.
9 comportarea cu temperatura •termoplastici
•termorigizi
10 valorile proprietăţilor fizice •izotropi
______________________________________________________________________________
după diferite direcţii în material •anizotropi

În funcţie de uniformitatea sau neuniformitatea proprietăţilor
fizice după diferite direcţii din corpul solid, dielectricii pot fi izotropi sau
anizotropi, iar după modul de comportare cu temperatura pot fi
termoplastici sau termorigizi.
2.2 Caracteristicile electrice ale materialelor izolante
La introducerea dielectricului într-un câmp electric apar în acesta

două fenomene: unul de conducţie şi un altul de polarizaţie.
Fenomenul de conducţie constă în mişcarea ordonată, în raport cu
corpul, a unor purtători de sarcină. Acest fenomen apare deoarece
conductivitatea electrică a materialelor este diferită de zero, neexistând
izolanţi electrici perfecţi.
Fenomenul de polarizaţie constă în deplasarea limitată, sub
acţiunea câmpului electric, a electronilor şi ionilor sau în orientarea
moleculelor polare pe direcţia câmpului aplicat, la dielectricii polari. În
dielectricii neomogeni apare şi o aglomerare de sarcini electrice adevărate
pe suprafeţele de separaţie ale părţilor lor omogene. Toate aceste
deplasări limitate de sarcini dau naştere unor curenţi de polarizare.
La depăşirea unei anumite valori a tensiunii aplicate apare un nou
fenomen şi anume fenomenul de străpungere al materialului.
Circulaţia curenţilor de conducţie şi de polarizaţie dă naştere unor
pierderi de energie în material. În curent continuu, curenţii de polarizare
dispar într-un timp foarte scurt după aplicarea tensiunii şi, deci, pierderile
de energie se datorează numai circulaţiei curenţilor de conducţie. În câmp
variabil în timp, curenţii de polarizaţie circulă atâta timp cât este aplicată
tensiunea şi ca urmare, pierderile de energie se datorează atât
fenomenului de conducţie cât şi celui de polarizaţie.
Caracteristicile electrice ale dielectricilor sunt legate de
fenomenele amintite şi anume:
a. Permitivitatea dielectrică relativă, r este legată de fenomenul
de polarizare şi este definită, din punct de vedere macroscopic, ca fiind
raportul dintre capacitatea unui condensator având ca dielectric materialul
studiat şi capacitatea aceluiaşi condensator având ca dielectric vidul (sau
aerul),  r = C / C0 . Din punct de vedere microscopic permitivitatea
______________________________________________________________________________
relativă se defineşte cu relaţia: r = 1 + e, unde e este susceptivitatea

electrică. Permitivitatea relativă este un număr adimensional şi ia valori
de circa 1 la gaze, între 1 şi 3 la solide şi lichide nepolare, între 3 şi 15 la
solidele polare, zeci la lichidele polare şi sute sau mii la feroelectrici.
Permitivitatea absolută  a materialului este produsul dintre r şi 0
(  =  0   r ) şi se măsoară în F/m, unde 0 este permitivitatea vidului
egală cu  0 = 1/ 4    9 109 = 8,854 10−12 F/m.
b. Rezistivităţile de volum v şi de suprafaţă s sunt legate de
fenomenul de conducţie.
Rezistivitatea de volum v se
defineşte ca rezistenţa măsurată în
curent continuu a unui cub de
material cu latura egală cu unitatea
(fig. 2.1) şi are valori între 106 şi
1018 m pentru materialele
electroizolante. Din figură rezultă:
Rv = U / Iv = va / a2 = v/a, deci:
v = Rva. Pentru a = 1 m rezultă:
Fig. 2.1 Definirea rezistivităţii de volum.
v = Rv1 [m]. În practică, pe lângă
m se utilizează ca unitate de măsură şi cm (1cm = 10-2 m).
Rezistivitatea de suprafaţă s se defineşte, convenţional, pentru
materialele solide, ca fiind rezistenţa, măsurată în curent continuu, a unui
pătrat delimitat la suprafaţa materialului prin doi electrozi în formă de
cuţit (fig. 2.2). Din figură se poate scrie că: Rs = s d / b, deci pentru d = b
rezultă Rs = s [ ].
Curentul între cei doi
electrozi nu trece prin material ci
printr-o pătură subţire de
umezeală care se formează la
suprafaţa materialului. Grosimea
acestei pături (deci şi
rezistivitatea de suprafaţă)
depinde de compoziţia chimică,
de structura materialului, de
conţinutul de impurităţi solubile
din material, de starea de
Fig. 2.2 Definirea rezistivităţii de suprafaţă.
______________________________________________________________________________
prelucrare a suprafeţei, de temperatură şi de puritatea, umiditatea şi

presiunea mediului ambiant. Pentru materialele izolante s are valori între
108 şi 1018 .
c. Factorul de pierderi tg (tangenta unghiului de pierderi) este
legat atât de fenomenul de conducţie cât şi de cel de polarizaţie electrică
şi caracterizează mărimea pierderilor totale
de energie din dielectrici.
Unghiul de pierderi  = 90 - 
reprezintă complementul unghiului de defazaj
dintre tensiunea aplicată U şi curentul total
I (suma dintre curentul activ I a şi cel
capacitiv I c ) care străbate dielectricul (fig.
Fig. 2.3 Definirea unghiului 2.3). Pentru materialele uzuale tg ia valori
de pierderi. între 10-4 şi 10-1.
d. Rigiditatea dielectrică Estr este legată de fenomenul de
străpungere şi se defineşte ca fiind valoarea minimă a intensităţii
câmpului electric uniform la care are loc străpungerea materialului. Se
calculează ca raportul dintre tensiunea de străpungere Ustr şi grosimea d a
materialului dintre electrozi: Estr = Ustr /d în MV/m sau în kV/cm.
Deoarece în practică nu se pot obţine, întotdeauna, câmpuri
electrice uniforme mărimea Estr calculată cu relaţia de mai sus reprezintă
rigiditatea dielectrică tehnică, definită în anumite condiţii fizice de
experienţă. Este folosită pentru compararea materialelor izolante între ele
din punctul de vedere al străpungerii şi ia valori între unităţi de MV/m la
gaze şi materiale poroase şi 100 … 300 MV/m pentru sticlă, mică, folii
sintetice etc.
2.3 Polarizaţia electrică

2.3.1 Mecanisme de polarizare
Conform definiţiei adoptate (§ 2.1) dielectricii sunt materiale ce

prezintă stări de polarizaţie electrică. Prin stare de polarizaţie electrică se
înţelege starea materiei caracterizată prin moment electric al unităţii de
volum diferit de zero. Acest moment electric, calculat ca suma vectorială
______________________________________________________________________________
a momentelor dipolare elementare p din unitatea de volum, reprezintă

vectorul polarizaţie electrică P.
Momentul electric dipolar apare în
urma deplasării sarcinilor electrice de semn
opus sub acţiunea câmpului electric sau a
unor forţe mecanice şi se calculează cu
relaţia:
Fig. 2.4 Definirea momentului p = qleg  d , (2.1)
electric dipolar.
unde qleg este sarcina electrică a dipolului şi
d - vectorul distanţă între cele două sarcini
ale dipolului considerat cu sensul de la -qleg la +qleg.
Dielectricii se pot polariza prin efecte ale câmpului electric aplicat
din exterior, starea de polarizaţie durând atâta timp cât acţionează câmpul
electric - caracterizată prin vectorul de polarizaţie temporară Pt - sau
prin efecte mecanice (piezoelectricitatea) sau termice (piroelectricitatea)
când starea de polarizaţie nu mai depinde de prezenţa câmpului electric -
caracterizată prin vectorul de polarizaţie permanentă Pp .
După mecanismul de realizare al polarizaţiei temporare există:
polarizaţie de deplasare (electronică şi ionică) şi polarizaţie de orientare.
Polarizaţia electronică apare în urma deplasării limitate şi
elastice a învelişurilor electronice ale atomilor (ionilor) sub acţiunea
câmpului electric; în urma deplasării, centrele sarcinilor negative
(electronii) şi pozitive (nucleul) nu mai coincid şi se formează dipoli
electrici.
Polarizaţia ionică apare în dielectricii cu legături ionice, în urma
deplasării limitate şi elastice a ionilor pozitivi şi negativi ai acestora, sub
acţiunea câmpului electric.
Polarizaţia de orientare dipolară constă în orientarea, pe direcţia
câmpului electric aplicat a momentelor electrice spontane ale
moleculelor, fiind prezentă numai în dielectricii polari.
Dielectrici polari sunt acei dielectrici ale căror molecule au
moment electric spontan (permanent), pp  0, la cei nepolari pp = 0.
În dielectricii neomogeni apare şi o polarizaţie de neomogenitate
care constă în apariţia unor sarcini electrice adevărate pe suprafeţele ce
separă părţile lor omogene. Ea se produce prin aceleaşi mecanisme ca şi
______________________________________________________________________________
polarizaţia temporară dar sub acţiunea câmpului electric suplimentar

produs de aceste sarcini electrice adevărate.
În funcţie de efectul care o produce, polarizaţia permanentă poate
fi: piroelectrică (prin efect termic), mai cunoscută sub denumirea de
polarizaţie spontană, sau piezoelectrică (prin efecte mecanice).
Polarizaţia spontană constă în ordonarea dielectrică ce apare, în
anumite domenii de temperatură, în structuri fără centru de simetrie dar
cu axă polară, în lipsa câmpului electric exterior.
Din categoria dielectricilor cu polarizaţie spontană utilizări
practice au cristalele feroelectrice la care direcţia sau sensul polarizaţiei
spontane Ps se poate schimba sub acţiunea unui câmp electric exterior.
Polarizaţia piezoelectrică apare în structurile fără centru de
simetrie sub acţiunea tensiunilor mecanice aplicate structurii.
În anumiţi dielectrici pot să apară stări de polarizaţie
cvasipermanente, cu o durată de existenţă limitată. Aceste stări pot fi
create prin tratament termic în câmp electric (termoelectreţi), iluminare în
prezenţa câmpului electric (fotoelectreţi) sau iradiere cu radiaţii 
(pseudoelectreţi) etc.
În general, într-un dielectric nu există un singur mecanism de
polarizare, ci mai multe. Astfel, toate tipurile de polarizaţie permanentă
sunt însoţite şi de polarizaţia electronică (prezentă în toate materialele).
2.3.2 Funcţiunile materialelor dielectrice
Mecanismele de polarizare pe care le pot prezenta dielectricii

condiţionează principalele funcţii ce pot fi îndeplinite de aceştia. Acestea
sunt:
1. Funcţia de dielectric pentru condensatoare. Efectul fizic care
condiţionează funcţia este polarizaţia electrică de orice tip. Aşa cum s-a
arătat în § 2.2, permitivitatea dielectrică relativă arată de câte ori creşte
capacitatea C0 a unui condensator în vid prin introducerea unui dielectric
cu permitivitatea relativă r între armăturile sale: C = r C0.
În câmpuri electrice variabile în timp, permitivitatea nu mai poate
fi considerată o mărime scalară ci una complexă, definită cu relaţia:
D
r = =  r − j r , (2.2)
0 E
______________________________________________________________________________
unde D, E sunt reprezentările în complex simplificat ale inducţiei

electrice, respectiv ale intensităţii câmpului electric şi 0 este
permitivitatea absolută a vidului.
Considerând un condensator care are ca dielectric un material
diferit de vid, în aproximaţia că liniile câmpului electric se închid în
întregime prin material, admitanţa la bornele lui are expresia:
Y = j r C0 = j ( r − j r) C0 =  rC0 + j rC0 (2.3)
Deci condensatorul considerat (real) este echivalentul unui
condensator fără pierderi (ideal) cu capacitatea de  r ori mai mare decât
cea în vid (Cech =  r C0) în paralel cu o rezistenţă de pierderi
Rech = 1/  rC0 (fig. 2.5).
Fig. 2.5 Schema electrică şi diagrama fazorială a unui condensator cu

un dielectric oarecare.
Deci partea reală a permitivităţii relative complexe  r
caracterizează dielectricul din punctul de vedere al capacităţii sale de a se
polariza, fiind echivalentul lui r din regimul invariabil în timp, iar r îl
caracterizează din punctul de vedere al pierderilor de energie activă din
material.
Principala funcţie pe care dielectricul o îndeplineşte prin
introducerea sa între armăturile unui condensator constă în creşterea de
 r ori a capacităţii condensatorului la aceleaşi dimensiuni geometrice.
Această proprietate este larg utilizată în tehnica condensatoarelor discrete
sau a celor din circuitele integrate.
Datorită fenomenelor de polarizare o parte din energia câmpului
electric se disipă în material, prin degajare de căldură, şi constituie
pierderile de energie activă prin polarizaţie. Factorul de pierderi prin
polarizaţie, tgh se defineşte cu relaţia:
______________________________________________________________________________
Pa U  I R 1  
tg h = = = = r , (2.4)
Pr U  I C  RechCech  r
unde Pa, Pr sunt puterea activă, respectiv reactivă la bornele
condensatorului.
Inversul tgh este factorul de calitate, Q:
1  r
Q= = Rech Cech = (2.5)
tgh  r
Într-un dielectric anizotrop liniar, permitivitatea relativă complexă
se defineşte ca un tensor de proporţionalitate între vectorii inducţiei şi
intensităţii câmpului electric:
 D =  0   r    E  (2.6)
 D1   E1   11  12  13 
 
unde:  D  =  D 2  ;    r  =  21  22  23  .
 E  =  E 2  şi
 D 3   E 3   31  32  33 
Tensorul permitivitate relativă complexă este - în spaţiul
tridimensional - un tensor de ordinul II simetric (ij = ji), din
considerente termodinamice. Numărul componentelor independente şi
nenule ale acestui tensor se reduce şi mai mult în funcţie de simetria
cristalină a dielectricului anizotrop.
2. Funcţia de izolator electric. Îndeplinirea acestei funcţii se
bazează pe conducţia slabă din materialele electroizolante datorată
valorilor foarte mari ale rezistivităţii electrice pe care o prezintă aceste
materiale. Ele realizează, în principal, izolarea circuitelor electrice ale
maşinilor şi aparatelor electrice faţă de circuitele magnetice, faţă de masă
sau faţă de pământ şi în acest caz se impune ca ele să aibă şi rigiditate
dielectrică ridicată. Sunt utilizate şi pentru realizarea pieselor
electroizolante cu diverse întrebuinţări, pentru impregnarea unor
materiale cu caracteristici electrice mai slabe sau a unor sisteme de
izolaţie, pentru umplerea unor spaţii libere din diverse dispozitive, pentru
protecţia prin acoperire sau înglobare a diverselor piese, componente
electronice, micromotoare etc.
La utilizarea în domeniul frecvenţelor înalte este necesar ca aceste
materiale să aibă şi o permitivitate redusă pentru a se evita cuplajul
capacitiv între piesele izolante.
______________________________________________________________________________
3. Funcţii neliniare şi parametrice. Îndeplinirea acestei funcţii se

bazează pe dependenţa neliniară dintre inducţia electrică şi intensitatea
câmpului electric D = f (E), la feroelectrici. De aici rezultă şi dependenţa
lui r de valoarea efectivă a câmpului electric alternativ Eef şi de
intensitatea câmpului electric continuu E0, în regimul de polarizare mixtă.
Variaţiile tipice sunt reprezentate în figura 2.6.
a b
Fig. 2.6 Dependenţa părţii reale a permitivităţii feroelectricilor de intensitatea
câmpului electric: a - de valoarea efectivă a câmpului electric alternativ; b - de
intensitatea câmpului electric continuu.
Utilizările practice se bazează, în principal, pe aplicarea la bornele

unui condensator cu feroelectric a unei tensiuni de comandă (continuă
sau de joasă frecvenţă) şi introducerea acestui condensator într-un circuit
de sarcină de frecvenţă ridicată. În funcţie de valoarea tensiunii de
comandă se modifică valoarea permitivităţii r a feroelectricului, deci şi
capacitatea condensatorului va varia, modificând astfel curentul din
circuitul de sarcină. Pe acest principiu, cu modificări corespunzătoare ale
schemelor, se realizează: amplificatoare dielectrice, stabilizatoare
dielectrice de curent sau tensiune, modulatoare dielectrice pentru
modulaţie de amplitudine sau de fază.
4. Funcţia de traductor piezoelectric. Această funcţie o pot
îndeplini materialele care prezintă polarizaţie piezoelectrică, numite
materiale piezoelectrice. Efectul piezoelectric, pe care se bazează
îndeplinirea ei, poate fi direct când se transformă o energie mecanică în
una electrică (apare o polarizaţie electrică sub acţiunea forţelor mecanice)
sau invers când se transformă o energie electrică în una mecanică (se
______________________________________________________________________________
modifică dimensiunile materialului sub acţiunea polarizaţiei). Pe baza

acestor efecte se construiesc atât traductoare piezoelectrice directe
(microfoane cu cristal, doze pick-up, generatoare de înaltă tensiune
pentru aprindere etc) cât şi traductoare piezoelectrice inverse (traductoare
pentru curăţire cu ultrasunete, traductoare pentru sudură cu ultrasunete,
antene emiţătoare de ultrasunete etc).
De asemenea, acest efect este folosit în electronică pentru
realizarea dispozitivelor cu undă elastică de volum (rezonatoare,
transformatoare ceramice, filtre etc) şi a celor cu undă elastică de
suprafaţă (filtre trece bandă, filtre optimale, codoare şi decodoare pentru
semnale modulate în fază, linii de întârziere etc).
5. Funcţia de traductor electrooptic. Proprietăţile electrooptice
ale feroelectricilor şi ale cristalelor lichide stau la baza îndeplinirii
funcţiei de modulare comandată electric a intensităţii unui fascicol
luminos transmis sau reflectat de către dielectric. Pe baza acestei funcţii
se realizează dispozitivele de afişaj alfa - numerice sau analogice şi
memoriile optodielectrice de mare capacitate.
Interacţiunea undelor luminoase şi a celor elastice în interiorul sau
la suprafaţa unui mediu dielectric permite realizarea funcţiei de deflexie,
comandată electric, a unui fascicol luminos care se propagă prin
dielectric.
6. Funcţia de traductor piroelectric. Variaţia accentuată a
permitivităţii dielectrice relative a feroelectricilor cu temperatura, în
special în apropierea temperaturii Curie, permite acestora îndeplinirea
funcţiei de traductor piroelectric prin transformarea fluxului incident de
energie termică în energie electrică. Se construiesc, pe acest principiu,
traductoare pentru măsurarea temperaturii dar şi detectoarele de unde
milimetrice şi submilimetrice.
7. Funcţia de electret. Îndeplinirea acestei funcţii se bazează pe
polarizaţia remanentă de lungă durată (cvasipermanentă) a electreţilor.
Această polarizaţie permite crearea unui câmp electrostatic în interstiţiul
dielectric - armătură, câmp util în aparate ca: electrometre, dozimetre,
filtre pentru gaze etc. Variaţia câmpului electrostatic prin varierea
interstiţiului permite realizarea traductoarelor de vibraţii şi a
microfoanelor cu electret.
______________________________________________________________________________
2.3.3 Polarizaţia temporară
Polarizaţia temporară depinde de intensitatea câmpului electric

aplicat, E şi durează atâta timp cât dielectricul se află sub acţiunea
acestuia. Ea se supune legii polarizaţiei temporare:
Pt =  0  e E (2.7)
Câmpul electric E 0 care acţionează direct asupra unei particule
din material (atom, ion sau moleculă) - diferit de cel macroscopic E - se
numeşte câmp activ (sau interior) şi este determinat ca medie
macroscopică a câmpului microscopic e efectuată într-un volum infinit
mic fizic, în lipsa particulei asupra căreia se consideră acţiunea câmpului.
Câmpul E este aceeaşi medie efectuată în prezenţa particulei. Pentru
corpurile amorfe sau a căror structură cristalină prezintă simetrie sferică,
expresia lui E 0 este:
1
E0 = E + P (2.8)
3 0
în care P este vectorul polarizaţie electrică şi 0 - permitivitatea vidului.
Pentru cazul general - materiale cu o simetrie structurală oarecare
- expresia lui E 0 este:

E 0 = E + P, (2.9)
0
unde  este un coeficient ce depinde de structura materialului şi trebuie
determinat pentru fiecare caz în parte. În cazul gazelor aflate la presiuni
normale - ale căror molecule sunt foarte depărtate - se poate considera
 0 şi rezultă E0  E .
Aşa cum s-a menţionat în paragraful 2.3.1 polarizaţia temporară
poate fi : de deplasare (electronică şi ionică), de orientare şi de
neomogenitate.
2.3.3.1 Polarizaţia electronică

______________________________________________________________________________
Polarizaţia electronică este prezentă în toţi dielectricii şi apare

datorită deformării învelişului electronic al atomilor sau ionilor sub
acţiunea forţei pe care o exercită asupra lor câmpurile electrice interioare.
În cristalele covalente atomice, gazele nepolare şi lichidele
monoatomice polarizaţia electronică este singurul tip de polarizaţie care
apare.
Pentru studiul acestei polarizaţii se consideră modelul clasic al
atomului în care învelişul electronic al acestuia este asimilat cu o sferă de
rază R, egală cu raza atomului, în care sarcina electrică negativă -zq0
(z fiind numărul de electroni ai atomului şi -q0 - sarcina electronului) este
− zq 0
uniform repartizată cu densitatea de volum: v = . În absenţa
4R 3 / 3
câmpurilor electrice aplicate din exterior centrul sarcinilor negative, adică
centrul sferei de rază R, coincide cu nucleul (centrul sarcinilor pozitive)
care are sarcina +zq0; atomul este, deci, neutru (fig. 2.7) şi corpul nu
prezintă stări de polarizaţie. La stabilirea în corp a unui câmp electric
exterior E , câmpul interior E 0 exercită forţe care deplasează învelişul
electronic în sens contrar lui E 0 şi nucleul în acelaşi sens cu acesta.
Masa nucleului fiind mult mai mare decât cea a electronilor, deplasarea
lui în câmp poate fi neglijată în raport cu cea a electronilor. În urma
acestor deplasări centrele sarcinilor pozitive şi negative nu mai coincid,
ceea ce conduce la formarea unui dipol, de lungime  , cu momentul
electric pe = zq0 . Dacă Ne este numărul de atomi (ioni) din unitatea de
volum, atunci polarizaţia de tip electronic este:
P e = Ne p e (2.10)
Pentru a stabili dependenţa polarizaţiei electronice P e de câmpul
activ E 0 , se observă că, la echilibru, forţa rezultantă F = F 0 + F  care se
exercită asupra nucleului (sau asupra învelişului electronic) este nulă.
F 0 = zq0 E0 şi F  = zq 0 E  sunt forţele exercitate asupra nucleului de
câmpurile electrice E 0 şi E  (câmpul electric stabilit în punctul O, în care
se află nucleul, de către învelişul electronic).
Pentru calculul lui E  se constată că sarcinile electrice situate în
afara sferei mici de rază  şi cu centrul în O creează în punctul O
câmpuri electrice ce se anulează reciproc, câmpul E  fiind creat numai
______________________________________________________________________________
de sfera mică încărcată uniform, cu sarcina electrică totală

− zq0 4 3
zq0 3
q =  v  Vsfera =  =− .
4 R 3 / 3 3 R3
Câmpul E  se calculează
simplu, considerându-se produs
de o sarcină punctuală situată în
punctul O şi egală cu sarcina q:
− zq0 3 / R 3 − zq0
E =  = =
4 0 2
4 0 R 3 (2.11)
− pe
=
4 0 R 3
Din condiţia de echilibru:
F = F 0 + F  = zq0 E0 + zq0 E  = 0 ,
rezultă E0 = − E  şi introducând
în (2.11) avem:
pe = 40 R3 E0 = e E0 (2.12)
cu  e = 4 0 R .
3
Mărimea e se numeşte
polarizabilitate de tip electronic
şi caracterizează capacitatea
atomului (ionului) de a se
Fig. 2.7 Polarizaţia electronică. polariza electronic, fiind
dependentă numai de
caracteristicile particulei. Calculul cuantic efectuat pentru atomul de
hidrogen conduce la valoarea: e = 180 R 3 care, deci, nu diferă esenţial
de cea clasică. Vectorul polarizaţie electronică este:
Pe = Nee E0 (2.13)
Din relaţiile (2.13), (2.7) şi (2.9) rezultă expresia permitivităţii
relative pentru un dielectric care prezintă numai polarizaţie electronică:
N e e /  0 4N e R 3
 re = 1 + = 1+ (2.14)
1 − N e e /  0 1 −  4N e R 3
Pentru gaze, unde   , se obţine pentru permitivitatea relativă o
relaţie simplă:
re = 1 + 4N e R 3 , (2.15)
______________________________________________________________________________
care permite o aproximare a valorii permitivităţii.

Cu Ne  NA=6,021026 atomi/m3 şi R  10-10 m rezultă:
regaze = 1 + 4  6,02  1026  10 −30  1 + 10 −3 , deci e = 10−3 .
Într-adevăr, la gaze susceptivitatea este de ordinul 10-5…10-3.
Deşi numărul de particule este mare, efectul polarizării electronice nu
este semnificativ asupra susceptivităţii electrice totale, permitivitatea
relativă a gazelor fiind foarte apropiată de 1. Pentru un material solid
nepolar (şi nemetalic), considerând valorile tipice: Ne = 51028 atomi/m3,
e = 10-40 Fm2 şi  = 1/3 se obţine re  1,75, valoare apropiată de cea
reală.
În ceea ce priveşte variaţia cu temperatura se constată că e nu
variază, practic, cu temperatura - în domeniul temperaturilor uzuale -
deoarece la aceste temperaturi învelişul electronic nu suferă deformaţii.
De asemenea, Ne şi  variază puţin cu temperatura (în acest domeniu de
temperaturi) la solide şi lichide, astfel că permitivitatea este practic
independentă de temperatură. În cazul gazelor, la care dilatările sunt mai
sensibile şi deci Ne scade la creşterea temperaturii, rezultă o scădere
sesizabilă a lui re gaze cu temperatura (fig. 2.8).
Deşi polarizaţia electronică
apare în toate corpurile ea este
neglijabilă în cazul metalelor sau a
corpurilor formate din ioni care nu mai
au nici un electron de valenţă. În
aceste cazuri, electronii atomilor
metalici şi ai ionilor care şi-au pierdut
toţi electronii de valenţă sunt puternic
Fig. 2.8 Variaţia re =f(T) în legaţi de nuclee (fiind situaţi pe
cazul polarizaţiei electronice. straturi electronice inferioare) şi
deplasarea lor sub acţiunea câmpului electric este neglijabilă, deci şi
polarizaţia electronică este practic nulă.
2.3.3.2 Polarizaţia ionică
Polarizaţia ionică (alături de cea electronică) apare în corpurile cu

legături ionice (cristale ionice), cele formate din combinaţii între
______________________________________________________________________________
elementele grupelor II şi VI, III şi V sau dintre unele elemente ale grupei
a IV (SiC), precum şi în corpurile care au molecule formate din dipoli.
Mecanismul de producere al acestei polarizaţii constă în
deplasarea ionilor faţă de poziţia avută în absenţa câmpului electric
aplicat, ceea ce determină creşterea momentelor electrice ale dipolilor
orientate în sensul câmpului în detrimentul celor orientate în sens contrar,
şi corpul se polarizează electric.
Pentru a pune în evidenţă fenomenul se consideră o unitate
structurală cristalină unidimensională formată din trei ioni consecutivi -
ca în figura 2.9. În absenţa câmpului exterior ionii pozitivi alternează cu
cei negativi, plasaţi la distanţe egale cu constanta reţelei cristaline, a.
În lipsa câmpului
electric, E0 = 0 ,
momentele electrice de
dipol sunt egale şi de
sens contrar:
p 10 = p 20 = q m a (2.16)
Momentul total al
unităţii structurale:
p i 0 = p 10 + p 20 = 0
este nul şi corpul nu este
Fig. 2.9 Polarizaţia ionică.
polarizat ionic. La
aplicarea câmpului electric, E 0  0 , ionii se deplasează (cei pozitivi în
sensul câmpului, cei negativi în sensul opus) pe distanţa , ceea ce duce
la situaţia: p 1  p 2 şi deci p i = p 1 + p 2  0 .
Modulul lui p i este: pi = p1 - p2 = qm(a - 2) - qm(a + 2) = 4qm.
Deplasarea ionilor  creşte până la atingerea echilibrului energetic, când
variaţia energiei potenţiale a ionilor în urma deplasărilor, W0 este
compensată de energia WE preluată de la câmpul electric aplicat, deci
W0 = WE. Energia W0 se calculează ca diferenţa între energia
potenţială finală şi cea iniţială a sistemului de sarcini legate:
− q m2 − q m2 2q m2 − 8q m2  2
W0 = + − =
4 0 (a + 2 ) 4 0 (a − 2 ) 4 0 a 4 0 a (a 2 − 4 2 )
(2.17)
______________________________________________________________________________
Având în vedere că a se poate face aproximaţia: a2 - 42  a2.

