Biletul 1

1.Plasticii stratificaţi. Tipuri, proprietăţi, utilizarea în electronică:

Pertinax – cel mai ieftin material din această clasă. În calitate de umplutură serveşte hârtie. Se utilizează în tehnica de larg
consum. Neajuns – higroscopicitate înaltă (1,5-2,5)%. Se produce de grosimi diferite de la 1 – la 3 mm, nu se stratifică până la 533K
timp de 5-7 s.
Textolit – ţesături de bumbac sau sintetice impregnate cu răşina fenolformaldeghidă. Este mai rigid mecanic, de aceea se
utilizează nu numai în calitate de plăci, dar şi ca material constructiv, sub forma de pliţi cu grosimea 50mm.
Sticlotextolit – reprezintă ţesături sticloase din sticla nealcălină bor-alumosiliciu. Se impregnează cu răşini diferite, inclusiv
epoxidică şi fenolformaldeghidă.
2. Materiale conductoare cu rezistivitate înaltă, proprietăţi, aplicaţi
Materiale cu conductivitate înaltă:Cupru; Aluminiu; Aur; Argint; Platină;
Cuprul este unul dintre cele mai răspândite materiale conductoare datorită performanţelor sale electrice; impurităţile îi măresc
rezistivitatea electric şi îi îbunătăţesc proprietăţile mecanice.
– Rezistivitate electrică volumetrică şi superficială foarte mici;
– Rezistenţă mecanică foarte bună;
– Rezistenţă satisfăcătoare la coroziuni la temperaturi normale Se prelucrează uşor prin laminare şi trefilare
până la diametre de sutimi de milimetru;
Destul de bine se sudează şi se lipeşte

Aluminiul este al doilea, după semnificaţie practică, material conductiv.

• Aluminiul este aproximativ de 3,5 ori mai uşor decât cuprul. Coeficientul termic de dilatare, capacitatea de căldură
specifică şi de căldură de topire a aluminiului sunt mai ridicate decât pentru cuprul. Pentru topirea aluminiului este nevoie
de mai multă căldură decât pentru topirea aceleiaşi cantităţi de cupru, deşi temperatura de topire a aluminiului este mai
mică. Aluminiul se utilizează ca înlocuitoare ale cuprului, caracterizându-se prin proprietăţi electrice şi mecanice inferioare
ale acestuia şi este mai răspândit în natură. Aluminiul pur se foloseşte pentru fabricarea foliilor subţiri, armăturilor şi
carcaselor pentru condensatoare electrolitice. În locul de contact al aluminiului cu cuprul este posibilă coroziunea
galvanizată.
• Aurul este metal cu plasticitate înaltă şi rezistenţă la coroziuni chimice până la temperatura de topire. Aurul se lipeşte şi
se sudează foarte bine prin orice metodă. Neajunsul aurului constă în aceea că el are porozitate avansată în straturile
subţiri, foarte repede se dizolvă în aliajele de lipit şi posedă proprietate de difuzie la îmbinare cu alte metale, mai ales cu
aluminiul
• Argintul este un metal alb, lucios, cu cea mai mică rezistivitate specifică, rezistent la oxidare la temperatură ambiantă
normală, proprietăţile lui mecanice fiind sr » 200 MPa, σd =10,5g/cm3, Dl/l » 50%. Argintul se foloseşte pentru fabricarea
armăturilor în cazul condensatoarelor de mică şi ceramică, iar firul din argint - la fabricarea contactelor de curenţi mici. Se
mai utilizează argintul în tehnologia circuitelor hibride în baza peliculelor groase, pentru fabricarea aliajelor de lipit.
• Platină este material cu rezistenţă absolută la coroziunile chimice, practic nu se oxidează, rezistivitatea specifică fiind de
0,098 mWm. Se prelucrează mecanic foarte bine (sr » 150 MPa, σd =21,47g/cm3, Dl/l » 30 – 35 %). Din platină se
confecţionează fire foarte subţiri, cu diametrul până la 1 mm, care se folosesc în aparatura sensibilă. Se mai foloseşte
pentru fabricarea termocuplelor (pentru temperaturi de până la 16000C).

