6.

Materiale dielectrice și magnetice

6.1. Dielectricul în câmpul magnetic
Dielectricii (izolatorii) sunt medii în care nu apare curent electric în prezenţa unui câmp electric extern. Cu
toate acestea dielectricii îşi modifică starea electrică sub acţiunea câmpurilor electrice. Astfel, proprietatea
electrică fundamentală a dielectricilor o constituie apariţia efectului de polarizare sub acţiunea câmpului
electric. Într-un dielectric, la nivelul atomilor şi moleculelor, există două tipuri de dipoli electrici
microscopici:
1. dipoli electrici permanenţi (există indiferent de acţiunea unor factori externi);
2. dipoli electrici induşi (sunt generaţi prin acţiunea unui câmp electric exterior asupra dielectri-cului).
Având în vedere de cele menţionate mai sus, la introducerea unui dielectric într-
un câmp electric exterior se vor produce în esenţă următoarele efecte:
-Dacă dielectricul nu conţine dipoli electrici permanenţi, câmpul va deforma
distribuţia sarcinilor electrice la nivelul atomilor (moleculelor) astfel încât centrul
sarcinilor electrice negative să se deplaseze faţă de centrul sarcinilor electrice
pozitive și va genera apariţia unor dipoli electrici induşi care vor fi aliniaţi pe
direcţia sa;
-Dacă dielectricul conţine dipoli electrici permanenţi, câmpul electric va determina alinierea acestora pe
direcţia sa.
Astfel, sub acţiunea câmpului electric, dielectricul suferă fenomenul de polarizare electrică care constă din
procesul de ordonare a orientării dipolilor electrici microscopici pe direcţia câmpului electric.
Comportarea unui dielectric cînd este pus într-un cîmp electric: fenomenul de conducție fenomenul de
polarizare. Fenomenul de conducție constă în apariția unui mic curent de conducție,dovedind că rezistența
este mare,dar nu infinită. Fenomenul de polarizare se produce diferit în functie de tipul
dielectricului(polar,sau nepolar).
Materialele polare au sarcini pozitive, și negative grupate în dipoli,iar materialele nepolare nu conțin dipoli
deoarece centrul sarcinilor negative coincide cu cel al sarcinilor pozitive.
Dielectricii polari respectivi nepolari,prin plasare într-un câmp electric,sufera o transformare prin deplasarea
dipolilor respective deplasarea centrelor de actiune a sarcinilor pozitive și negative.
Mișcarea sarcinilor determină un curent de polarizare care incălzește dielectricul în câmpuri de înaltă
frecvență determinând pierderi.
6.2. Proprietăţile electrice, fizico-chimice şi mecanice ale materialelor electroizolante.
Calitatea materialelor electroizolante se apreciază pe baza caracteristicilor electrice şi a proprietăţilor
neelectrice (proprietăţi fizice, mecanice, termice, chimice).
Proprietati electrice ale materialelor electroizolante:
1) Rezistivitatea de volum și de suprafață
Un dielectric solicitat de un câmp(diferența de potențial)poate conduce curentul electric fie prin suprafața
sa,fie prin interior. Se pot forma 2 căi de curent fie pe suprafață, fie prin interior.
2) Rezistivitatea dielectrică –capacitatea unui conductor
Permitivitatea dielectrică intervine în formula capacității care se formează prin plasarea dielectricului în
câmp.
3) Rigiditatea dielectrică sau campul de strapungere reprezintă tensiunea la care se străpunge 1 cm grosime
din dielectric.
4) Tangența unghiului de pierderi
In cazul în care un dielectric nu are pierderi(dielectric ideal)puterea pierdută este egala cu 0. În realitatea
un dielectric prezintă pierderi prin încalzire datorită deplasării sarcinilor(dipolilor)în cazul aplicării
unui câmp alternativ(mai ales dacă este de înaltă frecvență)
Proprietati fizico-chimice ale materialelor electroizolante:
 1) Higroscopicitatea – este proprietatea materialelor de a absorbi umiditatea.Cu cât sunt mai higroscopice
,au proprietati electrice mai slabe(scade rigiditatea dielectrica ).
2) Densitatea
3) Porozitatea
4) Conductibilitatea termică – este proprietatea materialelor de a conduce căldura .
