Turbine

CUPRINS 1
CUPRINS
Pag.
Prefaţă............................................................................................................................3
Cap.1.Parametrii fundamentali ai turbinelor............................................................5
1.1 Generalitati........................................................................................................5
1.2. Parametrii fundamentali ai turbinelor...............................................................5
Cap.2. Turbine hidraulice radiale şi radial axiale...................................................19
2.1. Domenii de funcţionare şi tipuri constructive……… .................................19
2.2 Soluţii constructive......................................................................................20
Cap.3. Calculul dimensiunilor principale………………………….........................23
3.1. Determinarea formei rotorului în plan meridian………….............................23
3.2. Metoda turbinelor normalizate…………………………...............................24
3.3. Metoda Bovet…………………………………………….............................31
3.4. Metoda coeficienţilor de viteză I.Anton………………….............................34
Cap.4. Stabilirea conturului meridian al rotorului ................................................37
4.1. Trasarea câmpului hidrodinamic în ipoteza curgerii
bidimensionale…………………………………………................................37
4.1.1. Determinarea distribuţiei de viteze în plan meridian……..................39
4.2. Utilizarea metodei elementului de frontieră în trasarea câmpului..................40
Cap.5. Calculul elementelor unghiulare şi cinematice……………........................48
5.1. Muchiile paletei rotorice………………………………................................48
5.1.1. Muchia de intrare…………………………………...........................48
5.1.2. Muchia de ieşire………………………….........................................49
5.2. Calculul elementelor cinematice şi unghiulare
de la intrare şi ieşire din rotor…………………………….............................49
5.2.1. Rotorul cu muchia de intrare pe o suprafaţă cilindrica.....................49
Cap.6. Trasarea suprafeţei paletei………………………………............................54
6.1. Metoda reprezentărilor conforme de trasare a palete rotorice………...........55
6.1.1. Generalităţi…………………………….............................................55
6.1.2. Cazul rotorului Francis normal sau rapid………...............................59
6.1.3. Cazul rotorului Francis lent…………………....................................61
6.2. Metoda reprezentărilor conforme simplificate………...................................61
6.2.1. Aplicaţie la rotorul Francis cu β 1 mic, β 1 <90°……….......................61
6.2.2. Liniile de nivel…………………………….......................................63
6.3. Metoda optimizării pe suprafeţe conice……………….................................64
6.3.1. Aplatizarea traiectoriei reale pe un singur con……….......................65
6.4. Metoda grafo-analitică de trasare a paletei rotorice……................................68
6.5. Trasarea liniilor de nivel .Desenul de execuţie al paletei...............................69
Cap.7. Calculul de dimensionare a aparatului director…………..........................74
7.1. Dimensiunile aparatului director cilindric…………......................................74
2 TURBINE HIDRAULICE FRANCIS
7.1.1. Caracteristicile geometrice ale profilurilor utilizate la