Biletul 2
1.Materiale de mică. Proprietăţi, utilizarea tehnică
• Mică naturală – muscovit (K2H4Al6Si6O24) este un dielectric foarte bun care se caracterizează prin stabilitate termică foarte
înaltă (până la 1200 K) în orice atmosferă; rezistenţa înaltă la şocuri termice, pierderile mici, iar
- foarte mari: tg δ≈1⋅10−4 , ρ v≈1018 Ω m ; ρs ≈1018 Ω tg δ=2⋅10−4 (1 MHz );
ρ v=2⋅10 18 Ω⋅m;
• Caracteristicile tehnice ale materialelor de mică sunt următoare:
MV
E str =50 .
2. Condensatoare, tipuri, parametrii de bază m
Un condensator este un dispozitiv electric pasiv ce înmagazinează energie sub forma unui câmp electric între două armături
încărcate cu o sarcină electrică egală, dar de semn opus. Unitatea de măsură, în sistemul internațional, pentru capacitatea electrică
este faradul.
Din punctul de vedere constructiv există:
a) condensatoarele fixe, care-şi menţin constanta valoarea capacităţii nominale în tot timpul funcţionării;
b) condensatoare reglabile;
condensatoare variabile
• În funcţie de natura dielectricului, condensatoare pot fi:
• cu dielectric gazos (aer, vid);
• cu dielectric lichid (ulei);
• cu dielectric solid organic sau anorganic;
• cu dielectric de tipul peliculei de oxid metalic.
• Parametri condensatoarelor variabile
Prin capacitatea nominală se înţelege valoarea maximă Cmax, pe care o poate avea condensatorul variabil. Capacitatea minimă Cmin
reprezintă valoarea minimă ce se poate obţine la bornele condensatorului. Valorile obişnuite sunt de ordinul (0,05-0,2)C max

Biletul 3
1. Rigiditatea dielectrică a materialelor, tipuri de străpungere: electrică, termică.
Străpungerea este o deteriorare ireversibilă sub influenţa câmpului electric a dielectricului solid şi pierderea proprietăţilor
electroizolante.
Rigiditatea dielectrică sau intensitatea de străpungere Estr este raportul dintre tensiunea de străpungere Ustr şi grosimea
dielectricului în locul străpungerii.

Străpungerea electrică este cauzată de ionizare produsă de avalanşă de electroni. Străpungere se produce aproape
instantaneu, independent de starea de încălzire a dielectricului.
Dielectricul se străpunge, de regulă, în momentul aplicării tensiunii sau la un salt brusc al tensiunii.
În regimul apropiat de străpungere rezistivitatea specifică a dielectricilor scade până la nivelul semiconductoarelor.
 • Particularităţile străpungerii electrice:
1. Rigiditatea dielectrică este de 10...100 ori mai avansată decât la alte tipuri de străpungere;
2. Valoarea intensităţii de străpungere Estr nu este funcţia grosimii probei şi este catalogată (este tipică pentru materialul
dat);
3. Intensitatea de străpungere Estr creşte cu avansarea temperaturei până la trecerea în regimul de străpungere termică;
4. Străpungere se produce fără încălzire prealabilă şi fără inerţie. Străpungerea electrică se observă la temperaturile
scăzute.
Strapungerea termica:
În domeniul străpungerii termice, rigiditatea dielectrică scade în mod accentuat cu temperatură
în care sunt constante care depind de structura materialului, iar - diferenţa dintre temperatură locală a corpului
şi aceea a mediului ambiant. Din formula rezultă că pierderile se dezvoltă în material după o funcţie exponenţială de
temperatură.
2.Particularităţile străpungerii termice
1) străpungere termică este un proces cu inerţie înaltă: dacă unui corp masiv i se aplică tensiune care depăşeşte tensiune
de străpungere, atunci străpungerea va avea loc peste un timp anumit - peste câteva minute după aplicarea tensiunii;
2) străpungere termică are loc în dielectricii cu intensitatea de străpungere scăzută: E str = 0,1...1 MV/m;
3) valoarea intensităţii de străpungere Estr este funcţia grosimii probei şi este cu atât mai scăzută, cu cât materialul este mai
gros;
4) la frecvenţele industriale străpungerea termică se produce numai la tensiuni foarte înalte şi nu prezintă importanţă în
cazurile cel mai des întâlnite.

