Tehnologia iradierii materialelor

TEHNOLOGIA IRADIERII MATERIALELOR

Iradierea tehnologică este un proces de interacţiune între radiaţie şi obiectul
iradiat. În fiecare punct al obiectului, radiaţia incidentă poate fi absorbită, deviată
sau poate da naştere unei radiaţii secundare, a cărei valoare şi direcţie diferă de a
radiaţiei incidente. Obiectul iradiat poate fi un corp din material anorganic, organic
sau biologic.
Efectele interacţiunii radiaţie-obiect pot fi: modificarea structurii materialului,
a formei, a compoziţiei chimice sau a unor proprietăţi fizice sau chimice.
1 Prezentare generală
Preponderent iradierea se face cu radiaţii electromagnetice. Spectrul
radiaţiilor electromagnetice este extrem de larg. După lungimea de undă, se poate
împărţi în mai multe domenii, astfel:
- unde hertziene (radio), având lungimea de undă  = 0,1…1000 m. Se
împart, după valoarea descrescătoare a lungimii de undă, în unde: lungi, medii,
scurte, ultrascurte, microunde. Sunt utilizate pentru: transmisii radio, televiziune,
radiocomunicaţii, radiodetecţie, telefonie GSM, precum şi la încălziri de materiale
dielectrice, sub formă de încălziri de tip capacitiv (  = 1…1000 m) sau de încălziri
cu microunde (  = 0,01…0,3 m).
- radiaţii infraroşii, cu  = 0,76…500 µm, sunt produse şi radiate de corpurile
încălzite. Cu cât temperatura corpului este mai ridicată, cu atât puterea şi ponderea
radiaţiilor de lungimi de undă mici este mai importantă. Sunt folosite pentru
încălziri, uscări, evaporări, transformări chimice ale unor substanţe. Alte utilizări:
transmiterea (la mică distanţă) de semnale digitale, măsurarea fără contact a
temperaturii corpurilor sau vizualizarea corpurilor calde în întuneric.
- radiaţii luminoase, cu  = 0,4…0,76 µm, sunt radiaţiile care impresionează
ochiul omenesc. Radiaţia de o anumită lungime de undă din domeniul vizibil
impresionează ochiul sub forma unei culori. Sensibilitatea ochiului diferă după
lungimea de undă a radiaţiei luminoase, fiind maximă pentru lungimile de undă din
mijlocul spectrului vizibil (  = 0,55 µm). Sunt utilizate în domeniile tehnice: iluminat,
optică, fotografie, cinematografie.
- radiaţii ultraviolete, cu  = 0,03…0,4 µm, au putere medie de penetrare.
Sunt folosite la uscări, la transformări chimice, în electronică (microlitografia
circuitelor integrate, programări de memorii EPROM, stocări de date pe suport
optic), medicină (sterilizări, tratamente dermatologice, polimerizări materiale
stomatologice). Provoacă fluorescenţa unor materiale.
- radiaţii X, cu  = 5…0,004 Å, au putere ridicată de penetrare, fiind folosite
pentru controlul nedistructiv al materialelor.
- radiaţiile  şi  , cu  = 0,1…0,05 Å, sunt formate din electroni (radiaţiile
 ) sau fotoni (radiaţiile  ). Au putere foarte mare de penetrare. Radiaţiile  pun
probleme mari de protecţie a mediului şi a personalului, fiind folosite cu precauţie
în controlul nedistructiv al meterialelor.
 Tehnologii electrice speciale

Radiaţiile  se folosesc fie la densitate ridicată (aplicaţii care au fost

descrise în Capitolul 3), fie la densitate scăzută (pentru producerea de reacţii
chimice, sterilizări, etc) – aplicaţii ce vor fi tratate în acest capitol.
2 Uscarea materialelor cu ajutorul radiaţiilor
Una din aplicaţiile importante ale radiaţiilor este uscarea vopselelor.
Uscarea vopselelor înseamnă transformarea peliculei lichide de vopsea depusă pe
un suport, într-o peliculă dură şi aderentă, având rol de protecţie sau decorativ.
Uscarea peliculei se face în două moduri:
- prin evaporarea solventului. Solventul a avut numai rol de a fluidiza
polimerul;
- prin transformare chimică, adică prin polimerizare sau policondensare. Sub
acţiunea gazelor din aer, a căldurii şi a umidităţii, au loc aceste
transformări chimice.
Ambele modalităţi necesită a furniza peliculei energie sub formă de căldură.
Uscarea clasică, în incinte încălzite cu combustibil convenţional sau cu energie
electrică, are mai multe dezavantaje:
o durata mare a procesului;
o consum de energie ridicat;
o încălzirea suportului, care diminuează randamentul procesului şi
poate afecta proprietăţile ulterioare ale suportului.
Utilizarea radiaţiilor aduce avantajul de a transmite energie numai peliculei
de vopsea.
2.1 Uscarea cu radiaţii infraroşii
Radiaţiile infraroşii utilizate în tehnică se împart în: infraroşii scurte (  =
0,76…2 µm), infraroşii medii (  = 2…4 µm) şi infraroşii lungi (  = 4…10 µm).
Orice corp supus acţiunii radiaţiilor infraroşii absoarbe o parte din energia
acestora şi o transformă în energie de oscilaţie a moleculelor sau atomilor
componenţi, rezultatul fiind încălzirea corpului.
Proprietăţile radiaţiilor infraroşii:
 propagare în linie dreaptă, traversând corpurile transparente fără
absorbţie;
 sunt reflectate de oglinzi;
 sunt absorbite de pigmenţi, încălzind pelicula de vopsea în toată masa ei;
 căldura degajată conduce la vaporizarea solventului şi la declanşarea de
reacţii de polimerizare;
 durata uscării este de 5…20 minute, adică de 4…5 ori mai mică faţă de
uscarea în aer cald.
Sursele de radiaţii infraroşii au în componenţă elemente solide, încălzite la
temperaturi ridicate. Există o diversitate de tipuri constructive, având puteri
nominale în gama: sute de waţi… kilowaţi.
Principalele surse de radiaţii infraroşii sunt descrise în continuare [11].
Sursele luminoase pentru radiaţii infraroşii (figura 1) au un filament (1) din
wolfram încălzit, prin trecerea curentului electric, la temperaturi de 2000…2500 K.
Emit radiaţii în domeniul vizibil şi infraroşu scurt al spectrului. Ele diferă de lămpile
Tehnologia iradierii materialelor