5) Stabilitatea termica – reprezintă proprietatea materialelor de a-și păstra caracteristicile până la o anumită
temperatură. S-au stabilit clase de izolație notate cu litere corespunzatoare temperaturii până la care
materialul își păstrează caracteristicile electrice.
6) Stabilitatea la temperaturi joase
7) Punct de aprindere – proprietatea materialelor de a se aprinde singure
8) Punct de inflamabilitate – proprietatea materialelor de a se aprinde de la o sursă
9)Solubilitatea
10) Stabilitatea termică
Proprietățile mecanice
În echipamentul electric, materialele electrice solide, în afară de solicitările electrice, trebuie să suporte şi
solicitări mecanice importante ca: rezistenţa la tracţiune , rezistenţa la compresiune , rezistenţa la încovoiere
alungirea relativă la rupere; reziliența, duritatea,
Modul în care materialele rezistă solicitărilor mecanice variază în funcţie de natura acestora. Astfel,
materialele ceramice, sticla rezistă bine eforturilor de compresiune, mult mai slab eforturilor de tracţiune şi
foarte slab sarcinilor de încovoiere sau celor aplicate brusc.
Penetraţia se determină pentru materialele relativ moi, ca bitumurile şi masele de umplere, în timp ce
viscozitatea prezintă o mare importanţă pentru dielectricii lichizi, ca: uleiurile, lacurile, masele de umplere.
Lai materialele electroizolante fibroase sau stratificate, rezistenţa mecanică depinde mult de direcţia de
aplicare a forţei (în direcţia fibrelor sau perpendicular pe ele).
Rezistenţa mecanică a dielectricilor scade în general cînd creşte temperatura. La materialele higroscopice ea
depinde şi de umiditate.

6.3. Materialele electroizolante gazoase, lichide.

Materiale electroizolante gazoase
Aerul este principalul izolator în aparatele electrice,însa datorită oxigenului atacă unele metale
conductoare,oxideaza.
Azotul are proprietati asemanatoare cu ale aerului,dar nu oxideaza uleiurile.Utilizari:umflarea
baloanelor,perna de azot.
Hidrogenul este de 14 ori mai usor decat aerul.Utilizari:racirea mașinilor electrice.
Dezavantaje:este inflamabil,îmbătrâneste izolația. Gazele se folosesc ca izolanţi în special la instalaţiile
aeriene şi la unele condensatoare,în construcţiile moderne de maşini şi aparate electrice se folosesc gazele în
scopul realizării unei răciri mai active. Cel mai mult se folosesc : aerul, argonul, azotul, hidrogenul,
oxigenul, heliul, hexafluorura de sulf (elegaz), în măsură redusă — bioxidul de carbon şi foarte rar
amoniacul.
Materiale electroizolante lichide
Ca și gazele materialele lichide ocupa în totalitate volumul în care sunt introduse,sunt însa mai scumpe
și mai grele decât gazele.Se descompun sub acțiunea arcului electric,vaporii de lichid fiind toxici și
inflamabili.
Uleiuri:
a) uleiuri minerale – ulei de transformator,ulei de cablu,ulei de condensator.
- Uleiul de transformator se utilizeaza pentru racirea și izolarea înfășurărilor transformatoarelor de putere,în
întrerupatoare de înalta tensiune unde au rol de a raci,izola și de a stinge arcul electric.
 - Uleiul de cablu este folosit pentru impregnarea hartiei de cablu sau în cabluri de înalta tensiune cu
circulație de ulei,unde uleiul joaca rol de izolare și de racire.
- Uleiul de condensator este folosit la impregnarea hartiei utilizată ca dielectric în condensatoare și în
condensatoare de înalta tensiune.
b) uleiuri vegetale
c) uleiuri sintetice :uleiuri clorurate,fluorurate si siliconice.
Uleiul de cablu poate servi, în primul rînd, la fabricarea masei de impregnare a hîrtiei de cablu, în care caz
are în componenţa sa un procent de colofoniu pentru a i se mări viscozitatea şi constanta dielectrică.
La tensiuni foarte înalte se utilizează cabluri cu circulaţie de ulei sau cu ulei sub presiune. În acest caz se
foloseşte un ulei diferit, mai puţin vîscos şi care are proprietăţi electrice superioare.
Uleiul de condensatoare se fabrică prin epurarea uleiului de transfoimator cu ajutorul unor substanţe
absorbante sau pe cale chimică. Apoi uleiul se filtrează şi se prelucrează în vid pentru îndepărtarea aerului pe
care îl conţine.
