Termorezistoare

. Termorezistoare metalice O dată cu modificarea temperaturii, din cauza variaŃiei energiei interne
proprii, materialele suferă o serie de schimbări privind structura reŃelei cristaline, agitaŃia termică etc.,
efecte care în final conduc la dependenŃa rezistenŃei de temperatură. RezistenŃa electrică apare, în
primul rând, din cauza agitaŃiei termice şi ea depinde, pentru o temperatură dată, de natura
materialului, precum şi de prezenŃa impurităŃilor, respectiv a defectelor din reŃeaua cristalină, de
lungimea şi de secŃiunea materialului; la modificarea temperaturii are loc atât o modificare a
mobilităŃii purtătorilor de sarcină, cât şi o modificare a dimensiunilor geometrice ale materialului. Prin
urmare, variaŃia rezistenŃei electrice se datorează pe de o parte modificării rezistivităŃii, iar pe de altă
parte, modificării dimensiunilor geometrice (dilatare). Deoarece coeficientul de variaŃie al rezistivităŃii
cu temperatura este la metale cu două ordine de mărime mai mare decât coeficientul de dilatare,
ultimul efect este neglijabil. Considerând numai mobilitatea electronilor, ar rezulta că pentru metale,
rezistivitatea este direct proporŃională cu temperatura. Din cauza dilatării reŃelei şi respectiv, a
modificării energiei electronilor, în realitate, dependenŃa de temperatură este neliniară, astfel încât
rezistenŃa poate fi aproximată polinomial: R(T) = R(To) (1+A.∆T + B.∆T 2 + C.∆T 3 + ... ) , (8.10) unde
R(To) reprezintă valoarea rezistenŃei la temperatura de referinŃă T 0 . PrezenŃa impurităŃilor în
metale creşte numărul de coliziuni între electroni şi reŃeaua cristalină, conducând şi la creşterea
rezistivităŃii; la temperaturi nu prea înalte, termenul corespunzător rezistivităŃii proprii metalului este
comparabil cu termenul corespunzătorMăsurări electrice şi electronice 94 rezistivităŃii datorat
impurităŃilor, ceea ce conduce la scăderea sensibilităŃii. Din acest motiv, la construirea
termorezistoarelor metalice se folosesc numai metale cu puritate ridicată. Criteriile privind alegerea
metalelor pentru realizarea termorezistoarele sunt: - rezistivitate mare, pentru obŃinerea unor
traductoare de dimensiuni reduse; - coeficient de variaŃie a rezistivităŃii cu temperatura ridicat, pentru
a avea o sensibilitate ridicată; - o bună liniaritate a caracteristicii de transfer, pentru a nu necesita
circuite de liniarizare suplimentare; - asigurarea unei purităŃi cât mai ridicate, pentru reproductibilitate
şi sensibilitate sporite; - stabilitate în timp şi la acŃiunea agenŃilor chimici; - preŃ cât mai scăzut.
Îndeplinirea simultană a condiŃiilor enumerate anterior nu poate fi realizată; în prezent, ca materiale
pentru realizarea termorezistoarelor metalice se folosesc: platina, nichelul, cuprul şi wolframul. Dintre
metalele enumerate, platina se apropie cel mai mult de cerinŃele impuse, cu excepŃia preŃului de cost;
platina se realizează cu o puritate de 99,999% - de unde rezultă o bună reproductibilitate, este inactivă
chimic şi nu prezintă modificări cristaline în timp. Termorezistoarele din platină se folosesc în intervalul
de temperatură (-180°C - +600°C), eventual extins între -200 şi +1000°C. De remarcat că
termorezistoarele din platină se folosesc ca etaloane de temperatură în intervalul cuprins între 0 şi
600°C. Deşi prezintă o sensibilitate mai ridicată decât a platinei, nichelul este mai puŃin folosit la
construcŃia termorezistoarelor atât din cauza oxidării la temperaturi ridicate, cât şi din cauza unei
tranziŃii ce are loc la 350°C, tranziŃie care modifică puternic rezistivitatea. Termorezistoarele din nichel
se folosesc în domeniul -100°C - +250°C, principalul lor dezavantaj fiind legat de neliniaritatea pe care o
prezintă. O liniaritate foarte bună şi o mare sensibilitate o au termorezistoarele din cupru, însă domeniul
lor de măsurare se limitează la intervalul -50°C - +180°C din cauza activităŃii chimice pronunŃate; un alt
dezavantaj este datorat rezistivităŃii reduse, care conduce la gabarite şi greutăŃi mari ale traductorului.