aparatele directoare……………..............................................................75
7.2. Calculul forţei portante şi a momentului hidraulic pe paleta
aparatului director ..................................................................................80
7.2.1. Metoda grafo-analitică……………………………...........................80
7.2.2. Metoda echivalenţei reţelei radial cu reţeaua plană…....…..............86
7.2.3. Calculul forţei şi momentului hidraulic pentru
poziţia complet închis a aparatului director…………..................................88
Cap.8. Camera în spirală………………………………………...............................89
8.1. Stabilirea dimensiunilor principale…………………….................................89
8.2. Metoda de dimensionare a camerelor spirale…………….............................91
8.2.1. Calculul camerelor spirale de secţiune circulară fără frecare............91
8.2.2. Calculul camerei în spirala de secţiune circulară cu frecare...........93
8.3. Racordarea secţiunilor camerei la stator………………….............................95
8.3.1. Camere în spirală cu secţiunile lipite de stator……….....................95
8.3.2. Racordarea conică a camerei în spirală cu statorul……...................96
Cap.9. Alegerea tubului de aspiraţie. Determinarea
înălţimii maxime de aspiraţie……………………………….........................98
9.1. Formele constructive ale tuburilor de aspiraţie…………..............................98
9.1.1. Tuburi de aspiraţie drepte………………………..............................98
9.1.2. Tuburi de aspiraţie curbate……………………………..................100
9.2. Calculul coeficienţilor de cavitaţie………………………………...............102
9.3. Calculul înălţimii maxime de aspiraţie………………………….................102
Cap.10. Calculul împingerii axiale………………………………………..............103
1.1. Calculul forţei axiale axiale P z ……………………………….................103
10.1.1.Forţa axială interioară P zi ……………………................................103
10.1.2.Forţa axială exterioară
P ze ………………………………................105
10.1.3. Forţă ascensională. Forţă axială totală...........................................107
1.2. Dispozitive pentru reducerea forţei axiale.............................................. 108
1.3. Calculul greutăţii G a rororului................................................................111
Cap.11.Arborele turbinelor hidraulice. Construcţie si calcul…………………..112
Consideraţii generale................................................................................112
11.1.Calculul flanşelor de cuplare ale arborelui………….................................119
11.2.Calculul buloanelor…………………………………………….................120
11.3.Verificarea arborelui la vibraţii………………………………..................123
Bibliografia................................................................................................................127
PREFAŢĂ
Energia hidraulică l-a ajutat pe om încă din cele mai vechi timpuri
să-şi economisească munca fizică. Acest lucru realizându-se cu mijloacele
tehnice corespunzătoare acelor vremuri. Credem că este firesc să precizăm
că roţile de apă, dispozitivele volumice de transport al apei ca mărturii din
antichitate, iar dacă revenim în evul mediu sau într-o epocă mai apropiată
semnalăm morile de apă la care roata românească cu făcaie parcă prevestea
turbina Pelton, constituiau adevărate uzine hidraulice utilizate pentru:
spargerea grăunţelor, baterea postavului, tăbăcirea pieilor etc.
Turbinele hidraulice denumite şi “Motoare hidraulice” sunt urmaşele
roţilor de apă. Acestea au evoluat foarte mult datorită studiilor făcute asupra
unor tipuri de turbine care s-au consacrat mai târziu ca maşini ce transformă
energia hidraulică în mecanică cu randamente ridicate şi care constitue o
componentă de bază în dezvoltarea economică şi a civilizaţiei noastre.
Turbinele hidraulice se caracterizează şi prin aceea că sunt maşini de
mare actualitate, datorită utilizării unei energii ieftine şi practic inepuizabile,
cum este cea hidraulică. Economia de piaţă, prin pârghiile sale, a condus la
selectarea câtorva tipuri de maşini hidraulice care au rămas competitive,
printre acestea numărându-se şi turbinele Francis care au o turaţie specifică
n S cuprinsă în intervalul 60÷500 < rot./min.> şi funcţionând la căderi
H=70÷500 < m >. Turbinele Francis faţă de celelalte tipuri de turbine
hidraulice, prin caracteristicile lor prezintă un interes major pentru
proiectant şi cercetător datorită unor elemente speciale care sensibilizează
spiritul de aventură şi inginiozitate tehnică. Proiectarea unei astfel de turbine
în complexitatea sa atrage lansarea în această aventură tehnică nu numai a
inginerului hidraulicean, dar şi a acelora care au avut ca disciplină de studiu
maşini hidraulice.
Această lucrare are la bază, ca sursă bibliografică, tratatul de “
Turbine hidraulice “ al Dlui Acad. Ioan Anton apărut în 1979, dar şi
experienţa dobândită de autori care au fost asistenţii Domniei sale la
disciplina de “ Turbine hidraulice şi turbotransmisii ”.
Considerăm că lucrarea de faţă este un instrument binevenit în
domeniul proiectării turbinelor Francis, ea fiind destinată în primul rând
studenţiilor care devin specialişti în maşini maşini hidraulice, dar şi a
celorlalţi care doresc să se familiarizeze cu această tematică interesantă.
În lucrare, prin contribuţiile egale aduse de autori la realizarea
materialului, se prezintă toate elementele teoretice care sunt sintetizate în:
relaţii de calcul, diagrame şi explicaţii suficiente, astfel încât să se permită o
bună instruire în acest domeniu. Astfel sunt prezentate probleme legate de
turbine radiale şi radial-axiale (turbine Francis) după cum urmează: calculul
dimensiunilor principale, trasarea câmpului hidrodinamic utilizând metoda
clasică bidimensională şi metoda elementului de frontieră ca metodă
numerică modernă, calculul elementelor unghiulare, trasarea suprafeţei
paletei, dimensionarea aparatului director şi a camerei în spirală, alegerea
tubului de aspiraţie, calculul împingerii axiale, precum şi dimensionarea şi
verificarea arborelui turbinei.
Autorii îşi exprimă mulţumirea faţă de dinstinşii profesori: Prof.
dr.ing. Ioan Fitero, Prof. dr.ing. Mircea Barglazan pentru sugestiile şi
observaţiile făcute.
Timişoara Autorii
PARAMETRII FUNDAMENTALI AI TURBINELOR 5
CAPITOLUL 1
PARAMETRII FUNDAMENTALI AI TURBINELOR
1.1. Generalităţi
Maşinile hidraulice sunt sisteme tehnice formate din organe rigide, cu