Biletul 4
1. Polarizarea dielectricilor, natura polarizării
• O particularitate specifică a dielectricilor este capacitatea de a se polariza în câmpul electric. Esenţa polarizării constă în
deplasarea sarcinilor electrice sub influenţă a câmpului electric.
Măsura polarizării este permitivitatea dielectrică relativă . Permitivitatea dielectrică relativă a oricărei substanţe este mai
mare de 1. Ea este dată de formula: ε ≻1. r Cd
ε r= [− ]
2. Rezistoare variabile, parametri C0
Un rezistor variabil este un rezistor a cărui rezistenţă electrică poate fi ajustată prin deplasarea mecanică a unui contact
electric intermediar; cel mai adesea rezistoarele de acest tip au trei terminale: capetele rezistorului (între care rezistenţa
este maximă şi constantă) şi conexiunea la contactul mobil.

Rezistoarele variabile In afara parametrilor rezistoarelor se specifica un numar de parametri specifici : rezistenta reziduala
(initiala si finala), rezistenta de contact intre cursor si elementul rezistiv, precizia de reglare si legea de variatie a
rezistentei Dupa natura materialului rezistiv se fabrica potentiometre peliculare cu pelicula de carbon, metalica si metalo-
ceramica (cermet) si potentiometre bobinate

Biletul5

1. Schema echivalentă a condensatorului industrial, solicitarea în regim armonic, diagramele vectoriale pentru

schema echivalentă serie şi paralelă

Schema echivalentă paralelă a condensatorului

tg  
Ia

1
I r R pC
.
I R
π
IUC
II δ = −ϕ
2
p
r p
eI r U
Schema echivalentă serie a condensatorului
Dacă vom neglija efectul inductiv:
U ef faU =U
U
U ef
I a=
ef
; I r=
Xc
=
1 ef ωC ;

I
Rp ωC

Pa =I 2ef R s

IR C
U a =I ef R s a

I2 U
s sU
P I2 R
UU
Pr =I 2ef X c= ef ⇒ tgδ= a = ef 2 s =R s ωC=R s 2 π fC .
ωC Pr I ef
a r ωC e
r
f
 2.Materiale conductoare, proprietăţi.
Proprietati:
Conductivitatea specifică γ şi inversul său – rezistivitatea specifică ρ;
Coeficientul termic al rezistivităţii specifice CTρ =αρ;
Coeficientul de conductivitate termică γT;
Diferenţa de potenţial de contact şi forţa electromotoare termică;
Coeficientul termic de dilatare lineară;
Limita rezistenţei la întindere σ şi dilatare relativă înainte de rupere

Biletul 6
1.Conductibilitatea dielectricilor. Curent de fugă
• Suma curentului de absorbţie cu curentul de conducţie formează curentul de fugă.
• Evoluţia curentului de fugă în timp

I
∑f
•
Ia Iτc
După terminarea proceselor de polarizare prin dielectric trece numai curentul de conducţie. La măsurarea conductibilităţii
dielectricilor trebuie de ţinut cont de prezenţa curenţilor de absorbţie, deoarece în dielectric care a fost sub tensiune se
înregistreză nu numai curentul de conducţie, dar şi curenţii de absorbţie care îl însoţesc.
• Conductibilitatea dielectricului la tensiunea continue este condiţionată de curentul conductiv care se caracterizează prin
degajarea şi neutralizarea sarcinilor pe electrozi. La tensiunea alternativă, conductibilitatea este condiţionată atât de
bs
curentul conductiv, cât şi de componenta activă a curentului de absorbţie. Rezistenţa reală a dielectricului Riz, care
determină curentul conductiv, poate fi calculată cu formula: U U
Riz = = ,
∑
I f − I abs I cond
2. Străpungerea gazelor, lichidelor şi solidelor
Nu prea mare cantitate ale ionilor negativi şi pozitivi şi electronilor liberi care se află în gaz în stare de mişcare
termică neordonată, sub influenţa câmpului electric aplicat încep să se mişte în direcţia câmpului sau în direcţia
opusă, în dependenţă de semnul sarcinii.
Energia primită de aceste particule este dată de formula: în care q – sarcina,
- tensiunea pe parcursul liber),
Cu cât tensiunea aplicată este mai avnsată,
cu atât mai repede se produce străpungerea gazelor.