pentru iluminat prin existenţa unui reflector (2) din aluminiu depus în vid pe partea
interioară a balonului. De asemenea, în vederea uniformizării fluxului energetic
radiat, calota (3) balonului se mătuieşte prin procedee chimice sau mecanice.
Sursele tubulare din cuarţ pot fi luminoase sau
neluminoase. Radiatoarele din cuarţ luminoase sunt
lămpi cu incandescenţă cu halogeni, cu filament încălzit
3
la 2000…2500 K. Maximul curbei de repartiţie spectrală
este intre 1…1,1 m, iar radiaţiile cu  > 3 m sunt 2
reţinute de anvelopa lămpii.
Radiatoarele din cuarţ neluminoase se
confecţionează dintr-un cilindru de cuarţ prevăzut cu un 1
canal elicoidal, în care se dispune un rezistor spiralat
din crom-nichel. Ansamblul se introduce într-un tub de
rotosil (produs ceramic din cuarţ, netransparent), care
prin încălzire, joacă rol de radiator secundar. Rezistorul
este încălzit la circa 1500 K, tubul opac din cuarţ la
aproximativ 1400 K, iar maximul curbei de repartiţie Fig. 1 Sursă luminoasă de
radiaţii infraroşii
spectrală este cuprins între 2…10 m.
Sursele tubulare metalice sunt realizate dintr-un tub de oţel refractar în
interiorul căruia se dispune o spirală de crom-nichel, izolată electric de pereţii
incintei prin praf de oxid de magneziu. Aceste radiatoare, deşi au o greutate
unitară destul de mare, s-au impus în practica industrială prin robusteţea termică şi
mecanică.
Radiatoarele ceramice (figura 2) se compun dintr-un rezistor de încălzire
(crom-nichel, kanthal) înglobat într-un înveliş de material refractar ce are rolul de
radiator secundar (de formă tubulară, inelară, concavă, plată sau disc). Radiaţiile
infraroşii emise sunt medii şi lungi, iar temperatura filamentului în jur de 1300 K.
Suprafaţa exterioară a radiatorului este glazurată, ceea ce asigură un strat
impermeabil în raport cu atmosfera din cuptor şi protejează rezistorul de acţiunea
chimică a mediului.
1

2 A Secţiunea A-A

5 A
6
7

a) b)
Fig. 2 Radiatoare ceramice disc (a) şi concave (b) pentru radiaţii infraroşii

Semnificaţia notaţiilor: 1 – soclu, 2 – corp ceramic, 3 – izolator ceramic, 4 –

sârmă Cr-Ni, 5 - reflector, 6 – rezistor, 7 – glazură.
Sursele de radiaţii infraroşii se dispun, după o anumită distribuţie, pe panouri
radiante de formă conjugată cu a suprafeţei de încălzit.
 Tehnologii electrice speciale

Încălzirea materialelor tridimensionale se face diferenţiat şi anume:

− între două panouri radiante în cazul unei uniformităţi scăzute a temperaturii,
sau într-un tunel a cărui secţiune transversală urmăreşte conturul piesei, (figura 3.a).
Acest ultim caz este larg folosit la realizarea cuptoarelor tunel pentru coacerea
vopselelor depuse pe caroserii (după vopsirea electrostatică sau electroforeză). Un
astfel de cuptor poate avea peste 1000 lămpi de 2 kW, care sunt alimentate gradual
la deplasarea continuă a caroseriei în lungul cuptorului. Lămpile în dreptul cărora se
află caroseria vor fi alimentate la putere nominală. Un sistem de comandă numerică
asigură desfăşurarea procesului. Puterea medie nu depăşeşte 100 kW pentru o
producţie de 40 caroserii/oră.
− cu un singur panou radiant, impunând piesei o mişcare de rotaţie în jurul axei
de simetrie (figura 3.b) sau centrului de greutate. Semnificaţia notaţiilor este: 1 -
carcasă exterioară, 2 – material termoizolant, 3 – carcasă interioară, 4 – sursă de
radiaţii intraroşii, 5 – material de încălzit şi uscat.

5 4
5
4 5 A A
3 4
2 3
1 1
6
a) b)

c) Vedere A-A d)

Fig 3 Cuptoare cu radiaţii infraroşii

În cazul materialelor filiforme, acestea fie că trec de mai multe ori prin zona
încălzită (figura 3.c), fie formează o suprafaţă expusă radiaţiei (figura 3.d). În ultima
variantă se recomandă dispunerea radiatoarelor în acelaşi plan şi utilizarea de
reflectoare - 6, din tablă de aluminiu, plasate sub material.
Materialele granulare sau pulverulente (cereale, făină, medicamente) trebuie
expuse radiaţiei pe întreaga lor suprafaţă, motiv pentru care se folosesc mese
vibrante, cuve rotative sau benzi transportoare cu racleţi, montate în cascadă
(figura 4).