6.4. Materialele electroizolante solide, organice.
Materiale electroizolante solide:
- organice – rășini naturale și sintetice,materiale plastice presate,materiale plastice stratificate,produse pe
bază de celuloză,lacuri electroizolante,compunduri și bitumuri.
- anorganice – sticla,mica,azbestul,ceramica electrotehnica.
Lemnul, hîrtia, fibra, precum şi materialele textile, ca.: bumbacul, inul, cînepa, mătasea fac parte din
categoria materialelor electroizolante fibroase.
Lemnul este un material organic natural, uşor de prelucrat şi cu rezistenţă mecanică bună. în electrotehnică,
lemnul se utilizează ca material de construcţie supus la solicitări mecanice uşoare, cum sînt: distanţoare,
piese de susţinere a bobinajelor transformatoarelor.
Lemnul, ca material electroizolant, nu poate fi utilizat decît impregnat.
Impregnarea lemnului se face după prelucrarea completă a pieselor folosind ulei de transformator, parafină,
lacuri tip bachelită ; prin aceasta rigiditatea dielectrică a lemnului creşte.
Hîrtia este un material care se obţine prin prelucrarea celulozei obţinute din stuf, lemn (majoritatea
cazurilor), in, bumbac sau, zdrenţe textile.
Tipurile de hîrtie utilizate în electrotehnică sînt următoarele hîrtia de condensatoare, hîrtia de cabluri, hîrtia
dc telefonie, hîrtia de impregnare, hîrtia de rulare, hîrtia pentru micabandâ.
Hîrtia de condensatoare serveşte ca dielectric pentru condensatoare.
Hîrtia de cabluri se utilizează la izolarea cablurilor de forţă.
Hîrtia de telefonie se utilizează la cablurile şi la conductoarele de bobinaj.
Hîrtia de impregnare se utilizează la fabricarea plăcilor de pertinax
Hîrtia de rulare se utilizează la fabricarea tuburilor şi a cilindrilor de hîrtie bachelizată, necesare în special în
construcţia transformatoarelor.
Hîrtia pentru bandă de mică se fabrică din materii vegetale cu fibre lungi.
Cartonul electrotehnic serveşte la izolaţiile de crestătură ale maşinilor electrice, precum şi la confecţionarea
de rondele, garnituri, carcase de bobine etc.
Cartoanele electrotehnice colorate, variind între galben şi galben- roşcat, se fabrică în foi.
Răşini
Răşinile sînt substanţe organice compuse, avînd o structură amorfă..
Răşinile sînt în general cleioase şi aderă puternic la corpurile, cu care sînt în contact.
Pe baza proprietăţilor pe care le au, răşinile se împart în două categorii distincte şi anume : răşini
termoplaste şi răşini termostabile.
Răşinile termoplaste se caracterizează prin aceea că după o încălzire la orice temperatură şi răcite, ele îşi
păstrează proprietăţile de a se mai înmuia la o nouă încălzire şi de a se dizolva în anumiţi solvenţi.
Răşinile termostabile sau termoreactive, după o încălzire pînă la o temperatură caracteristică fiecărei răşini,
un timp mai îndelungat, pierd proprietatea de a se topi şi de a se dizolva. După origine, răşinile se împart în
răşini naturale, şi răşini sintetice.
Răşinile naturale în ceea ce priveşte originea lor, răşinile naturale pot fi animale (şelac) şi vegetale
(colofoniul, copalurile şi chihlimbarul).
Şelacul se utilizează în special la fabricarea lacurilor de lipit, servind sub această formă la fabricarea
micanitelor şi a ciuturilor. Se întrebuinţează de asemenea ca lac de impregnare.
Colofoniul este un amestec de acizi organici. El se obţine din răşina unor conifere (mai ales brazi) prin
distilare, după ce s-au înlăturat componentele volatile (mai ales terebentina).
Colofoniul este o substanţă sticloasă, de culoare galben-deschis pînă la cafeniu-închis, după puritate.
Răşini sintetice. După natura reacţiei chimice din care provin, răşinile sintetice se clasifică în răşini sintetice
de polimerizare şi răşini sintetice de policondensare.
Răşinile de polimerizare folosite în tehnică sînt termoplaste. Dintre acestea se menţionează : polietilena,
polistirenul, policlorura de vinil.