mişcări bine definite, care transformă energia hidraulică în energie mecanică,
iar aceastea se numesc “motoare hidraulice” sau transformă energia
mecanică în energie hidraulică , fiind denumite “ generatoare hidraulice”sau
pompe. Turbinele hidraulce fac parte din cadrul “motoarelor hidraulice “.
Maşinile în care energia mecanică primită la arborele primar este
transformată în energie hidraulică, iar apoi în energie mecanică, se numesc
transformatoare hidraulice.
În cazul în care maşina permite o dublă funcţionare , atât ca turbină
cât şi ca pompă, ea se numeşte maşină hidraulică reversibilă.
Din cadrul turbinelor hidraulice vom menţiona următoarele tipuri:
Kaplan, Francis, Pelton, bulb şi Deriaz., iar din categoria celor reversibile
amintim: bulb şi Francis.
În această lucrare se pune în evidenţă aspecte teoretice şi de
proiectare pentru turbinele de tip Francis.
1.2. Parametrii fundamentali ai turbinelor
Turbina hidraulică ,din punct de vedere funcţional, este caracterizată

de următorii parametrii fundamentali:
- debitul Q, m3 /s
- căderea H, m. col. apă
- puterea P, KW, CP
- turaţia n, rot./min.
- randamentul ηT
- înălţimea geometrică de aspiraţie H s , m col. apă
- coeficientul de cavitaţie σ
1.2.1. Debitul turbinei
Acesta se defineşte ca fiind cantitatea de apă care intră ţn maşină în

unitatea de timp. Debitul se exprimă în unităţi de volum (Q), de greutate (G)
sau de masă (m), raportate la unitatea de timp.
1.2.2. Căderea turbinei
Ea se defineşte pornind de la noţiunea de energie specifică a

lichidului , care se exprimă ca energie totală E raportată la greutatea fluidului
G sau la masa m. Astfel:
E p v2
e= = +z+ (m coloană de apă) (1.1)
G γ 2g
v2
(J / N)
E p
Y= = + gz+ (1.2)
M ρ 2
Căderea , deoarece exprimă energia consumată de maşină pentru a

efectua lucru mecanic, se defineşte ca diferenţa dintre energiile specifice de
la intrare şi ieşire din sistem (sistem ce poate fi întreaga hidrocentrală sau
numai turbina ) .
1.2.2.1. Căderea brută a amenajării
Căderea brută H b se defineşte ca fiind diferenţa dintre energia

specifică a fluidului din lacul de acumulare ( amonte ) şi din canalul de fugă (
avalul centralei ), fig.1.1.:
p Am − p Av v 2Am − v 2Av
Hb = e Am − e Av = + z Am − z Av + (1.3)
γ 2g
sau:
p Am − p Av v 2Am − v 2Av
Yb = YAm − YAv = + g( z Am − z Av ) + (1.4)
ρ 2
Dacă ţinem seama că p Am = p Av = pat . , v Am ≅ v Av ≅ 0. rezultă:
Hb = z Am − z Av ; Yb = g( z Am − z Av ) (1.5)
Deci, căderea brută reprezintă diferenţa pe verticală dintre cotele apei din
lacul de acumulare şi din canalul de fugă al centralei
Fig.1.1
1.2.2.2. Căderea turbinei
Dacă vom considera secţiunea de la intrare în turbină notată cu i şi de

la ieşire cu e , atunci căderea turbinei se exprimă sub forma:
pi − pe vi2 − v e2
H= + zi − z e + (1.6)
γ 2g
sau:
pi − pe vi2 − v e2
Y= + g ( zi − z e ) + (1.7)
ρ 2
Deoarece la trecerea curentului prin sistemul de aducţiune de la baraj

la turbină apar pierderi hidraulice ( ∑ h p ad . ), iar la ieşire din turbină apa are
încă energia ( ee = ∑ h p e ), caderea turbinei este mai mică decât cea brută.
Relaţia de calcul este:
H = Hb − ∑ h p ad . − ∑ h p e (1.8)
În fig.1.2 şi fig.1.3 se prezintă parametrii de la intrare şi ieşire pentru
turbina Kaplan, iar în fig1.4 şi fig.1.5 pentru turbina Francis şi Pelton.
Fig.1.2
Fig.1.3.
Fig .1.4
Fig. 1.5
Pe baza notaţiilor din fig 1.2, 1.3,1.4,1.5 , în cazul turbinelor de tip:

Kaplan, Francis, Pelton cu unul sau două injectoare, se scriu următoarele
relaţii pentru căderea turbinei:
pi − pe vi2 − v e2 v 2 − v e2
H= + zi − z e + = zi∗ − z e∗ + i (1.9)
γ 2g 2g
vi2 − v e2
(
H = zi + ai − z e∗ + ) pmi
γ
+
2g
(1.10)
pmi vi2
H = ( zi + a i − z e ) + + (1.11)
γ 2g
QI QII pmi vi2

H=
QI + QII
( i i eI ) Q + Q ( i i eII ) γ + 2 g
z + a − z + z + a − z + (1.12)
I II
unde pmi reprezintă presiunea manometică, respectiv indicaţia manometrului

în punctul i .
1.2.2.3 Căderea utilă sau efectivă
Căderea utilă sau efectivă reprezintă energia specifică utilă furnizată de

turbină la arbore, după ce o parte din căderea turbinei s-a cheltuit pentru
acoperirea pierderilor energetice din maşină.
H u = H ef = H − ∑ h p T (1.13)
De multe ori în locul pierderilor hidraulice se introduce noţiunea de

randament hidraulic definit astfel:
H − ∑ H pT Hu
ηh = = (1.14)
H H
1.2.3. Puterea şi randamentul turbinei
După cum ne referim la căderea brută, căderea turbinei sau la căderea

utilă ,vom obţine: Pam. - puterea amenajării, Pa - puterea hidraulică sau
puterea absorbită de turbină , P - puterea utilă obţinută la arborele maşinii.
Relaţiile de calcul ale puterilor menţionate sunt :
Pam. = γ QHb ; Pa = Ph = γ QH ; Pu = γ QH u (1.15)
1.2.3.1. Randamentul turbinei
Prin randament sau eficienţă se înţelege, în general raportul dintre

energia utilă E u furnizată de către un sistem şi energia absorbită E a .
Randamentul turbinei se determină astfel:
P P Mω
ηT = = = (1.16)
Pa γ QH γ QH
în care M şi ω reprezintă momentul motor la arborele turbinei şi valoarea
vitezei unghiulare.
1.2.4. Turaţia turbinei
Se defineşte turaţia turbinei ca fiind numărul de rotaţii în unitatea de

timp. Ea se notează cu n şi se exprimă în rot./min.
1.2.5. Înăţimea geometrică de aspiraţie
Acest parametru, direct legat de comportarea cavitaţională a turbinei,

are o influenţă mare asupra funcţionării maşinii, atât în ceea ce priveşte
randamentul cât şi siguranţa pe durata funcţionării. Înălţimea geometrică de
aspiraţie se defineşte ca diferenţa pe verticală dintre un plan de referinţă
(planul mijlociu al aparatului director la turbinele Francis, sau planul care

conţine axele paletelor rotorice la turbinele Kaplan ) şi planul nivelului apei
din aval (fig.1.6). Înălţimea de aspiraţie se notează cu H s (măsurată în m
col.apă) şi poate să fie pozitivă sau negativă , după cum rotorul este dispus
deasupra nivelului apei din aval sau sub acest nivel.
Fig.1.6
1.2.7 Coeficientul de cavitaţie
În cazul în care înălţimea geometrică de aspiraţie a turbinelor

depăşeşte o anumită valoare (teoretic 10.33 m) se creează o depresiune
accentuată la ieşirea din rotorul turbinei, ceea ce facilitează apariţia unor