Fig. 4 Instalaţie de uscare cu bandă transportoare

Tehnologia iradierii materialelor

În cazul particular al instalaţiilor din industria textilă, banda transportoare

este formată din materialul de uscat (de exemplu: ţesătură imprimată) ce trece de
mai multe ori prin faţa panourilor radiante constituite din surse de radiaţii infraroşii.
2.2 Uscarea cu radiaţii ultraviolete
Radiaţiile ultraviolete se obţin cu ajutorul lămpilor cu descărcare în vapori de
mercur de înaltă presiune (având formă elipsoidală) sau de joasă presiune (formă
tubulară).
Sticla obişnuită acţionează ca un filtru pentru radiaţiii ultraviolete, reducând
mult intensitatea acestora. De aceea balonul exterior al lămpii este realizat din
sticlă de cuarţ şi nu are stratul de luminofor, obişnuit la lămpile normale.
Vopselele, chiturile, cleiurile care se întăresc la expunerea cu radiaţii
ultraviolete se numesc fotopolimeri. Ele conţin 4 tipuri de componente:
 fotoactivatori, sau fotoiniţiatori, cu efect sinergic la expunerea la radiaţii
ultraviolete.
 diluant reactiv, cu rol de a adapta vâscozitatea amestecului la o valoare
acceptabilă pentru depunere; participă în egală măsură la reacţia de polimerizare.
 oligomer, ce conduce la o reacţie de polimerizare reticulată. Scheletul
oligomerului posedă o structură chimică ce poate fi de tip poliester, uretan sau
epoxi şi care conferă materialului, după polimerizare, proprietăţi mecanice şi fizice
deosebite: duritate, rezistenţă la abraziune şi la solvenţi, aderenţă.
 aditivi, cu rol de a obţine alte proprietăţi, cum ar fi: stabilizatori,
antispumanţi, agenţi de înmuiere, antioxidanţi, opacifianţi, etc.
Durata uscării este de ordinul secundelor, iar puterea instalată şi investiţia
sunt la 25% din valorile necesare în sisteme clasice. Nu pot fi folosite decât pentru
o grupă limitată de vopsele, fotopolimerii, care au un cost mai ridicat.
Procedeul este folosit la uscarea cartoanelor imprimate, cablajelor
imprimate, acoperirilor pe suport sensibil (lemn, material plastic, etc). Prin
conducerea radiaţiei ultraviolete spre suprafeţe mici cu ajutorul fibrei optice, se
solidifică răşini fotopolimerizabile ce realizează mulaje, lucrări dentare, etc.
Avantajele procedeului sunt:
 nu se încălzesc produsele acoperite, care rămân la temperatura ambiantă;
 sunt necesari timpi scurţi de expunere;
 se obţin economii de energie şi de spaţiu faţă de procedeele clasice;
 se realizează protecţia mediului, deoarece nu se folosesc vopsele cu
solvenţi care să necesite evaporarea.
Dezavantajele procedeului:
o pentru unele materiale, grosimea limită de fotopolimerizare este de ordinul
zecilor de microni, fiind necesare secvenţe alternate de depuneri-uscări;
o radiaţiile ultraviolete creează în aer ozon, care este toxic peste o anumită
concentraţie.
2.3 Uscare şi încălzire prin inducţie
Coacerea de pelicule din vopsele pe suport metalic se realizează în condiţii
bune prin inducţie electromagnetică. Prin dispunerea piesei vopsite într-un câmp
electromagnetic de frecvenţă medie (10…50 kHz) se induc curenţi turbionari în
 Tehnologii electrice speciale

suportul metalic. Aceşti curenţi, prin efect Joule, determină încălzirea materialului.
Densitatea de putere este maximă la suprafaţa suportului şi descreşte rapid, până
la anulare, pe parcursul a câteva zecimi de milimetru în adâncimea materialului.
Câmpul electromagnetic variabil este produs de curenţi de medie frecvenţă
ce parcurg înfăşurări solenoidale din ţeavă de cupru, răcite cu apă circulată forţat
prin interior.
Se construiesc instalaţii de uscare, pentru piese de dimensiuni mici, cu
deplasare continuă pe bandă transportoare, cu puteri cuprinse între 10 şi 100 kW.
Un exemplu de aplicaţie este uscarea unui lac alimentar, ce polimerizează la
o
280 C, în interiorul cutiilor destinate conservelor. Prin dispunerea înfăşurărilor pe
miezuri din ferită în formă de U se diminueaza dispersia câmpului electromagnetic
în exterior, câmp care este dirijat spre piesele de încălzit. O instalaţie de 25 kW,
alimentată la 30 kHz, asigură un debit de 400 cutii pe minut [19].
Avantajele procedeului sunt legate de încălzirea peliculei dinspre suport spre
exterior, ceea ce conduce la:
- evacuarea mai bună a vaporilor de solvent;
- durata uscării cuprinsă între 4…10 secunde;
- aderenţa îmbunătăţită;
- aspectul suprafeţei îmbunătăţit;
- permite uscări de vopsele în interiorul tuburilor unde radiaţiile infraroşii sau
ultraviolete nu pătrund;
- o bună reproductibilitate, foarte importantă în cazul vopsirilor colorate;
- randament bun, mai mare de 70%;
- solvenţii pot fi recuperaţi prin condensare;
- o linie de uscare foarte compactă, capabilă de a funcţiona şi în regim
discontinuu.
2.4 Uscarea cu ajutorul microundelor
Microundele se utilizează numai în benzi rezervate: 0,915; 2,45; 5,8 şi
22,125 GHz, pentru a nu deranja radiocomunicaţiile. Microundele sunt produse de
tuburi speciale de tipul magnetronului sau klystronului.
Procesul de încălzire a unui corp ce conţine apă se desfăşoară simultan în
întreg volumul acestuia, datorită frecării interne a moleculelor. Frecarea este
generată de frecvenţa înaltă care sileşte moleculele dipolare de apă să se rotească
rapid în câmpul electric variabil.
Rezultate deosebite (ca timpi şi consum de energie) se obţin la
decongelarea sau încălzirea produselor alimentare, uscarea medicamentelor, a
pastelor făinoase, a nisipurilor de turnătorie, a produselor din industria celulozei şi
hârtiei.
3 Tehnologii de control nedistructiv cu raze X şi gamma
Radiaţiile X şi  sunt cunoscute ca radiaţii penetrante. Principiul metodei
constă în faptul că intensitatea radiaţiei se modifică la trecerea prin material; pe o
peliculă foto apar clar zone de contrast diferite, în funcţie de structura şi de
calitatea materialului testat. În acest mod, un defect poate fi pus uşor în evidenţă.
Cele mai importante proprietăţi ale acestora sunt:
Tehnologia iradierii materialelor