Strapungerea lichidelor: Rigiditatea lichidelor depinde de natura metalului din care sunt fabricaţi electrozi şi de starea
suprafeţei lor.

C + - +
Mole
- + - A
•
A cula N
În producerea descărcării este importantă forma tensiunii electrice aplicate.Materialul se străpunge mai repede dacă
forma tensiunii corespunde curbei 1, decât curbei 2.

T
U 2 apei O
O 1 D
D
Biletul 7
t
1. Polarizarea electronică, ionică, dipolară, spontană şi polarizarea sub influenţa tensiunilor mecanice.
Particularităţile acestor tipuri de polarizare
La aplicarea tensiunii în dielectric se formează câmpul electric cu intensitate E

E=0
+ + +
+ + +

+ + +
+ _
• + materiale+ care prezintă
În general, + numai polarizare electronică sunt denumite materiale nepolare. Exemplu – fluoroplast
• Polarizarea electronică este un proces temporar, se produce foarte repede, aproape instantaneu, timp de s.
Exterior se manifestă ca curentul de absorbţie Iabs.
POLARIZAREA IONICA\ - deplasarea limitată şi elastică, sub acţiunea câmpului electric a ionilor dielectricului.
 E=0
+ + + +
- - -- -
+ + + +
+ + + +
+ - - - - - _
• + +temporară,
Este polarizarea + cu durata
+
s. În aceste cristale au loc două tipuri de polarizare: electronică şi ionică. De aceea permitivitatea dielectrică relativă este mai
avansată decât în cazul dielectricilor nepolare. Exemplu – cristalele de mică ( ). Exterior se manifestă ca curentul de absorbţie
Iabs.
• POLARIZARE DIPOLARA: reprezintă orientarea pe direcţia câmpului electric aplicat a momentelor electrice existente în
material. În absenţa câmpului electric momentele electrice sunt distribuite aleatoriu, sub influenţa energiei termice.

-q
- +
•

•
q q
În moleculele polare centrele sarcinilor nu coincid, ele sunt încărcate electric şi se caracterizează de momentul electric
iniţial
, unde q – este sarcina unuia din ioni, iar - distanţa dintre centrele ionilor. Momentul electric este o mărime vectorială,
vectorul fiind îndreptat de la ionul negativ spre ionul pozitiv. Atare sistem de sarcini se numeşte dipolul solid, spre deosebire
de dipolul elastic care se formează din molecula neutră sub influenţa câmpului electric.
• POLARIZAREA SPONTANA: are loc în unele materiale dielectrice în lipsa câmpului electric. Pentru primă dată acest tip
de polarizare a fost observat în substanţa cristalină solidă – sarea Seignette. De aceea toţi dielectrici cu polarizarea
sinestătătoare la început se numeau seignetoelectrici, apoi au fost numiţi feroelectrici, datorită proprietăţilor
asemănătoare cu fieromagnetici.
2. Polimerii. Proprietăţi şi utilizarea în tehnică
Polimerii sunt de 3 feluri: 1) naturali care se formează ca produs de activitate vitală ale plantelor şi animalelor şi
intră în componenţa lemnului lânei, pielei- protein, celuloza, amidon, şelac, lignin, latex; 2) artificiali care se
obţin din polimerii naturali supuşi proceselor de curaţare, extragere, modificare fără schimbarea structurei
materialului- cauciuc natural preparat din latex, celuloid care reprezintă nitroceluloza plastificată cu camfara
pentru elasticitate; 3) sintetici – materiale obţinute prin sinteza substanţelor submoleculare şi care n-au analogi
în natură.
• După structura chimică polimerii sunt clasificaţi în lineari, ramificaţi, reticulari, spaţiali.
• Polimerii lineari se mai numesc termoplastici – la încălzire se schimbă numai plasticitatea lor.
• Polimerii spaţiali sunt termoreactivi.
• Polimerii ramificaţi sunt mai rezistenţi mecanic, decât cei lineari.
Polimerii constructivi sunt de 4 categorii: rigizi – E , semirigizi E=(5-10)*10 3 MPa, moi – E=(1-5)*10 3 MPa,
elastomeri – E=10 MPa (cauciuc).
Rezistenţa lor la încălzire este joasă (până la 300-400K). Polimeri se utilizează ca dielectrici: .
Polimerii cu vâscozitate joasă se numesc oligomeri.

