Materialele electroizolante prezinta o rezistivitate electrica ?

cu valori cuprinse intre 108 si 1018

[? cm]. Oricare dintre proprietatile electrice si neelectrice ale materialelor electroizolante poate
servi drept criteriu de clasificare a acestor. S-au impus totusi criteriile cu caracter general cum
sunt: natura chimica, starea de agregare, stabilitatea termica, forma si caracteristica esentiala a
materialelor componente la care se mai adauga eventual, starea finala si transformarile necesare
pentru obtinerea produsului finit. Astfel, dupa natura lor chimica, materialele electroizolante se
pot clasifica in materiale organice, anorganice si siliconice. Materialele de natura organica
prezinta proprietati electroizolante foarte bune, avand insa o rezistenta redusa la solicitarile
termice si mecanice. Materialele de natura anorganica (marmura, azbestul etc.) au o comportare
inversa materialelor organice. Materialele de natura siliconica imbina in mod favorabil cele mai
bune proprietati ale materialelor organice si anorganice. Luand in considerare starea de
agregare a materialelor electroizolante vom distinge materiale: solide, lichide si gazoase.
Folosind drept criteriu de clasificare stabilitatea termica, materialele electroizolante se impart in
clase de izolatie si au caracteristica comuna temperatura maxima la care pot fi utilizate timp
indelungat. Pentru determinarea stabilitatii termice, pe langa temperatura, se pot utiliza si marimi
electrice (constante de material) ca de exemplu scaderea rigiditatii dielectrice cu cresterea
temperaturii, marimi fizice sau marimi mecanice. O clasa de izolatie cuprinde materialele care au
o stabilitate termica comparabila, la o temperatura de serviciu data. Clasificarea materialelor in
clase de izolatie este in prezent nesatisfacatoare deoarece se refera la grupe de materiale ce pot
intra in constitutia unui sistem de izolatie, dar nu ofera posibilitatea alegerii unui material pentru
conditiile impuse de un anumit scop sau loc de utilizare. Ca urmare este cautat un alt criteriu de
clasificare a materialelor adoptat de CEI (Comisia Electronica Internationala). Aceasta clasificare
cuprinde in fiecare grupa materiale de aceeasi forma si stare finala, care necesita pentru utilizare
acelasi mod de prelucrare. Din punctul de vedere al proprietatilor lor electrice, materialele
semiconductoare se situeaza intre materialele conductoare si materialele electroizolante.

Materialele utilizate in electrotehnica sunt grupate in categorii, cu proprietati

specifice, dupa diferite criterii:

- natura chimica;

- starea de agregare;

- originea;

- stabilitatea termica, s. a.

In egala masura exista si posibilitatea clasificarii dupa valorile constantelor de

material (conductivitatea electrica, rigiditate dielectrica, permitivitate, factor de pier-

deri). Criteriul de clasificare dupa valoarea conductivitat ii electrice a dus la gruparea

materialelor in categoriile:

- conductoare;

- neconductoare sau electroizolante;

- semiconductoare.

Proprietati fizico-chimice ale materialelor electroizolante

1) Higroscopicitatea - este proprietatea materialelor de a absorbi umiditatea.Cu cat sunt mai

higroscopice ,au proprietati electrice mai slabe(scade rigiditatea dielectrica ).

2) Densitatea

3) Porozitatea

4) Conductibilitatea termica - este proprietatea materialelor de a conduce caldura .

5) Stabilitatea termica - reprezinta proprietatea materialelor de a-si pastra caracteristicile pana la

o anumita temperature.S-au stabilit clase de izolatie notate cu litere corespunzatoare
temperaturii pana la care materialul isi pastreaza caracteristicile electrice.

6) Stabilitatea la temperaturi joase

7) Punct de aprindere - proprietatea materialelor de a se aprinde singure

8) Punct de imflamabilitate - proprietatea materialelor de a se aprinde de la o sursa.

9) Solubilitatea.

10) Stabilitatea termica.