 se propagă în linie dreaptă;

 pătrund în orice material, dar sunt absorbite diferit, ceea ce permite
o diferenţiere a acestora;
 sunt invizibile;
 impresionează pelicule fotografice;
 provoacă fluorescenţa unor substanţe.
Razele X pot fi obţinute folosind echipamentele:
 tuburi cu raze X (constituite dintr- o sursă de electroni, un sistem de
accelerare şi un anod metalic)
 betatroane (sursă de electroni de mare energie)
 acceleratoare de particule de tipul Van der Graaff (vezi §5).
Între sursa de radiaţii şi obiectul de radiografiat se recomandă introducerea
unei folii metalice, cu rol de filtru, care absoarbe radiaţiile de lungimi de undă mai
mari, ce pot crea dispersii.
Pentru a creşte calitatea imaginii şi a diminua timpul de expunere se pot
utiliza straturi amplificatoare, sub formă de foi de plumb, în contact strâns cu filmul.
Rolul acestora este de a determina incidenţa normală a razelor pe suprafaţa
filmului, iar după traversarea acestuia, la întâlnirea foii de plumb are loc o
retrodifuzare a unei părţi din radiaţie, mărind contrastul pe film.
Tehnologia de control se desfăşoară după prescripţii date în cartea
echipamentului. Se alege (din tabele sau abace) tensiunea de lucru a sursei,
funcţie de grosimea piesei de testat, se dispune corect piesa şi filmul, şi se
respectă timpul de expunere.
Metoda este folosită larg pentru verificarea calităţii sudurilor unor piese
importante sau a structurii pieselor din industria aviatică, nucleară, navală.
Razele  se emit în urma dezintegrării unui material radioactiv: cobalt 60,
cobalt 137, radium 226, radon 222, iridium 192, cesium 137, stibiu 124, etc.
Avantajele lor sunt:
 au capacitate de pătrundere mai mare decât radiaţiile X;
 cost mai scăzut;
 nu necesită surse de electricitate şi apă pentru răcire.
În alegerea izotopilor trebuie ţinut cont de perioada de înjumătăţire, de
energia radiaţiilor şi de materialul de radiografiat.
Radiaţiile  se comportă similar cu radiaţiile X la interacţiunea cu materialul,
însă radiografiile cu raze  au un contrast mai slab.
Protecţia personalului este foarte importantă la lucrul cu raze X sau  .
Efectele imediate ale iradierii sunt:
o arsuri ale pielii;
o anemii prin distrugerea măduvei şi structurii sângelui.
De aceea, se impun măsuri severe, cum ar fi:
- transportul surselor se face în containere speciale;
- operaţiile de pregătire (poziţionare piesă, film) se fac înainte de a plasa
sursa pe poziţie de expunere;
 Tehnologii electrice speciale

- incinta de expunere este realizată cu pereţi groşi, placaţi cu plumb, din

beton conţinând barită;
- expunerea se face după ce personalul a ieşit din incinta de expunere;
- personalul de deservire are specializare ridicată în domeniu şi poartă
echipament de protecţie la radiaţii;
- sunt plasate semne avertizoare, iar periodic se măsoară nivelul
radioactivităţii.
Radiaţiile  mai sunt fosite la: sterilizarea conservelor din industria
alimentară, vulcanizarea latexului, testarea de materiale electrotehnice destinate
industriei nucleare, tratarea apelor reziduale.
4 Folosirea radiaţiilor 
Radiaţiile  – în fond electroni acceleraţi – sunt folosite în alte scopuri decât
la prelucrarea cu fascicul de electroni, în care densitatea de putere este foarte
ridicată şi se folosesc efectele termice (elemente tratate în capitolul 3).
La densităţi reduse de putere se folosesc alte efecte, de natură chimică,
prezentate în continuare.
Reticularea este fenomenul prin care se modifică un polimer sub acţiunea
unei surse de energie, în acest caz a radiaţiilor ionizante.
Macromoleculele unui sistem liniar nu sunt legate între ele, solvenţii putând
solubiliza substanţa, iar căldura o poate înmuia. Pentru a elimina aceste
neajunsuri, se creează între molecule punţi de legătură chimică, care leagă
moleculele şi le fac solide. Substanţa nu se mai topeşte la cald şi nu mai este
solubilă.
În cazul cauciucului, vulcanizarea se face prin introducerea sulfului, ce
favorizează constituirea de punţi între macromoleculele izoprenice, prin încălzire şi
cu adăugarea unui accelerator. Acelaşi lucru se poate face mult mai simplu, prin
radiaţii.
radiaţie C Reticularea radiochimică nu
este aplicabilă la toţi polimerii.
Substanţele reticulabile sunt:
polietilena, polipropilena, poliacrilaţii.
C În cazul polietilenei, spre
polimer polimer reticulat exemplu, se va sparge prin iradiere
o legătură C-H, eliberându-se un
Fig. 6 Fenomenul de reticulare atom de hidrogen şi apoi se
formează cu o altă moleculă, o
legătură C=C, mult mai stabilă (figura 6).
Grefarea. Prin iradierea unui sistem liniar de macromolecule se creată centri
activi de-a lungul lanţului. Dacă unui sistem de macromolecule A i se adaugă un
monomer B şi se iradiază acest amestec polimer-monomer, se realizează o altă
reacţie, cea de grefare.
Proprietăţile polimerului grefat sunt diferite de cele ale polimerului de
plecare. Spre exemplu, având o peliculă deja aplicată pe suport, grefându-i un
monomer şi iradiind-o se obţine o peliculă cu calităţi îmbunătăţite - rezultat folosit în
tehnica vopsirii şi uscării.
Tehnologia iradierii materialelor