Biletul 8
1. Clasificarea materialelor după compoziţie şi proprietăţi electrice
• Diversitatea proprietăţilor materialelor este determinată în primul rând de tipul legăturilor chimice şi structura materialelor.
Majoritatea materialelor utilizate în tehnică pot fi divizate în 3 categorii: materiale cu legături chimice covalente, cu legături
metalice şi cu legături ionice.
• Materialele din categorii diferite diferă foarte mult, şi anume:
• Materiale din categorii diferite nu pot forma aliaje. Aliajele se formează din materiale care aparţin aceleeaşi categorii;
• Materiale din categorii diferite se deosebesc după conductibilitate electrică, conductibilitate termică, duritate, densitate şi alte
proprietăţi;
• Se deosebesc foarte mult şi tehnologiile de producere ale metalelor, semiconductoarelor, dielecricilor.
2.Ceramica. Proprietăţi, tipuri şi utilizarea în tehnică

Tipuri
OPe dePo FC
rR
nt P Proa Pi Va
cerami o
• Piese
ef Suport
dru e căesă i m n
Ceramica în baza oxidului de beriliu (BeO) are proprietăţi deosebite. Conductibilitatea ei termică este la un nivel cu aluminiu, şi mult
cu
mai înaltă, decât conductibilitatea fierului (BeO – 216 W/mK; Fe – 73W/mK; Al – 221W/mK). Brocherit: , stabilitate

pentr uri eăum

termică – până la 2600K, rezistent la şocuri termice, mecanice, la contracţie este mai rezistent, decât metale, duritatea – la nivelul

ira
co nt nt
oţelului instrumental. Rezistă şi la încălziri locale neunuforme, când sticlă, policor, sital se distrug.

(fa pa
Ceramica pentru condensatoare se caracterizează de foarte înaltă. Pentru obţinerea valorilor ridicate a permitivităţii dielectrice în ceramică se

u pentru
adaugă rutil TiO2 sau titanate
•
ct
nns r ru z de
Ceramica feroelectrică, în baza titanatelor, se caracterizează prin şi mai mare (1000-9000) în funcţie de compoziţie. Se foloseşte la

apara
temperaturilor (25-85)0C. ian
circuit ct
fabricarea condensatoarelor miniatură de capacitate înaltă, care însă sunt instabili - variează în limitele 30-70%, în intervalul