zone umplute cu vapori. Astfel turbina funcţionează în cavitaţie. Fenomenul
de cavitaţie este un proces fizic complex care apare într-un current de lichid
în zona vitezelor mari şi a presiunilor scăzute. Efectele primare ale cavitaţiei
sunt : zgomote şi vibraţii puternice, distrugeri intense ale materialului din
care se construiesc părţile de curgere ale turbinei şi scădere a randamentului.
Aceste manifestări se intensifică atunci când se depăşeşte un anumit regim
numit limită. Coeficientul de cavitaţie, definit de Prof. Thoma, se exprimă
sub forma :
A − At  H s
σ= (1.17)
H
unde: A - reprezintă presiunnea atmosferică (m col. apă), At - presiunea de

vaporizare a apei (m col.apă). Cunoaşterea valorii coeficientului de cavitaţie
purmite calculul înălţimii maxime de aspiraţie, respectiv condiţiile de montaj
ale turbinei:
h
H s adm. ≤ A − At − −σ H (1.18)
900
unde h reprezintă altitudinea centralei hidroelectrice
În continuare vom face precizările necesare asupra domeniilor de

funcţionare pentru tipurile de maşini hidraulice amintite.
Turbina Kaplan (fig.1.7.) este utilizată cu eficienţă maximă în zona
căderilor mici H = 10 ÷50 (70) m şi debitelor mari Q = (500÷800) m3/s,
turaţia specifică n S = (300÷900) rot./min. . Printre centralele hidroelectrice,
pe plan mondial, echipate cu turbine Kaplan amintim: Jupia -Brazilia ( P =
102 MW, H = 20 m, diametrul rotorului D = 8.4 m); Rocky Reach -
Columbia ( P = 118 MW, H = 29 m, D = 7.3 m); Otori - Japonia ( P = 100
MW, H = 51 m, D = 6.15 m); Porţile de Fier I -România - Yugoslavia ( P =
178 MW, H = 27 m, D = 9.5 m ). Vom preciza că hidrocentrala de la Porţile
de Fier I se înscrie în construcţiile tehnice de mare anvergură realizate pe
plan mondial. În ţara noastră sunt realizate centralele hidroelectrice dotate cu
astfel de turbine, printre care: Pângăraţi, Piatra Neamţ, Roznov, Zărneşti,
Bacău I şi Bacău II.
Fig. 1.7.
Turbina Francis (fig.1.8.) se comportă optim în domeniul căderilor

mijlocii H = (50) 70÷450 (500) m şi debitelor Q = (15÷100) m3/s, turaţii
specifice n S = (60÷360) rot./min. Printre centralele hidroelectrice realizate pe
plan mondial amintim: Krasnoiarsk - Rusia ( P = 500 MW, H = 95 m, );
Monteynard - Franţa ( P = 83 MW, H = 125 m, ); Itaipu - Brazilia-Paraguay
(P = 740 MW, H = 126.7 m). Printre centralele hidroelectrice realizate la
noi în ţară amintim: Râul Mare -Retezat , Stejaru, Corbeni -Argeş ( P = 50
MW, H = 250 m, Q = 20 m3/s, n = 428.6 rot./min.).
Fig.1.8.
Turbina Pelton (fig.1.9) se utilizează de preferinţă în domeniul

căderilor mari H = (2000÷3000) m, n S = (3÷36) rot./min. şi debite mici. Vom
enumera câteva dintre centralele hidroelectrice realizate pe plan mondial şi
dotate cu turbine Pelton: Roseland - Franţa - 6 grupuri ( P = 83 KW, H =
1200 m ); Silz - Austria - 2 grupuri ( P = 264.8 KW, H = 1238 m); Vllarodin
- Franţa -2 grupuri (P = 200 MW, H = 870 m). Printre centralele
hidroelectrice din ţara noastră dotate cu turbine Pelton amintim: Dobreşti,
Sadu, Moroeni, Văliug şi Lotru. Centrala hidroelectrică de la Lotru este
dotată cu 3 turbine şi are următorii parametrii: P = 172 MW, H = 800÷743

÷685 m, H C = 763 m, Q = 26.6 m3/s , n = 375 rot./min..
Fig. 1.9.
Turbina Deriaz - Kviatkovski (fig.1.10.) este derivată din turbinele