La randul lor solidele, conductoare si semiconductoare, se pot constitui in categorii de materiale

magnetice, dupa susceptibilitatea magnetica. Clasificarea dupa conductivitatea electrica este cea
mai utilizata.

Materialele electroizolante anorganice cuprind cateva gaze, cateva roci naturale, cuartul,
azbestul si mica.

Ca materiale electroizolante gazoase, in izolat ia electrica se folosesc: aerul,

azotul, bioxidul de carbon si hidrogenul precum si gazele nobile: heliu, neonul, argo-

nul, criptonul, xenonul.

Aerul contine in proport ie de 78% (volum) azot si 21 % (volum) oxigen, precum si cantitati mici
de alte gaze ca: argon, bioxid de carbon, neon.

Gazele nobile se obt in prin distilarea fractionata a aerului lichid si sunt neutre

din punct de vedere chimic. Gazele naturale se utilizeaza in izolarea unor cabluri, in
condensatoarele cu gaz, in becurile electrice sau ca agent frigorific.

In domeniul rocilor naturale, numai marmura si sistul au unele utilizari res-

transe in electrotehnica.

Marmura este o roca metamorfa care se obtine in blocuri mari si se poate pre-

lucra mecanic la dimensiunile dorite. A fost utilizata pentru tablourile de comanda,

dar a fost inlocuita in zilele noastre aproape complet cu materiale electroizolante mo-

derne.

Sistul se foloseste in special cel argilos care este o roca densa sub forma de

placi care consta in principal in bioxid de siliciu. E adecvat pentru placile de baza ale

demaratoarelor si pentru alte ap arate asemanatoare cu in clase de executie grea. Ser-

veste de asemenea ca material de umplutura in compozitia unor mase de presare.

Cuartul din punct de vedere chimic este un bioxid de siliciu (SiO ). Cuartul

cristalizeaza sub forma trigonal - trapezoidala. Cuart ul este unul dintre materialele

cele mai raspandite pe pamant. In forma cea mai pura exista in cristalul de stanca.

Mai frecvent, cuart ul apare sub forma mai putin pura de cuartit ca parte componenta

a nisipurilor.In stare naturala, cuartul se prelucreaza in electrotehnica mai ales ca ni-

sip cuart os folosit pentru stingerea arcului electric in sigurantele fuzibile. Din mate-

rialul cuartos se produc in forme rotative de centrifugare mai ales corpuri cu simetrie

de rotatie. Cuartul si sticla de cuart pot fi produse astazi si sintetic.

Cristalul de stanca datorita pretului mare aproape ca nu se foloseste, daca se

face abstractie de utilizarile piezo-electrice ale cuartului.Faina de cuart se foloseste ca

material de umplutura in rasinile de turnare. Din sticla de cuart se produc lamele de

acoperire pentru celulele solare si baloane mici d e sticla la becurile cu tratogeni. Din

materialul cuartos se obtin izolatoare de sustinere pentru instalat iile de desprafuire

electrostatica, incalzitoare de imersie. Starturile de bioxid de siliciu produse sintetic

serversc pentru izolare in circuitele intergrate.

Materiale electroizolante și clasificarea acestora. Materiale electroizolante fibroase

Unele materiale utilizate în dispozitivele electrice și în circuitele de alimentare cu energie au

proprietăți dielectrice, adică au o rezistență ridicată la curent. Această capacitate le permite să nu
treacă curentul și, prin urmare, ele sunt folosite pentru a crea izolația pieselor care transportă
curentul. Materialele izolatoare sunt concepute nu numai pentru a separa părțile care transportă
curentul, dar și pentru a crea protecție împotriva efectelor periculoase ale curentului electric. De
exemplu, cablurile de alimentare ale aparatelor electrice sunt acoperite cu izolație.

Materiale de izolație electrică și aplicarea lor

Materialele izolatoare sunt utilizate pe scară largă în industria, radioul și ingineria
instrumentelor, dezvoltarea rețelelor electrice. Funcționarea normală a unui dispozitiv electric
sau siguranța unui circuit de alimentare electrică depinde în mare măsură de dielectricii
folosiți. Unii parametri ai unui material destinat izolației electrice determină calitatea și
capacitățile sale.