Egalând cele două energii, rezultă:
− 8q m2  2
− pi E 0 = (2.18)
4 0 a 3
sau:
− pi2
− pi E 0 = , (2.19)
8 0 a 3
de unde se obţine:
p i = 8 0 a 3 E 0 =  i E 0 , unde i = 80a3 (2.20)
în care i este polarizabilitatea de tip ionic.
Polarizaţia electrică de tip ionic are expresia:
Pi = Ni pi = Ni i E0 , (2.21)
în care Ni este numărul de unităţi structurale din unitatea de volum a
dielectricului.
Din relaţiile (2.21), (2.7) şi (2.9) rezultă:
N ii / 0
 e =  ri − 1 = (2.22)
1 − N i  i /  0
Pentru gaze (unde   0)
e = ri - 1 = N i i /  0 . Variaţia cu
temperatura a mărimilor  şi Ni este foarte
mică (la temperaturi uzuale) dar i poate
creşte ne neglijabil cu temperatura, datorită
faptului că agitaţia termică intensă
Fig. 2.10 Variaţia ri=f(T) în
favorizează deplasările ionilor sub acţiunea
cazul polarizaţiei ionice. câmpului E 0 prin slăbirea legăturilor
chimice şi măresc, respectiv micşorează momentele p 1 şi p 2 . Rezultă că
ri creşte cu temperatura (dar nu prea mult la temperaturile uzuale) -
figura 2.10.
Deoarece constanta reţelei cristaline, a este mult mai mare decât
raza atomică permitivitatea relativă datorită polarizaţiei ionice ri este, în
general, mai mare decât cea datorată polarizaţiei electronice re
(ri/re=3,83 la LiF, 2,27 la KF dar şi 0,9 la RbI). Cristalele ionice au
permitivităţi de la 7 … 8 până la zeci, chiar sute de unităţi (  riTiO2 = 104 ).
______________________________________________________________________________
Deoarece masa ionilor este mult mai mare decât cea a electronilor
polarizaţia ionică se stabileşte într-un timp mai lung decât cea electronică
(10-12 …10-13 s faţă de 10-14 …10-15 s la cea electronică).
2.3.3.3 Polarizaţia de orientare
Se realizează în dielectricii care au molecule polare (cu moment

electric permanent p p  0 ) prin rotirea acestora de către câmpul electric
interior. În dielectricii polari există doi factori care determină orientarea
dipolilor: câmpul electric interior şi agitaţia termică. Excepţie fac
feroelectricii unde dipolii sunt în interacţiune puternică unii cu alţii, ceea
ce determină ordonarea omoparalelă a acestora pe distanţe mari
comparativ cu distanţa interatomică - domenii Weiss electrice- orientarea
de la un domeniu la altul fiind haotică. Deoarece rotirea moleculelor se
realizează diferit de la o stare de agregare la alta şi polarizaţia de
orientare se va studia pentru fiecare stare de agregare în parte.
1. Polarizaţia de orientare a gazelor şi lichidelor. În gaze (mai
ales) şi în lichide, moleculele polare se pot roti relativ uşor (cu excepţia
lichidelor foarte vâscoase).
În lipsa câmpului electric momentele electrice permanente p p ale
moleculelor polare sunt orientate haotic datorită agitaţiei termice, astfel
că suma lor din unitatea de volum este nulă, deci materialul nu este
polarizat electric (fig. 2.11,a).
La introducerea dielectricului polar într-un câmp electric acesta
orientează moleculele astfel ca E 0 şi p p să fie omoparalele pentru că în
această situaţie energia potenţială a dipolului în câmpul electric este
minimă. La această tendinţă de ordonare se opune agitaţia termică şi, ca
urmare, momentele p p nu au toate orientarea lui E 0 însă, în majoritate,
E 0 şi p p formează unghiuri ascuţite, deci corpul este polarizat electric
( P0  0 ). Când temperatura dielectricului creşte, mişcarea de agitaţie
termică se intensifică şi acţiunea mărită de dezordonare determină
scăderea polarizaţiei de orientare.
______________________________________________________________________________
Calculul clasic al polarizaţiei de orientare pentru gaze şi lichide

a b
Fig. 2.11. Distribuţia moleculelor polare: a - în absenţa câmpului electric; b - în
prezenţa câmpului electric
dă rezultate bine verificate de experienţă. Se consideră o sferă  cu raza r
= 1 în centrul căreia se găseşte o moleculă polară (fig. 2.12) şi fie dP
probabilitatea ca pp să fie conţinut în unghiul solid
dA cos 
d = = dA (
r2
fiind unghiul dintre raza
sferei şi normala la suprafaţa
ei, deci cos = cos0 =
1), adică p p să formeze cu
E 0 un unghi cuprins între 
şi +d.
Considerând statistica
Maxwell - Boltzman putem
scrie dP=C exp[-Wp/kT] d,
unde C este o constantă şi
Wp = - p p E 0 = -pp E0 cos
Fig. 2.12. Referitoare la polarizaţia de orientare este energia potenţială a
moleculei polare în câmpul
electric E 0 şi atunci dP = C exp[pp E0 cos / kT] dA = C exp[b
cos] sin d d, cu b = pp E0 / k T. Constanta C se determină
din condiţia de normare la unitate:
______________________________________________________________________________
2  −1
 dP = C  d  exp[ b cos  ] sin  d = −2 C  exp (b cos  ) d ( cos  ) = 1

 0 0 1
1
rezultând pentru C expresia: C = −1
şi pentru dP:
− 2  exp( b cos ) d ( cos )
1
exp( b cos  )d(cos  )d

dP = −1
.
2  exp( b cos  )d(cos  )
1
~
Momentul electric mediu p p se determină printr-o mediere a lui
p p pe tot volumul sferei: p p =  p p dP .
~

~
Se poate verifica faptul că vectorul p p are componentă nenulă
numai după axa Oz; valoarea ei fiind:
−1
 exp( b cos  )cos  d(cos  )

p p =  p p cos  dP = p p 1
−1
=
 exp( b cos  )d(cos  )

1
−1
d
exp( b cos  )d(cos  )
db 1
= pp −1
=
(2.23)
 exp( b cos  )d(cos  )
1
d −1 d  exp( −b ) − exp( b ) 
= pp ln  exp( b cos  )d(cos  ) == p p ln  =
db 1 db  b 
 − exp( −b ) − exp( b ) 1 
= pp  −  = p p  cthb − 1 / b  = p p L( b ),
 exp( −b ) − exp( b ) b
______________________________________________________________________________
unde L(b)=cth b-1/b este

funcţiunea lui Langevin şi are
reprezentarea din figura 2.13.
La temperaturi uzuale şi
pentru câmpuri electrice
obişnuite b = ppE0/kT are
valori mici şi L(b) poate fi
aproximată cu tangenta în
origine la curbă: L(b)  b/3.
În acest caz,
Fig.2.13 Funcţia lui Langevin. ~
p p = p p b / 3 = p p E 0 / 3kT iar
2
polarizaţia de orientare este:

Po = No p p = No p 2p E0 / 3kT = Noo E0 (2.24)
unde No este numărul de molecule polare din unitatea de volum şi
o = pp2 / 3 k T = C0 / T este polarizabilitatea de orientare.
Din relaţiile (2.24), (2.9) şi (2.11) rezultă:
N o o /  o N o C0 /  o T
 e =  ro − 1 = = (2.25)
1 − N o o /  o 1 − N o C0 /  o T
Polarizaţia de orientare creşte cu E0, conform relaţiei (2.24) şi
tinde asimptotic spre valoarea de saturaţie Po = No pp, când toate
momentele electrice sunt orientate în sensul câmpului electric.
Dependenţa de temperatură a susceptivităţii şi a permitivităţii
relative este indicată de relaţia (2.25).
În cazul gazelor (0): ro = 1 + No C0 / 0 T, deci e şi ro scad
hiperbolic cu temperatura
(fig. 2.14, curba 1).
Pentru lichide, la
b
temperaturi joase (TTcritic)
a lichidul este vâscos (agitaţie
termică slabă) şi moleculele
sunt orientate cu dificultate de
c câmp; la creşterea temperaturii,
agitaţia termică mai intensă
slăbeşte legăturile chimice
Fig. 2.14. Variaţia ro = f (T) pentru gaze
dintre molecule, şi câmpul le
polare (1) şi pentru lichide polare (2). orientează mai uşor şi ro creşte
______________________________________________________________________________
(porţiunea ab din figura 2.14,

curba 2).
Pentru TTcritic agitaţia
termică intensă determină ca
şi la gaze scăderea
permitivităţii (porţiunea bc),
conform expresiei (2.25)
valabilă pentru lichide doar
pentru TTcritic.
2. Polarizaţia de
orientare a solidelor. În cazul
Fig 2.15 Variaţia ro = f(T) pentru solide polare. dielectricilor solizi polarizaţia
de orientare depinde în mod
determinant de temperatură. La temperaturi foarte joase (TTII, fig. 2.15),
moleculele polare ale solidelor sunt “îngheţate” - datorită forţelor mari de
coeziune dintre ele - şi nu pot fi orientate de câmpul electric, iar
polarizaţia este practic nulă, ro  1 (porţiunea ab din figura 2.15). La
temperaturi mai mari (TIITTcritic) agitaţia termică reduce forţele de
coeziune şi orientarea moleculelor polare este favorizată, permitivitatea
crescând cu creşterea temperaturii (porţiunea bc). La temperaturi peste
Tcritic se observă, ca şi la gaze, scăderea lui ro cu T, datorită agitaţiei
termice intense (porţiunea cd). În cazul în care E0 orientează întreaga
moleculă (macromoleculă) se spune că polarizaţia este nestructurală
(curba nepunctată din figura 2.15), iar dacă numai anumite părţi - cele
polare - ale macromoleculei sunt rotite, polarizaţia se numeşte structurală
(curba punctată). Evident, Tcritic este mai mică la polarizaţia structurală
decât la cea nestructurală pentru că e mai uşoară rotirea părţilor
macromoleculei decât rotirea ei în întregime. La multe solide, Tcritic 
Ttopire în cazul polarizaţiei nestructurale.
Temperatura foarte joasă la care agitaţia termică scade atât de
mult încât moleculele îşi pierd mobilitatea se numeşte temperatură de
transformare de fază de ordinul II, TII.
Calculul susceptivităţii electrice pentru Tcritic  T  Ttopire [18, pag.
110], conduce la un rezultat similar cu (2.25):
N o o / 0 N o C0 / 0 T
e = = (2.26)
1 − N o o  / 0 1 − N o C0 / 0 T
______________________________________________________________________________
în care însă C0 depinde şi de unghiul  dintre momentul electric al

moleculei polare p p şi câmpul electric activ E 0 , prin relaţia:
p 2p cos2 
C0 = (2.27)
k
Având în vedere fenomenele care contribuie la ordonarea
momentelor electrice este de aşteptat ca polarizaţia de orientare să se
realizeze într-un timp mai mare (10-8…10-6 s) decât în cazul polarizaţiei
de deplasare. Peste frecvenţele de 106…108 Hz moleculele polare nu mai
pot urmări variaţia câmpului electric şi materialul nu mai prezintă
polarizaţie de orientare.
2.3.3.4 Ecuaţia Clausius - Mosotti
Pentru un dielectric omogen care prezintă toate cele trei tipuri de

polarizaţie electrică (electronică, ionică şi de orientare) starea de
polarizaţie se descrie cu mărimea polarizaţie electrică totală P , obţinută
prin însumarea polarizaţiei electronice Pe , ionice Pi şi a celei de
orientare Po :
P = P e + Pi + P o = ( N e e + N i i + N o o )E 0 = N 
k
k k E0 , (2.28)
unde: N 
k
k k = N e e + N i i + N o o .

Înlocuind în (2.28) pe E 0 cu E 0 = E + P , relaţia devine:
0
 N k k
P= k
E (2.29)
1−  N  k k /0
k
Comparând ultima expresie cu legea polarizaţiei temporare

P =  0  e E =  0 ( r − 1) E , rezultă:
 N  / k k 0
r −1 = k
(2.30)
1−   N  /  k k 0
k
______________________________________________________________________________
Pentru un solid cu simetrie sferică şi aflat la o temperatură T  TII

sau pentru gaze, la presiuni înalte - la care se poate considera  = 1/3 -
expresia (2.30) devine:
 r −1 1
=
 r + 2 3 0 k
 N k k (2.31)
Relaţia de mai sus, numită ecuaţia Clausius - Mosotti, oferă o legătură

cantitativă directă între mărimile microscopice - numărul de particule din
unitatea de volum N şi polarizabilitatea  (legată intrinsec de
proprietăţile particulei care se polarizează) - şi mărimea macroscopică de
material - permitivitatea dielectrică relativă r.
Relaţia (2.31) poate fi scrisă în funcţie de masa molară Mk şi de
densitatea masică dmk având în vedere dependenţa concentraţiei volumice
Nk de aceste mărimi:
N d
N k = A mk , (2.32)
Mk
unde NA este numărul lui Avogadro. Rezultă:
 r − 1 N A d mk
=  k (2.33)
 r + 2 3 0 M k
Pentru gaze, la presiune normală (  0), expresia (2.30) devine:
1
 r − 1 =  N k k (2.34)
0 k
cunoscută sub denumirea de relaţia lui Debye.
2.2.3.5 Polarizaţia de relaxare (de neomogenitate, interfacială)
Polarizaţia de relaxare apare atât în cazul unor dielectrici

stratificaţi (polarizaţie interfacială) cât şi în cazul unui amestec de
dielectrici de naturi diferite (polarizaţie de neomogenitate).
Polarizaţia interfacială apare în dielectricii omogeni combinaţi,
pe ale căror suprafeţe de separaţie între părţile lor omogene apar sarcini
electrice care se comportă ca dipoli. O întâlnim în cazul stratificatelor
(textolit, micanită, preşpan, sticlotextolit etc) unde straturile de natură
diferită (straturi de lac, foiţe de materiale plastice, fibre de mătase,
bumbac, sticlă etc) au conductivitatea electrică  şi permitivitatea
______________________________________________________________________________
dielectrică  diferite. Astfel, stratificatele se comportă în câmp electric ca

dielectrici neomogeni.
Polarizaţia de neomogenitate apare într-un amestec de dielectrici
când suprafeţele de separare dintre părţile lor omogene se încarcă electric
la aplicarea unui câmp electric exterior. O astfel de situaţie se întâlneşte
în cazul dielectricilor ceramici cu structură policristalină (fig. 2.16).
Datorită mobilităţii diferite a sarcinilor electrice în cele două
medii pe suprafeţele de separare dintre ele se acumulează sarcină
electrică adevărată. Feţele opuse ale cristalitelor fiind încărcate cu sarcini
de semne contrare, se comportă ca nişte dipoli electrici, astfel că
macroscopic corpul prezintă stare de polarizare. Deplasarea şi
acumularea sarcinilor electrice se desfăşoară într-un timp îndelungat. În
cazul stratificatelor, deplasarea sarcinilor are loc perpendicular pe strat,
adică în direcţia conductivităţii electrice foarte mici. De aceea efectul
polarizării interfaciale poate fi constatat după ore sau chiar zile de la
introducerea materialului în câmp electric.
a b
Fig. 2.16 Modelul microscopic al dielectricului ceramic cu structură policristalină:
a - în cazul E o = 0 ; b - în cazul E o  0
Pentru a explica mecanismul polarizaţiei de relaxare considerăm
cazul unui dielectric dispus între
armăturile unui condensator,
format din două domenii k şi 
omogene, separate prin suprafaţa
Skl (fig. 2.17). La aplicarea unui
câmp electric, spre suprafaţa Skl
vin, respectiv pleacă purtători de
sarcină electrică; dacă
Fig. 2.17 Referitoare la polarizaţia de mobilităţile lor sunt diferite în
neomogenitate.
______________________________________________________________________________
domeniile k şi  pe această suprafaţă se acumulează o cantitate de

sarcină qskl, care se repartizează cu densitatea de suprafaţă skl.
Folosind următoarele legi ale electrotehnicii:
-legea conservării fluxului electric, sub forma locală:
divs D = nkl (Dl − Dk ) = nkl ( l El −  k Ek ) =  l Enl −  k Enk =  skl
-legea conservării sarcinii electrice (în regimul staţionar pe care îl
considerăm): div s J = J nl − J nk = 0 , deci J nl = J nk şi
-legea conducţiei electrice: J = E , rezultă:
  
skl =  l E nl − k E nk = J nl  l − k  (2.35)
 l k 
În relaţiile de mai sus nkl este versorul normalei la suprafaţa Skl,
En, Jn - componentele normale la suprafaţa Skl a intensităţii câmpului
electric, respectiv a densităţii curentului electric de conducţie.
Din relaţia (2.35) rezultă că skl  0 dacă ultima paranteză este
nenulă. Deci, pe suprafaţa Skl se concentrează sarcină electrică dacă este
satisfăcută inegalitatea:
k / k  l / l, respectiv, k  l (2.36)
unde k = k / k şi l = l / l sunt duratele de relaxare ale purtătorilor de
sarcină din dielectricii k şi  , durate care măsoară variaţia locală a
sarcinii electrice în regimul liber, nestaţionar. La suprimarea câmpului
electric densităţile de sarcină electrică se anulează practic după o durată
egală cu (3…5), prin procese de difuzie.
Purtătorii de sarcină acumulaţi pe suprafaţa de separaţie produc
un câmp electric suplimentar Es, în raport cu cel aplicat E, care produce o
polarizaţie suplimentară P numită polarizaţie de relaxare (de
neomogenitate, interfacială, între straturi). Ca mecanism microscopic de
formare, ea nu diferă de polarizaţiile electronică, ionică sau de orientare,
ci le aparţine (în funcţie de natura dielectricilor care compun dielectricul
neomogen).
O importanţă deosebită pentru proiectarea unor amestecuri
dielectrice (des întâlnite în practică) prezintă cunoaşterea modului de
variaţie a permitivităţii medii a acestora în funcţie de concentraţiile şi
permitivităţile componentelor.
O bună cunoaştere a dependenţei acestei permitivităţi de
concentraţii permite proiectarea unor combinaţii optime care să aibă
anumite proprietăţi cerute într-o aplicaţie dată. De exemplu, la lichide se
______________________________________________________________________________
poate modifica vâscozitatea, permitivitatea, punctul de solidificare, iar la

masele plastice cu comportament termoplastic se poate ameliora
stabilitatea chimică, rezistenţa mecanică etc prin adaos de anumiţi
componenţi.
Această cunoaştere este utilă şi în măsurători. De exemplu, din
materialele ce se preyintă sub formă de granule sau cristale neregulate
este dificil de confecţionat eşantioane adecvate pentru efectuarea de
determinări dielectrice experimentale. În astfel de situaţii se recurge la un
artificiu constând în a dispersa granulele (în concentraţie cunoscută) într-
o matrice de încapsulare termorigidă sau într+o pudră din care se pot
obţine pastile printr-o simplă compresiune. Dacă se cunoaşte relaţia
dintre permitivitatea medie a amestecului m, permitivitatea fazelor
(dispersată 2 şi continuă 1) se poate determina 2 prin măsurarea
permitivităţii amestecului.
Relaţiile de calcul propuse de diverşi cercetători au, de obicei, la
bază fie utilizarea schemelor echivalente (în tratările simple, cum sunt
stratificatele) fie teorii ale câmpului mediu (efectiv)
Un mod de stabilire a relaţiei de calcul a permitivităţii medii,
pentru un dielectric constituit din amestecul omogen a doi dielectrici cu
permitivităţile 1 şi 2, în condiţiile: 1 şi 2 nu diferă prea mult iar
concentraţia dielectricului cu permitivitatea mai mare este mică în
amestec, este redat mai jos.
Se notează cu  concentraţia în amestec a dielectricului cu
permitivitatea 2 şi ca urmare cea a dielectricului cu permitivitatea 1 este
(1 - ). Cu ajutorul unei valori medii m a permitivităţii amestecului, se
poate defini o polarizaţie medie Pm prin relaţia:
P m =  0  em E =  0 (  rm − 1) E = ( m −  0 ) E (2.37)
Considerând că Pm =  P2 +(1-) P1 se poate scrie:
Pm = (2 -0) E 2 + (1-) (1-0) E 1 (2.38)
unde E 1 şi E 2 sunt valorile intensităţii câmpului electric în cele două
componente. Calculul lor reprezintă principala dificultate în stabilirea
expresiei lui m. Dacă se consideră că cele două componente sunt formate
din mici sfere scufundate în dielectricul de permitivitate m, rezultă, prin
rezolvarea ecuaţiei lui Laplace, expresiile:
3 m 3 m
E1 = E E2 = E (2.39)
1 + 2  m  2 + 2 m
______________________________________________________________________________
Introduse în (2.38) se obţine:

3 m ( 2 −  0 ) 3 m (1 −  0 )
( m −  0 ) E =  E + (1 −  ) E (2.40)
 2 + 2 m 1 + 2  m
care conduce la egalitatea:
 m − 1  2 − 1
= (2.41)
3 m  2 + 2 m
numită relaţia lui Böttcher.
Indicăm şi câteva expresii obţinute de alţi cercetători:
Formula lui Lichtenecker – Rother sau „legea logaritmică a
amestecurilor”.
m
log  m =   i log  i
i =1
Expresia lui Rayleigh - Maxwell:

(m − 1 ) / (m + 2 ) =  (2 − 1 ) / (2 + 21 )
Expresia lui O. Wiener:
(m − 1 ) / (m + u2 ) =  (2 − 1 ) / (2 + u1 ) , cu u()
  
Expresia lui V.I.Odelevskij:  m =  1 1 + 
 ( 1 −  )  1 / 3 ( 2 −  1 ) 
Expresia lui Maxwell - Wagner:
( + 2 1 ) + 2 ( 2 −  1 )
 m = 1 2
 2 + 2 1 −  ( 2 −  1 )
Rezultă că dacă se determină 1, 2 şi  se poate calcula m. Invers
însă, nu este, în general, posibil ca având m,  şi 1 să se calculeze 2 sau
cunoscând pe 2 să se calculeze 1.
2.2.3.6 Permitivitatea dielectricilor în câmpuri electrice

armonice
La aplicarea unor câmpuri electrice cu variaţie sinusoidală în

raport cu timpul, cu frecvenţa f = , procesele de polarizare care se
stabilesc în dielectric: deplasarea învelişului electronic (polarizaţia
electronică), deplasarea ionilor (polarizaţia ionică), rotirea moleculelor
______________________________________________________________________________
polare (polarizaţia de orientare) sunt, de asemenea, procese armonice (cu

variaţie sinusoidală în timp).
Pentru caracterizarea fenomenelor de polarizare în regim
sinusoidal s-a introdus mărimea permitivitate complexă  , cea relativă
 r fiind definită cu relaţia (2.2).
Pentru stabilirea expresiilor părţilor reale  r şi imaginare  r ale
permitivităţii relative complexe  r se studiază separat cazul polarizaţiilor
electronică şi ionică - care dau expresii de aceeaşi formă - şi cel al
polarizaţiilor de orientare şi de relaxare.
Considerăm un cristal ionic unidimensional unde ionii sunt
aşezaţi ca în figura 2.9. La aplicarea unui câmp electric sinusoidal
E(t)=Emaxsint, câmpul E0(t) - tot sinusoidal - produce o polarizaţie a
unităţii structurale: pi(t) = p1-p2 = 4qm(t) = qmu(t), unde u(t) = 4(t) este
deplasarea relativă dintre ioni iar vectorul polarizaţie de tip ionic este:
Pi = Nipi (t) = Niqmu(t).
Pentru a determina permitivitatea relativă în câmp alternativ
sinusoidal se consideră toate forţele care acţionează asupra unui ion:
-forţa electrică: FE = qmE0;
-forţa elastică, care tinde să readucă ionul în poziţia de echilibru,
ocupată în absenţa câmpului electric: Fel = - kelu(t), kel fiind constanta de
elasticitate;
-forţa de frânare, prin care se ţine seama că fiind accelerat de
câmpul electric, ionul radiază câmp electromagnetic, deci pierde energie
du( t )
şi viteză: Ff = - v = -  , unde  este o mărime de material.
dt
La echilibrul dinamic rezultă:
d 2u du
m 2 = q m E 0 − k el u −  (2.42)
dt dt
unde m este masa ionului şi am notat u(t) = u.
Multiplicând ecuaţia (2.42) cu Niqm rezultă:
d 2 Pi dPi
m 2 + + k el Pi = N i q m2 E 0 (2.43)
dt dt
Ţinând cont şi de expresia (2.8) a lui E0, avem:
d 2 Pi  dPi  k el N i q m2   N i q m2
+  +  −  P = E (2.44)
dt 2 m dt  m m 0  i m
______________________________________________________________________________
Deoarece interesează numai soluţiile armonice ale ecuaţiei (2.44),

o reprezentăm în complex:
−  2 Pi + j / mPi +  oi2 Pi = ( N i q m2 / m) E (2.45)
unde oi2 = ( kel − Ni qm2  /  0 ) / m = k  / m este pătratul pulsaţiei de
rezonanţă oi pulsaţie aproximativ egală cu pulsaţia de oscilaţie proprie a
ionului. Din (2.45) rezultă expresia polarizaţiei ionice în complex:
Ni qm2 1
Pi =  2 E (2.46)
m oi −  + j / m
2
Relaţia (2.48) pune în evidenţă faptul că Pi şi E nu sunt în fază,

polarizaţia fiind retardată în raport cu câmpul. Această retardare se
numeşte post efect electric, sau vâscozitate electrică. Comparând (2.46)
cu legea polarizaţiei temporare scrisă în complex:
( )
Pi =  0  e E =  0  ri − 1 E , rezultă:
N i q m2 ( 2 −  2 ) − j / m
 ri =  r − j r = 1 +  2 oi 2 2 (2.47)
m 0 ( oi −  ) −  2 2 / m 2
de unde:
 oi2 −  2
 
 r = Re  r = 1 +
N i q m2

m 0 ( oi2 −  2 ) 2 +  2 2 / m 2
(2.48)
  
 r = Im  r =
N i q m2
 2
 / m
m 0 ( oi −  ) +  2 2 / m 2
2 2
În figura 2.18,a se indică modul de variaţie cu pulsaţia (deci şi cu

frecvenţa) a componentelor permitivităţii relative şi ale tgh = r/r
pentru polarizaţiile ionică şi electronică (expresiile obţinute pentru
polarizaţia electronică fiind cele date de relaţiile (2.48) cu diferenţa că oi
este înlocuit cu oe care are o altă valoare).
Se poate observa că numai pentru   oi, ri şi ri prezintă
variaţii importante. Pentru =0,  r = 1 + Ni qm2 / mo2 0 =  rst , mărimea r
fiind, deci, permitivitatea relativă în sensul obişnuit, la frecvenţe
variabile.
Se observă că pentru oi se obţine r=1 şi deci, corpul nu mai
este polarizat; explicaţia fiind aceea că la frecvenţe prea înalte ionul nu
______________________________________________________________________________
mai poate urmări oscilaţiile câmpului electric şi formarea dipolilor cu

p i nu se mai produce.
a b
Fig. 2.18 Variaţia r, r şi tgh în funcţie de pulsaţie pentru: a - polarizaţia electronică
şi ionică; b - polarizaţia de orientare şi neomogenitate
Pentru polarizaţiile de orientare şi de neomogenitate se pot neglija

termenii md2P/dt2, deci termenul -2P din ecuaţia similară cu (2.47), şi se
obţin expresiile:
Nq 2 k rst − 1
r = 1 +  2 2 2 = 1+
0 k  +   1 +  2 2
(2.49)
Nq 2  (rst
 − 1)
r=  =
0 k  2 +  2 2 1 +  2 2
Nq 2

unde rst=1+ şi  =  / k  .
0 k 
Variaţia cu pulsaţia a componentelor permitivităţii complexe,
conform expresiilor (2.49), este reprezentată în figura 2.18, b. Pulsaţiile
de rezonanţă pentru polarizaţiile de orientare şi de neomogenitate sunt:
0o (0n) = 1/.
Frecvenţele de rezonanţă f0 = 0 / 2 sunt diferite la tipurile
de polarizaţii studiate: pentru polarizaţia electronică f0e = 1014 … 1015Hz -
în domeniul vizibil - ultraviolet; pentru polarizaţia ionică
f0i = 1013 … 1014Hz - în infraroşu; pentru polarizaţia de orientare
f0o  108Hz - în gama frecvenţelor radio şi pentru polarizaţia de
neomogenitate f0n  103Hz - în gama frecvenţelor industriale. Dacă
______________________________________________________________________________
Fig. 2.19. Variaţia r, r = f (f) pentru un corp care posedă toate tipurile de
polarizaţie temporară
frecvenţa este mai mare decât cea de rezonanţă a unuia din cele patru
tipuri de polarizaţie, corpul nu mai prezintă acel tip de polarizaţie
(explicaţia este dată pentru polarizaţia ionică). Pentru f  1015Hz, corpul
nu mai prezintă nici o polarizaţie. Graficul de variaţie r, r=f(f) pentru
un corp care prezintă toate cele patru tipuri de polarizaţie este redat în
figura 2.19.
2.2.3.7. Pierderi în dielectrici
La introducerea unui dielectric într-un câmp electric staţionar, în

acesta apar pierderi prin efect Joule - Lenz (dezvoltări de căldură)
deoarece conductivitatea materialului este nenulă. În câmpurile electrice
variabile în timp, alături de aceste pierderi prin conducţie apar şi pierderi
datorită faptului că polarizaţia electrică nu variază în fază cu intensitatea
câmpului electric (§ 2.2.3.6) – numite pierderi prin histerezis dielectric
sau prin polarizaţie electrică. Aceste pierderi datorate post-efectului
electric (vâscozităţii electrice) apar atât în dielectricii liniari dar şi în cei
neliniari (feroelectrici) care prezintă un histerezis dielectric propriu-zis,
pierderile în aceştia fiind proporţionale cu aria ciclului lor de histerezis.
______________________________________________________________________________
1. Pierderi prin histerezis dielectric. Într-un dielectric liniar situat

în câmp electric variabil în timp, datorită vâscozităţii electrice,
polarizaţia, deci şi inducţia electrică, rămâne în urma câmpului aplicat cu
un unghi h numit unghi de pierderi prin histerezis, deci:
E (t ) = E M sin t D(t ) = DM sin(t −  h ) (2.50)
Relaţiile (2.50) reprezintă ecuaţiile parametrice ale elipsei
reprezentate în figura 2.20; aria ei Ah fiind proporţională cu pierderile
prin histerezis. Reprezentând în complex E(t) şi D(t):
E
E = M = Eef
2 (2.51)
DM
D= exp  − j h  = Def ( cos  h − j sin  h )
2
se poate defini permitivitatea relativă complexă cu relaţia:
D 1 DM
r = =  (cos h − j sin  h ) (2.52)
 0 E  0 EM
D
Notând cu  M = M şi comparând (2.52) cu (2.2) rezultă:
EM
M M
r' = cos h  r" = sin  h tg h =  r /  r (2.53)
0 0
La o variaţie infinitezimală a
câmpului electric apare o variaţie a
energiei electrice din unitatea de volum a
dielectricului: dWe=E dD, a cărei variaţie
în timp este:
dWe dD
p( t ) = =E = EJ D (2.54)
dt dt
dD
unde J D = este densitatea curentului
dt
electric de deplasare. Puterea aparentă
complexă pe unitatea de volum se
defineşte cu relaţia:

Fig.2.20 Variaţia D = f(E) pentru sh = E  J D = ph + jq h (2.55)
un dielectric liniar
unde partea reală ph reprezintă pierderile
din unitatea de timp şi de volum a dielectricului, prin post-efect electric
______________________________________________________________________________
iar qh este viteza maximă de variaţie a energiei câmpului electric din

unitatea de volum.
Cu J D = j D , avem:
s h = E ( j D) * = E[ j 0 ( r' − j r" ) E ]* =  0 r" Eef2 − j 0 r' Eef2 , (2.56)
de unde:
ph=  0 r" Eef2 ; qh = -  0 r' Eef2 (2.57)
Din expresia lui ph rezultă că  r este un coeficient ce indică
pierderile. Factorul de pierderi prin histerezis dielectric tg h se poate
defini şi cu relaţia:
p "
tg h = h = r' (2.58)
qh  r
deci se regăseşte expresia din relaţiile (2.53).
2. Pierderile prin conducţie electrică din unitatea de volum şi de
timp rezultă din legea transformării energiei şi din legea conducţiei
electrice (pentru medii fără câmpuri electrice imprimate) care în complex
conduc la relaţiile:
s c = p c + jqc = E J =  E E = E ef2
* *
(2.59)
de unde:
pc= Eef2 , qc =0 (2.60)
Relaţiile (2.60) arată că fenomenului de conducţie electrică îi corespund
numai pierderi de putere activă (dezvoltări de căldură) în dielectric.
3. Pierderile totale din dielectric se obţin însumând cele două
categorii de pierderi:
p = ph + pc = (  0 r" +  )Eef2 - q = qh + qc =  0 r' Eef2 (2.61)
Definind factorul de pierderi al dielectricului, avem:
p 
tg = = tg h + = tg h + tg , (2.62)
q  0 r' 

unde tg  = nu este un factor de pierderi propriu-zis ci o notaţie
 0 r' 
convenţională. Din relaţiile (2.64) şi (2.63) se obţine:
p= q tg =  0 r' Eef2 tg (2.63)
______________________________________________________________________________
Calculând pierderile dielectrice din volumul dielectricului care

umple tot spaţiul dintre armăturile unui condensator plan de arie S şi
distanţă între armături d, rezultă:
P = pSd = (  0 r' S / d )( Eef2 d 2 )tg (2.64)
care ne arată că pierderile dielectrice sunt proporţionale cu tg.
Puterea reactivă absorbită de condensator, este:
Q = qSd = (  0 r' S / d )( Eef2 d 2 ) = −(  0 r' S / d )U 2 (2.65)
Din compararea relaţiei (2.65) cu cea cunoscută pentru
condensatorul de capacitate C: Q = - CU2, rezultă: C = 0  r S/d,
care conduce la rezultatul (menţionat anterior) că  r este permitivitatea
relativă (scalară) a dielectricului.
În figura 2.21,a s-a reprezentat variaţia factorului de pierderi cu
pulsaţia (curba tg = f()) pentru un material cu un singur tip de
polarizaţie iar în figura 2.21,b se arată variaţia acestuia cu temperatura
(curba tg = f (T)) pentru două frecvenţe diferite.
a b
Fig. 2.21 Variaţia coeficientului de pierderi cu: a - pulsaţia; b - temperatura şi
frecvenţa.
Maximul factorului de pierderi se datorează pierderilor prin
polarizaţie şi se deplasează spre temperaturi mai mari la creşterea
frecvenţei, iar porţiunea mn a curbei corespunde creşterii exponenţiale a
conductivităţii electrice  cu temperatura.
Se observă că, în materialele polare şi în cele neomogene,
pierderile pot avea valori importante la frecvenţele industriale şi, mai
ales, radio. În aceste domenii de frecvenţă se va evita deci utilizarea unor
astfel de materiale.
______________________________________________________________________________
2.3.4 Polarizaţia permanentă
Aşa cum s-a arătat în § 2.3.1 polarizaţia permanentă poate fi

spontană (piroelectrică) sau piezoelectrică. Ea se caracterizează prin
faptul că este prezentă şi în lipsa câmpului electric, deci nu este
dependentă de el.
2.3.4.1 Polarizaţia spontană
Polarizaţia spontană reprezintă ordonarea dielectrică care apare pe

domenii de temperatură în structuri fără centru de simetrie, dar cu axă
polară, în absenţa câmpului electric exterior, din condiţiile de minimizare
a energiei libere a structurii.
Dintre dielectricii cu polarizaţie spontană interesează numai
cristalele feroelectrice (cristale dielectrice la care polarizaţia spontană
poate fi schimbată ca direcţie sau sens prin acţiunea unui câmp electric
exterior) care au utilizări practice.
Feroelectricii au următoarele proprietăţi specifice:
- dependenţa D = f(E) este neliniară, de tip histerezis –
asemănătoare dependenţei B = f(H) din cazul materialelor feromagnetice
(care a şi dat denumirea acestor materiale);
- permitivitatea relativă are valori foarte mari (sute, mii) şi este
dependentă de câmpul electric aplicat (au caracter neliniar);
- există o stare de saturaţie electrică (oricât ar creşte câmpul
electric aplicat, polarizaţia nu mai creşte);
- există o stare de remanenţă (la încetarea acţiunii câmpului
electric starea de polarizare se păstrează);
- proprietăţile sunt sensibile la variaţii de temperatură (polarizaţia
scade cu creşterea temperaturii);
- există o temperatură – numită Curie, TC - pentru care starea de
feroelectricitate dispare.
Proprietăţile lor sunt direct legate de existenţa polarizaţiei
spontane şi se explică cu ajutorul teoriei domeniilor Weiss electrice.
Aceste domenii elementare de dimensiuni foarte mici (10-4 … 10-2 mm)
sunt caracterizate prin faptul că în interiorul lor momentele electrice ale
unităţilor structurale sunt ordonate omoparalel. De la un domeniu la altul
orientarea momentelor electrice diferă, astfel că în lipsa câmpului electric
______________________________________________________________________________
suma vectorială a momentelor electrice ale domeniilor este egală cu zero,

P = 0 - dielectricul este (aparent) nepolarizat – figura 2.21,a.
La aplicarea unui câmp electric (fig.2.21,b) volumul domeniilor
care au orientarea mai apropiată de direcţia câmpului aplicat creşte în
detrimentul celor care au orientarea mai depărtată de cea a câmpului,
astfel că, pe ansamblu, P  0 .
a b
Fig. 2.21 Structura de domenii a unui feroelectric: a - în absenţa câmpului electric; b -
în prezenţa câmpului electric
Pe baza conceptului
de domeniu, apariţia
histerezisului se poate
explica uşor: se consideră un
cristal care iniţial (pentru
E = 0 ) a avut polarizaţia
egală cu zero, P = 0 . La
aplicarea unui câmp electric
exterior, cresc domeniile cu
orientarea apropiată de cea a
câmpului aplicat (porţiunea
OA a curbei de primă
polarizare – curba OABC din
figura 2.22,a).
Fig. 2.22 Caracteristici ale feroelectricilor: Când toate domeniile sunt
a – curba de primă polarizare, b - r st =f(E). orientate în direcţia câmpului
exterior, polarizarea ajunge
la saturaţie (porţiunea BC).
La micşorarea câmpului electric aplicat polarizarea descreşte, iar
la câmp nul persistă o polarizare remanentă Pr; pentru anularea
______________________________________________________________________________
polarizaţiei remanente trebuie stabilit câmpul electric coercitiv Ec , de

sens opus celui iniţial.
În câmp alternativ, dependenţa de tip histerezis, D = f(E),
condiţionează o dependenţă de acelaşi fel a permitivităţii diferenţiale în
funcţie de intensitatea câmpului electric E (fig. 2.23):
1  D 
 rdif
 = (2.66)
 0  E T = ct
Datorită acestei dependenţe,
la feroelectrici, se lucrează, de
obicei, cu permitivitatea reversibilă
definită în punctul de funcţionare
(de coordonate E0, D0) pe un ciclu
reversibil:
 D 
 rrev = lim   (2.67)
E →0  E 
 0  E =E ,D=D 0 0
În origine, permitivitatea
definită cu relaţia (2.67) poartă
denumirea de permitivitate relativă
iniţială:
 D 
 rin = lim   = 1 + tg i , (2.68)
  0 E  E =0 ,D =0
E →0
Fig.2.23 Ciclul de histerezis unde i este panta în origine a

şi
rdif = f(E) la feroelectrici curbei de primă polarizare – figura
2.22,a.
Permitivitatea relativă statică, definită în punctul de funcţionare
cu relaţia:
1 D0
 rst = , (2.69)
 0 E0
are dependenţa de câmpul electric ilustrată în figura 2.22,b.
Polarizaţia spontană (neindusă din exterior) a domeniilor
feroelectrice se pierde dacă temperatura depăşeşte temperatura Curie
(T > Tc) pentru că se distruge structura de domenii şi materialul se
comportă ca un material paraelectric obişnuit (cu polarizaţie temporară de
orientare).
______________________________________________________________________________
Permitivitatea are valori foarte mari la temperatura Curie, de

ordinul 104…105 şi scade cu temperatura după legea Curie-Weiss, pentru
T > TC:
const.
r = (2.70)
T − TC
Cristalele feroelectrice cu utilizări practice, pot fi clasificate în
două grupe:
- feroelectrici oxidici, care sunt oxizi dubli ai unor elemente, în
special din grupa de tranziţie, cu cristalizare în structuri de tip perovskit,
piroclor, ilmenit etc;
- feroelectrici cu legătură de hidrogen.
1. Feroelectricii oxidici au valori mari ale permitivităţii relative
ceea ce îi recomandă ca dielectrici în condensatoare. Cel mai cunoscut
este titanatul de bariu (BaTiO3), care nu este recomandat a fi utilizat în
stare pură deoarece r depinde puternic de temperatură (aproximativ 1400
la 20 0C şi 10000 ... 12000 în jurul temperaturii Curie, TC = 120 0C –
fig. 2.24), iar tangenta unghiului de pierderi este relativ ridicată.
Utilizări practice
au soluţiile solide între
titanatul de bariu şi alte
materiale fero- sau
neferoelectrice, realizate
cu scopul de a se obţine
fie valori mari ale
permitivităţii relative la
temperatura ambiantă
(prin deplasarea
temperaturii Curie spre 20
0
C), fie factor de pierderi
scăzut corelat cu valori
ridicate ale permitivităţii
sau obţinerea unui
coeficient de temperatură
Fig. 2.24 Variaţia permitivităţii şi a factorului de
pierderi cu temperatura la BaTiO3. al permitivităţii (t) cât
mai mic, deci o curbă de
variaţie a permitivităţii cu temperatura, r = f(T) plată.
Cele mai utilizate soluţii solide sunt următoarele:
______________________________________________________________________________
- (Ba1-xSrx)TiO3 şi Ba(Ti1-xSnx)O3 - soluţii binare feroelectric +

neferoelectric (SrTiO3, BaSnO3) la care temperatura Curie este deplasată
spre 25 0C. Permitivitatea relativă are valori în jur de 2000 şi tangenta
unghiului de pierderi este de aproximativ 10-3. Dacă se doresc valori mai
mari ale permitivităţii fie coeficientul de temperatură al acesteia este
foarte mare (la (Ba1-xSrx)TiO3) fie pierderile dielectrice sunt foarte mari
(la Ba(Ti1-x Snx)O3):
- (1-x) BaTiO3 + x CaZrO3 este o soluţie solidă de tipul celor de
mai sus la care TC scade, dar dependenţa ei de x nu mai este liniară. La
creşterea lui x, r la temperatura Curie scade şi (t) se micşorează;
- soluţiile ternare de BaTiO3 + SrTiO3 + CaZrO3 au r de valori
mari şi (t) acceptabil;
- soluţiile BaTiO3 + CaZrO3+oxizi metalici prezintă curbe foarte
plate de variaţie a permitivităţii cu temperatura. Se pot obţine, în
domeniul de temperatură –55…+85 0C, următoarele variante:
 '
 r =3000;  (− 20%;+10% ) ;
'

 '
 r =2300;  (− 10%;+10% ) ;
'
 '
 r =1800;  (− 7,5%;+7,5% ) .
'
Pe lângă utilizarea lor ca dielectric pentru condensatoare,
feroelectricii oxidici au proprietăţi electrooptice puternice ceea ce îi
recomandă şi pentru utilizarea în dispozitivele electrooptice.
2. Feroelectricii cu legătură de hidrogen au compoziţii
complicate şi, de obicei, temperaturi Curie joase.
Din această categorie fac parte, ca materiale reprezentative,
dihidrofosfatul de potasiu (KDP) cu temperatura Curie – 151 0C şi
sulfatul de triglicină (TGS) cu temperatura Curie 49 0C. Principalele
utilizări ale feroelectricilor cu legătură de hidrogen sunt în dispozitivele
electrooptice şi în traductoarele piroelectrice. De asemenea, atât ei cât şi
cei oxidici, sunt utilizaţi pentru îndeplinirea de funcţii neliniare şi
paramatrice (amplificatoare, stabilizatoare sau modulatoare dielectrice).
______________________________________________________________________________
2.3.4.2 Polarizaţia piezoelectrică
Polarizaţia piezoelectrică apare în structurile fără centru de

simetrie sub acţiunea tensiunilor mecanice aplicate structurii.
Piezoelectricitatea este proprietatea de modificare a stării de
polarizaţie sub acţiunea unor tensiuni mecanice (efect piezoelectric
direct) sau de modificare a dimensiunilor corpului sub acţiunea câmpului
electric exterior (efect piezoelectric invers).
În cazul efectului piezoelectric direct polarizaţia indusă P este
dependentă de tensiunea mecanică T şi o modificare a caracterului
solicitării (de exemplu de la tracţiune la compresiune) atrage după sine o
modificare a semnului polarizaţiei.
În cazul efectului piezoelectric invers deformarea relativă a
dielectricului depinde de amplitudinea polarizaţiei şi de sensul câmpului
electric aplicat. Electrostricţiunea apare în orice dielectric introdus în
câmp electric, fiind asemănătoare cu efectul piezoelectric invers dar
deosebindu-se de acesta prin faptul că este un efect par (o inversare a
sensului câmpului aplicat nu modifică semnul deformaţiei).
În cazul în care există atât câmp electric cât şi solicitare mecanică,
polarizaţia totală va fi suma dintre polarizaţia indusă de tensiunea
mecanică (polarizaţia piezoelectrică) şi cea indusă de câmpul electric
(polarizaţia temporară).
Polarizaţia piezoelectrică se poate exemplifica uşor pe cel mai
simplu model de reţea fără centru de simetrie al sarcinilor electrice
punctuale: stratul electric dublu (fig. 2.25).
F F
F F
Fig. 2.25 Efectul piezoelectric în cazul stratului electric dublu: a - direct; b - invers.
______________________________________________________________________________
În cazul unei reţele cu centru de simetrie, de exemplu stratul

electric triplu, se pune în evidenţă imposibilitatea efectului piezoelectric
direct şi electrostricţiunea (fig. 2.26).
Pentru stabilirea relaţiilor dintre proprietăţile electrice şi cele
elastice ale unui cristal piezoelectric (cristal în care este posibilă apariţia
efectului piezoelectric) se consideră că starea acestuia este caracterizată la
un moment dat, la temperatură constantă, de următoarele mărimi de stare:
- de natură electrică: intensitatea câmpului electric E şi inducţia
electrică D ;
- de natură mecanică: tensiunea mecanică T şi deformaţia
mecanică S .
F
F
F
F
Fig. 2.26 Reţea cu centru de simetrie: a - imposibilitatea efectului piezoelectric direct;

b - electrostricţiunea
Intensitatea câmpului electric şi inducţia electrică sunt vectori

care într-un sistem cartezian de axe de coordonate pot fi reprezentate
matriceal:
 E1   D1 
 
E = E2  ;  
D =  D2  (2.71)
 E 3   D3 
Tensiunea şi deformaţia mecanică sunt tensori de ordinul 2 în
spaţiul tridimensional, având într-un sistem cartezian de coordonate
următoarele reprezentări matriceale:
______________________________________________________________________________
T11 T12 T13   S11 S12 S13 


T = T21 T22 T23  ; 
S =  S 21 S 22 S 23  (2.72)
T31 T32 T33   S 31 S 32 S 33 
Pentru deformaţii omogene, specifice deformării cristalelor în
limitele de elasticitate, tensorii [ T ] şi [ S ] sunt simetrici
(Tij = Tji, Sij = Sji), numărul componentelor independente fiind numai
şase. În aceste condiţii, tensorii respectivi pot fi reprezentaţi într-o formă
prescurtată – sub forma unor matrice coloană [6].
Relaţiile dintre mărimile de stare electrice şi cele mecanice pot fi
scrise, la temperatură constantă, alegând două dintre mărimi ca variabile
independente (de exemplu T şi E ). Pentru celelalte două mărimi de
stare ( S şi D ), considerate dependente de primele, pot fi scrise
diferenţialele totale, cu luarea în considerare numai a derivatelor de
ordinul întâi:
  S i   S i 
dS i =   dTk +   dE k
  T k  E
 E k  T (2.73)

  Di   Di 
dDi =   T
 dTk + 

 dE k
 E k  T
 k E
Derivatele parţiale ce intervin în relaţiile (2.73) sunt parametri de

material. Există, evident, încă trei posibilităţi de alegere a variabilelor
independente, rezultând încă trei sisteme de ecuaţii piezoelectrice
echivalente celui de mai sus. Aceste sisteme, scrise în complex
simplificat (când mărimile de stare variază armonic în timp) sunt:
       
 S = s T + d t  E
E

      
(2.74)

 D = d  T +  T
E
      
 T =  c E  S − e E
t
 (2.75)
  
 D =  e S +    E
S
 
  
 S = sD  T + g D


  
t
(2.76)
    
 E = − g T + T D
   
______________________________________________________________________________
       
 T = c D S − ht D


    
(2.77)
 
 E = −h S +  D
S
Coeficienţii care intervin în cele patru sisteme de ecuaţii se

definesc astfel:
- coeficienţii de elasticitate la câmp electric constant
 S   S 
sikE =  i  sau la inducţie constantă sikD =  i  ;
 Tk  E  Tk  D
- modulele de elasticitate la câmp electric constant
 T   T 
cikE =  i  sau la inducţie constantă cikD =  i  ;
 S k E  S k  D
- permitivitatea dielectrică la tensiune mecanică constantă
 D   D 
 ikT =  i  sau la deformaţie constantă  ikS =  i  ;
 E k  T  E k  S
- impermitivitatea dielectrică la tensiune mecanică constantă
 E   E 
 ikT =  i  sau la deformaţie constantă  ikS =  i  ;
 Dk  T  Dk  S
- coeficienţii piezoelectrici:
 D   S   D   T 
d ik =  i  =  k  ; eik =  i  =  − k  ;
 Tk  E  E i  T  S k  E  E i  S
 E   T   E   S 
hik =  − i  =  − k  ; g ik =  − i  =  k 
 S k  D  Di  S  Tk  D  Di  T
În relaţiile (2.74) … (2.77) indicele inferior “t” reprezintă
matricea transpusă.
Între coeficienţii de material prezentaţi anterior există legături,
trei matrice fiind suficiente pentru a caracteriza un cristal piezoelectric: o
matrice de coeficienţi de elasticitate [ s ] sau [ c ], o matrice de
permitivităţi [  ] sau [  ] şi o matrice de coeficienţi piezoelectrici [ d ],
[ e ], [ g ] sau [ h ]. Pentru caracterizarea comportării unui cristal
piezoelectric se defineşte şi coeficientul de cuplaj piezoelectric k,
reprezentând raportul dintre densitatea de energie mutuală elastică şi
______________________________________________________________________________
dielectrică Wm, şi rădăcina pătrată a produsului dintre densitatea de

energie dielectrică Wd şi densitatea de energie elastică We din cristal:
Wm
k= (2.78)
Wd We
Se poate arăta [6] că pătratul coeficientului de cuplaj indică ce
parte din densitatea de energie dielectrică se transformă în energie
elastică într-un cristal piezoelectric blocat, respectiv ce parte din
densitatea de energie elastică se transformă în energie dielectrică într-un
cristal cu armăturile scurtcircuitate. Valorile coeficienţilor de cuplaj sunt
subunitare pentru toate cristalele piezoelectrice şi nule pentru toate
cristalele nepiezoelectrice.
Materialele piezoelectrice pot fi atât fero- cât şi neferoelectrice.
Toţi feroelectricii sunt în acelaşi timp şi piezoelectrici şi pot fi împărţiţi
în două grupe:
- feroelectrici care prezintă efectul piezoelectric la orice
temperatură (atât pentru temperaturi mai mari, cât şi pentru temperaturi
mai mici decât temperatura Curie);
- feroelectrici care prezintă efectul piezoelectric numai pentru
temperaturi sub temperatura Curie.
Cristalele piezoelectrice care fac parte din prima grupă (sarea
Seignette, KDP) deşi au unele proprietăţi piezoelectrice remarcabile
(sarea Seignette are la temperatura Curie coeficientul de cuplaj
piezoelectric cel mai mare, k = 0,9) nu au în prezent utilizări practice
datorită altor proprietăţi fizico-chimice nesatisfăcătoare (sarea Seignette
este higroscopică).
Din grupa a doua fac parte titanatul de bariu, titanat - zirconatul
de plumb, niobatul de sodiu şi potasiu, sulfatul de triglicină TGS etc.
Titanatul de bariu este o ceramică piezoelectrică cu coeficienţii
piezoelectrici elastici şi dielectrici puternic dependenţi de temperatură şi
cu o puternică variaţie în timp a proprietăţilor de material (îmbătrânire).
Aceste dezavantaje îl fac mai puţin utilizabil, în special în dispozitivele
electronice de performanţă, fiind înlocuit de titanat-zirconatul de plumb,
PZT. Deoarece temperaturile Curie ale PZT-ului sunt relativ ridicate
(200 … 400 0C) se obţine o mai bună stabilitate în variaţiile cu
temperatura ale proprietăţilor de material şi o variaţie mai redusă a
acestor proprietăţi în timp. Coeficienţii piezoelectrici depind de
compoziţiile acestor ceramici şi au valori medii.
______________________________________________________________________________
Niobatul de sodiu şi potasiu posedă, în fază ceramică, proprietăţi

piezoelectrice puternice, mai puţin dependente de compoziţie decât la
PZT şi cu o stabilitate bună a acestora în timp şi la variaţiile de
temperatură. Coeficienţii de cuplaj şi cei piezoelectrici sunt mai mici
decât la PZT.
Ceramicele piezoelectrice menţionate sunt folosite în realizarea
unor dispozitive piezoelectrice cu undă elastică de volum: rezonatoare,
filtre ceramice, transformatoare ceramice, traductoare mecanic – electric
(microfoane, generatoare de înaltă tensiune, traductoare de deplasare, de
viteză sau acceleraţie etc) precum şi traductoare electric-mecanic
(generatoare ultrasonore în locaţia submarină, traductoare pentru curăţire
cu ultrasunete etc). Dintre materialele neferoelectrice cel mai utilizat este
cuarţul care este ieftin, cu elasticitate ridicată, stabilitate termică bună,
pierderi interne mici şi se găseşte în natură în fază cristalină (monocristal
până la zeci de kilograme). Are dezavantajul că prezintă un coeficient de
cuplaj piezoelectric mic (~ 0,095) comparativ cu alte cristale. În
construcţia dispozitivelor cu undă elastică de suprafaţă (u.e.s.), în afară
de PZT se mai utilizează: niobatul de litiu monocristalin care are cel mai
mare coeficient de cuplaj piezoelectric, germaniatul de bismut cu viteza
de propagare a undelor cea mai mică şi cuarţul cu o valoare foarte redusă
a coeficientului de temperatură al vitezei de propagare. Dintre
dispozitivele cu u.e.s. se amintesc: linii de întârziere, codoare şi
decodoare pentru semnale modulate în fază etc.
2.3.5 Electreţii
Electreţii sunt materiale dielectrice care prezintă polarizaţie

remanentă de lungă durată (fiind analogi magneţilor permanenţi) şi
produc câmp electrostatic în spaţiul din jurul lor în lipsa surselor
exterioare de câmp electric.
În funcţie de procedeul de obţinere, electreţii se clasifică în:
- termoelectreţi (obţinuţi prin acţiunea simultană a temperaturii şi
a câmpului electric);
- fotoelectreţi (obţinuţi prin acţiunea simultană a fluxului luminos
şi a câmpului electric);
- pseudoelectreţi denumiţi şi radioelectreţi (obţinuţi sub acţiunea
radiaţiilor radioactive);
______________________________________________________________________________
- triboelectreţi (obţinuţi prin frecare).

Termoelectreţii se obţin prin plasarea materialului într-un câmp
electric (între armăturile unui condensator alimentat cu o tensiune
continuă) şi încălzirea sa simultană până în apropierea temperaturii de
topire. La această temperatură, mobilitatea purtătorilor de sarcină din
material este mare şi câmpul electric îi deplasează sau orientează aproape
integral pe direcţia sa. Prin răcire, în prezenţa câmpului, sarcinile
deplasate sau dipolii orientaţi “îngheaţă” în aceste poziţii deoarece
mobilitatea lor este mult mai mică la temperatura normală. Astfel, apar
sarcini electrice pe suprafeţele electretului care creează polarizaţia
remanentă care se menţine un timp îndelungat după anularea câmpului.
În câmpuri electrice slabe, sarcinile de pe feţele electretului - de
semn opus polarităţii electrozilor lângă care se află - se numesc
eterosarcini (fig. 2.27,a) şi apar prin orientarea propriilor dipoli sau
deplasarea sarcinilor libere proprii (procese specifice întregului volum) şi
“îngheţarea” lor ulterioară.
În câmpuri electrice mai puternice, pe feţele electretului pot
apărea şi sarcini electrice de acelaşi semn cu câmpul aplicat (omosarcini -
fig.2.27,b). Omosarcina este o sarcină din afara materialului, trecută din
electrozi în dielectric prin străpungeri locale ale aerului din interstiţiul
electrozi - electret la valorile mari ale intensităţii câmpului electric la care
se formează electretul. În mod evident, omosarcina este însoţită de
eterosarcină, semnul sarcinii superficiale fiind dat de cea care are
valoarea absolută mai mare.
a b
Fig.2.27 Sarcinile termoelectreţilor: a - eterosarcini; b - omosarcini
Sarcinile de pe suprafaţa dielectricului dispar după un timp, numit
durată de viaţă a electretului, care variază foarte mult atât în funcţie de
caracteristicile de material (rezistivitate, durată de relaxare) cât şi de
modul de formare, condiţiile atmosferice (temperatură, umiditate,
iradiere) şi de caracteristicile circuitului în care funcţionează electretul.
______________________________________________________________________________
Pentru electreţii formaţi în câmpuri slabe (E  0,5 MV/m) omosarcina

practic nu apare şi eterosarcina scade în timp prin relaxarea sarcinilor
proprii (fig. 2.28,a).
În câmpuri puternice (E  100 MV/m) predomină omosarcina.
Sarcina totală (omosarcina pozitivă plus eterosarcina negativă) va creşte
uşor la început - figura 2.28,b - datorită scăderii eterosarcinii prin
relaxare, după care omosarcina scade în timp prin procesul de conducţie
în dielectric (cu cât durata de relaxare şi rezistivitatea materialului sunt
mai mari cu atât durata de viaţă a dielectricului este mai mare). Pentru
câmpuri intermediare (0,5  E  100 MV/m) la început predomină
eterosarcina care scade în timp, după care scade şi omosarcina. La prima
anulare a sarcinii totale eterosarcina şi omosarcina sunt egale (fig.
2.28,c).
a b c
Fig. 2.28 Variaţia în timp a sarcinii termoelectreţilor formaţi în câmpuri electrice:
a - slabe; b - puternice; c - medii.
Materialele dielectrice din care se fabrică termoelectreţii sunt:
cerezina, polimetilmetacrilatul (PMMA), polietilentereftalat (PET),
titanat de calciu (CaTiO3), titanat de bariu (BaTiO3) etc. Termoelectreţii
au o durată de viaţă de 1 - 2 ani şi sunt utilizaţi pentru construcţia
microfoanelor cu electret, traductoarelor de vibraţii şi a generatoarelor de
câmp electrostatic în electrometre şi doximetre.
Fotoelectreţii se obţin prin iluminare şi plasare în câmp electric a
dielectricului. Dacă energia cuantelor de lumină este suficientă pentru a
transfera electronii din banda de valenţă în cea de conducţie, atunci
electronii transferaţi se pot deplasa limitat (din poziţia 2 în 3, fig. 2.29),
______________________________________________________________________________
sub acţiunea câmpului electric aplicat simultan cu iluminarea, de unde

pot fi captaţi pe niveluri locale (3→4) introduse de impurităţi sau de
defecte de reţea. La anularea fluxului luminos şi a câmpului electric
sarcinile fixate creează polarizaţia remanentă a electretului, polarizaţie
care, la întuneric, se menţine un timp îndelungat. În timp, datorită
agitaţiei termice electronii pot reveni din 4 în 3 şi apoi se deplasează spre
poziţiile de echilibru sub acţiunea câmpului intern. Iluminarea distruge
instantaneu polarizaţia remanentă, favorizând trecerea electronilor de pe
nivelul local în banda de conducţie. Fotoelectreţii se fabrică din materiale
fotoconductoare (de exemplu sulfură de zinc ZnS) şi se folosesc pentru
înregistrarea imaginilor (este principiul xerografiei).
Radioelectreţii (pseudoelectreţii) se obţin prin iradierea cu raze 
a suprafeţei materialului plasat pe un electrod metalic pus la pământ (fig.
2.30). Electronii care formează radiaţiile  pătrund în material şi sunt
captaţi pe nivele locale (generate de defectele de reţea) în funcţie de
energia electronilor şi de structura dielectricului. Câmpul electric al
sarcinii negative fixate pe suprafaţa de sus a dielectricului va atrage
sarcinile pozitive din electrodul metalic care se vor fixa pe suprafaţa de
jos a electretului. Pentru fabricarea radioelectreţilor se poate utiliza sticlă
silicat cu conţinut mare de bor, iradiată cu un fascicol de electroni cu
energia de 2 MeV.
Radiaţii 
Fig. 2.29. Formarea fotoelectreţilor Fig. 2.30. Formarea radioelectreţilor
Triboelectreţii se produc prin frecare; după frecare suprafaţa

rămânând încărcată cu sarcină electrică. Sunt utilizaţi în construcţia
generatoarelor electrostatice de înaltă tensiune.
______________________________________________________________________________
2.3.6 Cristale lichide
Cristalele lichide sunt materiale organice care posedă simultan

proprietăţi ale lichidului izotrop (fluiditate, curgere, unirea picăturilor în
contact) şi proprietăţi ale cristalelor solide - ordine la distanţă a
particulelor constituente - ceea ce condiţionează anizotropia principalelor
proprietăţi fizice: conductivitatea electrică şi termică, polarizaţia,
magnetizaţia, proprietăţile optice şi cele elastice. Cristalele lichide sunt
formate din macromolecule alungite, alcătuite din două nuclee sau inele
benzenice legate printr-o grupare intermediară rigidă, la capete având
legate alte două grupări flexibile. Forma moleculelor este de elipsoid de
rotaţie alungit cu moment electric permanent destul de puternic şi cu
grupuri uşor polarizabile. Momentele electrice interacţionează între ele şi
determină o ordine spontană la distanţă, ca în cazul solidelor cristaline.
Starea de cristal lichid se manifestă într-un domeniu de
temperatură delimitat de două temperaturi de tranziţie (T1  T  T2):
temperatura de topire T1 care este temperatura maximă la care cristalul
este încă solid şi temperatura de limpezire T2 care este temperatura
minimă la care el devine lichid izotrop. În starea de cristal lichid
moleculele lungi se ordonează în diverse moduri. În funcţie de ordonare
există structuri nematice, smectice sau colesterice (fig. 2.31).
Fig. 2.31 Modelul ordonării moleculare: a - lichid izotrop; b - cristal lichid nematic;
c - cristal lichid smectic; d - cristal lichid colesteric
______________________________________________________________________________
În structura nematică (fig. 2.31,b) există o ordonare paralelă a

axelor lungi ale moleculelor, centrele de greutate fiind distribuite
aleatoriu. Fiecare moleculă se poate deplasa în toate cele trei direcţii ale
spaţiului şi se poate roti în jurul axei proprii. În cristalele lichide smectice
(fig. 2.31,c) moleculele se dispun în straturi în care se ordonează paralel
una faţă de alta. Ele se pot deplasa în două direcţii în plan, se pot roti în
jurul axei proprii, dar nu pot trece dintr-un strat în altul. În cristalele
lichide colesterice (fig. 2.31,d) moleculele se dispun în straturi paralele
între ele, direcţia de orientare a moleculelor modificându-se elicoidal de
la un strat la altul. Moleculele se pot mişca în plan, se pot roti în jurul
axei proprii dar pot şi trece dintr-un plan în altul, cu modificarea direcţiei.
Utilizări tehnice prezintă numai cristalele lichide nematice.
Proprietăţi dielectrice şi electrooptice ale cristalelor lichide
nematice (CLN). Moleculele cristalelor lichide nematice au moment
electric propriu, dar datorită faptului că structurile moleculare au centru
de simetrie, momentul electric al unităţii de volum este egal cu zero. Deci
CLN posedă numai polarizaţie temporară care se manifestă anizotrop.
Într-un sistem principal de coordonate, în care axa Oz coincide cu axa de
simetrie a structurii (fig. 2.32) matricea permitivităţii complexe relative
are forma:
 r ⊥ 0 0
 r  =  0  r ⊥ 0 