Se pot realiza, de polimer radiaţie

asemenea, reacţii mixte de
grefare şi reticulare. Se alege
un polimer A solubil într-un monomer polimer grefat
monomer B. Prin iradiere se a)
realizează reacţiile de polimer radiaţie
reticulare cu ajutorul
moleculelor de monomer (prin monomer
grefoni). Produsul rezultat polimer grefat-reticulat
b)
este insolubil, termorigid şi
Fig. 7 Fenomenul de grefare (a) şi de grefare-reticulare (b)
are caracteristici îmbunătăţite.
Reprezentarea schematică a reacţiilor de grefare şi grefare-reticulare este
dată în figura 7.
Degradarea este un fenomen de deteriorare a structurii materialului sub
influenţa radiaţiilor ionizante. El se produce la polimerii care nu conţin acel atom de
hidrogen despre care se spunea la reacţia de reticulare, monomerul prezentând un
carbon tetrasubstituit. Polimeri naturali (bumbac, celuloză, lână, vâscoză), teflonul,
au tendinţă de degradare (depolimerizare) sub acţiunea radiaţiilor ionizante.
Acest fenomen, de cele mai multe ori, este de evitat. În domeniul nuclear
este important a se realiza materiale electroizolante care să reziste la radiaţii, fără
manifestarea fenomenului de degradare.
5 Instalaţia tehnologică de iradiere cu fascicul de electroni
Instalaţia tehnologică de iradiere cu fascicul de electroni este o instalaţie
complexă, care are următoarele părţi componente:
- acceleratorul de electroni;
- sistemul de transport al pieselor;
- sistem de comandă, reglaj şi automatizare;
- sisteme de evacuare a produselor toxice;
- sisteme de protecţie biologică a personalului.
5.1 Acceleratorul de electroni
Acceleratoarele de electroni utilizate sunt acceleratoare directe, în care
energia electronilor este obţinută prin accelerarea în câmp electric pe un traseu
rectiliniu. Schema bloc a unui astfel de accelerator este dată în figura 8.
Pompa de vid P asigură vidarea incintei I, P
în care se află sursa de electroni SE (alimentată I
de la sursa S) şi tubul de accelerare TA. DE
Electronii produşi sunt acceleraţi în tubul de
SE TA
accelerare de către tensiunea furnizată de F
generatorul de tensiune înaltă GIT. Fasciculul
de electroni este extras printr-un dispozitiv
special DE, obţinându-se fasciculul util F. S GIT
Generatorul de tensiune înaltă este
realizat după o structură de redresor cu Fig. 8 Schema-bloc a aceleratorului
multiplicare a tensiunii (vezi § 7.5), sau – mai de electroni
 Tehnologii electrice speciale

des – un generator electrostatic Van der Graaff. Structura unui generator Van der
Graaff este prezentată în figura 9.
O bandă din cauciuc 5, cu foarte bune proprietăţi
3 electroizolante, se deplasează continuu, antrenată pe
1 4 sistemul de role 6. O sursă 7, de înaltă tensiune
(15…30 kV), asigură alimentarea electrodului-vârf 2, în
jurul căruia se produce o descărcare corona. Are loc
5
încărcarea benzii cu sarcini electrice negative care
ajung în zona periei metalice de culegere 1, conectată
la electrodul de înaltă tensiune 4. Banda se descarcă în
regiunea periei metalice şi se întoarce pentru a fi
6
încărcată în zona electrodului-vârf.
Electrodul de tensiune înaltă are formă sferică,
2 de rază R. Dacă Q este sarcina maximă acumulată,
7 potenţialul sferei devine:
Q
Fig. 9 Construcţia generatorului V  , (1)
Van der Graaf 4  0  R
Q
iar capacitatea sferei: C  4   0  R (2)
V
Spre exemplu, o sferă cu rază de 25 cm, care se încarcă cu sarcină
Q = 6 µC, va avea o capacitate: C  4   0  R  4   0  0,25  30 pF şi un potenţial
faţă de pământ: V  Q / C  2  105 V = 200 kV.
În funcţionare, potenţialul electrodului sferic creşte până când curentul
transportat de bandă devine egal cu suma dintre curentul fascicului de electroni şi
curentul de pierderi.
Tensiunile ridicate şi existenţa pieselor în mişcare impun creşterea rigidităţii
dielectrice a mediului din interiorul carcasei 3. Se folosesc gaze electronegative:
hexaflorura de sulf, SF6, sau amestec N2 + CO2, la presiuni de 10…25 atm.
Tubul de accelerare este un sistem optoelectronic cu simetrie axială, în
care traiectoria electronilor este rectilinie. Dispune de un sistem de electrozi realizat
din discuri metalice, cu un iris circular central. Discurile sunt separate prin inele
izolatoare de sticlă sau ceramică.
La intrarea în acest spaţiu electronii au o energie de 5…20 keV, iar la ieşire,
în urma accelerării, energii cu mult mai mari, ce pot atinge ordinul MeV:
E  Ei  e  Ua (3)
unde Ei este energia de intrare, e - sarcina electronului, iar Ua tensiunea de
accelerare.
Lungimea structurii de accelerare depinde de energia maximă, fiind în gama
0,5…2,5 m.
Dispozitivul de extracţie DE a fascicului de electroni din incintă reprezintă
un subansamblu special, cu probleme dificile, fiindcă trebuie să asigure:
-5 -6
- etanşeitatea incintei vidate (10 …10 torr);
- traversarea de fascicul cu pierderi minime şi încălzire redusă;
- rezistenţă mecanică şi elasticitate pentru a rezista presiunii aerului de
afară, chiar şi atunci când este străbătut de fascicul.
Tehnologia iradierii materialelor