Utilizarea materialelor de izolare datorită reglementărilor de siguranță. Integritatea izolației

este cheia muncii în condiții de siguranță cu curent electric. Este extrem de periculos să
utilizați dispozitive cu izolație deteriorată. Chiar și un mic curent electric poate afecta corpul
uman.

Proprietățile dielectrice
Materialele izolatoare trebuie să aibă anumite proprietăți pentru a-și îndeplini funcțiile.
Principala diferență a dielectricilor de la conductori este o valoare mare a rezistenței
volumice specifice (109-1020 ohm · cm). Conductivitatea electrică a conductorilor în
comparație cu dielectricii este de 15 ori mai mare. Acest lucru se datorează faptului că
izolatorii, prin natura lor, au de câteva ori mai puține ioni liberi și electroni, care asigură
conductivitatea materialului. Dar când materialul este încălzit, acestea devin mai mari, ceea
ce contribuie la o creștere a conductivității electrice.

Există proprietăți active și pasive ale dielectricilor. Pentru materialele izolatoare, proprietatile
pasive sunt cele mai importante. Condiția dielectrică a materialului ar trebui să fie cât mai
scăzută posibil. Acest lucru permite izolatorului să nu introducă capacități parazite în circuit.
Pentru un material care este folosit ca un dielectric condensator, constanta dielectrică ar
trebui, dimpotrivă, să fie cât mai mare posibil.

Parametrii izolației
Parametrii principali ai izolației electrice includ rezistența electrică, rezistivitatea electrică,
constanta dielectrică relativă, unghiul de pierdere dielectrică. La evaluarea proprietăților
electrice de izolație ale unui material, se ia în considerare și dependența caracteristicilor
enumerate de valorile curentului și tensiunii electrice.
Produsele și materialele izolante au o cantitate mai mare de rezistență electrică în comparație
cu conductorii și semiconductorii. De asemenea, este importantă stabilitatea dielectrică a
valorilor specifice în timpul încălzirii, creșterii tensiunii și a altor modificări.

Clasificarea materialelor dielectrice

În funcție de puterea curentului care trece prin conductor, utilizați diferite tipuri de izolație,
care diferă în ceea ce privește capacitățile.

Care sunt parametrii de separare a materialelor izolatoare? Clasificarea dielectricilor se bazează pe

starea lor agregată (solidă, lichidă și gazoasă) și originea lor (organică: naturală și sintetică,
anorganică: naturală și artificială). Cel mai frecvent tip de dielectric solid, care poate fi văzut pe
cablurile aparatelor de uz casnic sau ale altor aparate electrice.

Dielectricii solizi și lichizi, la rândul lor, sunt împărțiți în subgrupe. Dielectricile solide includ
țesături lăcuite, laminate și diverse tipuri de mica. Ceara, uleiurile și gazele lichefiate sunt
materiale electroizolante lichide. Dielectricii gazoși speciali sunt utilizați mult mai puțin
frecvent. Acest tip include, de asemenea, un izolator electric natural - aer. Utilizarea sa se
datorează nu numai caracteristicilor aerului, care fac din el un dielectric excelent, dar și
eficiența acestuia. Utilizarea aerului ca izolație nu necesită costuri materiale suplimentare.

Dielectrici solizi
Materiale electroizolante solide - cea mai largă clasă de dielectrice, care sunt utilizate în
diferite zone. Au proprietăți chimice diferite, iar valoarea constantei dielectrice variază de la
1 la 50.000.

Dielectricile solide sunt împărțite în elemente nepolar, polar și feroelectric. Principalele lor
diferențe sunt în mecanismele de polarizare. Această clasă de izolație are proprietăți precum
rezistența chimică, rezistența la urmărire, rezistența la dendrită. Rezistența chimică este
exprimată în capacitatea de a rezista influenței diferitelor medii agresive (acid, alcalin etc.).
Rezistența la tăiere determină capacitatea de a rezista efectelor unui arc electric și rezistența
dendrită la formarea dendritelor.