(2.79)
 0 0  r 
unde s-a notat cu  r permitivitatea
complexă relativă în lungul axei de
simetrie şi cu  r ⊥ aceeaşi mărime în
planul perpendicular pe această axă.
După semnul diferenţei părţilor
Fig. 2.32 Structură de cristal reale ale celor două permitivităţi cristalele
lichid nematic lichide se clasifică în:
- CLN cu anizotropie dielectrică pozitivă (ADP) la care
  =   −   este pozitiv;
r r r⊥
- CLN cu anizotropie dielectrică negativă (ADN) la care

 r =  r −  r ⊥ este negativ.
______________________________________________________________________________
Se poate arăta [6] că în prezenţa unui câmp electric de intensitate

E , aplicat ca în figura 2.32 potenţialul termodinamic al sistemului de
molecule F depinde de anizotropia prezentată de cristal:
 r   0
F = F0 + F −
2
 E  u ( r )
2
(2.80)
unde F0 este potenţialul termodinamic în starea de echilibru, F -
creşterea potenţialului termodinamic datorită agitaţiei termice şi ultimul
termen este datorat câmpului electric aplicat.
Pentru minimizarea expresiei (2.80) moleculele cristalelor cu
ADP (r  0) au tendinţa să se orienteze paralel cu câmpul electric
(produsul scalar  E  u ( r )  să fie maxim, ultimul termen din relaţie fiind
pozitiv) iar moleculele cristalelor cu ADN (r  0) au tendinţa să se
orienteze perpendicular pe câmp (  E  u ( r )  , anulându-se). Aceste
tendinţe de ordonare dielectrică în câmp sunt, uneori, contracarate de
existenţa curenţilor de conducţie (îndeosebi în curent continuu sau la
frecvenţe mici) sau de unele condiţii la limită (interacţiuni cu pereţii
dispozitivului în care este introdus cristalul lichid nematic).
Din punct de vedere optic, cristalele lichide nematice au bune
proprietăţi electrooptice. Ele posedă un elipsoid al indicilor de refracţie
de forma elipsoidului de rotaţie. Notând cu n indicele de refracţie în
lungul axei optice ( n = n3 ) şi cu n⊥ acelaşi indice în planul perpendicular
( n1 = n2 = n⊥ ) se defineşte birefringenţa CLN cu relaţia: n = n − n⊥ .
Birefringenţa acestor cristale lichide fiind pozitivă şi foarte puternică
determină efecte optice importante în straturi subţiri (micrometri până la
zeci de micrometri).
Câmpul electric de o anumită valoare aplicat unei structuri de
cristal lichid nematic modifică aranjamentul iniţial al acestuia (aşa cum s-
a explicat mai sus), deci modifică poziţia elipsoidului indicelui de
refracţie faţă de direcţia de propagare a fluxului luminos. În acest mod
apare o birefringenţă indusă de câmp care condiţionează efecte
electrooptice specifice. Tensiunea de prag necesară modificării structurii
CLN depinde de proprietăţile dielectrice şi elastice ale acestuia. Pentru un
cristal cu ADP cu directorul u ( r ) orientat perpendicular pe câmpul
electric E , expresia tensiunii de prag necesară trecerii la orientarea
______________________________________________________________________________
k11
u ( r )  E este: U p =  , iar pentru un cristal cu ADN cu
 0   r
directorul orientat paralel cu câmpul, tensiunea necesară pentru trecerea
k33
la orientarea u ( r ) ⊥ E este: U p =  , unde k11 şi k33 sunt
 0   r
constante elastice Franck.
Deci, printr-o comandă electrică se poate trece de la starea de
întuneric la lumină, de unde şi utilizarea CLN în dispozitive de afişaj
alfa-numerice sau analogice.
Familia cristalelor lichide nematice este foarte numeroasă şi
conţine: baze Schiff, azo-benzeni, stilbeni, clorostilbeni etc.
2.4 Conducţia electrică a materialelor electroizolante
Fenomenul de conducţie electrică, prezent în orice material

introdus în câmp electric, este foarte slab în materialele electroizolante.
Deşi, teoretic, izolanţii sunt materiale care sub tensiune continuă nu
conduc curentul electric, practic, orice izolant lasă să treacă un curent de
intensitate scăzută, numit curent de conducţie.
Din punct de vedere microscopic, curentul electric care străbate
un corp consistă în mişcarea ordonată, în raport cu corpul, a unor
purtători de sarcină. Densitatea microscopică a curentului electric, jm se
defineşte ca fiind convecţia acestor purtători, cu ajutorul relaţiei:
jm = m vm (2.81)
în care v m este viteza microscopică, în raport cu un referenţial inerţial
oarecare, a purtătorilor de sarcină, iar m este densitatea de volum a
sarcinii microscopice şi este dată de relaţia m = Nqm, unde qm este
sarcina unui purtător şi N este concentraţia numerică a acestora.
Densitatea macroscopică J a curentului electric se obţine prin
medierea relaţiei (2.81) în care vitezele particulelor libere trebuie
considerate în raport cu corpul:
J = mvmc = Nqmvmc , (2.82)
~
unde v mc este viteza microscopică locală - în raport cu corpul - mediată.
______________________________________________________________________________
Legea conducţiei electrice - pentru medii omogene, izotrope şi

neaccelerate - stabileşte expresia lui J în funcţie de intensitatea
câmpului electric E şi de conductivitatea  (sau de rezistivitatea  =
1/) a materialului:
1
J = E = E (2.83)

Fenomenul de conducţie prezintă caracteristici diferite în
izolatorii solizi, lichizi sau gazoşi, caracteristici ce vor fi prezentate în
continuare.
2.4.1 Conducţia electrică a solidelor electroizolante
În cristalele electroizolante structura benzilor de energie se

caracterizează prin lărgimea foarte mare a benzii interzise Fermi
(wi  3 eV) şi prin faptul că benzile permise sunt fie complet ocupate cu
electroni fie complet libere. În condiţii obişnuite de temperatură şi câmp
electric, pot efectua tranziţia din banda de valenţă în cea de conducţie
foarte puţini electroni (lăţimea benzii interzise fiind foarte mare) şi deci,
curentul electric datorat convecţiei lor este foarte slab.
Dacă cristalul izolant conţine impurităţi care introduc niveluri
adiţionale (acceptoare sau donoare) în banda interzisă Fermi, atunci,
alături de conducţia intrinsecă apare şi o conducţie extrinsecă prin
golurile din banda de valenţă şi electronii din banda de conducţie. Într-un
izolant bun concentraţia impurităţilor fiind extrem de mică şi conducţia
electronică extrinsecă este neînsemnată.
În câmpuri intense, E  105 … 106 V/m conductivitatea electrică
datorată conducţiei electronice creşte foarte repede cu E, tinzând către
infinit în momentul străpungerii materialului (E  108 V/m) – figura 2.33.
Alături de conducţia electronică, în cristalele izolante apare o
conducţie ionică - realizată prin convecţia ionilor proprii (în cristalele
ionice) sau de impuritate - conductivitatea ionică ion fiind constantă în
raport cu E până în apropierea străpungerii.
______________________________________________________________________________
În câmpurile
electrice uzuale
E105 … 106 V/m
conducţia electronică
este foarte slabă şi
predomină conducţia
ionică (fig. 2.33), iar
conductivitatea totală t
nu depinde practic de
intensitatea câmpului
electric, acest domeniu
fiind numit intervalul lui
Fig. 2.33 Variaţia conductivităţii electrice a unui cristal Ohm. În domeniul al
izolant cu intensitatea câmpului electric. doilea, numit intervalul
lui Pool, conductivitatea
totală depinde sensibil de câmp. Ultimul domeniu este intervalul de
străpungere.
2.4.1.1 Conducţia ionică a cristalelor electroizolante
Conducţia ionică se poate realiza prin convecţia ionilor

interstiţiali proprii - produşi prin defecte Frenkel, - prin convecţia
“nodurilor” vacante - produse prin defecte Frenkel sau Schottky, - sau
prin convecţia ionilor de impuritate din noduri sau interstiţii. Se
consideră mai întâi conducţia ionică datorată convecţiei ionilor
interstiţiali produşi prin defecte de tip Frenkel (§ 1.2.3).
Conform celor stabilite în § 1.2.4, relaţia (1.22), conductivitatea
ionică are expresia:
 ion
 = N F q m M ion , (2.84)
unde qm este sarcina ionului, NF - numărul de ioni interstiţiali din unitatea
de volum, dat de expresia (1.11):

N F  NN  exp − wdF / 2 kT ,  (2.85)

N, N fiind numerele - din unitatea de volum - ale nodurilor, respectiv
interstiţiilor reţelei cristaline, wdF - energia necesară pentru crearea unui
defect Frenkel şi Mion - mobilitatea ionului, a cărei expresie este conform
relaţiei (1.20):
______________________________________________________________________________
fa 2 q m
M ion =
6kT

exp − wb / kT ,  (2.86)
în care f este frecvenţa de oscilaţie proprie a ionului în interstiţiu, a -
constanta reţelei cristaline şi wb - înălţimea barierei de energie potenţială
pe care trebuie să o escaladeze ionul la trecerea dintr-un interstiţiu în
altul.
Dacă se introduc expresiile (2.85) şi (2.86) în (2.84) se obţine:
 ion
 = Cion 
 exp − wion / kT , (2.87)
unde s-au folosit notaţiile: Cion 
 = NN  fa 2 q m2 / 6kT 
şi
wion = wb + wdF / 2.
Cum conducţia ionică se realizează prin convecţia mai multor
specii de ioni, expresia conductivităţii totale de tip ionic este:

 ion =  Cr exp − wr / kT ,
r
 (2.88)
în care Cr şi wr au semnificaţii analoage cu Cion şi wion, dat fiind faptul

că şi pentru conductivităţile ionice datorate convecţiei altor specii de ioni
se obţin expresii de forma (2.87). Este de subliniat faptul că mărimile Cr
cresc odată cu concentraţiile numerice ale ionilor, deci ale defectelor
reţelei cristaline. Aceste expresii sunt valabile atâta timp cât rămâne
valabilă aproximaţia cu care s-a stabilit expresia mobilităţii - (1.20) - şi
anume: argumentul funcţiilor hiperbolice sh[] şi ch[] este mult mai
aq m E
mic decât 1 (  = « 1) şi se poate considera sh[]   şi ch[]  1.
2 kT
Se constată că până la valori ale câmpului electric de 108 V/m argumentul
funcţiilor hiperbolice rămâne încă mic:   0,2 pentru a = 10-10 m -
ordinul de mărime, rezultat din experienţă al parametrului reţelei
cristaline -, qm = q0 = 1,610-19 C – sarcina ionului luată egală cu cea a
electronului -, E = 108 V/m – intensitatea mpului electric la străpungere,
k = 1,3810-23 J/K – constanta lui Boltzman şi T = 300 K - temperatura
camerei.
2.4.1.2 Conducţia electronică a cristalelor electroizolante
Spre deosebire de conducţia ionică, cea electronică trebuie

studiată separat pentru câmpurile electrice uzuale (intervalul lui Ohm) şi
pentru cele intense (intervalul lui Pool).
______________________________________________________________________________
1. În câmpuri electrice uzuale (E  105 … 106 V/m) conducţia

electronică se realizează,
la fel ca şi în cazul
semiconductorilor, prin
convecţia electronilor
promovaţi în banda de
conducţie din banda de
valenţă sau de pe
nivelurile donoare - care
determină şi niveluri
acceptoare (fig. 2.34) - şi
prin convecţia golurilor
Fig. 2.34 Structura energetică a unui cristal din banda de valenţă.
izolant impurificat. Conductivitatea
electronică este suma
conductivităţii intrinseci i, a celei extrinseci prin electroni e şi prin
goluri g. Înlocuind i, e şi g cu expresiile stabilite în cadrul fizicii
cuantice, se obţine:
 el =  i +  e +  g =
 
(2.89)
= Ci exp− wi / 2 kT  + Ce exp − we / 2 kT  + C g exp − w g / 2 kT
în care Ci, Ce, Cg sunt nişte constante ce nu depind practic de temperatură
- la temperaturile uzuale - şi nici de intensitatea câmpului electric, iar wi,
we, wg au semnificaţia din figura 2.34. Cum lăţimea benzii interzise
Fermi este mare (wi  3eV) iar produsul kT, la aceste temperaturi, are
valori mult mai mici (kT  10-1 … 10-2 eV), conductivitatea intrinsecă i
are valori foarte mici (practic este neglijabilă). Constantele Ce şi Cg fiind
proporţionale cu numărul nivelurilor donoare, respectiv acceptoare, deci
cu concentraţia impurităţilor, rezultă că în materialele suficient de pure e
şi g sunt şi ele foarte mici, deci şi conductivitatea totală el este foarte
mică. În intervalul lui Ohm conductivitatea electronică este asigurată de
impurităţile din izolanţi şi nu depinde (practic ) de intensitatea câmpului
electric.
2. În câmpurile electrice intense (105 … 106 E  108 V/m)
conducţia electrică este, în mod esenţial, determinată de electronii din
banda de conducţie puternic acceleraţi de câmpul electric. Electronii sunt
promovaţi în banda de conducţie, în principal, de pe nivelurile de energie
______________________________________________________________________________
introduse de impurităţi sau de alte defecte de reţea în banda interzisă

Fermi, dar şi din banda de valenţă prin efect tunel. De asemenea, ei mai
pot fi injectaţi de electrozi sau pot fi produşi prin efecte externe, ca
iradierile cosmice.
În ceea ce priveşte modul în care electronii transferă reţelei
cristaline, adică particulelor din noduri (atomi, ioni sau molecule),
energia preluată de la câmpul electric au fost elaborate mai multe teorii
(Fröhlich, von Hippel, Callen etc). O teorie simplă este cea a avalanşelor
de electroni - prezentată în continuare.
În această teorie se consideră că un electron din banda de
conducţie, cu masa m0 şi sarcina q0 şi care parcurge sub acţiunea forţei
F = q 0 E , datorată câmpului electric de intensitate E , o distanţă x,
acumulează o energie Wa = q0Ex. Prin ciocniri, electronul cedează
particulelor din noduri energie (producând încălzirea materialului) dacă
energia sa este cel puţin egală cu energia unui fonon (hff  1/30 eV - unde
~
ff este frecvenţa de oscilaţie proprie a fononului). Fie  drumul liber
mijlociu, adică distanţa medie parcursă de electron între două ciocniri
~ ~
succesive. Pe distanţa  electronul primeşte energia Wa=q0E  şi dacă
aceasta este mai mare decât hff atunci, după ciocnire, electronul rămâne
~
cu un rest de energie: Wr = q0E  - hff.
Continuându-şi mişcarea, electronul va acumula o nouă cantitate
~
de energie Wa, având la următoarea ciocnire o energie Wr + q0E  iar
~
după ciocnire rămâne cu o energie: Wr + q0E  - hff = 2Wr. Prin efect
cumulativ, la un moment dat energia electronului este suficient de mare
pentru a produce ionizarea particulei, deci, smulgerea unui electron.
Printr-un proces ca cel descris mai sus cei doi electroni vor smulge
fiecare câte un electron, producându-se o avalanşă de electroni ce poate
provoca străpungerea materialului. Formarea avalanşelor este strâns
legată de mărimea câmpului electric, ceea ce explică variaţia rapidă a
conductivităţii electronice el cu intensitatea câmpului electric în zona lui
Pool.
Conductivitatea totală a unui cristal izolant în câmpuri electrice
uzuale (slabe şi medii, E  105 … 106 V/m) este:
 w   w   w   w 
 =  el +  ion = Ci exp − i  + Ce exp − e  + Cg exp − g  =  Cr exp − r  ; (2.90)
 2kT   2kT   2kT  r  2kT 
______________________________________________________________________________
în care constantele Ci, Ce, Cg şi Cr nu depind, practic, de temperatură şi

câmpul electric când acestea au valori uzuale. Relaţia (2.85) arată că, spre
deosebire de metale, la cristalele izolante conductivitatea electrică creşte
(sensibil) cu temperatura. De asemenea, ea creşte cu procentul de
impurităţi - cea mai importantă fiind umiditatea - de unde necesitatea
utilizării unor materiale curate şi cât mai pure şi, la nevoie, impregnate şi
lăcuite pentru a le împiedica să absoarbă umezeală.
Experienţa arată că şi conductivitatea solidelor izolante amorfe
variază cu temperatura - la temperaturi şi câmpuri electrice uzuale - după
funcţiuni de forma (2.90) de mai sus (vezi şi § 2.4.2 de mai jos). Deci,
conductivitatea oricărui izolant solid creşte exponenţial cu temperatura.
2.4.2 Conducţia electrică a lichidelor electroizolante
Conducţia electrică a lichidelor electroizolante depinde de tipul

moleculelor (polare sau nepolare) şi de gradul de puritate.
În cazul lichidelor nepolare, purtătorii de sarcină ce realizează
conducţia electrică sunt ionii (pozitivi şi negativi) rezultaţi din disocierea
moleculelor de impurităţi (pe care le conţin, practic, întotdeauna
lichidele, indiferent de stadiul lor de purificare).
La lichidele polare, conducţia electrică este asigurată atât de ionii
de impuritate cât şi de ionii proprii rezultaţi din disocierea, sub acţiunea
câmpului electric, a moleculelor polare.
Spre deosebire de gaze, unde mişcarea moleculelor este total
dezordonată, la lichide, moleculele oscilează în jurul unor poziţii de
echilibru cu o frecvenţă f = 1012 … 1013 Hz. Durata de timp medie de
trecere dintr-un punct de echilibru în altul se numeşte durată de relaxare,
. Trecerea, dintr-o astfel de poziţie metastabilă în alta se face prin
escaladarea unei bariere de energie potenţială de înălţime U, dependentă
de natura lichidului, cu o probabilitate, în unitatea de timp, de forma:
f
Pe = exp − U / kT  , în care se poate considera că T şi U nu variază
6
cu timpul.
Probabilitatea de escaladare în intervalul elementar de timp dt are
f
expresia: Pe dt = exp − U / kT dt iar în intervalul t  (0, +)
6
______________________________________________________________________________
 +
f f
este: 
0
6
exp − U / kT dt = ( +  ) exp − U / kT  . Dacă  este chiar
6
durata de relaxare, în intervalul t(0, +) escaladarea barierei este un
eveniment sigur şi, trecând la limită pentru →0 se obţine
f
relaţia:  exp − U / kT  = 1 , de unde rezultă:
6
6
 = exp  U / kT  (2.91)
f
Relaţia (2.91) arată că durata de relaxare scade cu creşterea
temperaturii şi, în concordanţă cu datele experimentale, mobilitatea
ionului creşte cu temperatura.
Se pot utiliza relaţiile stabilite în § 1.2.4 pentru constanta de
difuziune D şi mobilitatea ionului M:
fa 2 a2 Dqm a 2 qm
D= exp− U / kT  = şi M = = (2.92)
6  kT  kT
unde wb = U iar a este distanţa medie dintre molecule (egală
aproximativ cu diametrul unei molecule). Introducând expresia
mobilităţii din (2.87) în relaţia generală  = N qm M, unde N este
concentraţia numerică a ionilor, rezultă următoarea expresie a
conductivităţii lichidelor izolante:
Na 2 qm2 Na 2 fqm2
l = = exp  − U / kT  = Cl exp  − U / kT  , (2.93)
 kT 6kT
Na 2 fq m2
unde s-a notat Cl = , considerând variaţia ei cu temperatura o
6kT
constantă. Relaţia (2.93) arată că expresia conductivităţii unui lichid
izolant are aceeaşi formă cu aceea a unui cristal izolant, deci şi l creşte
exponenţial cu temperatura şi direct proporţional cu concentraţia ionilor
proprii sau de impuritate.
În lichidele nepolare, conducţia electrică se datorează numai
convecţiei ionilor de impuritate şi are valori foarte mici, deci izolanţii
nepolari puri au bune proprietăţi izolante. Uleiul de transformator, care
este un lichid nepolar, are rezistivitatea de 21010 m nepurificat, de
51012 m după purificare şi de 1016 m când este foarte pur. Deci, se
obţine o remarcabilă îmbunătăţire a calităţilor sale printr-o purificare cât
mai înaintată.
______________________________________________________________________________
În câmpuri electrice intense

(E  Ec - fig. 2.35) conductivitatea
lichidelor izolante creşte cu
creşterea intensităţii câmpului
electric. Caracteristica I = f(E),
reprezentată în figura 2.35, arată
că, în cazul lichidelor foarte pure şi
pentru un anumit domeniu de
variaţie a câmpului, apare un prag
asemănător celui din cazul gazelor
Fig. 2.35 Caracteristica I=f(E) la (vezi fig. 2.36).
lichidele electroizolante.
Aşa cum s-a menţionat în
§ 1.2.1 solidele amorfe au comportări analoage cu ale lichidelor, putând
fi considerate ca lichide suprarăcite; de aceea expresia (2.93) poate fi
folosită, cu aproximaţie, şi pentru conductivitatea solidelor amorfe.
Evident, mărimile de material U, f şi  au valori mult diferite; de
exemplu, la temperatura camerei,   10-11 … 10-12 s la lichide şi   zeci,
sute de ani la solidele amorfe. De asemenea, se constată forma
asemănătoare a expresiei conductivităţii unui cristal izolant (2.90) şi a
unui solid amorf (2.93).
2.4.3 Conducţia electrică a gazelor
Conducţia electrică a gazelor se datorează atât ionilor obţinuţi

prin ionizarea (datorită ciocnirii moleculelor, iradierii gazului cu câmpuri
electromagnetice sau cu particule) moleculelor gazului, care sunt, în
general, neutre cât şi electronilor emişi de electrozi. O parte dintre
purtătorii de sarcină - pozitivi şi negativi - se recombină între ei; acest
proces de recombinare, împreună cu acela de antrenare a purtătorilor de
sarcină de către însuşi curentul electric, duce la scăderea concentraţiei
purtătorilor de sarcină. În regim staţionar numărul purtătorilor rezultaţi
din ionizări este egal cu numărul purtătorilor care se recombină sau sunt
antrenaţi în curentul electric.
Procesul de conducţie în gaze trebuie studiat în funcţie de
intensitatea câmpului electric, aşa cum rezultă şi din caracteristica J =
f(E) reprezentată în fig. 2.36.
______________________________________________________________________________
1. În câmpuri electrice slabe

(porţiunea OA a curbei) ciocnirile
dintre particule sunt foarte rare,
sursa purtătorilor de sarcină
constituind-o doar agenţii de
ionizare externi. Deoarece încetarea
acţiunii agenţilor externi conduce la
dispariţia purtătorilor de sarcină din
gaz şi, deci, a curentului electric de
Ec Es
conducţie, se spune că, în acest caz,
Fig. 2.36 Caracteristica J = f(E) la gazele se produce o descărcare
electroizolante
neautonomă sau întreţinută.
Dispariţia purtătorilor de sarcină se face prin recombinare, procesul de
antrenare a lor de către curentul electric fiind foarte slab, neglijabil în
raport cu cel de recombinare. Se poate admite că numerele purtătorilor de
sarcină pozitivi N + şi negativi N − care dispar în unitatea de timp din
unitatea de volum prin recombinări sunt proporţionale cu concentraţiile
numerice N+ şi N- ale purtătorilor:
N + = N − = CN + N − = CN 2 , (2.94)
unde N = N+ = N-, deoarece gazul este neutru din punct de vedere
macroscopic şi C este o constantă de proporţionalitate. Notând cu N + şi
N − numerele ionilor pozitivi, respectiv negativi produşi în unitatea de
timp şi de volum, pentru regimul staţionar se obţine: N + = N + = CN2
şi N − = N − = CN2, deci N + = N − = N  . Înlocuind în expresia
generală a conductivităţii  = N + qmM+ + N − qmM− , unde qm sunt
sarcinile ionilor şi M+, M- mobilităţile acestora, se obţine:
 = qm ( M + + M − )  N  / C (2.95)
Cum mărimile M şi N  nu sunt influenţate de intensitatea câmpului
electric în câmpurile electrice slabe, rezultă că  este constant şi, în acest
caz, este practic satisfăcută legea lui Ohm, dependenţa J = f(E) fiind
liniară pentru valori ale câmpului inferioare câmpului critic Ec.
2. În câmpuri electrice intense (porţiunea AB a curbei) purtătorii
de sarcină sunt puternic acceleraţi de către câmpul electric şi efectul de
recombinare este neglijabil în raport cu cel de antrenare a purtătorilor de
______________________________________________________________________________
sarcină (toţi purtătorii produşi la un electrod dispar, în unitatea de timp, la

celălalt electrod, deci parcurg distanţa d dintre cei doi electrozi).
Densitatea curentului de conducţie se datorează convecţiei
purtătorilor care dispar prin antrenare:
J = ( N + +  N − ) qm v = ( N + +  N − ) qm d = 2 N qm d (2.96)
Din relaţia (2.96) rezultă că J nu depinde, practic, de E, deci s-a atins o
valoare de saturaţie a densităţii de curent (J este constant). Valorile
câmpului electric, între Ec şi Es, nu sunt suficiente pentru a produce
ionizări ale moleculelor gazului, deci, şi în acest interval, descărcarea este
neautonomă (întreţinută).
3. În câmpuri electrice foarte intense (porţiunea BC din curbă)
purtătorii de sarcină capătă o energie suficientă pentru ca prin ciocnire cu
moleculele gazului să le ionizeze şi să determine formarea de avalanşe de
purtători de sarcină. Acest proces de ionizare fiind mult mai important
decât cel determinat de factorii externi (contribuţia acestora fiind
neglijabilă în raport cu cea a câmpului electric), se spune că are loc o
descărcare electrică autonomă sau neîntreţinută, deoarece se produce şi
fără aport de energie din exterior. Formarea avalanşei determină o
creştere rapidă a densităţii de curent cu intensitatea câmpului electric
(pentru E  Es ) şi, în final, o străpungere a gazului.
2.5 Străpungerea materialelor electroizolante
Aşa cum s-a văzut din studiul conducţiei electrice, la depăşirea

unei anumite valori a intensităţii câmpului electric, densitatea curentului
electric creşte rapid cu câmpul şi are loc străpungerea izolantului.
Fenomenul de străpungere se produce dacă tensiunea aplicată depăşeşte
valoarea numită de străpungere, Ustr respectiv dacă intensitatea câmpului
electric este, cel puţin, egală cu rigiditatea dielectrică, Estr (vezi § 2.2).
În practică, Estr nu se poate determina ca mărime intrinsecă de
material pentru că străpungerea electrică este un fenomen complex ce
depinde de foarte mulţi factori. Condiţiile ideale în care s-ar putea
determina o rigiditate dielectrică intrinsecă sunt: câmp uniform în
material, curent alternativ de frecvenţă industrială (ca să nu apară sarcini
spaţiale şi fenomene de inerţie, de care ar trebui ţinut seama la frecvenţe
mari), dimensiuni ale condensatorului potrivite pentru ca numărul
______________________________________________________________________________
purtătorilor de sarcină între electrozi să nu fie prea mic, ceea ce ar limita

curentul de străpungere, temperatură constantă în timpul încercării şi
destul de scăzută ca să nu modifice proprietăţile dielectricului.
Cum în practică condiţiile ideale nu sunt niciodată îndeplinite, se
determină rigiditatea în anumite condiţii prevăzute de standarde,
obţinându-se o rigiditate dielectrică tehnică, care nu este o mărime
intrinsecă de material, dar poate servi la compararea între ele a diferitelor
materiale şi la verificarea valorii impuse de standard pentru rigiditatea
dielectrică.
Factorii care influenţează valoarea rigidităţii dielectrice sunt
numeroşi şi pot fi grupaţi în funcţie de diverse elemente determinante,
astfel:
a. de material: omogenitatea şi grosimea materialului, eforturile
interioare, prezenţa incluziunilor gazoase, a umezelii şi a altor impurităţi;
b. de tensiunea de încercare: frecvenţa, forma curbei de variaţie în
timp, durata de aplicare şi neuniformitatea câmpului electric;
c. de mediul în care se face încercarea: temperatura, presiunea,
umiditatea, proprietăţile electrice şi termice ale mediului ambiant;
d. de electrozii de încercare: natura, dimensiunile şi
conductivitatea termică a electrozilor.
2.5.1 Străpungerea gazelor electroizolante
După cum s-a văzut în § 2.4.3, în câmpuri electrice foarte intense,