Se folosesc foi subţiri de aluminiu (de 45 µm) sau titan (de 25 µm), pierderile
la traversare fiind sub 5%. Pentru acceleratoarele de puteri mari, fasciculul este
defocalizat (energia va fi repartizată pe o suprafaţă mare) şi deflectat periodic,
ceea ce permite obţinerea unei încălziri minime a ferestrei.
Construcţia tipică a unui echipament de iradiere este dată în figura 10.
Sursa de electroni (tunul electronic) 3
este închisă în incinta cu gaz sub presiune 2, 1
8
umplută cu SF6 sau amestec de N2 + CO2.
Sursa de înaltă tensiune 8 furnizează, prin 2
cablurile 1, energie sistemului. Pupitrul de 9
comandă 9 asigură comenzile necesare 3
funcţionării instalaţiei.
Electronii generaţi în sursa de electroni 4 10
sunt acceleraţi în tunul de accelerare 4,
eventual deflectaţi cu sistemul de deflexie 5, şi 5
aplicaţi, prin tubul de transmitere al radiaţiilor 6, 6 11
asupra ferestrei de extragere 7. Aceasta este
realizată, după cum s-a văzut, din folie de Al 7 12
sau Ti.
Pe acest traseu mediul este vidat, prin
instalaţia de vid 10, care asigură un vid înalt, la Fig. 10 Construcţia instalaţiei de
-5 -6 iradiere
10 …10 torr.
Electronii extraşi prin fereastră sunt aplicaţi asupra materialului 12, care se
deplasează continuu, pe o bandă, pe sub structura metalică a echipamentului 11.
De multe ori, energia cinetică a electronilor are o valoare prea ridicată pentru
iradierea unor materiale subţiri. Sunt necesare ecrane de frânare, realizate eficient,
prin pânze de apă, introduse între fasciculul de electroni şi materialul iradiat.
Între tubul de transmitere a fasciculului şi material se intercalează un bazin
cu apă, a cărei înălţime este variabilă în funcţie de doza de iradiere.
5.2 Sistemul de comandă
Instalaţiile de iradiere pot fi incluse în sisteme automatizate întrucât se poate
asigura uşor reglarea parametrilor tehnologici. Ie
Schema bloc a sistemului de reglare
automată este dată în figura 11.
Mărimile principale ale iradierii sunt curentul E P
fascicului Ie şi energia electronilor E (ce este dată
de tensiunea de accelerare Ua, conform relaţiei 3),
care sunt culese de traductoare adecvate.
Intensitatea fascicului If după ce a străbătut
materialul este măsurată şi poate servi drept
If
informaţie despre doza energetică absorbită. Se
supraveghează, de asemenea, viteza de deplasare
v
v a benzii. Alte informaţii, de tip binar, culese de
procesorul P, sunt: temperatura lichidului de răcire, Fig 11 Schema bloc a sistemului de
presiuni în incintele instalaţiei, închiderea uşilor de comandă
 Tehnologii electrice speciale

acces, ventilaţii, conectarea unor surse, etc.

5.3 Parametrii iradierii
Efectul iradierii depinde de interacţiunea dintre fasciculul de electroni cu
materialul tratat. Caracterizarea iradierii se face cu ajutorul noţiunii de doză
energetică absorbită:
dW
D (4)
dm
adică energia absorbită de unitatea de masă a obiectului. Se măsoară în sistemul
internaţional de unităţi în J/kg, sau Gray (Gy). Un submultiplu mult utilizat este
radul, a cărui valoare este:
1 rad  10-2 Gy  10-2 J/kg (5)
Ca titlu comparativ, reacţia de grefare necesită o doză de ordinul a câţiva
kGy, sterilizarea materialelor chirurgicale în ambalaje se face la 25 kGy, iar reacţia
de reticulare a polimerilor necesită până la 200 kGy.
Notă: La o doză de 10 kGy, 1 kg de material absoarbe 1/360 kWh, adică un
consum de electricitate de 100 ori mai mic faţă de tratarea termică pentru
înnobilarea actuală a materialelor textile.
Distribuţia dozei de energie este foarte importantă, posibilă prin 3 reglaje:
1. Pătrunderea (R) în materie, care semnifică grosimea materialului străbătut
de electroni. În domeniul 0,3…5 MeV pătrunderea depinde liniar de energia
electronilor, conform relaţiei aproximative:
0,54  E  0,133
R [cm] (6)

unde E este energia electronilor, în MeV, iar  - densitatea, în g/cm .
3

De exemplu, o energie a electronilor de 0,5 MeV permite tratarea unei

3
grosimi de 1,37 mm de material cu densitate de 1 g/cm (apa) sau a unei grosimi
3
de 4,25 mm de material cu densitate de 0,2 g/cm (textile).
2. Intensitatea fasciculului, în mA, definit ca numărul de electroni incidenţi pe
secundă.
1 mA  6,25  1015 electroni/secundă
Puterea utilă a fasciculului este dată de produsul dintre energia cinetică a
electronilor fascicului şi intensitatea fascicului:
P [kW]  E [MeV]  I [mA] (7)
3. Viteza de trecere a materialului sub fasciculul de electroni.
Nu toţi electronii emişi de sursă sunt absorbiţi de materialul iradiat.
Distribuţia spaţială a dozei este maximă în zona centrală, iar la limitele laterale ale
zonei expuse doza este mai redusă. Considerând doar zona centrală, randamentul
nu depăşeşte 0,6. Corelarea mărimilor se face cu relaţia aproximativă:
200  P
D (8)
l v  E
unde P – puterea [kW], D – doza [Mrad], l – lăţimea baleiată [cm], v – viteza de
trecere a materialului sub fascicul de electroni [cm/s], E – energia fascicului [MeV].
Tehnologia iradierii materialelor