Răşinile fenol-formaldehidice se obţin prin policondensarea fenolilor cu aldehidă formică. Din această
categorie fac parte răşina utilizată la fabricarea bachelitei.
Bachelita se obţine în urma fierberii fenolului şi a aldehidei formice, în prezenţa unui catalizator alcalin într-
un vas special, deoarece se dezvoltă o mare cantitate de căldură în timpul reacţiei. După cîteva ore de
fierbere se obţine rezolul (sau „bachelită fază A"), care se trece într-un al doilea vas unde se produce o
polimerizare suplimentară rapidă, obţinîndu-sa rezetolul (sau „bachelită fază B").
Acesta se răceşte în tăvi de tablă obţinîndu-se o răşină, cu aspect sticlos, de culoare brună-roşcată. Acest
material se pisează, se amestecă cu catalizatori şi material de umplutură şi se trece printr-un laminor de
amestecare cu valţurile încălzite la 100°C. Plăcile scoase de la laminor se sparg şi sa macină, rezultînd praful
de bachelită, care continuă procesul de policondensare în timpul presării în matriţă, obţinîndu-se produsul
final — rezit (sau „bachelită fază C").
Rezitul nu se topeşte prin încălzire, el putînd ajunge pînă la carbonizare şi ardere fără a se înmuia. Nu se
dizolvă în nici unul din solvenţii cunoscuţi, inclusiv alcoolul şi acetona. El este rezistent din punct de vedere
mecanic şi are proprietăţi electroizolante bune, dar nu rezistă la acţiunea arcului electric. Dacă este amestecat
cu alcool, se obţine lacul de bachelită, cu care se impregnează hîrtia şi pînza necesară fabricării pertinaxului
şi respectiv textolitului. Se impregnează cu acest lac şi lemnul, obţinîndu-se lemn bachelizat.
Bachelita se întrebuinţează în construcţia de maşini şi aparate electrice, la confecţionarea plăcilor şi cutiilor
de borne, a carcaselor de aparate. Are dezavantajul că la temperaturi de peste 100°C se carbonizează cu
timpul.
Răşinile siliconice (siliconii) au în constituţia moleculei atomi de siliciu şi de oxigen, la care se ataşează
radicalii organici.
Răşinile poliamide se obţin prin policondensarea acidului adipic cu hexametilen diamină. Din această
categorie de răşini fac parte fibrele sintetice : nailonul, perlonul, capronul, relonul.
Aceste răşini au rezistenţa mecanică şi elasticitatea foarte mari. Se folosesc la fabricarea fibrelor sintetice, a
peliculelor si a materialelor plastice.
Bitumurile sînt amestecuri de hidrocarburi care conţin şi cantităţi mici de oxigen şi sulf. Au culoare neagră
sau brună-închis.
Bitumurile se utilizează la fabricarea lacurilor folosite la impregnarea izolaţiei, de bumbac, a înfăşurărilor
maşinilor electrice , se folosesc la fabricarea maselor de umplere pentru, pentru umplerea cuvelor
transformatoarelor de măsură, în construcţia acumulatoarelor.
Materialele plastice sînt materiale a căror prelucrare în piese finite se bazează pe proprietatea lor de a se
deforma plastic în anumite condiţii de temperatură şi presiune şi de a păstra permanent forma primită.
Ele au o întrebuinţare largă în electrotehnică datorită bunelor caracteristici electrice, mecanice şi tehnologice
(prelucrabilitate etc.), pe care le posedă.
În general, materialele plastice cuprind două componente principale : liantul şi umplutura. în unele cazuri, în
compoziţia materialelor plastice se introduc plaslifianţi, substanţe care măresc plasticitatea şi micşorează
fragilitatea materialului, şi coloranţi, substanţe care dau o anumită culoare masei plastice.
Liantul, care este de natură organică (răşini, bitumuri), constituie elementul de legătură, de solidarizare a
materialelor plastice.
Umplutura poate fi de asemenea de natură organică (lemn, hîr- tie, ţesături din fibre organice, fibre
organice) sau anorganică (talc, caolin, mică măcinată, fibre de azbest, ţesătură de sticlă) ; ea are rolul de a
ameliora caracteristicile mecanice ale materialului plastic şi de a reduce considerabil preţul de cost, fiind
mult mai ieftină în general decît liantul; are însă dezavantajul că mărind higroscopicitatea, înrăutăţeşte
proprietăţile electroizolante ale materialului, în cazul în care este folosită în condiţii de umiditate.