purtătorii de sarcină liberi (electroni şi ioni) sunt puternic acceleraţi de
câmpul electric; energia acumulată de ei este suficientă pentru a ioniza
moleculele gazului şi să se producă avalanşe de electroni, deci să se
străpungă gazul. Datorită faptului că drumul liber mijlociu al purtătorilor
de sarcină este mare în gaze, energia acumulată între două ciocniri
succesive este mare şi, deci, rigiditatea dielectrică a gazelor, la presiune
normală, nu este prea ridicată (pentru aer la presiune normală Est = 3,2
MV/m).
Conform teoriei lui Townsend, elaborată pentru cazul câmpurilor
electrice uniforme, tensiunea de străpungere se poate calcula cu relaţia:
______________________________________________________________________________
Apd , (2.97)
U str =
 Bpd 
ln  
 ln (1 + 1/  ) 
unde p este presiunea gazului, d - distanţa dintre electrozi, A, B -
constante de material şi  - al doilea coeficient de ionizare al lui
Townsend, egal cu numărul de electroni emişi de catod în unitatea de
timp, pe unitatea de suprafaţă.
Relaţia lui Townsend este bine verificată experimental, pentru
valori ale produsului pd  200 torrcm; curbele lui Pachen (fig. 2.37),
ridicate experimental, indică acest lucru.
Fig. 2.37 Curbele lui Pachen Fig. 2.38 Dependenţa de frecvenţă a

rigidităţii aerului
Există o valoare a produsului notată cu (pd)min la care Ustr şi, deci
şi Estr, au valori minime. La distanţa d între electrozi constantă, prin
creşterea presiunii gazului peste pmin creşte rigiditatea dielectrică deoarece
se micşorează drumul liber mijlociu. La scăderea presiunii sub pmin, de
asemenea, Estr creşte datorită micşorării probabilităţii de ciocnire a
purtătorilor de sarcină, acceleraţi de câmp, cu moleculele gazului.
Această proprietate este utilizată în tehnică unde sunt folosite gaze sub
presiune ca dielectrici ai condensatoarelor şi ca izolanţi în construcţia
cablurilor electrice sau sunt folosite gaze la presiuni foarte joase în
construcţia întrerupătoarelor cu vid.
Din curbele lui Pachen se observă că există o tensiune minimă
sub care străpungerea în câmp uniform nu mai este posibilă, indiferent de
presiunea gazului şi distanţa dintre electrozi. Această tensiune este,
______________________________________________________________________________
pentru majoritatea gazelor, cuprinsă între 280 şi 420 V (pentru aer este
aproximativ 350V).
Rigiditatea gazelor în câmp uniform variază şi cu frecvenţa. În
figura 2.38 este reprezentată această dependenţă pentru aer (Estr0 este
rigiditatea determinată în câmp electric continuu). Pentru frecvenţe
f  104 Hz se constată că raportul k = Estr / Estr0 are valoarea 1, deci
frecvenţa nu influenţează rigiditatea dielectrică. Pentru 104  f  5106 Hz,
k scade (deci şi Estr) cu creşterea frecvenţei datorită acumulării de sarcină
electrică de volum în gaz, acumulare datorată vitezelor diferite ale ionilor
pozitivi şi ale electronilor. Pentru frecvenţe f  5106 Hz rigiditatea creşte
deoarece durata procesului de ionizare prin ciocnire (de ordinul a 10-7 …
10-8 s) devine comparabilă cu semiperioada câmpului electric alternativ,
electronii trebuind să fie acceleraţi într-un câmp mai intens pentru a primi
(într-un timp mai scurt) energia necesară ionizării gazului.
În cazul câmpurilor neuniforme, înainte de producerea
străpungerii aerului, apare fenomenul corona. Acesta constă într-o
descărcare incompletă, concentrată într-o zonă îngustă în jurul
electrozilor, care sunt înconjuraţi de o coroană luminoasă.
Fenomenul de conturnare, care este tot o străpungere incompletă
în câmpuri neuniforme, constă în apariţia unei descărcări pe suprafaţa
unui izolant solid supus încercării de străpungere. Apariţia conturnării
este determinată atât de forma liniilor câmpului electric condiţionată de
configuraţia electrozilor şi a dielectricului cât şi de frecvenţa câmpului
electric, de starea suprafeţei dielectricului, de presiunea aerului etc.
Străpungerea gazelor este influenţată şi de alţi factori ca: distanţa
dintre electrozi (Estr scade cu creşterea distanţei), temperatura (Estr scade
la creşterea temperaturii), umiditatea - care prezintă influenţă numai în
câmpuri neuniforme - (Estr creşte cu umiditatea) etc.
2.5.2 Străpungerea lichidelor electroizolante
Fenomenul de străpungere al lichidelor este mai complex decât

cel al gazelor. Există mai multe modele şi teorii privind explicarea lui dar
nici una nu poate lămuri, complet, fenomenele ce au loc în timpul
desfăşurării acestui proces complex.
______________________________________________________________________________
1.Teoria ionizării, elaborată de Peek, reprezintă o extindere a

teoriei lui Townsend la lichide. Cum, în acest caz, moleculele sunt mult
mai apropiate decât la gaze şi, deci, drumul liber mijlociu al purtătorilor
~
de sarcină  are o valoare mai mică, pentru a atinge energia necesară
ionizării, pe un parcurs mai scurt, trebuie ca intensitatea câmpului electric
Estr să fie mai mare. Rigiditatea dielectrică a lichidelor este într-adevăr cu
un ordin de mărime mai mare decât la gaze (zeci de MV/m). Valorile
calculate cu relaţia lui Peek sunt însă mult superioare celor determinate
experimental.
2. Teoria străpungerii pur electrice consideră că în procesul de
străpungere sunt determinanţi electronii emişi de electrozi sub acţiunea
câmpului electric.
3. Teoria străpungerii termice consideră că un curent electric de
mică intensitate, stabilit în lichid, conduce la încălzirea lichidului.
Datorită încălzirii apar bule de vapori care se dispun - sub acţiunea
forţelor câmpului electric - de-a lungul liniilor de câmp, formând punţi
gazoase între electrozi. Prin ionizări, apar în primele faze descărcări
electrice în aceste punţi gazoase care, apoi, se extind în tot lichidul.
4. Teoriile fenomenologice propun unele dependenţe ale rigidităţii
dielectrice de anumiţi parametri fizici ai lichidelor electroizolante
(densitatea masică, tensiunea superficială, presiunea hidrostatică, raza
medie a moleculelor de lichid şi permitivitatea). Dependenţele au fost
stabilite experimental şi stau la baza unor teorii fenomenologice ce
explică străpungerea lichidelor.
Ca şi în cazul gazelor rigiditatea dielectrică a lichidelor este
influenţată de numeroşi factori:
-impurităţile, atât cele solubile cât şi cele insolubile, duc la
scăderea rigidităţii prin creşterea numărului de purtători de sarcină (în
cazul celor solubile) sau prin formarea de punţi de legătură între electrozi
(în cazul celor polare). Impuritatea cea mai frecventă şi mai periculoasă
este apa sau scamele care absorb apă;
-frecvenţa. Rigiditatea creşte cu creşterea frecvenţei şi prezintă un
maxim la o frecvenţă de câteva sute de Hz. Pentru valori mai mari ale
frecvenţei, rigiditatea scade deoarece cresc pierderile de energie activă în
lichid şi devine preponderentă străpungerea termică;
______________________________________________________________________________
- distanţa dintre electrozi. La creşterea distanţei rigiditatea scade

deoarece numărul de ciocniri ionizante ale purtătorilor de sarcină este
mai mare;
- presiunea. Rigiditatea dielectrică a lichidelor creşte la creşterea
presiunii deoarece se micşorează volumul bulelor de gaz din lichid.
2.5.3 Străpungerea solidelor electroizolante
În cazul dielectricilor solizi, fenomenul de străpungere este mult

mai complex decât la gaze sau lichide şi nu este complet elucidat. În
funcţie de factorii predominanţi în procesul de străpungere se disting mai
multe tipuri de străpungere: pur electrică, termică, electromecanică,
electrochimică, prin descărcări parţiale etc.
Străpungerea pur electrică se datorează exclusiv acţiunii
câmpului electric asupra materialului. Distrugerea e de natură mecanică,
urmele lăsate în material fiind canale fine (cu diametrul de  10-2 mm)
încercuite, concentric, de crăpături. Această străpungere apare la creşterea
rapidă a tensiunii aplicate, la temperaturi reduse, la materiale de grosime
mică, este favorizată de un câmp neuniform, durata procesului este
redusă şi rigiditatea dielectrică este, practic, independentă de temperatură.
Poate fi străpungere intrinsecă sau străpungere în avalanşă.
Străpungerea intrinsecă se datorează acţiunii pe care o au
electronii din banda de conducţie, puternic acceleraţi de câmpul electric,
asupra reţelei cristaline. Se produce în 10-7 … 10-8 s, este independentă de
forma tensiunii aplicate şi nu depinde de dimensiunile probei, de forma,
natura şi distanţa dintre electrozi.
Străpungerea în avalanşă se datorează formării avalanşelor de
electroni aşa cum s-a descris în § 2.4.1.2 şi depinde de dimensiunile
probei (distanţa dintre electrozi) iar durata procesului este mai mare decât
la cea intrinsecă.
Străpungerea termică apare la temperaturi mai ridicate şi este
puternic dependentă de temperatură. Distrugerea materialului se produce
prin ardere, curentul intens care îl străbate formând un canal prin material
datorită carbonizării acestuia. Urmele lăsate de acest tip de străpungere
sunt canale late, neregulate; străpungerea este favorizată de un câmp
uniform şi de o temperatură ridicată a materialului şi procesul se produce
______________________________________________________________________________
mai lent. Se cunosc mai multe teorii privind străpungerea termică [14,
18], pornind de la diverse modele: modelul canalului electroconductor în
câmpuri constante (modelul lui Wagner), teoria elementară a lui Fock,
modelul străpungerii electrotermice în câmpuri armonice, modelul
străpungerii electrotermice de impuls etc
Iniţial, teoria străpungerii termice a fost elaborată de
K.W. Wagner care în modelul său a considerat că în dielectricul de tip
placă dispus între electrozi plani paraleli există canale cilindrice care, din
cauza neomogenităţilor se încălzesc mai mult decât restul materialului.
Cum funcţionarea materialului sub o anumită tensiune implică egalitatea
căldurii produse cu cea disipată în unitatea de timp, în ipoteza că
disiparea se face exclusiv prin suprafaţa laterală a canalului, Wagner
deduce pentru tensiunea de străpungere termică expresia:

U str =   e − / 2 t ,
0
(2.98)
s   0  e
unde  este grosimea materialului,  - conductivitatea termică, t0 -
temperatura mediului ambiant, s - secţiunea canalului, , 0 - constante de
material şi e - baza logaritmilor naturali.
Experienţa arată, însă, că tensiunea de străpungere nu este
proporţională cu grosimea materialului, aşa cum reiese din formula
(2.98), iar teoria a fost modificată de V.A.Fock şi simplificată de M.I.
Mantrov. În această teorie simplificată se consideră un dielectric de
grosime 2h plasat între doi electrozi placă cărora li se aplică o tensiune
continuă U (fig. 2.39) şi în acesta un canal de secţiune unitate (s = 1) în
care se dezvoltă într-o secundă o cantitate de căldură Q (exprimată în
W/cm2):
U2 U 2
Q = 0,24 = 0,24 = 0,24 2hE 2 , (2.99)
R 2h / s
unde R este rezistenţa canalului,  - conductivitatea electrică şi E -
intensitatea câmpului electric aplicat.
______________________________________________________________________________
Fig. 2.39 Explicarea ipotezelor lui Fig. 2.40 Bilanţul termic în cazul străpun-
V.A. Fock gerii termice conform teoriei lui V. A. Fock
Se consideră, de asemenea, că disiparea căldurii se face pe la

electrozi (ipoteză cu totul verosimilă având în vedere conductivitatea
termică mult mai redusă a dielectricului faţă de cea a electrozilor
metalici) şi că orice tub de forţă dintre cei doi electrozi reprezintă un
canal în care se dezvoltă o cantitate de căldură Q. Notând cu tm -
temperatura maximă a materialului, la mijlocul său, cu ta - temperatura
mediului ambiant şi cu ts - temperatura electrozilor, căldura disipată într-
o secundă prin unitatea de suprafaţă a electrozilor, este:
Q= 2c(ts - ta), (2100)
unde cu c s-a notat coeficientul de transmisie a căldurii de la electrozi
către mediul înconjurător, în cal/cm2s0C. La echilibru Q = Q:
0, 24 hE 2 = c ( ts − ta ) 0, 24 hE 2 = c ( ts − ta ) (2.101)
Conductivitatea dielectricului este de forma  = C exp[-W/kT] şi
se poate scrie sub forma simplificată  = 0et ( fiind o constantă
de material) dacă se ţine cont de dezvoltarea în serie:
1 1 1 1 1
= = − 2 t + t 2 −... , din care se reţin primii doi
T 273 + t 273 273 2733
termeni (termenul în t2 şi următorii fiind neglijabili în domeniul
temperaturilor obişnuite în exploatare ale izolanţilor - 80 …100 0C).
Cum în cazul considerat t = tm - ta, rezultă:
 ( tm − ta )
0 , 24h 0 e E 2 = c ( t s − ta ) (2.102)
Ecuaţia (2.102) conţine două necunoscute tm şi ts dintre care una
(ts) nu interesează. Pentru eliminarea ei se scrie conservarea fluxului de
______________________________________________________________________________
căldură care străbate canalul considerat, de la mijloc până la unul din

electrozi:
tm − ts
= c(t s − t a ), (2.103)
Rt
unde Rt este rezistenţa termică a canalului pe lungimea h: Rt =h/s=h/,
 fiind conductivitatea termică a materialului şi s = 1.
Din (2.103) rezultă:
 (t m − t a )
t s − ta = (2.104)
ch + 
Ţinând cont de relaţia (2.104), ecuaţia (2.102) devine:
c ( t m −ta )
0,24hE 2 0 e (t m − ta )
= (2.105)
ch + 
Dacă se reprezintă grafic cei doi termeni ai acestei egalităţi în
funcţie de tm se obţine diagrama din figura 2.40. Căldurile produse Q1, Q2,
Q3 sunt reprezentate pentru diverse valori ale tensiunii aplicate U1, U2, U3
şi variază exponenţial cu tm. Căldura disipată Q variază liniar cu tm, deci
este o dreaptă care taie axa absciselor în ta.
Dacă dielectricului i se aplică tensiunea U3 curba Q3 nu taie
dreapta căldurii disipate Q şi, deci, căldura produsă este totdeauna mai
mare decât cea disipată, materialul se va încălzi nelimitat şi se va distruge
termic. Dielectricul considerat nu se poate utiliza în aceste condiţii la
tensiunea U3.
Dacă i se aplică dielectricului o tensiune mai mică U1, curba Q1
taie dreapta Q în punctele A şi B. Până în punctul A căldura produsă este
mai mare decât cea disipată şi dielectricul se încălzeşte, deci, până la
temperatura tA, presupusă a fi admisibilă pentru material. La o creştere cât
de mică a temperaturii peste tA, căldura produsă ar fi mai mică decât cea
disipată, ceea ce este imposibil, punctul A este, deci, un punct de
funcţionare stabil.
Dacă, însă, materialul ar primi din afară o cantitate de căldură
suplimentară, el ar putea funcţiona sub tensiunea U1 şi la o temperatură
peste tA, numai dacă diferenţa Q1 - Q (la temperatura respectivă) este mai
mare decât căldura suplimentară primită. În acest fel, ar putea funcţiona
până la temperatura tB, - dacă şi aceasta este o temperatură admisibilă
pentru material. Dincolo de punctul B, însă, căldura produsă este mai
______________________________________________________________________________
mare decât cea disipată şi materialul se străpunge termic; punctul B nu

este un punct de funcţionare stabil.
Curba corespunzătoare tensiunii aplicate U2 este tangentă în
punctul C la dreapta Q şi este o curbă limită. Materialul poate funcţiona
numai la tensiuni mai mici decât U2, aceasta fiind tocmai tensiunea de
străpungere termică.
Din condiţia de tangenţă a curbei Q2 la dreapta Q
(dQ/dtm = dQ/dtmC) rezultă:
c
0,24hE 2 0 e (tm −ta ) = C (2.106)
ch + 
Împărţind relaţia (2.106) la (2.105) rezultă:  = 1/(tm - ta) şi deci
tm = ta + 1/, care înlocuită în (2.101) şi ţinând cont şi că Estr = Ustr/2h se
obţine:

U str = 2 (2.107)
 
0,24 0e 1 + 
 ch 
Pentru a pune în evidenţă
variaţia lui Ustr cu grosimea
materialului h se scrie relaţia
(2.107) sub forma:
A
U str = , unde
 C
B 1 + 
 h
Fig. 2.41 Variaţia tensiunii de străpungere A, B şi C sunt constante în raport
termică cu grosimea materialului. cu h. Curba de variaţie a lui Ustr
în funcţie de h este reprezentată
în figura 2.41; pentru h mare Ustr tinde către o valoare constantă.
În cazul aplicării unui câmp alternativ se obţine o expresie
analoagă cu (2.107). Căldura produsă în acest caz are expresia:
Q = 0,24 U2Ctg, în care C = ( 0 r 1) / 2h este capacitatea tubului de
forţă considerat şi factorul de pierderi tg se poate scrie sub forma
simplificată: tg = tg0 e  ( tm −ta ) , tg0 şi  fiind constante pentru
materialul considerat. Cu aceste notaţii se obţine:
______________________________________________________________________________

U str = 2 (2.108)
 
0,24 0  r tg0 e 1 + 
 ch 
Din relaţia (2.108) se deduce că tensiunea de străpungere termică
scade la creşterea frecvenţei ( = 2f) şi depinde - ca şi în curent
continuu - de proprietăţile termice şi electrice ale dielectricului.
Tensiunea de străpungere termică este mai mică decât tensiunea
de străpungere electrică şi, deci, ea trebuie considerată la calculul pieselor
electroizolante.
În dielectricii neomogeni tensiunea de străpungere depinde mult
de natura componentelor şi, în cazul în care materialul conţine ocluziuni
gazoase, străpungerea prin ionizare are ca efect distrugerea materialului
atât prin ionizarea ocluziunilor gazoase - străpungerea prin descărcări
parţiale - cât şi prin acţiunea chimică a produselor de descompunere a
gazelor din ocluziuni - străpungere electrochimică.
În realitate, străpungerea unui dielectric solid este urmarea mai
multora dintre fenomenele menţionate care se suprapun, este deci mixtă,
unul sau altul dintre tipurile de străpungere fiind preponderent în anumite
condiţii.
Valoarea rigidităţii dielectrice a solidelor electroizolante este
influenţată de diverşi factori:
- grosimea materialului. Pentru mostre subţiri Estr nu variază cu
grosimea acestora, străpungerea fiind preponderent electrică, dar în cazul
mostrelor de grosimi mari (când se produce o străpungere termică) Estr
scade cu grosimea;
- frecvenţa. Rigiditatea scade cu creşterea frecvenţei aşa cum se
vede şi din relaţia (2.108);
- temperatura. În cazul străpungerii pur electrice temperatura nu
influenţează, practic, rigiditatea dielectrică iar în cazul străpungerii
termice Estr scade cu creşterea temperaturii;
-structura fizică şi compoziţia chimică. Structura fizică
influenţează mult valorile rigidităţii: o structură foarte compactă, ca la
sticlă sau mică în strat subţire, corespunde unei rigidităţi ridicate, pe când
o structură poroasă, ca cea a hârtiei sau azbestului, unei rigidităţi scăzute.
______________________________________________________________________________
2.6 Îmbătrânirea materialelor electroizolante. Durata de viaţă
În cursul exploatării, materialele electroizolante sunt supuse unor

solicitări electrice, termice, mecanice şi de mediu care produc modificări
structurale în acestea. Aceste modificări conduc la degradarea - numită şi
îmbătrânire - lor, adică la înrăutăţirea proprietăţilor lor. Timpul după care
materialul, iniţial nedegradat, devine inutilizabil datorită pierderii
proprietăţilor necesare în exploatare se numeşte timpul de viaţă sau
durata de viaţă a materialului. Se consideră că materialul şi-a pierdut o
anumită proprietate, atunci când mărimea ce defineşte acea proprietate
atinge o anumită valoare limită (aleasă convenţional). De exemplu, dacă
E str scade la jumătate din valoarea sa iniţială, se consideră că materialul
şi-a pierdut proprietatea de a nu fi străpuns electric în condiţiile utilizării
normale.
2.6.1 Factori de îmbătrânire
Gradul de îmbătrânire al unui material electroizolant este

determinat de natura şi structura sa dar şi de regimul de solicitare.
Ansamblul de solicitări şi factori de influenţă poartă numele de factori de
îmbătrânire.
Principalele solicitări la care sunt supuse materialele
electroizolante în exploatare sunt: termice, electrice, mecanice şi de
mediu.
Solicitările termice au cea mai mare influenţă asupra proceselor
de îmbătrânire, în special la materialele electroizolante organice. Factorii
de influenţă asupra proprietăţilor de material, legaţi de această solicitare,
sunt: temperatura maximă, temperatura maximă şi minimă a mediului
ambiant şi gradientul de temperatură.
Solicitările electrice au o influenţă mai mică asupra îmbătrânirii,
uneori influenţând indirect acest proces prin efectele nocive ale
descărcărilor parţiale interne sau externe. Factorii de influenţă legaţi de
această solicitare sunt: tensiunea de serviciu, supratensiunea în regim
tranzitoriu, frecvenţa şi descărcările parţiale.
Solicitările mecanice pot influenţa, de asemenea, procesele de
îmbătrânire prin tensiunile mecanice interne sau externe. Factorii de
______________________________________________________________________________
influenţă ai îmbătrânirii mecanice sunt: vibraţiile electrodinamice, şocul

electrodinamic, îndoirea, compresiunea, întinderea, presarea, răsucirea.
Solicitările de mediu sunt destul de puternice şi îmbătrânirea are
loc sub influenţa următorilor factori: aer, oxigen, hidrogen, azot, gaz
inert, SF6 , poluare industrială (SO2 , NaCl ) , radiaţii ultraviolete, vid,
lubrifianţi, solvenţi, apă, acizi, baze, praf şi nisip, praf semiconductor,
ciuperci, rozătoare, termite, umiditate etc.
Cauza îmbătrânirii materialelor constă în modificările fizico-
chimice ireversibile din acestea, produse datorită solicitărilor exterioare.
Fenomenele chimice care produc îmbătrânirea sunt:
-fenomenul de oxidare, prezent în toate materialele izolante.
Există în materiale un proces lent de oxidare în urma căruia se formează
produse acide care intensifică conducţia electrică şi scad rezistivitatea şi
rigiditatea dielectrică. Acestui proces de oxidare i se asociază şi un efect
de reticulare care duce la scăderea elasticităţii şi plasticităţii materialului.
-fenomenul de depolimerizare este caracterizat prin scăderea
gradului de polimerizare şi are loc numai la temperaturi ridicate.
-evaporarea contribuie de asemenea la îmbătrânirea izolaţiei.
Astfel, în urma procesului de depolimerizare, datorită produselor volatile
care apar, scade rezistenţa mecanică a materialului (prin pierderea de
masă), se fragilizează materialul, apar unele cavităţi (cu gaz) în care se
dezvoltă descărcări electrice parţiale etc.
-hidroliza este un fenomen important care contribuie la
îmbătrânirea izolaţiei. Apa, pătrunzând în moleculele unui material
organic, modifică structura moleculară a acestuia şi prin urmare şi
proprietăţile fizico-chimice.
2.6.2 Durata de viaţă a izolaţiei
Durata de viaţă a izolaţiei este intervalul de timp în care

fiabilitatea izolaţiei scade de la valoarea sa iniţială până la o valoare
minimă aleasă în funcţie de fiabilitatea totală a sistemului
electroenergetic din care face parte materialul izolant. Ea poate fi
determinată de mai multe proprietăţi. Cel mai frecvent se utilizează
caracteristicile rigidităţii dielectrice şi ale rezistenţei mecanice ale
izolaţiei.
______________________________________________________________________________
Dacă la încercarea de îmbătrânire se urmăreşte modificarea

tensiunii de străpungere în timp (fig. 2.43) atunci durata de viaţă  este
dată de intervalul de
Ustr
timp în care tensiunea
de străpungere s-a
Ustr0
redus până la valoarea
prescrisă U str min .
Durata de viaţă
21
se determină cu
ajutorul curbelor de
Ustrmin 1 îmbătrânire, curbe
2Ustr care descriu
2 1  modificarea
Fig. 2.43 Variaţia tensiunii de străpungere a izolaţiei în proprietăţilor la
timp, pentru încercarea la două temperaturi diferite. solicitarea termică a
materialului. Aceste
curbe diferă în funcţie de mecanismele de îmbătrânire şi de tipul
caracteristicilor alese (electrice, mecanice etc) şi ca urmare durata de
viaţă la o temperatură de referinţă dată este diferită pentru diverse criterii
de îmbătrânire. Criteriul cel mai des utilizat este cel care consideră că
sfârşitul duratei de viaţă e momentul când caracteristicile electrice sau
mecanice s-au modificat cu 20...50 % din valoarea iniţială.
În analogie cu rata de creştere a reacţiilor chimice se poate
considera pentru durata de viaţă - în cazul în care predomină îmbătrânirea
termică - o lege de forma.
a
 (T ) =  0 exp  (2.109)
T 
unde (T) este durata de viaţă la temperatura T,  0 şi a sunt parametri
care depind de natura materialului izolant şi de criteriul de îmbătrânire
ales.
Logaritmând relaţia (2.109), aceasta devine:
lg  (T ) = lg  0 + a  ,
1
(2.111)
T
şi curba lg = f (1 / T ) este o dreaptă care se poate trasa cunoscând
coordonatele a două puncte, deci din două determinări experimentale.
Pentru temperatura de regim durata de viaţă se obţine prin extrapolare.
______________________________________________________________________________
Există materiale în care îmbătrânirea nu este guvernată de o

singură reacţie chimică, pentru acestea curba lg = f (1 / T ) nu mai este o
dreaptă, fiind necesare mai multe determinări experimentale pentru
trasarea curbei şi obţinerea duratei de viaţă.
2.8 Clasificarea materialelor electroizolante
Numărul mare de materiale electroizolante existente şi apariţia

continuă de noi astfel de materiale, cu proprietăţi şi utilizări tot mai
diverse face dificilă realizarea unei clasificări complete care să cuprindă
toate elementele caracteristice comportării acestora în exploatare.
Cea mai cunoscută clasificare este cea după stabilitatea termică
care împarte materialele electroizolante în şapte clase de izolaţie
(prezentate în tabelul 2.2), caracterizate prin anumite temperaturi de
funcţionare maxime admisibile.
Această clasificare este nesatisfăcătoare deoarece se referă la
grupe de materiale ce pot intra în constituţia unui sistem de izolaţie, dar
nu oferă posibilitatea alegerii unui material pentru condiţii impuse de un
anumit scop. Din acest motiv, se propune caracterizarea materialelor prin
indici de performanţă legaţi de comportarea lor la acţiunea temperaturii,
câmpului electric, solicitărilor mecanice, radiaţiilor, de starea lor finală
etc, obţinându-se astfel mai multe informaţii pentru utilizarea lor finală.
Clasificarea exclusiv după compoziţia chimică în: organice, de
trecere (cu proprietăţi între cele ale materialelor organice şi ale celor
anorganice) şi anorganice are un caracter mai mult didactic şi se va utiliza
în continuare pentru prezentarea materialelor electroizolante - în special
solide - evidenţiind anumite proprietăţi specifice fiecărei categorii.
Alte clasificări sunt: în funcţie de starea de agregare (solide,
lichide şi gaze electroizolante), în funcţie de componenta principală a
materialului finit (mica şi produsele pe bază de mică, celuloza şi derivaţii
săi), în funcţie de domeniul de utilizare (izolaţie de crestătură, între
straturi etc), după comportarea la solicitări termice (termoplastice,
termorigide) etc.
______________________________________________________________________________
Tabelul 2.2
Denumirea Materiale electroizolante
clasei de izolaţie
Y Materiale textile pe bază de celuloză, fire poliamidice,
900C hârtii celulozice, cartoane - neimpregnate. Polietilenă,
polistiren, PVC, cauciuc natural vulcanizat etc.
A Materiale textile pe bază de celuloză, fire poliamidice,
1050C hârtii celulozice, cartoane - impregnate cu lacuri uleioase,
oleorăşinoase şi oleobituminoase, precum şi lichide
elctroizolante. Folii poliamidice, de triacetat de celuloză,
materiale combinate folie - preşpan. Cauciuc pe bază de
butadienă cu acrilnitril şi cauciuc pe bază de clorbutadienă
etc.
E Pelicula izolantă a conductoarelor emailate cu lacuri
1200C polivinilacetalice, poliuretanice sau epoxidice. Mase
plastice fenolice cu umplutură organică, stratificate pe bază
de hârtii şi ţesături. Răşini epoxidice, poliesterice,
poliuretanice. Folii şi fire de tereftalat de polietilenă etc.
B Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără suport
1300C sau cu suport din hârtie sau ţesătură organică, precum şi pe
bază de fire de sticlă şi azbest - impregnate cu lacuri
oleobituminoase şi lacuri pe bază de răşini naturale, lacuri
bachelitice, lacuri epoxidice, poliuretanice, gliptalice.
Mase plastice cu umplutură anorganică.stratificate pe bază
de fire de sticlă şi azbest. Pelicula izolantă a conductoarelor
emailate cu lacuri tereftalice etc.
F Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără suport
1550C sau cu suport anorganic, precum şi pe bază de fire de sticlă
şi azbest - impregnate cu răşini alchidice, epoxidice,
poliesterice, cu stabilitatea termică necesară clasei de
izolaţie, precum şi cu răşini siliconice modificate etc.
H Materiale pe bază de mică sau hârtie de mică fără suport
1800C sau cu suport anorganic, precum şi pe bază de fire de sticlă
şi azbest - impregnate cu lacuri siliconice. Mase plastice cu
umplutură anorganică. Cauciucuri siliconice etc.
C Materiale anorganice (mică, sticlă, ceramică etc). Materiale
1800C pe bază de mică, fără suport sau cu suport din fire de sticlă
- impregnate cu compuşi organici, anorganici sau cu răşini
siliconice cu stabilitatea termică peste 2200C.
Politetrafluoretilenă etc.
______________________________________________________________________________
2.7 Materiale electroizolante gazoase
Gazele utilizate în industria electrotehnică îndeplinesc funcţia de