Deşi wolframul are o sensibilitate şi liniaritate superioare platinei, el este relativ puŃin folosit la
construcŃia termorezistoarelor, datorită modificărilor pe care le suferă structura cristalină în timp.
RezistenŃa nominală a termorezistoarelor metalice la 0°C poate fi 25, 50, 100, 500 sau 1000 Ω, ultimele
fiind folosite în special pentru temperaturi joase; pentru a reduce influenŃa conductoarelor de legătură,
termorezistoarele se construiesc în variante cu 3 sau 4 borne de conectare. Constructiv,
termorezistoarele trebuie să asigure protecŃia la acŃiunea agenŃilor exteriori, preluarea rapidă a
temperaturii mediului în care sunt introduse (inerŃie termică mică), să nu fie influenŃate de
fenomenele de dilatare şi să permită măsurarea atât în curent continuu, cât şi în curent alternativ.
Forma constructivă cea mai răspândită este prezentată în figura 8.6.b; pe un suport izolator, realizat de
obicei din două plăci din mică în formă de cruce, se realizează o înfăşurare neinductivă dublu elicoidală
(iniŃial se spiralează conductorul cu spire de 1 - 2 mm în diametru, după care se înfăşoară pe suport câte
două spire, începând din vârf, cu mijlocul conductorului). Această construcŃie nu este afectată de
fenomenele de dilatare. Întreaga înfăşurare este introdusă într-un tub de protecŃie închis la un capăt şi
terminat la celălalt cu o flanşă de fixare şi o cutie în care se află blocul bornelor (fig. 8.6.a). Timpul de
răspuns al acestor traductoare este de ordinul secundelor în lichide şi de ordinul zecilor de secunde în
aer. La termorezistoarele din platină firul are diametrul de ordinul zecilor de micrometri şi o lungime de
câŃiva zeci de centimetri; firele de legătură de la termorezistor la blocul de borne sunt din nichel, cu
diametru mult mai mare pentru ca variaŃia rezistenŃei acestora cu temperatura să fie neglijabilă. O altă
variantă constructivă se poate realiza prin depunere; astfel, pe o placă din aluminiu oxidată se depune
un film din platină, obŃinându-se un termorezistor cu o inerŃie termică de câteva ori mai mică decât la
varianta precedentă însă şi cu o scădere a sensibilităŃii cu circa 50%. De asemenea, în practică se
folosesc sonde termorezistive de suprafaŃă, asemănătoare timbrelor tensometrice, confecŃionate de
obicei din nichel; inerŃia lor termică este redusă (de ordinul milisecundelor) însă sunt sensibile şi la
deformaŃii. Legarea termistoarelor la circuitele de măsurare se face printr-o linie bifilară sau coaxială cu
rezistenŃa totală a conductoarelor de 10 sau 20 Ω (dacă rezistenŃa conductoarelor este mai mică, se
introduc rezistenŃe de egalizare). Circuitele de măsurare pentru termorezistoare sunt circuite specifice
pentru măsurarea rezistenŃelor (eventual a variaŃiilor de rezistenŃă, pentru eliminarea componentei
de offset), singura cerinŃă fiind aceea ca valoarea curentului de măsurare să fie sub o valoare impusă
(10 - 20) mA - pentru ca încălzirea proprie să nu introducă erori importante; uneori, în cadrul circuitelor
de măsurare, se folosesc şi circuite de liniarizare, însă prin liniarizare scade sensibilitatea traductorului.
Cel mai simplu circuit de măsurare este circuitul de măsurare cu logometru magnetoelectric care poate
asigura erori maxime de ordinul de 1 – 2%. O largă răspândire în practică o au punŃile de rezistenŃe
(Wheatstone) care conŃin într-unul din braŃe un termorezistor; deoarece în majoritatea cazurilor
termorezistorul este plasat la o distanŃă apreciabilă de punte, pentru a reduce influenŃa rezistenŃelor
de linie, el se conectează prin 3 fire. În cazul în care termorezistorul se conectează numai prin două
conductoare, pentru simetria montajului este bine ca într-un braŃ adiacent să se introducă o rezistenŃă
de compensare, eventual chiar două conductoare identice cu cele de legătură, atât ca formă, cât şi ca
geometrie, scurtcircuitate la unul dintre capete.