Dielectricile solide sunt utilizate în diferite domenii de energie. De exemplu, materialele

izolatoare din ceramică sunt cel mai adesea folosite ca izolatoare de linii și bucșe la substații.
Hârtia, polimerii, laminatul din fibră de sticlă sunt utilizați ca izolație a dispozitivelor
electrice. Pentru mașini și aparate cel mai des utilizate lacuri, carton, compus.

Pentru utilizarea în diferite condiții de funcționare, izolația oferă câteva proprietăți speciale
prin combinarea diferitelor materiale: rezistența la căldură, rezistența la umiditate, rezistența
la radiații și rezistența la îngheț. Izolatoarele rezistente la căldură sunt capabile să reziste la
temperaturi de până la 700 ° C, acestea includ ochelari și materiale pe baza acestora,
organosilite și niște polimeri. Materialul rezistent la umezeală și rezistența tropicală este
fluoroplastic, care este nehigroscopic și hidrofob.

Izolația rezistentă la radiații este utilizată în dispozitivele cu elemente atomice. Acesta

include filme anorganice, unele tipuri de polimeri, fibre de sticlă și materiale bazate pe mica.
Izolațiile care nu își pierd proprietățile la temperaturi scăzute de -90 ° C sunt considerate a fi
rezistente la îngheț. Cerințe speciale se aplică izolației destinate instrumentelor care
funcționează în condiții de spațiu sau vid. În aceste scopuri, se aplică materiale cu densitate în
vid, care includ ceramică specială.

Lichide dielectrice
Materialele electroizolante lichide sunt adesea folosite în mașini și aparate electrice. În
transformator, uleiul joacă rolul de izolare. Lichidele dielectrice includ, de asemenea, gaze
lichefiate, uleiuri vaseline nesaturate și uleiuri parafinice, poliorganosiloxani, apă distilată
(purificată din săruri și impurități).

Caracteristicile principale ale dielectricilor lichizi sunt constanta dielectrică, rezistența

dielectrică și conductivitatea electrică. De asemenea, parametrii electrici ai dielectricilor
depind în mare măsură de gradul de purificare a acestora. Solidul poate crește conductivitatea
electrică a lichidelor datorită creșterii ionilor liberi și a electronilor. Purificarea lichidelor prin
distilare, schimb de ioni etc. conduce la o creștere a valorii rezistenței electrice a materialului,
reducând astfel conductivitatea sa electrică.

Lichidele dielectrice sunt împărțite în trei grupe:

 uleiuri din petrol;

 uleiuri vegetale;
 fluide sintetice.

Uleiul petrolier utilizat cel mai frecvent, cum ar fi transformatorul, cablul și condensatorul.
Lichidele sintetice (compuși organosiliciu și organofluorină) sunt, de asemenea, utilizați în
inginerie. De exemplu, compușii organosilicieni sunt rezistenți la frig și higroscopici, prin
urmare sunt utilizați ca izolatori în transformatoare mici, dar costul lor este mai mare decât
prețul uleiurilor petroliere.

Uleiul vegetal practic nu este folosit ca material izolant în tehnica de izolație electrică.
Acestea includ castor, semințe de in, cânepă și tung. Aceste materiale sunt dielectrice low-
polare și sunt utilizate în principal pentru impregnarea condensatoarelor de hârtie și ca
substanță care formează pelicula în lacuri, vopsele, emailuri electrice.

Dielectrici gazoși
Cele mai frecvente dielectrice gazoase sunt aerul, azotul, hidrogenul și gazul. Gazele izolante
sunt împărțite în materiale naturale și artificiale. În mod natural, se referă la aer, care este
folosit ca izolație între părțile electrice care conduc curentul și mașinile electrice. Ca izolator,
aerul are dezavantaje care fac imposibilă utilizarea acestuia în dispozitive sigilate. Datorită
prezenței unei concentrații ridicate de oxigen, aerul este un agent de oxidare, iar rezistența
electrică scăzută a aerului se manifestă în câmpuri neuniforme.

În transformatoarele de putere și în cablurile de înaltă tensiune, azotul este folosit ca izolație.