5.4 Protecţia biologică

Instalaţiile cu fascicul de electroni, pe lângă producerea de electroni
acceleraţi, generează radiaţii X – ce implică măsuri de protecţie specifice.
Pentru caracterizarea efectelor radiaţiilor se foloseşte Rőntgenul (R) - fiind
unitatea de măsură în radiologie, definit ca doza de radiaţie X sau  care produce
. -9 3
o sarcină electrică de 0,33 10 C într-un cm de aer.
Funcţie de tipul radiaţiei se defineşte eficienţa biologică cu ajutorul unui
coeficient de eficienţă, cu următoarele valori:
 EBR = 1, pentru electroni, raze X sau  ;
 EBR = 10, pentru neutroni rapizi, protoni,  ;
 EBR = 3, pentru neutroni termici.
Pentru doza absorbită de ţesuturi vii se foloseşte unitatea biologică rem –ul
sau Rőntgenul echivalent uman obţinut prin multiplicarea dozei fizice D cu eficienţa
biologică relativă EBR:
d [rem]  EBR  D [rad] (9)
Doza admisă este de 100 mrem pe săptămână.
Instalaţiile de iradiere cu acceleratoare de electroni sunt construite, în
majoritate, cu orientare verticală, asfel încât lobul principal al radiaţiei este absorbit
de pământ. Personalul de deservire din instalaţiile de iradiere tehnologică poate fi
supus acţiunii fondului de radiaţie difuză, produs de către fasciculul absorbit de
piesele componente ale instalaţiei sau a particulelor secundare produse de
acestea sau sub acţiunea radioactivităţii remanente a pieselor iradiate tehnologic.
Protecţia persoanelor se realizează prin folosirea ecranelor de protecţie, din
materiale care să asigure atenuarea la valori admisibile ale radiaţiilor.
Cele mai eficiente materiale de protecţie sunt, în ordine: plumbul, pământul,
betonul (cu sau fără adaos de barită), oţelul, parafina cu bor, apa (cu sau fără
adaos de bor). Din aceste materiale se construiesc pereţii încăperii şi ecrane de
protecţie (fixe sau mobile).
6 Aplicaţii ale iradierii tehnologice cu fascicul de electroni
Ceea ce este comun tehnologiilor de iradiere sub aspectul avantajelor faţă
de tehnologiile clasice, este posibilitatea de a obţine produse calitativ omogene, ca
urmare a faptului, că procesul iradierii este uşor de controlat, nu este poluant,
necesită spaţii tehnologice şi consumuri energetice reduse. În final, preţurile de
producţie sunt inferioare faţă de procedeele termice, după cum rezultă dintr-un
studiu recent elaborat (Tabelul 1).
6.1 Iradierea polimerilor
a) Reticularea foliilor şi a tuburilor din polietilenă. Se realizează la doze de
25…30 Mrad. Prin iradiere, îmbunătăţirile aduse produselor din polietilenă sunt:
 insolubilitatea la solvenţi organici (toluen, xilen);
 rezistenţa la tracţiune şi la uzură mult crescute;
 rezistenţă termică la temperaturi de până la 200 C;
o

 creşterea rigidităţii dielectrice;

 contractatea la temperaturi negative mult diminuată.
 Tehnologii electrice speciale

Polietilena reticulată (PEX) se foloseşte la:

 izolaţii pentru fire şi cabluri electrice (cabluri de energie, cabluri pentru
centrale nucleare, conductori de bobinaj, cabluri telefonice, cabluri coaxiale şi plat-
paralele pentru frecvenţe ridicate, etc.) supuse la supraîncălziri locale.
 folii şi cutii destinate ambalajelor speciale, etanşe la frig şi la umezeală, din
industria alimentară.
 tuburi şi conducte pentru instalaţii sanitare (PEXAL), prin asocierea cu un
strat de aluminiu de 1…2 mm, pentru dobândirea de rezistenţă la presiuni ridicate.
 obţinerea de produse cu memorie (termocontractabile). Efectul de memorie
constă în aducerea polimerului, post iradiere, la o temperatură superioară
temperaturii de vitrifiere, deformarea termică şi îngheţarea sa în această stare.
Reîncălzirea ulterioară a materialului conduce la relaxarea tensiunilor interne
create, cu recăpătarea dimensiunilor şi formelor anterioare deformării.
Tabel 1 Comparaţia costurilor între tehnologii care au la bază tratemente termice sau iradieri

Tehnologia Procedeu termic Procedeu prin iradiere

Reticularea polietilenei 2,4 cenţi/kg 1,1 cenţi/kg
Vulcanizarea foliilor de cauciuc 6,2 cenţi/kg 0,73 cenţi/kg
Reticulare panouri din poliester armat 50 $/oră 12 $/oră
Uscarea lacurilor şi a vopselelor 9000 $/lună 1600 $/lună
Conservarea alimentelor 0,3 cenţi/kg (congelare) 0,04 cenţi/kg (la 0,5 Mrad)
Sterilizări material chirurgical 1,8 $/mc (cu oxid de etilenă) 0,4 $/mc (la 2,5 Mrad)