izolant electric (în aparatura de înaltă tensiune), de mediu de răcire
(uneori concomitent cu cea de izolant) sau de mediu de protecţie
împotriva oxidării sau corodării (gaze neutre) unor materiale constructive
(conductoare sau izolante). Cele mai folosite gaze sunt: aerul, hidrogenul,
azotul, dioxidul de carbon, gazele electronegative etc.
Aerul, ca izolant sau impuritate este prezent în toate sistemele de
izolaţie ale instalaţiilor electrice. Rigiditatea dielectrică la 20 0C şi 1 atm
este de 3,2 MV/m - satisfăcătoare pentru câmpuri electrice mai puţin
intense - şi are valori mult mai mari în cazul presiunilor înalte sau foarte
joase. Această caracteristică determină utilizarea lui în construcţia
condensatoarelor, a întreruptoarelor de înaltă tensiune (cu vid sau cu aer
comprimat) etc. Aerul prezintă dezavantajul că are o acţiune corozivă
asupra metalelor şi izolaţiilor şi de oxidare a uleiurilor, ambele acţiuni
fiind evitate la utilizarea ca izolant a vidului.
Hidrogenul este utilizat, în special, ca mediu de răcire în
construcţia maşinilor electrice de puteri mari datorită valorilor mari ale
conductivităţii termice, căldurii specifice şi coeficientului de transmisie a
căldurii. Deşi rigiditatea sa este de numai 60% din cea a aerului,
hidrogenul este utilizat ca izolant şi mediu de răcire în construcţia
maşinilor electrice de puteri mari atât datorită proprietăţilor lui termice
dar şi datorită densităţii sale reduse (1/14 din cea a aerului) care conduce
la o reducere de 9 ori a frecărilor în maşinile rotative faţă de cazul răcirii
cu aer. Trebuie luate însă măsuri speciale pentru ca aerul să nu pătrundă
în interiorul maşinii (o uşoară suprapresiune de hidrogen) deoarece la
anumite procente de aer şi hidrogen amestecul devine explozibil. Faptul
că oxigenul nu pătrunde în interiorul maşinii electrice determină o mărire
a duratei de viaţă a sistemului de izolaţie, din cauza absenţei oxidării.
Azotul este folosit în locul aerului (în condensatoare şi
transformatoare cu ulei) pentru evitarea oxidării şi pătrunderii umidităţii
în izolaţii, în cablurile cu izolaţie de hârtie impregnată cu ulei (se
utilizează azot sub presiune - 17 atm - având rigiditatea dielectrică de
50...60 MV/m şi căldura specifică şi conductivitatea termică apropiate de
ale uleiului) şi la fabricarea lămpilor cu incandescenţă (în amestec cu
argonul) etc.
______________________________________________________________________________
Dioxidul de carbon fiind foarte solubil în ulei mineral (de 10 ori

mai mult decât aerul) este utilizat ca preimpregnant pentru unele
transformatoare mari şi cabluri cu ulei sub presiune, pentru umplerea
cuvelor transformatoarelor în vederea transportării acestora etc.
Alte gaze ca argonul, neonul, heliul sunt utilizate pentru lămpi cu
incandescenţă sau cu descărcări în gaze iar amoniacul şi clorura de metil
pentru frigidere cu absorbţie.
Gazele electronegative sunt combinaţii clorurate sau fluorurate,
organice şi anorganice care prezintă o mare afinitate pentru electroni cu
care formează foarte uşor ioni negativi cu masă moleculară mare şi factor
de recombinare redus, fiind utilizate, mai ales, în construcţia
întreruptoarelor ca mediu de stingere a arcului electric. Cele mai utilizate
sunt: hexaflorura de sulf şi perfluorcarbonii.
Hexafluorura de sulf (SF6) este un gaz inert, neinflamabil, stabil
chimic până la 1000C, de 5 ori mai greu decât aerul, cu temperatura de
fierbere scăzută şi cu conductivitatea termică mai mare, vâscozitate mai
redusă şi căldură specifică apropiată de cea a aerului. Datorită sulfului pe
care-l conţine, SF6 atacă materialele active (Cu, Al, Fe etc) iar gazele
rezultate din descompunerea sa sub acţiunea arcului electric sau a
descărcărilor corona sunt toxice şi corozive. Rigiditatea dielectrică (între
6,2 şi 7,04 MV/m) şi tensiunea de apariţie a descărcării corona sunt mai
mari decât ale aerului. Rigiditatea variază mai puţin cu distanţa între
electrozi decât la aer dar pentru distanţe peste 25 mm tensiunea de
străpungere este mai mare în curent continuu decât la frecvenţă
industrială; în câmp uniform este proporţională cu presiunea iar în câmp
neuniform scade dacă presiunea depăşeşte 1 atm. Datorită rigidităţii
ridicate şi capacităţii sale de răcire SF6 se utilizează ca izolator şi mediu
de răcire în transformatoare, ca izolator şi mediu de stingere a arcului
electric în întreruptoare de înaltă tensiune, în construcţia unor instalaţii
speciale (condensatoare şi transformatoare speciale, acceleratoare de
particule, microscoape electronice etc).
Perfluorcarbonii sunt derivaţi fluoruraţi (unii cloruraţi) ai
metanului, etanului şi propanului, în condiţii normale putând fi materiale
gazoase sau lichide. Gazele ca: perfluorpropanul (C3F8), perfluorbutanul
(C4F10), octafluorciclobutanul (c-C4 F8) au stabilitatea termică mai mare
decât SF6 (200...2500C), nu atacă metalele active şi se utilizează în
aparatele de înaltă tensiune care funcţionează la temperaturi ridicate.
______________________________________________________________________________
Diclordifluormetanul (CCl2F2), care stă la baza produselor cu

denumirea comercială de freon, frigen, geneton este neinflamabil,
netoxic, cu rigiditate dielectrică apropiată de cea a SF6, dar cu
temperatură de fierbere scăzută (-280C) ceea ce-l face inutilizabil în
instalaţiile exterioare. Atacă unele materiale plastice organice (mase
plastice, cauciuc) şi este stabil termic până la 1500C. Se foloseşte în
construcţia frigiderelor cu compresiune.
2.9 Materiale electroizolante lichide
Materialele electroizolante lichide sunt acelea care, în timpul

exploatării, se găsesc în stare lichidă. Din această grupă fac parte uleiurile
electroizolante, care pot fi naturale (uleiul mineral, de ricin) sau sintetice
(clorurate, fluorurate, siliconice), diferite hidrocarburi aromatice (benzen,
toluen, esteri organici etc) utilizate ca solvenţi pentru lacurile
electroizolante.
2.9.1 Uleiul mineral
Uleiurile minerale sunt dielectricii lichizi cu cea mai mare

utilizare în industria electrotehnică. Se obţin prin distilare fracţionată din
ţiţei, urmată de o rafinare prin tratare cu acid sulfuric. Din punct de
vedere chimic, sunt amestecuri de hidrocarburi naftenice (>60%, acestea
fiind foarte stabile şi cu punct de congelare scăzut), aromatice (<30%,
deoarece conţin un număr mare de atomi de carbon care se eliberează sub
acţiunea arcului electric şi reduc proprietăţile uleiului) şi parafinice
(<30%, deoarece au punct de congelare ridicat şi determină o creştere a
vâscozităţii uleiului). După utilizările lor, se împart în: uleiuri de
transformator, de cablu şi de condensator.
Uleiul de transformator se utilizează în transformatoare ca izolant
şi mediu de răcire şi în întreruptoare de înaltă tensiune ca izolant şi mediu
de stingere a arcului electric. Este un material nepolar, cu permitivitate
redusă (r = 2,2...2,4) şi foarte puţin dependentă de temperatură şi
frecvenţă. Factorul de pierderi şi rigiditatea dielectrică depind mai mult
______________________________________________________________________________
de temperatură, tg crescând sensibil cu creşterea temperaturii datorită

creşterii conductivităţii electrice.
Uleiul de cablu are ca şi caracteristică fundamentală vâscozitatea.
Ea este apropiată de cea a uleiului de transformator în cazul cablurilor cu
ulei sub presiune şi mult mai mare în cazul cablurilor cu gaz sub presiune
sau a celor izolate cu hârtie impregnată cu ulei. Uleiul utilizat la
impregnarea hârtiei trebuie să fie foarte fluid la temperatura de
impregnare (1300C) şi să aibă o vâscozitate mare la temperatura de
exploatare (400C...500C), ca să nu curgă din cablu. Pentru realizarea
acestei condiţii este amestecat cu 10% colofoniu - în cazul impregnării
hârtiei - sau cu poliizobutilenă - în cazul cablurilor cu gaz sub presiune.
Uleiul de condensator, utilizat ca dielectric în condensatoare de
capacităţi mari, are un înalt grad de rafinare ceea ce duce la pierderi
deosebit de mici (tg = 10-4...10-3) şi o rezistivitate ridicată (v 
1011m).
Îmbătrânirea uleiului mineral este principalul dezavantaj
prezentat de acesta. Fenomenul este favorizat de următorii factori:
oxigenul, temperaturile ridicate, arcul electric, câmpurile electrice,
lumina, unele metale etc.
Oxigenul formează cu hidrocarburile din compoziţia uleiului acizi
liberi sau legaţi care corodează metalele active şi înrăutăţesc
caracteristicile izolaţiei aflate în ulei. Temperaturile ridicate favorizează
reacţiile chimice de descompunere a uleiului. Arcul electric descompune
uleiul în produse gazoase (65...75% H2 şi hidrocarburi), lichide (apă) şi
solide (negru de fum).
Câmpul electric - pe durată lungă - duce la disocierea moleculelor
de ulei, rezultând apoi produse insolubile în ulei (gudroanele sau mâlul).
Unele metale (Cu, Cd) constituie catalizatori ai reacţiilor de
descompunere a uleiului iar altele (Fe, Pb) reacţionează chimic cu acesta.
Gudroanele nu modifică proprietăţile esenţiale ale uleiului, însă, prin
depunerea pe suprafeţele înfăşurărilor şi a cuvelor transformatoarelor
îngreunează procesul de răcire. Produsele de descompunere gazoase şi
lichide înrăutăţesc proprietăţile electrice ale uleiului (v şi Estr scad, r şi
tg cresc). Gradul de îmbătrânire al uleiului se poate aprecia prin
următoarele criterii: factorul de pierderi, rigiditatea dielectrică,
rezistivitatea, indicele de aciditate, indicele de saponificare, temperaturile
______________________________________________________________________________
de congelare şi inflamabilitate, vâscozitatea etc, care trebuie să nu

depăşească anumite limite.
Întreţinerea uleiului mineral constă în protejarea lui împotriva
umidităţii şi oxidării, curăţirea, uscarea şi regenerarea celor cu grad de
îmbătrânire ridicat. Pentru protejarea lui se utilizează perne de azot care
împiedică un contact direct între ulei şi oxigenul şi umiditatea din
atmosferă sau filtre cu silicagel, oxid de aluminiu, bauxită sau alţi
absorbanţi, utilizaţi pentru reducerea conţinutului de apă şi compuşi
insolubili. Prin introducerea unor aditivi antioxidanţi
(paraoxidifenilamina, fenildimetilaminopirazolan etc) se împiedică
desfăşurarea procesului de oxidare. În cazul în care, caracteristicile
uleiului s-au redus sub limitele admisibile, acesta este supus unui proces
de purificare şi regenerare. Purificarea elimină pe cale fizică impurităţile
formate în ulei şi constă în: decantare, când are loc depunerea apei şi a
impurităţilor cu masă moleculară mare; centrifugare, când se elimină
impurităţile cu greutate specifică mai mare decât a uleiului; filtrare,
pentru reţinerea impurităţilor mici, a apei, negrului de fum etc; uscare
prin pulverizarea în vid pentru eliminarea vaporilor de apă. Prin
regenerare, se elimină pe cale chimică produsele de îmbătrânire care
rămân în urma purificării (hidrocarburi nesaturate, acizi etc). Procedeele
de regenerare sunt aceleaşi ca cele folosite la rafinarea uleiului, adică
tratarea cu hidroxid de potasiu, acid sulfuric şi pământuri absorbante
(argilă, bauxită, silicagel, diatomită, oxizi şi silicaţi de aluminiu etc).
2.9.2 Uleiuri sintetice
Uleiurile sintetice tind să le înlocuiască pe cele minerale care, deşi

au proprietăţi dielectrice foarte bune şi preţ de cost redus prezintă
dezavantaje importante ca: îmbătrânire rapidă, imflamabilitate, pericol de
explozie, tendinţă de oxidare etc. În funcţie de compoziţia chimică,
uleiurile sintetice sunt: clorurate, fluorurate sau siliconice.
Uleiurile clorurate sunt derivaţi cloruraţi ai hidrocarburilor
aromatice (benzen clorurat, difenili cloruraţi etc) având diferite denumiri
comerciale: askareli, sovol, sovtol, clophen etc. Sunt substanţe polare,
neinflamabile, cu stabilitate chimică mare, nu se oxidează, dar se
descompun sub acţiunea arcului electric, gazele rezultate nu sunt
inflamabile dar sunt toxice şi corozive. Atacă lacurile pe bază de uleiuri
vegetale, dar sunt compatibile cu răşinile fenolice, poliuretanice,
______________________________________________________________________________
epoxidice, celulozice etc. Sunt mai vâscoase decât uleiul mineral dar au
absorbţie de apă mai redusă.
Proprietăţile lor electrice depind de numărul de atomi de clor din
moleculă: prin creşterea acestui număr creşte temperatura de congelare,
deci şi vâscozitatea şi sunt influenţate şi proprietăţile dielectrice. Cea mai
mică valoare a factorului de pierderi o prezintă pentaclordifenilul (cel
mai utilizat ulei clorurat). Uleiurile clorurate sunt utilizate ca dielectric în
condensatoare, având r mare (r = 5...6) şi ca izolant în transformatoare,
pentru că au Estr mare (Estr = 20...22 MV/m, faţă de 12...15 MV/m la cel
mineral) şi sunt neinflamabile.
Uleiurile fluorurate (hidrocarburi fluorurate, eteri şi esteri
fluoruraţi etc) au proprietăţi dielectrice foarte bune, nu ard şi nu prezintă
pericol de explozie, nu produc gaze toxice şi corozive, au temperatura de
fierbere mai scăzută decât a uleiurilor clorurate şi absorbţie de apă mai
redusă, dar sunt foarte scumpe. Se utilizează doar în transformatoare şi
întreruptoare care funcţionează în condiţii speciale.
Uleiurile siliconice (dimetilsiloxani liniari) au proprietăţi
dielectrice apropiate de ale uleiului mineral, absorbţia de apă este mai
mică şi temperatura de inflamabilitate ridicată (350...4750C). Se
utilizează în construcţia transformatoarelor speciale, pentru ungerea
mecanismelor din mase plastice, a matriţelor pentru turnarea maselor
plastice etc.
2.10 Materiale electroizolante solide
Grupa materialelor electroizolante solide fiind foarte mare, se

impune o subclasificare a lor după compoziţia chimică în: organice,
anorganice şi de trecere. Cele organice fiind foarte numeroase se mai
clasifică şi în funcţie de mărimea moleculelor în: micromoleculare (cu
sub 1000 de atomi în moleculă) şi macromoleculare (1000 de
atomi/moleculă).
2.9.1 Materiale organice micromoleculare
Această grupă de materiale cuprinde cerurile şi substanţele

ceroase şi bitumurile şi asfalturile.
______________________________________________________________________________
Cerurile şi substanţele ceroase. Cerurile sunt substanţe

micromoleculare cristaline cu proprietăţi dielectrice foarte bune,
higroscopicitate redusă dar cu proprietăţi mecanice şi termice slabe.
Prezintă contracţie mare la răcire şi sunt solubile în uleiuri minerale şi în
uleiuri clorurate. Cerurile naturale (ceara de albine, montană, de
carnauba) sunt mai puţin utilizate datorită temperaturii de înmuiere
scăzute şi a proprietăţilor mecanice slabe. Sunt utilizate, îndeosebi,
substanţele ceroase nepolare (vaselina, parafina, cerezina, ozocherita) -
cu proprietăţi dielectrice foarte bune - sau polare (parafina şi naftalina
clorurată, uleiul de ricin hidrogenat etc) - cu proprietăţi dielectrice mai
slabe şi dependente de temperatură. Se utilizează la fabricarea unor mase
de impregnare pentru conductoare, condensatoare, a maselor de umplere
a manşoanelor cablurilor şi cutiilor terminale, la protejarea unor piese
(contacte de cupru, piese de oţel) contra oxidării.
Bitumuri şi asfalturi. Bitumurile sunt amestecuri amorfe de
hidrocarburi obţinute la distilarea ţiţeiurilor care conţin cantităţi reduse de
oxigen şi sulf. Asfalturile sunt materiale naturale ce provin din zăcăminte
învecinate cu cele de ţiţei.
Sunt substanţe nehigroscopice, fragile, cu contracţie mare la
răcire, temperatură de înmuiere scăzută (între 50 şi 1500C), insolubile în
alcooli şi apă dar solubile în hidrocarburi aromatice, uleiuri, benzină. Se
utilizează la fabricarea lacurilor de impregnare, a compoundurilor, ca
mase de umplere a manşoanelor sau cutiilor terminale de cabluri etc.
2.10.2 Materiale organice macromoleculare
Cele mai utilizate materiale din această categorie sunt: răşinile

naturale, răşinile sintetice, celuloza şi derivaţii săi şi cauciucurile şi
elastomerii.
2.10.2.1 Răşini naturale
Răşinile naturale sunt amestecuri complexe de acizi răşinoşi şi

hidrocarburi, cu indici de aciditate foarte mari şi proprietăţi dielectrice
foarte bune dar caracteristici mecanice şi termice reduse.
______________________________________________________________________________
Şellacul utilizat în electrotehnică, se obţine prin retopirea şi

purificarea răşinii obţinute ca produs al unor larve care trăiesc pe
ramurile şi frunzele unor arbori de cauciuc din India. Este deci de origine
animală, se prezintă sub formă de solzi de culoare brun - roşcată, este
solubil în alcooli şi benzen şi are temperatură de înmuiere foarte redusă
(50...600C). Prin tratament termic la 1000C timp de 30 de ore se poate
creşte temperatura de înmuiere iar prin încălzire la 2000C el devine
termorigid.
Şellacul este utilizat ca bază pentru lacurile pe bază de şellac sau
oleobituminoase folosite pentru acoperirea sau emailarea conductoarelor,
dar în special ca lac de lipire pentru produse pe bază de mică. Un avantaj
al şellacului îl reprezintă buna sa rezistenţă la curenţii de scurgere pe
suprafaţă.
Colofoniul se obţine prin distilare din răşina coniferelor, după
înlăturarea terebentinei. Este o substanţă sticloasă, de culoare gălbuie
care se dizolvă greu în ulei la temperatura camerei dar uşor la
300...3500C, solubilă, însă, în benzen, acetonă etc. Se utilizează la
fabricarea masei galbene (cu ulei de cablu) folosită la impregnarea hârtiei
de cablu, precum şi la umplerea manşoanelor de legătură şi a cutiilor
terminale de cabluri.
Chihlimbarul este o răşină fosilă foarte dură, prezentându-se sub
formă de bucăţi. Are rezistivităţi de volum şi de suprafaţă de valori foarte
mari şi se utilizează pentru fabricarea de piese izolante pentru aparate de
măsură foarte precise (de exemplu: electrometre).
2.10.2.2 Răşini sintetice
Caracteristici generale. Datorită proprietăţilor electrice şi

mecanice deosebite, precum şi a faptului că se prelucrează uşor, răşinile
sintetice prezintă cele mai diverse aplicaţii industriale. Numărul mare şi
marea lor diversitate face necesară o subclasificare a lor.
În funcţie de tipul reacţiei chimice de obţinere, răşinile sintetice se
clasifică în: răşini de polimerizare, de policondensare şi de poliadiţie.
Reacţia de polimerizare constă în legarea - sub acţiunea căldurii
şi presiunii şi în prezenţa unui catalizator - moleculelor monomerului şi
formarea unor macromolecule liniare, fără eliminare de produse
______________________________________________________________________________
secundare. Este o reacţie în lanţ, energia necesară pentru iniţierea reacţiei

fiind superioară celei necesare pentru continuarea procesului de reacţie.
Reacţia de policondensare este o reacţie în trepte (energia
necesară legării monomerilor fiind aceeaşi în orice etapă de desfăşurare a
reacţiei) prin care se leagă monomerii (cel puţin bifuncţionali) între ei -
sub acţiunea căldurii, presiunii şi în prezenţa catalizatorilor -
obţinându-se reţele de molecule sau molecule spaţiale. Este o reacţie cu
eliminare de produse secundare: H2O, H2 etc, ceea ce conferă
policondensatelor porozitate şi higroscopicitate mai mari şi deci,
proprietăţi dielectrice mai reduse.
Reacţia de poliadiţie este tot o reacţie în trepte dar fără eliminare
de produse secundare de reacţie.
O altă clasificare se face ţinându-se seama de proprietăţile
termomecanice, strâns legate de structura macromoleculelor, în: răşini
termoplastice şi răşini termorigide.
Materialele care sub acţiunea temperaturii se înmoaie (la anumite
temperaturi se pot chiar topi) şi la răcire revin la proprietăţile iniţiale se
numesc materiale termoplastice.
La termorigide prin creşterea temperaturii se desfac toate
legăturile duble rămase nedesfăcute în timpul reacţiei de obţinere a răşinii
şi apar “punţi” de legătură între macromolecule, ceea ce determină o
reducere a plasticităţii. Această modificare este ireversibilă (“punţile” nu
dispar la răcire).Proprietăţile esenţiale ale acestor răşini sunt date în
tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Termoplastice Termorigide
-au macromolecule liniare -au macromolecule spaţiale sau reţele
moleculare
-sunt flexibile şi elastice -sunt dure şi casante
-se pot trage în fire sau folii -nu se pot trage în fire sau folii
-se dizolvă în solvenţi -nu se dizolvă în solvenţi (cel mult se umflă)
-au proprietăţi electrice bune -au proprietăţi electrice slabe
-au prorietăţi mecanice slabe -au proprietăţi mecanice mai bune
-au absorbţie de apă redusă -.au absorbţie de apă mare (sunt
higroscopice)
În funcţie de caracterul polar sau nepolar al moleculelor, răşinile
sintetice se împart în: răşini polare şi nepolare. Această clasificare este
importantă pentru evidenţierea proprietăţilor lor dielectrice. Cele
______________________________________________________________________________
nepolare au valori mici ale permitivităţii şi factorului de pierderi,

independente de frecvenţă şi cu o variaţie foarte mică în funcţie de
temperatură (scad uşor la creşterea tmperaturii). Răşinile polare au valori
mari ale lui r şi tg, care se modifică mult cu temperatura şi frecvenţa.
O clasificare a răşinilor sintetice este redată în figura 2.44.
Fig.2.44 Clasificarea răşinilor sintetice
1. Răşini de polimerizare. Sunt substanţe termoplastice cu

macromolecule liniare, cu temperatură de înmuiere scăzută (cu excepţia
fluoroplastelor), cu absorbţie de apă redusă, proprietăţi dielectrice foarte
bune şi proprietăţi mecanice slabe. Se prelucrează uşor cu sau fără
plastifianţi.
Polistirenul (PS) se obţine prin polimerizarea stirenului (vinil-
benzen), lichid incolor şi transparent cu puternică tendinţă de
polimerizare. Pentru a nu polimeriza singur, chiar la temperatura camerei,
______________________________________________________________________________
se utilizează stabilizatori, care permit obţinerea de polimeri cu gradul de

polimerizare dorit.
Macromoleculele obţinute sunt
liniare, cu structură - în general -
simetrică (fig. 2.45), deci
polistirenul este o răşină
nepolară. Fiind un material
nepolar cu macromolecule
Fig.2.45 Structura chimică a polistirenului liniare polistirenul prezintă
proprietăţi dielectrice (r, tg,
v) foarte bune (v  10 m) şi independente de temperatură şi frecvenţă
16
dar are temperatura de înmuiere şi rezilienţa scăzute şi este inflamabil.

Este un material inodor, insipid, în general transparent, putând fi colorat
uşor şi are o bună stabilitate la acizi şi baze şi este atacat de solvenţi
organici.
Datorită rezistivităţii mari polistirenul este utilizat îndeosebi în
domeniul frecvenţelor înalte, sub formă de piese, tuburi, plăci, folii sau
fire, precum şi sub formă de materiale expandate sau pentru fabricarea
unor lacuri de acoperire. Piesele din polistiren se lipesc uşor cu soluţii de
polistiren în solvenţi potriviţi. Se execută din PS carcase de bobine,
socluri pentru tuburi electronice, scale, capace, cutii de acumulatoare,
diverse piese în televizoare, aparate radio şi de măsură (în locul
chihlimbarului).
Firele şi foliile de PS au dezavantajul că temperatura lor de
utilizare este scăzută (70...800C). Foliile de grosimi între 10 şi 150 m
sunt utilizate pentru izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă şi ca dielectric
pentru condensatoare iar firele (cu  = 10...25m) se utilizează pentru
izolarea, prin înfăşurare sau tresare, a conductoarelor şi cablurilor de
înaltă frecvenţă.
Poroplastele (materialele expandate) se utilizează ca izolant
termic sau sub formă de benzi la izolarea conductoarelor şi a cablurilor
de înaltă frecvenţă.
Polietilena (PE) este un material cu aspect asemănător parafinei,
de culoare albă lăptoasă. Se obţine prin polimerizarea etilenei la presiune
înaltă (1000...2000 atm) - rezultând un material de mică densitate - sau la
presiune normală (1atm) - când rezultă o PE de mare densitate (fig. 2.46).
______________________________________________________________________________
Polietilena are molecule liniare

şi simetrice, fiind deci un
material termoplast nepolar.
Cea de mică densitate are
structură parţial cristalină şi
proprietăţi mecanice mai reduse
decât cea de mare densitate care
are un înalt grad de cristalinitate
Fig. 2.46 Structura chimică a polietilenei (85%) ceea ce îi conferă duritate
mare, temperatură de înmuiere
mai ridicată şi o comportare mai bună la temperaturi scăzute (-400C).
Proprietăţile dielectrice sunt foarte bune (r =2,3; tg=(1...10)10-4 ; v =
1013...1016m; Estr=20...50MV/m) independente de frecvenţă şi
temperatură, este nehigroscopică, se prelucrează uşor dar nu se poate lipi
ci doar suda. Are o stabilitate bună la acizi şi baze, mai slabă la solvenţi
organici şi este inflamabilă.
Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor termomecanice polietilena
se reticulează (se efectuează o legare a lanţurilor moleculare între ele) fie
pe cale chimică - cu peroxid de dicumil - sau prin iradiere cu radiaţii 
sau . Astfel creşte temperatura de înmuiere şi proprietăţile mecanice,
cele dielectrice rămânând practic neschimbate. Alţi produşi ai etilenei ca
poliizobutilena, polipropilena, polietilena clorosulfonată au fie o
rezistenţă mai bună la temperaturi joase sau temperaturi de utilizare mai
mari dar proprietăţile dielectrice sunt mai slabe.
Foliile de polietilenă având o absorbţie de apă şi permeabilitate la
vaporii de apă foarte mică se utilizează pentru izolarea cablurilor
submarine, a celor telefonice sau a celor utilizate în medii chimic
agresive, precum şi ca dielectric pentru condensatoare.
PE este utilizată şi ca izolaţie de conductoare şi cabluri, obţinută
prin extrudere, aceasta fiind cea mai largă utilizare a ei. Se izolează astfel
conductoare de bobinaj pentru motoare ce funcţionează sub apă, conducte
şi cabluri pentru medii chimic agresive, cabluri submarine, de înaltă
frecvenţă sau de energie. Polietilena expandată se utilizează pentru
izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă cu capacităţi foarte mici etc.
În cazul cablurilor de energie de tensiuni înalte, datorită apariţiei
unor fenomene negative (oxidare, descărcări electrice, deformări
mecanice în urma scurcircuitelor etc) care duc la îmbătrânirea rapidă a
______________________________________________________________________________
polietilenei, se introduc în răşină antioxidanţi, inhibitori pentru descărcări

electrice arborescente etc.
Răşini vinilice. Din grupul răşinilor vinilice cei mai importanţi
reprezentanţi sunt: policlorura de vinil (PVC), policlorura de viniliden,
polivinilalcoolii şi polivinilacetalii etc (fig. 2.47)
Fig. 2.47 Structura chimică a răşinilor vinilice