Hidrogenul, pe lângă materialul izolator electric, este, de asemenea, o răcire forțată, de aceea
este adesea utilizat în mașini electrice. În instalațiile sub presiune, gazul SF6 este utilizat cel
mai adesea. Umplerea cu gaz SF6 face ca dispozitivul să nu provoace explozie. Se utilizează
în întreruptoare de înaltă tensiune datorită proprietăților sale de suprimare a arcului.

Dielectrice organice

Materialele dielectrice organice sunt împărțite în naturale și sintetice. Dielectricii organici

naturali sunt utilizați în prezent extrem de rar, astfel încât producția de materiale sintetice se
extinde din ce în ce mai mult, reducându-le astfel costurile.

Dielectricii organici naturali includ celuloză, cauciuc, parafină și uleiuri vegetale (ulei de
ricin). Majoritatea dielectricilor organici sintetici sunt diverse materiale plastice și elastomeri,
adesea folosite în aparatele electrice de uz casnic și alte echipamente.

Materiale dielectrice anorganice

Materialele dielectrice anorganice sunt împărțite în materiale naturale și artificiale. Cel mai
obișnuit material natural este mica, care are rezistență chimică și termică. De asemenea,
pentru izolarea electrică folosiți phlogopitul și muscovitul.

Artificiale dielectrice anorganice includ sticlă și materiale pe baza acesteia, precum și

porțelan și ceramică. În funcție de aplicație, dielectricul artificial poate primi proprietăți
speciale. De exemplu, pentru izolatoarele cu bucșe se utilizează ceramică feldspath, care are o
tangență mare a pierderii dielectrice.

Materiale electroizolante fibroase

Materialele fibroase sunt adesea folosite pentru izolarea în aparate și mașini electrice.
Acestea includ materiale de origine vegetală (cauciuc, celuloză, țesături), textile sintetice
(nailon, nailon), precum și materiale din polistiren, poliamidă etc.

Materialele fibroase organice sunt foarte higroscopice și, prin urmare, sunt rareori utilizate
fără impregnare specială.

Recent, în loc de materialele organice au fost utilizate izolații din fibre sintetice, care au un
nivel mai ridicat de rezistență la căldură. Acestea includ fibrele de sticlă și azbestul. Fibra de
sticlă este impregnată cu diferite lacuri și rășini pentru a-și crește proprietățile hidrofobe.
Fibra de azbest are o rezistență mecanică scăzută, de aceea adesea se adaugă fibră de bumbac.

Materiale de înaltă conductibilitate

Cuprul şi aliajele lui
Proprietăţile cuprului:
- conductivitate electrică foarte mare, depăşită doar de a argintului care este foarte scump;
- rezistenţă mecanică suficient de mare;
- stabilitate satisfăcătoare la coroziune, la temperaturi normale;
- prelucrare uşoară prin laminare şi trefilare, până la diametre de sutimi de milimetru, lipire
şi sudare comodă.
Pentru utilizare ca material conductor se foloseşte numai cupru electrolitic pur (peste 99,9%
Cu) deoarece chiar mici adaosuri scad sensibil conductivitatea materialului.
Prin trefilare la rece se obţine cuprul dur care are o rezistenţă la întindere ridicată, duritate şi
elasticitate la îndoire. Se utilizează pentru fabricarea conductoarelor acolo unde este necesară
o
rezistenţă mecanică mare, duritate şi rezistenţă la frecare.
În urma unui tratament termic până la câteva sute de grade se obţine cuprul moale, relativ
plastic, cu duritate şi rezistenţă mică, dar cu conductivitate mai înaltă, utilizat pentru cazurile
în care
este importantă flexibilitatea.
În unele cazuri se utilizează ca materiale conductoare aliaje ale cuprului care, chiar dacă au
conductivitate mai mică, au proprietăţi mecanice superioare. Astfel pentru lamelele releelor
electromagnetice care trebuie să asigure o presiune de contact suficientă şi constantă în timp
se
folosesc: bronzul cu staniu (staniu 6…8%), bronzul cu aluminiu (aluminiu 5…10%), bronzul
cu
beriliu (1,7…2%), alpaca (nichel 9…18%), alama (zinc 20…30%).
Aluminiul
Are proprietăţi electrice şi mecanice inferioare cuprului (astfel rezistivitatea sa este de 1,63
mai
mare decât a cuprului, iar proprietăţile mecanice se aproprie de cele ale cuprului numai
pentru aliaje
ca duraluminiu).
Adaosurile (în special titanul şi manganul şi chir cuprul şi argintul) cresc rezistivitatea
aluminiului, motiv pentru care acesta se utilizează ca material conductor numai cu un
conţinut sub
0,5% adaosuri. Prelucrabilitatea aluminiului se apropie de cea a cuprului. Se utilizează la
fabricarea
condensatoarelor, în bobinajele inductanţelor. Se oxidează destul de repede, oxidul având
proprietăţi
izolatoare bune. O atenţie deosebită trebuie acordată însă conexiunilor între cupru şi aluminiu
unde,
în prezenţa umidităţii atmosferice, are loc o corodare puternică a aluminiului.