ar
atr u cţă) o nsă
Biletul 9

tura e ă
ă
ruc m o
electr integra (p
ăţii o n or
 1. Sticle, proprietăţi, tipuri de sticle, utilizarea sticlelor.
Baza construcţiei sticlei este tetraedrul cu legăturile foarte puternice Si=O.
• Sticle se caracterizează de proprietăţile următoare:
1) Izotropie desăvârşită ale proprietăţilor şi uniformitatea lor în volum care sunt predeterminate de tehnologia fabricării sticlei –
solidificarea difuziunilor omogene);
2) Etanşare la gaze;
3) Proprietate de adsorbţie joasă, stabilitate şi rezistenţa la coroziuni ce permite curaţarea foarte calitativă a aparaturii din sticlă;
4) Nomenclatură largă, existenţa compoziţiilor diferite şi posibilitatea modificării proprietăţilor fizico-chimice, mecanice, termofizice;
Prelucrarea tehnologică foarte bună. Sticle se sudează una cu altă, cu metale, semiconductoare, ceramică şi cu orice alt material
rezistent la temperatură.
• Dezavantajele sticlelor sunt:
1) fragilitate,
precizia joasă de prelucrare prin suflare
• Sticle, în funcţie de destinaţie se clasifică în următoarele categorii:
• Vacuum-electronice;
• Izolatoare;
• Pentru condensatoare;
• Optice;
• Conductive.
Sticlele izolatoare – alcaline. Se caracterizează de rigididatea mecanică şi chimică avansată. Se utilizează pentru fabricarea
izolatoarelor lineare în forma de tije şi altele forme simple. Formele mai complicate se confecţionează din porţelan.
Sticle de condensator: bor-siliciu, itrii-bor-siliciu. Se caracterizează de porozitate foarte joasă
şi de permitivitatea relativă mare.
• Sticle optice – flinte, crone: coeficientul de refracţie mic, lipsa încluziunilor, bulelor.
Sticle conductive. Sticlele cu conductibilitate electrică avansată se numesc cele halogenice.
2. Inductoare, parametri, elemente constructive
Inductoare reprezintă componentele pasive (dipoli) capabile să acumuleze energie magnetică. Parcurse de curent, inductoare sunt în
stare să producă un câmp magnetic asemănător celui produs de un magnet.
Parametri :
Inductanţa bobinei – valoarea inductanţei care trebuie obţinută în procesul de fabricaţie. Unitatea de măsură a inductanţei care
reprezintă principalul parametru caracteristic al inductorului (bobinei), henry-ul [H], reprezintă raportul dintre fluxul magnetic de 1
Wb (Weber) şi curentul electric de 1A, unităţile derivate fiind [nH], [mH], [mH]:
• 1 nH = 10-9 H;
• 1 mH = 10-6 H;
• 1 mH = 10-3 H.
• Inductanţa L a unei bobine fără miez, de lungime l [cm], diametru D [cm] (sau secţiune S [cm2]) şi având n spire se poate calcula cu
relaţiile:
2
4 πn S
L [ μH ]= −
l

Biletul10
1. Pierderi în dielectric, diagrama vectorială. Pierderile puterii la frecvenţele înalte şi temperaturi avansate

Pierderi în dielectric, diagrama fazorială. Pierderile puterii la frecvenţele înalte şi temperaturi avansate:
• Pierderile dielectrice pot fi caracterizate prin puterea disipată raportată la unitatea de volum – pierderi specifice. De obicei,
pentru a evalua proprietăţile materialului de a disipa puterea în câmpul electric se utilizează unghiul de pierderi dielectrice
şi funcţia sa tangentă.
• Unghiul de pierderi este unghi care completează până la 90 0 unghiul de defazaj între curent şi tensiune într-un
circuit capacitiv.
În cazul dielectricului ideal, vectorul curentului va depăşi vectorul tensiunii cu un unghi de 90 0 şi în acest caz unghiul de
pierderi va fi egal cu „0”.
• Principalele tipuri de pierderi în dielectric: Pierderi prin conducţie electrică directă care se observă la aplicarea
tensiunii continue;
• Pierderile prin polarizare de relaxare care apar la acţiunea asupra dielectricului a tensiunii alternative şi sunt condiţionate
de componenta activă a curentului de polarizare încetinită;
• Pierderile prin ionizare care sunt caracteristice materialelor în starea gazoasă şi dielectricilor solizi cu incluziuni gazoase;
• Pierderile de rezonanţă condiţionate de absorbşia de dielectric a energiei electromagnetice la frecvenţele oscilaţiilor
proprii ale particulelor de dielectric.
I P
Diagrama fazorilor (vectorială): tg δ = a = a .
Ir Pr