Policlorura de vinil (PVC) se obţine prin polimerizarea clorurii de
vinil sub formă de PVC dur - fără plastifianţi - sau PVC moale - cu
plastifianţi. Masa de izolaţie utilizată în electrotehnică conţine, pe lângă
răşina pură, plastifianţi, stabilizatori, materiale de umplutură şi coloranţi.
Ca urmare a caracterului polar al răşinii, PVC-ul are proprietăţi
dielectrice mult mai slabe decât PS sau PE şi dependente de frecvenţă şi
temperatură. Ele sunt mai bune la PVC-ul tare. Are proprietăţi apropiate
de ale cauciucului cu factorul de pierderi mai mare şi stabilitatea termică
mai redusă dar cu o rezistenţă mai bună la îmbătrânire.
PVC-ul se foloseşte, în general, la frecvenţe industriale: în curent
continuu datorită electrolizei sărurilor din materialele de adaos
îmbătrâneşte repede iar la frecvenţe ridicate prezintă pierderi dielectrice
mari. Este utilizat pentru izolarea conductoarelor şi cablurilor de energie
(între 1 şi 20 kV) sub formă de folii sau izolaţie obţinută prin extrudere,
la fabricarea izolaţiilor de crestătură (în combinaţie cu preşpan), a
benzilor adezive, a unor piese izolante (cutii, capace pentru aparate de
măsură şi acumulatoare, plăci separatoare pentru acumulatoare, suporturi
de bobine, benzi de magnetofon, discuri etc), tuburi pentru instalaţii
electrice, pentru acoperirea pieselor de formă complicată (sub formă de
plastisoli şi organisoli - suspensii de PVC în plastifianţi).
______________________________________________________________________________
Policlorura de viniliden are proprietăţi dielectrice asemănătoare

cu cele ale PVC-ului, dar higroscopicitate mai redusă şi stabilitate
termică superioară.
Polivinilalcoolii au proprietăţi electrice bune dar puternic
dependente de absorbţia de apă. Se utilizează pentru fabricarea unor mase
izolante pentru cabluri de înaltă tensiune şi ca materiale antistatice
(împiedică încărcarea electrostatică a unor materiale plastice).
Polivinilacetalii sunt utilizaţi ca bază pentru lacuri de emailare.
Fluoroplaste. Cele mai utilizate sunt politetrafluoretilena (PTFE)
şi polimonoclortrifluoretilena (PCTFE).
Politetrafluoretilena se obţine prin polimerizarea
tetrafluoretilenei (fig. 2.48) sub forma unui praf cu aspect ceros, de
culoare alb - cenuşie. Structura macromoleculelor este asemănătoare cu a
celor de polietilenă, deci sunt molecule liniare şi simetrice.
PTFE este un material
termoplastic nepolar, cu
proprietăţi dielectrice foarte
bune şi nu arde. Datorită
valorilor mari ale energiei de
legătură dintre atomii de
carbon şi fluor, PTFE are
Fig. 2.48 Structura chimică a politetra-
flouretilenei (PTFE)
stabilitate termică ridicată
(2500C). La 3270C trece în
stare amorfă şi la 400 C se descompune, rezultând gaze toxice. Are
0
coeficientul de dilataţie liniară ridicat şi din această cauză, la variaţii mari

de temperatură apar în PTFE microgoluri în care se pot dezvolta
descărcări parţiale. Din acest motiv PTFE nu se poate utiliza în câmpuri
electrice intense. Are stabilitate chimică foarte bună la acizi, baze şi la
oxidare. Se prelucrează greu şi este scumpă.
PTFE este utilizată ca material izolant în aplicaţii unde se cere o
bună stabilitate termică, mare stabilitate chimică şi la oxidare, chiar în
condiţii de umiditate ridicată, atât la frecvenţe industriale cât şi la
frecvenţe înalte, dar la tensiuni până la 2000 V. Se fabrică din PTFE cutii
de acumulatoare, carcase pentru bobine, treceri izolante, bobine, ţevi,
folii utilizate pentru izolarea cablurilor de înaltă frecvenţă şi ca dielectric
pentru condensatoare.
PCTFE este un material termoplastic, cu proprietăţi dielectrice
mai slabe cu temperatura de stabilitate termică mai redusă (126...1500C),
______________________________________________________________________________
dar cu o comportare mai bună la descărcările parţiale şi se prelucrează

mai uşor. Are utilizări asemănătoare cu PTFE şi este tot scumpă.
Răşini acrilice (polimetilacrilatul, polimetilmetacrilatul -
PMMA). Sunt polimeri ai acidului acrilic şi metacrilic. Se obţin în
diverse variante, de la răşini moi, elastice (plexigum) până la răşini tari
(plexiglas).
Proprietăţile mecanice şi termice ale răşinilor acrilice sunt
asemănătoare cu cele ale polistirenului, ceva mai bune însă în ceea ce
priveşte rezilienţa şi temperatura de utilizare. Proprietăţile electrice sunt
mai slabe datorită caracterului lor polar, dar rezistenţa la descărcări
parţiale e mai bună. Sunt rezistente la ozon, lumină şi au o bună
stabilitate chimică. Coeficientul de transmisie al luminii este foarte bun,
iar transparenţa la raze ultraviolete este mai bună decât a sticlei.
Răşinile acrilice moi se utilizează la fabricarea de lacuri şi
adezivi, dar şi sub formă de folii sau fire. Cele tari sunt folosite în locul
sticlelor, constituind aşa-zisele sticle organice, pentru capace, cutii
transparente pentru diverse aparate, scale de măsură, camere de stingere
pentru întrerupătoare etc. Deşi se zgârâie uşor ele au rezistenţa de şapte
ori mai mare decât a sticlelor.
2. Răşini de policondensare. Din grupa răşinilor de
policondensare fac parte atât răşini cu molecule liniare, deci termoplaste
(poliamide, poliimide, policarbonaţi, poliesteri cu molecule liniare) cât şi
răşini cu molecule spaţiale, deci termorigide (fenoplaste, aminoplaste,
poliesteri cu molecule spaţiale). Datorită eliminării apei în procesul de
reacţie, răşinile de policondensare au higroscopicitate mai mare
caracteristici dielectrice mai reduse decât cele de polimerizare sau
poliadiţie, fiind şi dependente de temperatură şi frecvenţă.
Fenoplastele sunt răşini fenol-formaldehidice (sau crezol-
formaldehidice) obţinute prin policondensarea fenolului (sau crezolului)
cu formaldehidă. Au fost descoperite de Bacheland (în 1907) şi de aceea
sunt cunoscute sub denumirea de bachelite.
În cazul condensării fenolului cu formaldehidă în mediu alcalin,
în procesul de reacţie se disting trei faze, produsele obţinute în fiecare
fază având proprietăţi şi utilizări diferite.
Rezolul (bachelita A) corespunde stadiului iniţial al reacţiei şi este
solubil în alcool şi alţi solvenţi polari, este termoplastic şi se utilizează ca
lac de impregnare.
______________________________________________________________________________
Rezitolul (bachelita B) este termoplast, mai puţin solubil şi se

utilizează ca masă de formare.
Rezitul (bachelita C) constituie stadiul final al reacţiei de
policondensare (când apar reţele moleculare). Este insolubil, dur, cu
rezistenţă mare la căldură şi acizi şi se utilizează pentru obţinerea unor
piese izolante prelucrabile prin aşchiere.
Bachelitele sunt răşini polare, higroscopice, cu caracteristici
dielectrice slabe şi cu rezistenţă mică la acţiunea arcului electric şi la
curenţii de scurgere pe suprafaţă (rezistivitatea de suprafaţă s este mică).
Nu întreţin arderea şi pot fi utilizate la temperaturi ridicate (150...2000C)
în cazul utilizării de umpluturi anorganice. Se folosesc la temperaturi
joase şi frecvenţă industrială ca lacuri de impregnare sau lipire şi ca mase
de turnare sau presare (pentru fişe, prize, carcase pentru aparate de
măsură şi telefonice, produse de formă complicată sau înglobări de piese
metalice).
Aminoplastele se obţin prin policondensarea aldehidei formice cu
carbamidă (uree), melamină sau anilină, rezultând răşini carbamidice,
melaminice sau anilinice.
Răşinile carbamidice au proprietăţi asemănătoare cu ale
bachelitelor dar o comportare mai bună la acţiunea curenţilor de scurgere
pe suprafaţă şi la arc electric.
Răşinile melaminice au higroscopicitatea mai redusă decât a
bachelitelor şi stabilitatea termică superioară.
Răşinile anilinice au proprietăţi electrice foarte bune, dar se
prelucrează greu. Se pot utiliza şi la frecvenţe înalte.
Aminoplastele au utilizări asemănătoare fenoplastelor, din ele
realizându-se camere de stingere pentru întrerupătoare, adezivi, lacuri,
lianţi pentru stratificate etc.
Poliamidele sunt, în funcţie de structura chimică, de tip nylon,
perlon, capron sau relon. Sunt materiale termoplastice, puternic polare, cu
stabilitate termică (1050C) mai mare decât a răşinilor de polimerizare şi
se topesc la creşterea temperaturii. Proprietăţile dielectrice sunt slabe, au
higroscopicitate mare dar proprietăţile mecanice sunt foarte bune
(duritate mare, rezistenţă mare la abraziune, rezistenţă de rupere ridicată,
rezilienţă mare, coeficient de frecare foarte mic etc). Se lipesc şi se
colorează uşor şi se aprind greu. Sunt utilizate pentru confecţionarea
diferitelor piese cu rezistenţă mecanică mare (roţi dinţate, role, lagăre
______________________________________________________________________________
etc), sub formă de folii (pentru izolarea cablurilor, ca dielectric pentru

condensatoare, izolaţie de crestătură), fire şi ţesături (pentru stratificate),
hârtii, lacuri electroizolante etc.
Poliimidele au proprietăţi mecanice bune şi constante în limite
largi de temperatură, stabilitate termică ridicată (1500C) şi caracteristici
electrice bune. Se utilizează îndeosebi sub formă de folii (izolaţie pentru
cablurişi conductoare sau dielectric pentru condensatoare) şi de lacuri de
emailare a conductoarelor.
Policarbonaţii sunt materiale transparente cu absorbţie de apă
mică, rezistenţă mecanică bună atât la temperaturi ridicate (1350C) cât şi
la temperaturi scăzute (-900C) şi cu rezistenţă mare la agenţii atmosferici.
Sub formă de folii sunt utilizaţi la izolaţia de crestătură, izolaţia
bobinelor aparatelor, ca dielectric pentru condensatoare etc.
Poliesterii se obţin prin policondensare din alcooli şi acizi. Dacă
alcoolii şi acizii ce iau parte la reacţie posedă câte două grupe funcţionale
pe moleculă se obţin poliesteri cu molecule liniare şi dacă au mai multe
se obţin poliesteri cu molecule spaţiale.
Tereftalatul de polietilenă (PET) este materialul cel mai cunoscut
din această grupă. Este un poliester cu molecule liniare, termoplast, cu
proprietăţi dielectrice şi termice foarte bune (Estr=100...200MV/m, r=3;
tg=0,004...0,2; v=1015...1017m; tu=130...1500C). Foliile de PET au o
foarte bună rezistenţă la întindere şi sfâşiere, absorbţie de apă redusă,
rezistenţă bună la microorganisme, uleiuri minerale, acizi şi lacuri de
impregnare dar îmbătrânesc rapid sub acţiunea descărcărilor parţiale.
Cunoscute sub denumirile comerciale de hostphan, mylar etc, sunt
utilizate ca dielectric pentru condensatoare, la izolarea conductoarelor, la
fabricarea izolaţiei de crestătură combinată (preşpan-hostphan-preşpan), a
produselor pe bază de mică etc.
3. Răşini de poliadiţie. Aceste răşini sunt atât termoplastice
(poliuretani cu molecule liniare) cât şi termorigide (răşini epoxidice şi
poliuretani cu molecule spaţiale).
Răşinile epoxidice sunt polimeri termorigizi care conţin mai
multe grupări epoxi de mare reactivitate. După obţinerea din bifenol şi
epiclorhidrină, urmează o reticulare (durificare) cu un agent de întărire
(durificator) care poate fi bazic (amine sau alte combinaţii organice
bazice) sau acid (anhidridă, acid organic etc). La durificare se distruge
gruparea epoxi, agentul de întărire se fixează şi se formează
______________________________________________________________________________
un polimer cu masă moleculară ridicată: răşina epoxi propriu - zisă.

Aceste răşini au contracţie mică la răcire, se prelucrează uşor, nu prezintă
tensiuni interne şi nici microgoluri sau bule de gaz şi aderă foarte bine la
suprafeţele metalelor, ceramicelor, maselor plastice etc. Sunt
neinflamabile, rezistente la acţiunea curenţilor de scurgere pe suprafaţă, a
agenţilor chimici şi au stabilitate termică bună. Proprietăţile mecanice şi
electrice sunt foarte bune dar dependente de temperatură şi frecvenţă. Se
utilizează ca răşini de turnare (pentru cutii terminale de cabluri, camere
de stingere, izolatoare de înaltă tensiune), ca răşini de presare (izolaţie de
crestătură, piese fără eforturi interne), răşini de impregnare (pentru
stratificate, sisteme de izolaţie), răşini de lipire, la emailarea
conductoarelor etc.
Poliuretanii. Cei cu molecule spaţiale au proprietăţi
asemănătoare fenoplastelor dar cu higroscopicitate mai mică şi rezistenţă
mai mare la acţiunea arcului electric şi a curenţilor de scurgere pe
suprafaţă.
Poliuretanii cu molecule liniare au proprietăţi asemănătoare cu
poliamidele dar au absorbţia de apă mai mică.
Poliuretanii se utilizează la izolarea cablurilor (sub formă de
folii), la fabricarea lacurilor de emailare, a elastomerilor, a poroplastelor
etc.
2.9.2.3. Celuloza şi derivaţii săi
Celuloza este un hidrat de carbon polimer (C6H10O5)n cu

n=1000...2000. Se obţine din lemn de conifere, bumbac, in cânepă, iută
etc prin procedeul acid (fierberea lemnului de brad mărunţit într-o soluţie
acidă de bisulfit de sodiu) când se obţine celuloza sulfit sau prin
procedeul bazic (fierberea se face într-o soluţie de sulfat de sodiu şi
hidroxid de sodiu) obţinându-se celuloza sulfat. Printr-un procedeu bazic
modificat se obţine celuloza “kraft” cu proprietăţi mecanice deosebit de
bune.
______________________________________________________________________________
Lanţurile moleculare ale celulozei se grupează în micele (tuburi

subţiri) care se aranjează în acelaşi mod formând fibrile şi apoi fibre
celulozice (fig. 2.49). Această structură explică porozitatea (40...50%) şi
absorbţia de apă foarte mare a produselor pe bază de celuloză. Din acelaşi
motiv proprietăţile dielectrice (r şi tg) sunt reduse şi dependente de
densitate, conţinutul de umiditate, temperatură şi frecvenţă. Fiind un
material polar permitivitatea relativă şi factorul de pierderi au valori mari
(r = 6,7...7 şi tg = 0,005...0,01).
Fig. 2.49 Gruparea moleculelor de celuloză

Îmbătrâneşte sub acţiunea sub acţiunea oxigenului şi a căldurii.
Oxigenul favorizează reacţiile chimice ale celulozei cu apa, în urma
cărora creşte numărul de grupări polare (OH) şi se reduc proprietăţile
dielectrice. Căldura are ca efect creşterea acidităţii, scăderea vâscozităţii
etc.
Pentru reducerea higroscopicităţii celuloza se impregnează şi în
acest caz proprietăţile electrice sunt dependente de natura
impregnantului.
Celuloza este un material ieftin şi uşor prelucrabil.
Produsele pe bază de celuloză sunt mult utilizate în
electrotehnică. Acestea sunt: hârtia de cablu, hârtia de condensator, hârtia
Kraft, hârtia japoneză, preşpanul, firele şi ţesăturile etc.
Hârtia de cablu are densitate mică (pentru a putea fi impregnată
cu masă galbenă), rezistenţă mare la întindere şi sfâşiere, rigiditate
dielectrică mare şi factor de pierderi mic. Se utilizează la izolarea
cablurilor de energie, a conductoarelor de bobinaj etc.
Hârtia de condensator este mai subţire, omogenă, densă, cu
rigiditate dielectrică mare, factor de pierderi scăzut, permitivitate şi
rezistivitate electrică mare. Se utilizează - impregnată cu ulei sau
substanţe ceroase - ca dielectric pentru condensatoare.
______________________________________________________________________________
Hârtia Kraft are proprietăţi mecanice, electrice şi termice foarte

bune.
Hârtia japoneză are fibre lungi, textură neregulată şi rezistenţă
mecanică mare. Este utilizată ca suport pentru produsele pe bază de mică.
Preşpanul (cartonul electrotehnic) este un carton pe bază de
celuloză fină (grosimi de 0,5...7mm), format din numeroase straturi de
hârtie foarte fină, presate în stare umedă. Are rezistenţă mecanică mare,
este rezistent la ulei mineral şi se utilizează ca izolaţie de crestătură, la
izolarea transformatoarelor etc.
Firele şi ţesăturile celulozice se obţin din bumbac, mătase
naturală sau artificială şi se utilizează la izolarea conductoarelor, a
bobinelor pentru maşini şi aparate electrice, pentru fabricarea
stratificatelor, a tecilor izolante (tuburi linoxinice) etc.
Derivaţi ai celulozei. Se obţin prin modificarea chimică a
moleculelor de celuloză rezultând esteri (acetaţi, nitraţi etc) sau eteri
(etil- şi benzilceluloza) ai celulozei, produse cu higroscopicitate mai mică
şi proprietăţi dielectrice şi termice superioare. Dintre acestea sunt
utilizate în special triacetatul de celuloză şi benzilceluloza.
Triacetatul de celuloză este rezistent la ozon, descărcări parţiale,
ulei şi benzină şi are o stabilitate termică bună. Se utilizează la izolarea
cablurilor, ca dielectric pentru condensatoare, la fabricarea lacurilor şi
maselor de turnare etc.
Benzilceluloza se înmoaie la 800C, se topeşte la 180...2000C, este
solubilă în hidrocarburi aromatice şi are higroscopicitate redusă. Se
utilizează ca masă de presare şi la fabricarea lacurilor electroizolante.
2.9.2.4 Cauciucuri şi elastomeri
Cauciucurile sunt materiale cu elasticitate mare care se

deformează uşor şi îşi recapătă dimensiunile iniţiale la anularea solicitării
mecanice; în stare tensionată prezintă tendinţa de cristalizare. Sunt
cauciucuri naturale şi cauciucuri sintetice.
Elastomerii sunt polimeri cu forţe intermoleculare slabe. Se
deformează uşor, revin greu (foarte încet) la starea iniţială şi nu prezintă
tendinţa de cristalizare în stare tensionată.
Cauciucul natural se extrage din latex (sucul arborilor de
cauciuc) şi este un polimer natural cu un grad de polimerizare între 2000
______________________________________________________________________________
şi 4000. Are proprietăţi dielectrice foarte bune dar proprietăţile termice şi

mecanice sunt slabe. Prezintă importanţă pentru industrie numai
vulcanizat. Prin vulcanizare - legarea macromoleculelor între ele cu punţi
de sulf - şi prin adăugare de negru de fum se reduce tendinţa de
cristalizare, proprietăţile dielectrice şi elasticitatea dar se îmbunătăţesc
caracteristicile mecanice şi termice. Conţinutul de sulf poate varia între
4% (la cauciucul moale) şi 45% (la ebonită). Cauciucul natural este atacat
de oxigen, ozon (se introduc antioxidanţi pentru diminuarea acţiunii
acestora), de ulei mineral, solvenţi oxigenaţi sau halogenaţi. Substanţele
de adaos (sulf, negru de fum, antioxidanţi etc) înrăutăţesc proprietăţile
electrice: permitivitatea şi factorul de pierderi cresc, rigiditatea dielectrică
şi rezistivitatea electrică scad.
Ebonita (cauciucul tare) are proprietăţi electrice satisfăcătoare şi
rezistenţă mecanică relativ mare. La 1000C îşi pierde rigiditatea mecanică
şi la 2000C se topeşte.
Cauciucul vulcanizat se utilizează la izolarea conductoarelor şi a
cablurilor flexibile, a cablurilor pentru instalaţii de interior, a benzilor
adezive de joasă tensiune. Nu se utilizează la înaltă tensiune (fiind atacat
de ozon) şi nici în medii care conţin ulei mineral, solvenţi oxigenaţi sau
halogenaţi.
Cauciucurile sintetice au caracteristicile dielectrice mai slabe
decât ale celui natural dar proprietăţile mecanice şi termice sunt mai bune
şi prezintă o rezistenţă mai mare la solvenţi, uleiuri etc.
Cauciucurile pe bază de butadienă sunt: Cauciucul Buna
(obţinut prin polimerizarea dimetilbutadienei), cauciucul Buna S, Buna
SS (din butadienă şi stiren), neoprenul sau cloroprenul (din
clorbutadienă) şi perbunanul (din butadienă şi acrilnitrili). Acestea se
vulcanizează mai greu decât cauciucul natural, au rezistenţă la rupere şi
sfâşiere mai mică, dar sunt mai rezistente la oxidare, căldură şi au durată
de viaţă mult mai mare. Perbunanul şi neoprenul pot fi utilizaţi la 2200C.
Se utilizează la confecţionarea mantalelor de cabluri ce funcţionează în
medii umede, toxice etc. Perbunanul - material semiconductor - este
folosit la fabricarea curelelor de transmisie (de fricţiune) pentru că nu
acumulează sarcină electrostatică.
Cauciucurile din poliacrilaţi sunt rezistente la oxigen, ozon, ulei
şi au temperatura de utilizare până la 1500C. Tiocolul, perdurenul şi
rezinita au proprietăţi dielectrice reduse dar sunt rezistente la ulei, apă,
______________________________________________________________________________
ozon şi sunt utilizaţi la izolarea cablurilor de alimentare a lămpilor

fluorescente, la autovehicule, în instalaţii Röentgen etc.
Cauciucurile siliconice sunt polisiloxani cu molecule liniare şi
prezintă o rezistenţă bună la ozon, solvenţi şi la curenţii de scurgere pe
suprafaţă, au proprietăţi termice bune (conductivitate termică ridicată) şi
independente de temperatură. Proprietăţile dielectrice depind de
materialul de umplutură şi de cel de vulcanizare, de solicitările mecanice
etc. Se utilizează între -50 şi 1500C, la izolarea conductoarelor şi a
cablurilor care funcţionează în condiţii grele etc.
Elastomerii se obţin din răşini de polimerizare sau poliadiţie.
Polietilena clorosulfonată (Hypanol) este stabilă la acţiunea
oxigenului, ozonului, are proprietăţi mecanice bune şi se utilizează (între
-15 şi 1500C) la izolarea conductoarelor şi cablurilor electrice etc.
Cauciucul butilic este nepolar, cu proprietăţi dielectrice foarte bune,
rezistenţă mare la oxigen şi ozon, stabilitate termică superioară (1200C)
etc. Elstomerii fluoruraţi se utilizează la temperaturi între -50 şi 2000C,
au rezistenţă mare la oxigen, ozon, solvenţi dar proprietăţile mecanice
sunt slabe.
2.9.3. Siliconii
Materialele siliconice sunt compuşi ai siliciului obţinuţi prin

completarea valenţelor libere ale lanţului siloxanic (fig. 2.50) cu radicali
organici (metil, etil, fenil etc). Sunt materiale de trecere între cele
organice şi cele anorganice care îmbină proprietăţile electrice bune ale
materialelor organice cu stabilitatea chimică şi termică mare a celor
anorganice.
Fig. 2.50. Structura chimică a siloxanilor: a - lanţ siloxanic şi b - polisiloxan cu

molecule liniare
Sunt materiale neinflamabile, nehigroscopice, nu dezvoltă gaze
toxice, aderă la suprafeţele metalice şi pot funcţiona la temperaturi
ridicate (2000C). În funcţie de structura lor moleculară, siliconii se
______________________________________________________________________________
prezintă sub formă de uleiuri sau unsori (molecule scurte), cauciucuri

(molecule liniare) şi răşini (molecule spaţiale sau reţele moleculare).
Proprietăţile generale ale uleiurilor şi cauciucurilor siliconice au fost deja
prezentate în paragrafele 2.8.2 şi 2.9.2.4.
Răşinile siliconice sunt materiale termorigide, nehigroscopice,
greu inflamabile, cu rezistenţă mare la curenţii de scurgere pe suprafaţă şi
cu proprietăţi dielectrice bune. Sunt utilizate în electrotehnică, în special
ca bază pentru lacuri de acoperire, lipire sau de impregnare, precum şi ca
lianţi pentru mase plastice presate cu umplutură anorganică.
Lacurile siliconice se obţin prin dizolvarea răşinii (50...60%) în
toluen sau xilen şi au domeniul temperaturilor de utilizare între -50 şi
2000C şi chiar 2500C. Aplicate pe ţesături de sticlă, azbest, mică şi
produse pe bază de mică dau materiale izolante uniforme, flexibile,
nehigroscopice, cu bune proprietăţi dielectrice în domeniul de
temperaturi menţionat. Aceste produse sunt utilizate în sistemele de
izolaţie ale maşinilor electrice de puteri mari şi tensiuni înalte, cu regim
greu de funcţionare (maşini pentru macarale, laminoare, tracţiune
electrică etc) sau a aparatajului care funcţionează la temperaturi înalte.
2.9.4. Materiale anorganice
Materialele anorganice au temperatura de utilizare peste 2000C,

nu se oxidează, nu se carbonizează sub acţiunea arcului electric, rezistă
foarte bine la radiaţii, microorganisme şi la descărcări parţiale şi prezintă
o bună stabilitate chimică. Au proprietăţi electrice mai slabe decât cele
organice şi variabile în limite largi (v=108...1015m; r=3,5...20; tg=10-
4
...10-2; Estr=3...200MV/m) în funcţie de structura materialului,
temperatură, frecvenţă etc.
Din punct de vedere mecanic, materialele anorganice sunt fragile
şi au rezistenţă redusă la întindere şi impact. Nu se pot obţine sub formă
de foi sau benzi subţiri, cu excepţia sticlei din care se pot trage fire sau
folii.
Cele mai utilizate materiale anorganice sunt: mica, sticla şi
ceramica electrotehnică.
______________________________________________________________________________
2.9.4.1. Mica şi produsele pe bază de mică
Mica este un material cristalin din grupa silicaţilor de aluminiu.

Prezintă o mare varietate de tipuri în funcţie de compoziţie, dar în
electrotehnică sunt utilizate numai două tipuri de mică naturală: mica
muscovit şi mica flogopit.
Muscovitul este un aluminosilicat de potasiu hidratat (K2O
3Al2O3 6SiO2 2H2O). Este incolor (uneori cu nuanţe de roz sau verde) şi
are proprietăţi electrice superioare flogopitului, dar cu proprietăţi termice
mai slabe.
Flogopitul este un aluminosilicat de potasiu şi magneziu hidratat
(K2O 7MgO Al2O3 6SiO2 3H2O); este colorat în galben, brun, aproape
negru sau verde auriu.
Structura micei este foarte complexă şi constă din straturi
elementare de atomi de Si şi Al, legaţi prin atomi de O şi grupe -OH.
Forţele de legătură în lungul straturilor fiind mult mai puternice decât
cele dintre straturi apare un fenomen de clivaj (straturile se desprind cu
uşurinţă unele de altele).
Proprietăţile dielectrice ale micei sunt dependente de direcţia de
aplicare a câmpului, fiind mult mai bune în cazul în care acesta se aplică
perpendicular pe direcţia de clivare (v=1013...1014m la muscovit şi
1010...1012m la flogopit) decât în cazul în care se aplică în sensul
acesteia (v=106...108m). Este un material polar, permitivitatea şi
factorul de pierderi fiind dependente de temperatură şi frecvenţă (r=6...7;
tg=(1...3)10-4 la muscovit şi r=5...6; tg=(10...50)10-4 la flogopit).
Rigiditatea dielectrică depinde mult de grosimea straturilor şi de defectele
de reţea cristalină ajungând până la 700MV/m; uzual însă Estr=25MV/m.
Este inertă din punct de vedere chimic, cu rezistenţă mare la descărcări
parţiale şi stabilitate termică ridicată: muscovitul calcinează la peste
6000C iar flogopitul la 9000C.
Mica naturală este utilizată ca dielectric pentru condensatoare, la
realizarea sistemelor de izolaţie ale maşinilor şi aparatelor electrice, la
fabricarea unor materiale cu proprietăţi termice superioare etc.
Mica sintetică fluor - flogopit prezintă proprietăţi dielectrice mai
bune decât ale flogopitului, în special datorită înlocuirii grupării -OH cu
ioni de fluor. Stabilitatea termică este mare (9000C) şi coeficientul de
______________________________________________________________________________
dilatare liniară este apropiat de cel al metalelor. Se utilizează ca dielectric

pentru condensatoare, la izolarea rezistoarelor electrice etc.
Produse pe bază de mică. Datorită proprietăţilor mecanice slabe,
mica este înlocuită în aplicaţii cu produse pe bază de mică: hârtia de
mică, micalexul, micanita, micafolia, micabanda etc.
Hârtia de mică se obţine prin dezintegrarea (termică - prin
calcinare - sau mecanică - cu jeturi de apă) a deşeurilor de mică în
particule foarte fine şi dispunerea lor sub forma unor straturi
asemănătoare celor de hârtie celulozică. Este mai omogenă şi mai
flexibilă decât mica naturală, izotropă, cu proprietăţi dielectrice mai slabe
dar cu proprietăţi mecanice mai bune.
Micalexul se obţine din mică muscovit (60%) şi sticlă fuzibilă
(40%) pe bază de bor şi plumb, presate la cald. Are rezistenţă mare la
umiditate şi la arc electric, proprietăţi mecanice, dielectrice, termice bune
şi se poate prelucra mecanic. Se foloseşte sub formă de plăci, bare, piese
fasonate, izolatori etc.
Micanitele se obţin din straturi de hârtie de mică sau mică foiţă
lipite cu şellac sau lacuri sintetice la temperaturi şi presiuni ridicate.
Având conţinut mare de mică (peste 50% din greutate) micanitele au
rezistenţă termică mare. În funcţie de conţinutul de liant se obţin:
micanite de colector (L4%), micanite de garnituri (L25%), micanite
de formare (L=10...30%), micanite flexibile (L=50...90%), termomicanite
(cu liant anorganic). Micanitele de colector şi de garnituri sunt dure şi se
folosesc pentru piese izolante care nu sunt solicitate la încovoiere.
Micanita de formare este utilizată pentru executarea de conuri de
colector, carcase de bobine, flanşe, diverse piese fasonate etc. Cea
flexibilă este folosită ca izolaţie de crestătură, garnituri, izolaţia barelor,
izolaţia capetelor de bobine etc.
Micafolia se obţine din straturi de hârtie de mică sau mică foiţă
(50%) lipite cu lianţi pe bază de şellac, poliesteri sau siliconi (30%) pe un
suport de hârtie sau ţesătură de sticlă (20%). Micabanda se obţine în
acelaşi mod, dar are un singur strat de mică şi unul sau două straturi
suport.
Produsele pe bază de mică sunt utilizate pentru izolarea lamelelor
de colector (micanita de colector), a bobinelor electromagneţilor (hârtia
de mică) la fabricarea conurilor izolante pentru colectoare, carcase de
bobine, flanşe, piese fasonate (micanita de formare, micalexul) a
______________________________________________________________________________
garniturilor pentru aparate electrocasnice (micanita flexibilă), a izolaţiei