Materiale pentru contacte electrice de rupere

Proprietăţi necesare:
- o bună conductivitate electrică şi termică;
- rezistenţă la acţiunea agenţilor atmosferici, iar în cazul în care formează pelicule de oxizi
superficiali aceştia să aibă conductibilitate electrică şi termică apropiate de cele ale
materialului de bază;
- duritate mare, pentru a rezista la un număr mare de acţionări;
- temperatura de topire înaltă, pentru a nu forma arc la întreruperea contactului;
- să fie uşor prelucrabile.
Argintul:
- are cea mai mare conductibilitate, un punct de topire relativ ridicat, rupe curenţi mari, este
maleabil, se prelucrează uşor
- nu e un material dur, la folosirea în curent continuu este uşor transportat prin scântei în
sensul curentului (contactele se sudează realtiv uşor), este atacat de sulf formând o
peliculă rău conductoare.
- aliajele cu cuprul, platina şi oxidul de cadmiu, au duritate mai mare şi temperatura de
topire ridicată (nu se lipesc contactele), sunt mai rezistente la acţiunea sulfului.

Aurul:
- este mult mai stabil la acţiunea agenţilor atmosferici, este mai moale, se foloseşte la
contactoare de curenţi mici.
Platina:
- are o excepţională rezistenţă la acţiunea agenţilor chimici şi temperatură ridicată de topire,
o bună rezistenţă la coroziunea prin arc electric, însă are duritate scăzută.
Wolframul:
- este foarte dur, se topeşte foarte greu şi este foarte greu atacat de agenţii chimici, fiind
folosit la contacte electrice cu durată foarte mare de funcţionare.

Aliaje metalice cu rezistivitate ridicată

Pentru fabricarea rezistoarelor bobinate sunt necesare conductoare realizate din materiale cu
rezistivitate cât mai mare şi coeficientul de temperatură al rezistivităţii cât mai mic.
Manganinul este principalul aliaj folosit pentru rezistoare de precizie de putere mică. Se
prelucrează bine în fire. Pentru obţinerea unui coeficient mic de variaţie cu temperatura,
manganinul
este supus unui tratament termic prin încălzire la 350…550oC urmată de răcire lentă şi
păstrare
îndelungată la temperatura camerei.
Constantanul se prelucrează uşor. Încălzit rapid la 900oC şi răcit lent formează o peliculă de
oxid cu proprietăţi electroizolante bune, ceea ce permite bobinarea spiră lângă spiră fără
măsuri
suplimentare, dacă tensiunea între 2 spire nu depăşeşte 1V.
Aliajele crom-nichel lucrează la temperaturi foarte ridicate (până la 1000oC).
Nikrothalul, aliaj al nichelului cu cromul, are o mai bună stabilitate a rezistivităţii cu
temperatura, dar la temperaturi relativ joase (230oC), este foarte prelucrabil comparativ cu
celelalte
aliaje cu rezistivitate ridicată.