U II I
I II I r
a
U
Semnificaţia practică a parametrului tg ,
care este unul din parametri de bază ai materialului dielectric, constă în faptul că caracterizează pierderile puterii în material
a
aflat în câmpul electric.
Pa =UI a ; =tg δ ⇒ I a =I r⋅tg δ ;
Ir
• a
Pierderile de putere extrem de mari pot avea loc la frecvenţele avansate. De aceea, pentru dielectricii care se utilizează
r
în electrionică valorile admisibile a tg sunt catalogate.Valorile minime a tg le aparţin gazelor:
 • Dielectricii solizi care se utilizează în domeniul microundelor tg δ=10−6 ÷10−5 . tg δ=( 2÷5 ) 10−4
Majoritatea dielectricilor −3
de utilizare largă tg δ=( 2÷5 ) 10
Calitatea dielectricului este cu atât mai înaltă, cu cât tg este mai mic. Cu atât mai mici sunt şi pierderi, care duc
la încălzirea şi distrugerea dielectricului.

Variaţia tg în funcţie de temperatură

Cu creşterea temperaturii tgd a dielectricului nepolar creşte, în legătura cu creşterea curentului de conducţie. Ca urmare,
cresc şi pierderile active în dielectric.

t b
g
creşterea tgd este cauzată
a În dielectricul polar

de creşterea curentului de

•

conducţie la temperaturi

T1
mai avansate de T2.
Până la temperatura T1 majorarea tgd se explică prin cheltuielile energiei pentru orientarea moleculelor polare care
participă în procesul de polarizare şi numărul cărora este în creştere.
•

•
T2 T
Începând cu temperatura T1 şi până la temperatura T2 moleculele polare trec din stare de orientare în stare de oscilaţii
termice haotice, cheltuielile energiei pentru polarizarea dipolară fiind în scădere.
Acest fenomen este însoţit de scăderea valorii lui tgd.
• Variaţia tgd în funcţie de frecvenţa câmpului aplicat :

tg  d.po
1
 
2f
 d.nep
m lar
• Un rol aparte pierderi în dielectric au în dispozitive pentru tehnica de frecvenţe ultra- şi supraînalte, când ele
determină valoarea factorului de atenuare şi rezistivitate de undă. În aceste cazuri pierderile active nu trebuie să
1
depăşească valorile (1-2)10-4.
olar
f 2
2. Rezistoare, tipuri, parametri. Schema echivalentă, diagrama vectorială
• Conform tipului constructiv există:
• rezistoare fixe, rezistenţa cărora rămâne constantă pe întreaga perioadă de funcţionare;
• rezistoare variabile, rezistenţa cărora poate fi modificată în anumite limite pentru reglaj.
• Pentru curenţi slabi (electronică) rezistoare pot fi peliculare, de volum şi bobinate.
ρℓ
Parametri rezistoarelor sunt: R= ,
- Rezistenţa nominală Rn, W. În caz general, este dată de formula S
Toleranţa t, %, rezultă în procesul de fabricaţie al rezistorului, exprimă, în procente, abaterea maximă relativă a valorii reale R r faţă
de valoarea nominală RN
Puterea nominală Pn, W, reprezintă puterea electrică maximă la care poate fi supus un rezistor în regim de funcţionare îndelungată
într-un mediu cu temperatura cel mult egală cu cea nominală T n. Tensiunea nominală Un, V, reprezintă tensiunea electrică maximă
continuă sau valoare efectivă a tensiunii alternative ce poate fi aplicată rezistorului în regim de funcţionare îndelungată, fără a-i
modifica caracteristicile.
Domeniul temperaturilor de utilizare TÎ[Tm, TM], reprezintă intervalul maxim de temperatură în care poate să ia valori temperatura
corpului rezistorului în timpul funcţionării.
Rezistoarele fixe
Rezistoare cu pelicula de carbon sunt destinate pentru lucru în curent continuu, curent alternativ şi în regim de impuls, în
aparatura electronică.
• Rezistoare bobinate sunt cele de putere (până la 500 W).
• Rezistoare de volum sunt realizate dintr-un amestec de material conductor şi un material izolant de umplutură.
• 6.Rezistoare nelineare – termistoare, varistoare, fotorezistoare.