Plastifiantul măreşte fluiditatea amestecului, creînd posibilitatea umplerii în mai bune condiţii a formelor
complicate ale matriţelor în care se execută piese complexe.
După compoziţia chimică şi reacţia de formare, materialele plastice se clasifică în :
-materiale plastice din răşini sintetice de policondensare ;materiale plastice din răşini sintetice de
polimerizare ;materiale plastice din bitumuri.
Majoritatea materialelor plastice se înmoaie prin încălzire pentru a fi formate. După modul lor de comportare
în acest proces ele se împart în :
materiale termoplastice (se pot presa din nou) ;
materiale termoreactive (nu mai pot fi modificate odată formate).
Datorită faptului că în faza finală materialele termoreactive nu-şi schimbă forma sub efectul căldurii şi
presiunii, ele se mai numesc (în faza de utilizare) şi termorigide.
Din categoria materialelor termoplastice fac parte materialele pe bază de răşini polivinilice, poliamidice şi
bitumuri etc. Materialele plastice pe bază de răşini fenolformaldehidice, carbamidice, bachelite, fac parte din
categoria materialelor plastice termoreactive.
Materiale stratificate
Materialele plastice stratificate sînt materiale plastice care au ca liant răşini organice sau lacuri
silicoorganice, iar ca umplutură — materiale fibroase organice sau anorganice sub formă de ţesătură sau
impîslituri.
Procesul tehnologic de fabricaţie a acestor materiale este următorul : impregnarea materialului fibros ţesut
sau a împîsliturii, tăierea la dimensiuni corespunzătoare a foii respective, suprapunerea numărului de foi
corespunzătoare grosimii finale a plăcii, presarea la cald (între plăcile unei prese încălzite cu abur, cu
rezistenţe electrice sau prin curenţi de înaltă frecvenţă), răcirea în presă şi tăierea marginilor.
Cele mai cunoscute materiale plastice stratificate întrebuinţate în industria electrotehnică sînt : pertinaxul,
textolitul şi sticlotextolitul. Ele se utilizează la plăcile de borne ale maşinilor electrice, plăcile izolante suport
pentru aparate etc.
Pertinaxul, Pertinaxul este format din hîrtie impregnată, avînd rol de umplutură, şi baclielită, ca soluţie de
impregnare, deci ca liant.
Pertinaxul se poate prelucra mecanic (se poate tăia, ştanţa, găuri, freza).
Textolitul. Acesta se deosebeşte de pertinax prin natura umpluturii, care este de data aceasta ţesătură
impregnată. Din această cauză este de cîteva ori mai scump decît pertinaxul şi bineînţeles cu rezistenţa
mecanică superioară.
Textolitul se utilizează la confecţionarea pieselor supuse la o mare uzură.
Din textolit, prin presare se fabrică piese de formele cele mai diferite (corpuri şi carcase de aparate etc.).
Sticlotextolitul. Acesta are ca umplutură pînză de sticlă şi ca liant — lacuri silicb-organică, răşină epoxi,
răşină fenolică sau alte răşini.
Proprietatea prin care sticlotextolitul se deosebeşte de celelalte două materiale este aceea că suportă
temperaturi de lucru mult mai ridicate.
Sticlotextolitul are de asemenea calităţi superioare în ceea ce priveşte higroscopicitatea.
în afară de materialele stratificate sub formă de plăci se mai fabrică materiale stratificate sub formă de bare
rotunde, tuburi sau cilindri de pertinax (hîrtie bachelizată), executaţi din hîrtie de rulare cu liant bachelitic ;
se realizează de asemenea piese de diferite forme presate în matriţe.
Lacurile şi compoundurile
Lacurile sînt soluţii compuse dintr-o substanţă de bază cu foarte bune proprietăţi dielectrice şi un solvent
volatil.
Lacurile de impregnare. Servesc la impregnarea izolaţiilor fibroase (hîrtie, carton, fibre, ţesături etc.) şi a
bobinajelor maşinilor şi aparatelor electrice.
Emailurile sînt o varietate de lacuri de acoperire cu capacitate puternică de a adera la suprafeţele pe care sînt
aplicate. Ele servesc la izolarea sîrmei de cupru, a tablei silicioase etc.