Reticularea policlorurii de vinil (PVC), la 8…16 Mrad, permite obţinerea unui

produs stabil la acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi la temperaturi crescute.
b) Reticularea elastomerilor naturali şi sintetici se face la doze de 10…20
Mrad. Reticularea şi vulcanizarea cauciucului se face fără etapele intermediare de
coagulare, extindere şi modelare sub presiune (folosite în procedeul clasic). Creşte
stabilitatea la temperatură şi rezistenţa la abraziune.
c) Grefarea polimerilor şi hârtiei. Dacă unui sistem de macromolecule i se
adaugă un monomer şi se iradiază acest amestec se obţine reacţia de grefare.
Doza de iradiere este 1…2 Mrad. Astfel grefarea acidului acrilic pe polietilenă
permite obţinerea unui copolimer cu elasticitate şi adezivitate sporită. Prin grefarea
butadienei pe polietilenă s-a obţinut un copolimer cu rezistenţă chimică şi rigiditate
mecanică. Un alt polimer folosit pentru grefare este policlorura de vinil; prin
grefarea stirenului pe filme de alcool vinilic s-au obţinut filme impermeabile la
umezeală. Grefarea radioindusă permite obţinerea de materiale combinate. În
acest mod fibrele celulozice (mătase) capătă calităţi noi, prin grefarea cu stirenul:
devin neşifonabile, au aspect plăcut, sunt uşor lavabile. La fel calităţile hârtiei se
îmbunătăţesc prin grefarea cu următorii monomeri: acid acrilic, stiren, metacrilat,
butilacrilat (ca solvent folosindu-se metanolul).
Prin impregnarea betonului cu diferiţi monomeri şi polimerizarea prin iradiere
cresc: forţa de compresiune, forţa elastică şi durabilitatea şi scad: permiabilitatea
apei şi coroziunea chimică a betonului obţinut.
Tehnologia iradierii materialelor

6.2 Uscarea lacurilor şi vopselelor

Uscarea lacurilor şi a vopselelor se realizează la doze de 2…5 Mrad. Se
obţine o activare a procesului de polimerizare, iar pelicula formată pe diferite
suporturi (lemn, plastic, metal) se bucură de aderenţă, impermiabilitate la apă,
flexibilitate, stabilitate la agenţi chimici, luciu.
6.3 Iradierea lemnului
Prin impregnarea lemnului cu materiale polimerizabile prin iradiere se obţin
combinaţii lemn-plastic cu utilizari speciale pentru producerea de obiecte de uz
casnic, instrumente muzicale, articole sportive, ferestre, uşi exterioare, parchet
rezistent la intemperii, etc.
Se foloseşte lemn de frasin, molid, fag, bambus, etc. impregnat cu metil
matacrilat sau amestec stiren-acrilonicril. Se obţin produse rezistente la: zgâriere,
crăpare, abraziune, scorojire, gonflare, intemperii.
6.4 Sterilizarea alimentelor şi a materialelor sanitare
Sterilizarea alimentelor – denumită pasteurizare la rece - folosind doze mici
de radiaţii ionizante, s-a dovedit eficientă pentru controlul agenţior patogeni din
carne, peşte, alte alimente.
În decembrie 1997, FDA (U.S. Food ans Drug Administration) a aprobat
iradierea cu doze specifice, a produselor de carne, atât proaspete, cât şi îngheţate,
folosind metode de iradiere acceptate, cum ar fi: raze gamma produse de
radioizotopi de Co sau Ce, raze X (cu energie maximă de 5 MeV) şi electroni
acceleraţi (cu energie maximă de 10 MeV).
Alimentele sunt iniţial preambalate etanş, pentru a preveni contaminarea
după iradiere. Materiale pentru ambalaje sunt rezistente la radiaţii şi cu preţ
avantajos. Aceste materiale, în urma iradierii, trebuie să protejeze alimentele
împotriva contaminării din mediu, cu păstrarea calităţilor organoleptice şi
toxicologice.
Dozajul radiaţiilor diferă, după cum urmează:
1. dozaj mic (până la 0,1 Mrad), pentru inhibarea creşterii lăstarilor, încolţirii
tuberculilor, conservarea fructelor, legumelor, etc.
2. dozaj mediu (0,1…1 Mrad), pentru reducerea agenţilor patogeni.
3. dozaj ridicat (1…2,5 Mrad), pentru sterilizare completă.
4. dozaj foarte ridicat (peste 4,5 Mrad), pentru alimente folosite de
astronauţi sau de pacienţi cu sistemul imunitar compromis.
Radiaţiile ionizante sparg lanţurile AND din organismele vii, producând
moarte microbiană şi sterilizând mediul. Un accelerator de electroni de 50 kW şi
energie 10 MeV poate pasteuriza la rece circa 31 500 kg alimente/oră la un dozaj
de 0,2 Mrad.
Pe acelaşi principiu se sterilizează material medical de unică utilizare
(seringi, material moale, mănuşi chirurgicale, flacoane, instrumentar, etc.) ambalat
în pungi etanşe. Dozele folosite sunt de 1…6 Mrad.
Materialele biologice sunt extrem de sensibile la radiaţii ionizante. Pe acest
principiu s-au creat acceleratoare de electroni pentru utilizare medicală, în terapia
cancerului. Unul sau mai multe fascicule din direcţii diferite sunt focalizate asupra
 Tehnologii electrice speciale

tumorii. Metoda este folosită în cazul tumorilor care, prin localizare, sunt
inoperabile sau ca metodă de distrugere, intraoperator, a celulelor maligne.
6.5 Tratarea deşeurilor, tratarea apelor reziduale, combaterea poluării
Aplicarea radiaţiilor ionizante asupra apelor reziduale a permis obţinerea
următoarelor efecte: dezinfectarea apei prin acţiunea bactericidă a radiaţiilor,
creşterea vitezei de sedimentare a suspensiilor, epurarea selectivă a unor
substanţe toxice, etc.
Combaterea poluării aerului este o altă aplicaţie a utilizării radiaţilor
ionizante. Gaze reziduale de la diferite industrii, precum: oxidul de carbon, oxizii de
azot, bioxidul de zinc, etc. expuse la radiaţii ionizante, constituie compuşi sub
formă de particule solide, care sunt reţinute de filtre speciale.
Dozele foarte mari, de zeci sau sute de Mrad, produc degradarea
substanţelor expuse, prin efecte de depolimerizare. Metoda este folosită la tratarea
deşeurilor, pentru reintroducerea lor în circuitul economic sau pentru
descompunerea lor rapidă, pentru a nu afecta mediul ambiant.
Dozele cele mai mari, de peste 1000 Mrad, sunt folosite pentru colorări ale
sticlei şi a pietrelor preţioase.