de crestătură, a izolaţiei capetelor de bobină etc. Sunt utilizate, în special,
în sistemele de izolaţie ale maşinilor şi aparatelor electrice cu regimuri
grele de exploatare sau ale maşinilor electrice de puteri mari şi tensiuni
înalte.
2.9.4.2. Sticlele
Sticlele anorganice fac parte din familia compuşilor oxidici având

la bază bioxidul de siliciu (SiO2) sau bor (B2O3) în amestec cu oxizi ai
metalelor alcaline (Na2O, K2O), ai metalelor alcalino - pământoase (CaO,
BaO) sau cu alţi oxizi metalici (Al2O3, PbO, ZnO). Proprietăţile şi
domeniile lor de utilizare depind de natura oxizilor constituenţi. Sunt
fabricate prin topirea oxizilor metalici, cel mai utilizat fiind însă SiO2
(silicea) care e prezent în toate sticlele. Masa sticloasă obţinută în urma
topirii oxizilor în cuptoare, se prelucrează la cald prin suflare, presare în
forme, tragere în profile sau fire, laminare în foi etc.
Sticla de cuarţ (obţinută prin topirea cuarţului - SiO2 pur) are o
structură cristalină formată din tetraedri cu atomii de oxigen în vârfuri şi
câte un atom de siliciu în centru. Tetraedrii de bază se leagă între ei prin
ioni de oxigen - structura cristalitelor fiind foarte densă, proprietăţile
dielectrice şi fizico - chimice sunt superioare altor tipuri de sticle:
coeficientul de dilatare liniară este redus, conductivitatea termică,
rezistivitatea şi rigiditatea dielectrică sunt mai mari.
Sticla silicat (pe bază de SiO2 şi alţi oxizi metalici) are multiple
utilizări în electrotehnică. Cea cu oxizi ai metalelor alcaline (Na, K) are
proprietăţi mai slabe (temperatura de înmuiere mai mică, solubilitatea în
apă mai mare, rezistivitatea de suprafaţă mai mică, permitivitatea relativă
şi factorul de pierderi mai mari şi dependente de temperatură şi frecvenţă.
Această înrăutăţire a proprietăţilor dielectrice se datorează întreruperii
legăturii - prin ioni de oxigen - dintre tetraedrii de bază, ceea ce
determină apariţia pe lângă polarizaţiile electronică şi ionică a unei
polarizaţii structurale.
Dacă oxizii metalelor alcaline sunt înlocuiţi de oxizi ai metalelor
alcalino - pământoase, legătura între tetraedrii nu se mai întrerupe, ea
fiind de tipul: ⎯ Si⎯ O ⎯ M2+ ⎯ O⎯ Si⎯ , unde M2+ este metalul
bivalent. Proprietăţile dielectrice ale acestor sticle sunt superioare.
______________________________________________________________________________
Sticlele anorganice sunt materiale dure, casante, transparente,

nehigroscopice, rezistente la acţiunea acizilor (cu excepţia acidului
fluorhidric), cu proprietăţi dielectrice bune şi termice slabe. Sticlele nu
îmbătrânesc ca materialele organice. Conductivitatea termică redusă
determină o repartiţie neuniformă a temperaturii în material şi se produc
astfel dilatări neuniforme care provoacă tensiuni mecanice şi deformări
reziduale în masa sticlelor. Proprietăţile termice se îmbunătăţesc
introducând oxizi metalici în masa sticlelor, iar cele mecanice prin călire
(sticlele călite au rezistenţă mecanică foarte mare). Se pot colora uşor
prin introducerea unor oxizi metalici adecvaţi: CoO (albastru), NiO
(roşu), CuO2 (galben), Cr2O3 (verde), MnO2 (violet).
Sticlele cu conţinut redus de oxizi alcalini (cu rezistivitatea de
suprafaţă mare) se utilizează în construcţia izolatoarelor de înaltă
tensiune sau pentru telecomunicaţii. Din sticlele silicat cu oxizi de Al,
Ca, B şi Na se obţin fibre, fire şi hârtie de sticlă utilizate la izolarea
conductoarelor, la fabricarea ţesăturilor de sticlă, ca dielectric pentru
condensatoare etc. Sticla pe bază de elemente uşoare (B2O3, BeO, Li2O)
este utilizată în aparatura Röentgen ca mediu transparent, iar cea silicat
cu componenţi grei (PbO, BaO) ca medii de protecţie. De asemenea
sticlele sunt utilizate la fabricarea lămpilor de iluminat, a tuburilor pentru
descărcări în gaze etc.
2.9.4.3. Ceramica electrotehnică
Din grupa materialelor ceramice fac parte acele materiale care, în

decursul procesului tehnologic de obţinere sunt supuse unor arderi la
temperaturi ridicate. Se obţin din argilă sau steatită la care se adaugă
fondanţi (feldspat, marmură) şi degresanţi (SiO2, MgO). După formare
(prin presare), piesele ceramice se usucă, se prelucrează şi se ard la cca
9000C, se glazurează şi apoi se ard la 1400...15000C. În decursul acestor
arderi se formează faza sticloasă (amorfă) - prin topirea feldspatului - în
care sunt dispuse cristalele de mulit (3 Al2O3 2SiO2) şi cuarţ, care
constituie faza cristalină. Ceramica are o structură neomogenă şi
proprietăţile ei sunt dependente de raportul dintre cele două faze
(cristalină şi amorfă). Creşterea fazei amorfe (a conţinutului de feldspat)
duce la scăderea rezistenţei mecanice şi a rezistivităţii electrice şi la
creşterea rigidităţii dielectrice. Creşterea fazei cristaline (a conţinutului
______________________________________________________________________________
de caolin din care se formează cristalele de mulit) duce la creşterea

rezistenţei mecanice şi a temperaturii de utilizare.
Ceramica rezistă foarte bine la acţiunea arcului electric, nu
prezintă fenomenul de îmbătrânire, are stabilitate chimică bună, dar
rezistenţă la tracţiune mică, rezilienţă scăzută, contracţie mare la răcire şi
proprietăţi dielectrice slabe (fiind higroscopică) şi dependente de
compoziţie, temperatură şi frecvenţă. Pentru protecţia împotriva
pătrunderii umidităţii se glazurează cu materiale nehigroscopice.
Proprietăţile dielectrice ale principalelor ceramici dielectrice sunt
prezentate în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Materialul Compoziţia r tg104 , Estr,
(%) la 20 C şi 1
0
m MV/m
MHz
Materiale ceramice din sistemul BaO - Al2O3 - SiO2
SiO2 Al2O BaO
3
Ceramică 61,0 30,5 8,5 7-7,5 30 - 50 1010 18 - 20
mulitică
Ceramică 36,7 26,9 34,4 6,5-7 2 1014 35 - 45
celsiană
Ceramică 30,7 62,8 6,7 7– 16 - 18 1010 – 30 - 35
corund-mulitică 7,5 1012
Ceramică 16,5 80,2 3,3 8-8,5 3 - 10 1010 – 20 - 25
corund 1012
Materiale ceramice din sistemul MgO - Al2O3 - SiO2
SiO2 Al2O MgO
3
Ceramică steatit 65 - 35 6–7 3-8 1010 - 20 - 30
1011
Ceramică spinel 11 66 23 7,5– 4-6 1011 - 20 - 30
8 1012
Materiale ceramice din sistemul oxizilor de titan şi zirconiu
Ceramică rutilică TiO2 70-80 4 - 5 109-1010 10 -
12
Ceramică din oxizi (TixZr1-x)O2 35 - 40 3 - 4 1010- 8 - 10
de titan şi zirconiu 1011
Ceramică CaTiO3 140-150 3 - 4 1010- 10 -
perovschit 1011 12
______________________________________________________________________________
Dielectricii din sistemul BaO - Al2O3 - SiO2 (ceramica mulitică,

celsiană, corund - mulitică şi corund) au valori mari ale rezistivităţii şi
rigidităţii dielectrice, pierderi reduse şi sunt materiale nehigroscopice.
Sunt utilizaţi îndeosebi pentru obţinerea unor piese electroizolante. Se
remarcă faptul că un procentaj mai mare de BaO duce la creşterea
rezistivităţii şi la micşorarea pierderilor dielectrice. Din sistemul MgO -
Al2O3 - SiO2 ceramica steatit este utilizată pentru fabricarea izolatorilor
de înaltă sau joasă tensiune şi cea spinelică (corderit) ca dielectric pentru
condensatoare de joasă tensiune stabile termic şi în instalaţiile de
încălzire. Dielectricii ceramici din oxizi de titan şi zirconiu sunt, în
general, materiale feroelectrice cu valori mari ale permitivităţii, cu o bună
stabilitate în timp a proprietăţilor şi cu stabilitate termică ridicată. Se
utilizează la fabricarea condensatoarelor, amplificatoarelor dielectrice,
dispozitivelor de memorare etc.
2.9.4.4. Alte materiale anorganice
Rocile electroizolante mai des utilizate sunt: marmura, ardezia şi

talcul. Au o structură poroasă, sunt higroscopice, casante şi cu proprietăţi
dielectrice slabe. Au rezistenţă redusă la acizi şi şocuri termice şi sunt
utilizate până la maximum 1100C, la tensiuni şi frecvenţe scăzute pentru
confecţionarea de tablouri de distribuţie, plăci de borne, suporturi pentru
întreruptoare şi reostate, la izolarea cablurilor (talcul) etc.
Azbestul. Cel mai utilizat material de azbest este cristolitul
(3MgO2SiO22H2O), material cu fibre lungi şi flexibile, utilizat până la
350-4000C când pierde apa de cristalizare şi care la 8000C devine
pulverulent iar la 15210C se topeşte. Este foarte higroscopic,
rezistivitatea sa variază foarte mult cu conţinutul de umiditate şi
temperatura (=103...1011m), rigiditatea dielectrică este mică (Estr=3,5
MV/m) şi pierderile dielectrice mari (tg=0,1).
Se utilizează sub formă de fire pentru izolarea conductoarelor, sub
formă de ţesături (pentru stratificate), benzi şi hârtii (pentru izolarea
înfăşurărilor maşinilor electrice, ca izolaţie de crestătură) şi ca material
de umplutură pentru fabricarea maselor plastice.
Azbocimentul obţinut din azbest (fire scurte) şi ciment are
rezistenţă mare la arc electric şi la curenţi de scurgere pe suprafaţă şi se
______________________________________________________________________________
utilizează pentru confecţionarea camerelor de stingere, a plăcilor de

separatoare, a tablourilor de distribuţie etc.
Oxizi metalici. Materialele electroizolante obţinute prin
sinterizarea oxizilor de aluminiu (Al2O3) sau magneziu (MgO) sunt
materiale cristaline cu proprietăţi mecanice şi electrice foarte bune,
conductivitate termică ridicată, rezistente la temperaturi înalte
(2000...30000C) dar foarte scumpe şi greu prelucrabile. Se utilizează la
izolarea conductoarelor electrice, la fabricarea cuptoarelor electrice
pentru temperaturi ridicate, a bujiilor şi ca dielectric pentru
condensatoare.
Materialele refractare (oxizi metalici polivalenţi, carburi, nitruri,
sulfuri) rezistă la temperaturi foarte înalte fără a se oxida sau a-şi
modifica proprietăţile electrice şi mecanice. Se utilizează la fabricarea
micei sintetice, a circuitelor integrate monolitice NMOS (nitrura de
siliciu), a varistoarelor (carbura de siliciu), pentru reactorii nucleari
(carbura de bor) etc.
2.9.5. Lacuri electroizolante
Lacurile electroizolante sunt substanţe lichide în momentul

utilizării pentru a putea fi aplicate - şi solide după aplicare, formând o
peliculă electroizolantă. Întărirea are loc ca urmare a unui proces fizic
(evaporarea solventului) sau a unor procese fizico - chimice (evaporarea
solvenţilor fiind urmată de reacţii de oxidare, de polimerizare,
policondensare sau poliadiţie).
Un lac este alcătuit dintr-o bază, substanţa care va forma pelicula
(răşină, bitum, uleiuri sicative etc), un
solvent volatil (benzină, alcool, toluen,
white - spirit, esteri, eteri etc) şi materiale de
adaos (sicativi, plastifianţi, coloranţi etc). În
procesul de dizolvare a bazei, moleculele
scurte ale solvenţilor pătrund printre
macromoleculele răşinii şi le solvatează,
adică se leagă de valenţele libere ale
Fig. 2.51 Solvatarea răşinii acestora (fig. 2.51). Îndepărtându-se unele
de altele forţele de legătură slăbesc şi macromoleculele se pot deplasa în
solvent, realizându-se astfel dizolvarea răşinii.
______________________________________________________________________________
Lacurile electroizolante se pot clasifica în funcţie de:

-compoziţia chimică în: lacuri uleioase (pe bază de uleiuri
sicative); lacuri oleobituminoase (pe bază de uleiuri sicative modificate
cu bitumuri) şi lacuri răşinoase (pe bază de răşini naturale sau sintetice);
-utilizare, în: lacuri de impregnare, de acoperire, de lipire şi de
emailare;
-modul de uscare, în: lacuri cu uscare în aer sau cu uscare în
cuptor;
-stabilitatea termică.
Lacuri de impregnare. Prin impregnare se umplu golurile din
izolaţia înfăşurărilor maşinilor electrice cu un lac de impregnare,
realizându-se după uscarea lacului o înfăşurare compactă. De aici rezultă
următoarele avantaje: o rezistenţă mecanică superioară împotriva
vibraţiilor şi a forţelor electrodinamice; o mai bună disipare a căldurii
(conductivitatea termică a aerului este mai mică decât a lacului întărit); o
îmbunătăţire a proprietăţilor dielectrice (rezistenţă mai mare la descărcări
electrice parţiale şi rigiditate dielectrică mărită); o protecţie mai bună
împotriva umidităţii şi a altor agenţi chimici. Lacurile de impregnare
trebuie să fie suficient de fluide pentru a impregna bine dar un procent
prea mare de solvent (peste50...60%) ar putea duce la o contracţie prea
mare la uscare. Se utilizează lacuri cu baza constituită din molecule mici,
cu întărire prin evaporarea solventului şi proces chimic sau lacuri fără
solvenţi, cu uscare în cuptor la temperaturi suficient de joase
(120...1300C) pentru a nu se deteriora izolaţia conductoarelor şi care
formează pelicule suficient de flexibile pentru a nu se deteriora (fisura,
crăpa) la solicitările mecanice sau termice.
Lacurile cele mai utilizate pentru impregnarea înfăşurărilor sunt
lacurile oleobituminoase, oleorăşinoase, bachelitice, oleobachelitice,
gliptalice sau melaminogliptalice, epoxidice, poliesterice, iar pentru
temperaturi ridicate - cele alchilsiliconice sau siliconice. Pentru
impregnarea hârtiilor şi ţesăturilor (utilizate sub formă de benzi, tuburi
sau pânze lăcuite, în sistemele de izolaţie) se utilizează lacuri uleioase,
oleobituminoase, oleogliptalice, alchilsiliconice sau siliconice pure
(ultimele două pentru ţesături din fire de sticlă şi azbest).
Lacuri de acoperire. Acestea au rolul de a proteja suplimentar
înfăşurările impregnate împotriva umezelii şi a diverşilor agenţi chimici..
Lacurile de acoperire sunt lacuri cu adaos de pigmenţi, mai
vâscoase decât cele de impregnare şi dau pelicule mai puţin flexibile dar
______________________________________________________________________________
cu permeabilitate scăzută la umiditate şi la vapori de apă, cu proprietăţi

mecanice bune, cu o conductivitate termică mai bună şi o bună
comportare la curenţii de scurgere pe suprafaţă. Sunt lacuri cu uscare în
aer: gliptalice, oleogliptalice, epoxidice, poliuretanice, poliesterice,
celulozice sau pe bază de cauciuc clorurat.
Lacuri de lipire. În această grupă intră lacurile utilizate la
fabricarea produselor pe bază de mică (lacuri de şellac, gliptalice,
oleobituminoase, poliesterice, epoxidice, siliconice etc), pentru lipirea
izolanţilor solizi între ei sau pe metale (epoxidice) sau cele utilizate la
fabricarea stratificatelor pe bază de hârtie şi ţesături considerate şi ca
lacuri de impregnare.
Lacuri de emailare. Această categorie de lacuri prezintă o
importanţă deosebită pentru industria electrotehnică, fiind utilizate
îndeosebi pentru emailarea conductoarelor de bobinaj. Izolaţia
conductoarelor emailate fiind mult mai subţire (0,5...5m) faţă de cea din
bumbac, hârtie etc rezultă un factor de umplere mult mai bun. Pe
conductor se aplică mai multe straturi de lac, întărirea având loc la
temperaturi înalte (250...4000C) iar rigiditatea dielectrică a peliculei
electroizolante atinge valori foarte mari (800...1000kV/cm). Peliculele
formate de lacurile de emailare trebuie să adere foarte bine la suprafaţa
conductoarelor, să fie nehigroscopice, elastice (pentru evitarea fisurilor)
şi cu proprietăţi dielectrice foarte bune. Se utilizează lacuri uleioase (în
telecomunicaţii), polivinilacetalice (pentru 50% din conductoarele
emailate, datorită proprietăţilor mecanice, termice şi electrice bune),
poliamidice (au rezistenţă slabă la umiditate), epoxidice (cu proprietăţi
electrice foarte bune dar mecanice mai slabe), poliuretanice (utilizate
îndeosebi în echipamentul electronic, conductoarele putându-se suda fără
înlăturarea lacului), tereftalice, siliconice (rezistente la temperaturi
ridicate), poliimidice, poliesterimidice etc.
2.9.6 Compounduri
Compoundurile sau masele izolante (mase de impregnare sau de

umplere) sunt amestecuri de ceruri, răşini, uleiuri, bitumuri etc care se
înmoaie şi se topesc cu uşurinţă şi care ocupă spaţiile şi care ocupă
spaţiile goale din sistemele de izolaţie care devin astfel mai compacte,
______________________________________________________________________________
mai rezistente la umiditate, cu rezistenţă mecanică şi conductivitate

termică mai mari şi cu proprietăţi electrice mai bune.
Sunt utilizate pentru umplerea manşoanelor şi a cutiilor terminale
de cabluri, pentru umplerea condensatoarelor, a bateriilor uscate şi a
acumulatoarelor pentru autovehicole, pentru impregnarea izolaţiei
înfăşurărilor (îndeosebi fixe) la maşini şi aparate electrice, la acoperirea
unor înfăşurări sau pentru impregnarea hârtiei de cablu etc. Cele mai
utilizate sunt compoundurile ceroase (pe bază de ulei de ricin hidrogenat,
masă galbenă etc) şi bituminoase. Dintre compoundurile ceroase deosebit
de importantă este masa galbenă (colofoniu şi ulei mineral) utilizată
pentru impregnarea hârtiei de cablu de tensiuni medii. Colofoniul
absoarbe hidrogenul (produs prin descărcări parţiale) din izolaţia
cablului, împiedicând apariţia unor presiuni mari care ar mări volumul
cavităţilor şi ar intensifica procesul de degradare a izolaţiei.
Compoundurile bituminoase sunt nehigroscopice, cu proprietăţi
electrice foarte bune şi cu cost redus. Sunt utilizate pentru impregnare,
acoperire şi umplere. Sunt folosite, în special, compounduri de bitum cu
colofoniu şi ulei mineral sau bitum cu petrol, asfalturi acide etc. În
domeniul frecvenţelor înalte se utilizează amestecuri de polietilenă,
cerezină, parafină, poliizobutilenă etc.
2.9.7 Materiale pe bază de răşini sintetice
Această categorie de materiale cuprinde: mase plastice presate,

mase plastice stratificate, folii sintetice, fire şi ţesături şi poroplaste
(materiale expandate).
Masele plastice presate sunt alcătuite dintr-o răşină care
constituie liantul, umplutura (care îi atribuie proprietăţi mecanice,
termice, chimice şi care îi scade preţul de cost dar şi proprietăţile
electrice) şi plastifianţi (esteri uleioşi), coloranţi şi alte substanţe (pentru
îmbunătăţirea proprietăţilor de prelucrare sau a aspectului, dar se
înrăutăţesc proprietăţile electrice). Materialele de umplutură pot fi
organice (rumeguş de lemn, fibre textile, bucăţele de hârtie etc) sau
anorganice (praf de mică sau cuarţ, fire de azbest etc). Se realizează:
mase plastice pe bază de răşini termoplastice, pe bază de răşini
termoreactive (izotrope), armate cu fire de sticlă (cu caracteristici
______________________________________________________________________________
mecanice superioare) etc, fiind utilizate pentru obţinerea pieselor

electroizolante cu proprietăţi termomecanice bune şi cost redus.
Masele plastice stratificate se obţin din straturi suprapuse de
hârtie (de impregnare, acetilată), ţesături (din fire de sticlă sau azbest) sau
furnir de lemn, impregnate cu răşini termoreactive (bachelitice,
carbamidice, melaminice, epoxidice, poliesterice, siliconice etc) şi lipite
între ele (sub acţiunea presiunii şi căldurii). Proprietăţile lor electrice,
mecanice şi fizice sunt foarte diferite în funcţie de cantitatea şi tipul
răşinii de impregnare, de natura stratului suport, de caracteristicile
procesului tehnologic etc. Sunt materiale anizotrope, cu higroscopicitate
ridicată şi cu caracteristici dielectrice dependente de frecvenţă,
temperatură şi umiditate. Se fabrică sub formă de plăci, tuburi sau cilindri
din care se execută apoi diverse piese. Cele sub formă de plăci se obţin
suprapunând hârtiile, ţesăturile sau furnirul, impregnate cu un lac pe bază
de răşini termoreactive şi introduse aceste topuri (în număr corespunzător
grosimii dorite) într-o presă cu etaje, încălzită. În timpul presării răşina
devine fluidă, pătrunde în porii materialului suport şi apoi are loc - la
anumite temperaturi şi presiuni - desăvârşirea procesului de
policondensare sau poliadiţie, răşina se întăreşte şi se obţin plăci
termorigide. În mod analog, prin înfăşurare pe cilindri sau dornuri, se
fabrică cilindri şi bare.
Stratificatele pe bază de hârtie (pertinax, izoplac etc) au
proprietăţi electrice bune şi se utilizează la confecţionarea tablourilor de
distribuţie, a suporturilor pentru circuite imprimate, a pieselor izolante
pentru transformatoare şi întrerupătoare etc. Cele pe bază de ţesături de
bumbac (textolit) au proprietăţi mecanice mai bune şi se utilizează în
construcţia pieselor izolante cu solicitări mecanice intense (roţi dinţate,
tije portperii, pene pentru maşini electrice etc). Stratificatele din ţesături
de sticlă (sticlotextolit) au proprietăţi electrice, termice şi mecanice mai
bune şi sunt utilizate în schemele de izolaţie ale maşinilor de puteri mari,
pentru camerele de stingere a arcului electric etc. Cele pe bază de azbest
(azbestit) au stabilitate chimică şi termică ridicată, dar proprietăţi
dielectrice reduse şi se utilizează pentru confecţionarea unor piese
izolante care funcţionează la temperaturi ridicate sau în medii toxice.
Cele pe bază de furnir de lemn (lignofolii sau lemn bachelizat) sunt mai
puţin utilizate în electrotehnică.
Foliile sintetice sunt materiale omogene cu proprietăţi dielectrice
foarte bune, cu suprafaţă netedă şi cu grosimi între unităţi şi mii de
______________________________________________________________________________
micrometri. Se fabrică folii atât din răşini sintetice (de polimerizare: PE,
PVC, PTFE, PS etc şi de policondensare: poliamide, poliimide,
policarbonaţi etc) cât şi derivaţi ai celulozei (triacetat, etilceluloză etc)
cărora li se adaugă uneori coloranţi sau plastifianţi pentru îmbunătăţirea
prelucrabilităţii. Aceste materiale sunt flexibile, cu absorbţie de apă
redusă (PTFE, PE etc) rigiditate dielectrică mare (PET, poliimide etc), cu
pierderi dielectrice mici (PE, polipropilena etc) sau cu rezistivitate
electrică ridicată (PS, PE etc). Se utilizează la izolarea conductoarelor, a
cablurilor şi a capetelor de bobine, la fabricarea benzilor adezive, a
izolaţiilor de crestătură combinate (preşpan-hostafan-preşpan, hostafan-
mică-hostafan), a izolaţiilor între straturi, ca suport pentru produse pe
bază de mică sau componente în straturi etc.
Fire şi ţesături. Firele se obţin atât din substanţe organice cu
macromolecule liniare (răşini sintetice termoplaste, celuloză etc) cât şi
din materiale anorganice (sticlă, azbest etc). Cele sintetice (organice) se
obţin din aceleaşi materiale ca şi foliile şi au, pe lângă proprietăţile
dielectrice de mai sus şi o rezistenţă mare la rupere prin tracţiune. Firele
de sticlă se obţin din borosilicaţi, sunt rezistente la agenţi chimici şi
radiaţii, neinflamabile, cu absorbţie redusă de apă şi stabilitate termică
ridicată. Se utilizează - în general impregnate - la acoperirea
conductoarelor prin înfăşurare sau tresare şi sub formă de ţesături.
Ţesăturile se obţin din fire de diferite lungimi şi compoziţii
chimice: bumbac, mătase, poliamide, sticlă, azbest etc. Se utilizează
impregnate sau lăcuite, obţinându-se ţesături galbene (impregnate cu ulei
sicativ şi răşini sintetice) sau negre (impregnate cu ulei sicativ şi bitum)
sau ţesături lăcuite. Se utilizează la fabricarea stratificatelor, a benzilor
adezive (folie, ţesătură, hârtie şi o masă adezivă), a izolaţiilor compuse
etc.
Poroplastele (materiale expandate) sunt materiale cu structură poroasă,
obţinute - cu ajutorul unor substanţe care dezvoltă gaze - din PE, PS,
PVC, poliuretani etc. Prezintă pori închişi sau deschişi, în număr mai mic
sau mai mare, ceea ce permite obţinerea de poroplaste de diverse tipuri,
de la rigide până la moi şi elastice. Se utilizează ca izolanţi electrici,
termici (în frigidere), acustici, pentru amortizarea oscilaţiilor, la ambalaje
diverse etc.

Materiale Electroizolante

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale Electroizolante

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.

Materialele electroizolante sunt caracterizate prin valoarea mare a

2.1 Definiţii şi criterii de clasificare a dielectricilor

Dielectric în sensul originar al cuvântului este un material rău

Luând în considerare cea de a doua definiţie, un prim criteriu de

după diferite direcţii în material •anizotropi

2.2 Caracteristicile electrice ale materialelor izolante

La introducerea dielectricului într-un câmp electric apar în acesta

relativă se defineşte cu relaţia: r = 1 + e, unde e este susceptivitatea

prelucrare a suprafeţei, de temperatură şi de puritatea, umiditatea şi

2.3 Polarizaţia electrică

Conform definiţiei adoptate (§ 2.1) dielectricii sunt materiale ce

a momentelor dipolare elementare p din unitatea de volum, reprezintă

polarizaţia temporară dar sub acţiunea câmpului electric suplimentar

2.3.2 Funcţiunile materialelor dielectrice

Mecanismele de polarizare pe care le pot prezenta dielectricii

unde D, E sunt reprezentările în complex simplificat ale inducţiei

Fig. 2.5 Schema electrică şi diagrama fazorială a unui condensator cu

3. Funcţii neliniare şi parametrice. Îndeplinirea acestei funcţii se

Utilizările practice se bazează, în principal, pe aplicarea la bornele

modifică dimensiunile materialului sub acţiunea polarizaţiei). Pe baza

2.3.3 Polarizaţia temporară

Polarizaţia temporară depinde de intensitatea câmpului electric

2.3.3.1 Polarizaţia electronică

Polarizaţia electronică este prezentă în toţi dielectricii şi apare

de sfera mică încărcată uniform, cu sarcina electrică totală

care permite o aproximare a valorii permitivităţii.

2.3.3.2 Polarizaţia ionică

Polarizaţia ionică (alături de cea electronică) apare în corpurile cu

Având în vedere că a se poate face aproximaţia: a2 - 42  a2.

2.3.3.3 Polarizaţia de orientare

Se realizează în dielectricii care au molecule polare (cu moment

Calculul clasic al polarizaţiei de orientare pentru gaze şi lichide

 dP = C  d  exp[ b cos  ] sin  d = −2 C  exp (b cos  ) d ( cos  ) = 1

exp( b cos  )d(cos  )d

 exp( b cos  )cos  d(cos  )

unde L(b)=cth b-1/b este

polarizaţia de orientare este:

(porţiunea ab din figura 2.14,

în care însă C0 depinde şi de unghiul  dintre momentul electric al

2.3.3.4 Ecuaţia Clausius - Mosotti

Pentru un dielectric omogen care prezintă toate cele trei tipuri de

Comparând ultima expresie cu legea polarizaţiei temporare

Pentru un solid cu simetrie sferică şi aflat la o temperatură T  TII

Relaţia de mai sus, numită ecuaţia Clausius - Mosotti, oferă o legătură

2.2.3.5 Polarizaţia de relaxare (de neomogenitate, interfacială)

Polarizaţia de relaxare apare atât în cazul unor dielectrici

dielectrică  diferite. Astfel, stratificatele se comportă în câmp electric ca

domeniile k şi  pe această suprafaţă se acumulează o cantitate de

poate modifica vâscozitatea, permitivitatea, punctul de solidificare, iar la

Introduse în (2.38) se obţine:

Expresia lui Rayleigh - Maxwell:

2.2.3.6 Permitivitatea dielectricilor în câmpuri electrice

La aplicarea unor câmpuri electrice cu variaţie sinusoidală în

polare (polarizaţia de orientare) sunt, de asemenea, procese armonice (cu

Deoarece interesează numai soluţiile armonice ale ecuaţiei (2.44),

Relaţia (2.48) pune în evidenţă faptul că Pi şi E nu sunt în fază,

În figura 2.18,a se indică modul de variaţie cu pulsaţia (deci şi cu

mai poate urmări oscilaţiile câmpului electric şi formarea dipolilor cu

Pentru polarizaţiile de orientare şi de neomogenitate se pot neglija

2.2.3.7. Pierderi în dielectrici

La introducerea unui dielectric într-un câmp electric staţionar, în

1. Pierderi prin histerezis dielectric. Într-un dielectric liniar situat