Francis şi Kaplan, deoarece are elementele constructive ale acestora.
Funcţionează bine pentru turaţii specifice n S = (120÷300) rot./min. Pentru
căderi mari H = 100÷150 (200) rot./min. se construieşte maşina de tip
Kviatkovski, iar pentru H = (15÷150) m de tip Deriaz. Printre centralele
importante, pe plan mondial, echipate cu turbine Deriaz amintim: Sir Adam
Beck/Niagara - Canada ( P = 33 MW, H = 13÷28 m ); Ajaure - Suedia ( P =
93 MW, H = 44÷60 m); Amagase - Japonia ( P = 50 MW, H = 57 m );
Valdecanas -Spania ( P = 80 MW, H = 50÷70 m).
Turbina bulb (fig.1.11.) este un tip derivat al turbinei Kaplan

dispusă orizontal, căreia îi lipseşte camera în spirală iar tubul de aspiraţie
este drept. Această turbină funcţionează optim în domeniul căderilor H =
(0.5÷15) m, debitelor foarte mari Q = ( 700÷1200) m3/s, turaţiilor specifice
n S = ( 700÷1400 ) rot./min. Printre centralele hidroelectrice importante pe
plan mondial dotate cu turbine bulb amintim:
Fig. 1.10.
Saint-Malo - Franţa ( P = 9 MW, H = 3.4 m, D = 5.8 m); La Rance - Franţa (

P = 10 MW, H = 5,5÷11 m, D = 5.35 m); Pierre Bénite - Franţa ( P =
20 MW, H = 8÷11 m, D = 6.1 m ); Alternwörth - Austria ( P = 38.9 KW, H =
14 m, D = 6 m); Porţile de Fier II - România -Yugoslavia dotată cu 2x8
grupuri ( P = 28 MW, H = 7.4 m, D = 7.5 m). În ţara noastră se remarcă CHE
Slatina-Olt ( P = 13.7 MW, H = 9.5 m, D = 5 m); CHE Ipoteşti echipată cu
4 turbine bulb ( P = 13.97 KW, H = 12.8 m, D = 4.5 m).
Fig.1.11.
TURBINE HIDRAULICE RADIALE 19
CAPITOLUL 2
TURBINE HIDRAULICE RADIALE SI RADIAL-AXIALE
Turbinele hidraulice care fac parte din cadrul maşinilor hidraulice

[1] în care energia hidraulică se transformă în energie mecanică, vor fi
asimilate ca „motoare hidraulice”. În cazul turbinelor hidraulice o clasă
destul de importantă o constituie turbinele Francis.
2.1.Domenii de funcţionare şi tipuri constructive
În general turbinele hidraulice se caracterizează în funcţie de turaţia

specifică n S şi respectiv în funcţie de domeniul de debite şi căderi.
Fig.2
Astfel:
Parametrul n S <rot/min> Q<m3/s> H<m>

Turbina
Francis (60)÷(460) (15)÷(200) (50)÷70÷450÷(700)
În figura 2.2 este prezentată soluţia constructivă pentru o turbină

Francis având următoarele date de proiectare:
H = 69 <m>, P = 85.000 <KW>, n = 125 <rot/min>, n S = 184 <rot/min>
Fig.2.2
2.2. Alegerea soluţiei constructive

Se consideră cunoscute, având în vedere studiile hidroenergetice ale
amenajării, următoarele date de proiectare:
- căderea de calcul a turbinei H C <m>
- puterea la arborele turbinei P <KW>
TURBINE HIDRAULICE RADIALE 21
Determinarea soluţiei constructive pe baza acestor date presupune

calculul turaţiei specifice n S <rot/min>.
În Hitachi Review [1] se prezintă diagrama din figura 2.3 care
prezintă legătura dintre turaţia specifică critică la o înălţime de aspiraţie
globală.
Astfel pentru turbina Francis putem scrie:
13000
n S rot / min = (2.1)
H + 20
KW
relaţie însuşită şi de C.E.I.
F. de Siervo recomandă n S <rot/min> = 3470 H-0,625
Ţinând cont că turaţia specifică critică se obţine pentru puterea
exprimata în <KW>, putem să determinăm turaţia turbinei:
H 5/ 4
n〈 rot / min 〉 = nS 〈 rot / min 〉 1〈/m2 〉 (2.2)
P〈 KW 〉
Având în vedere că turbina este cuplată direct cu generatorul, turaţia
„n” trebuie să fie o turaţie de sincronism.
Fig. 2.3
iar ţinând cont că f = 50 Hz rezultă:

3000
n= (2.4)
p
Din relaţia (2.4), având în vedere că „n = n sincr ” rezultă numărul de
perechi de poli „p*” care se roteşte la un număr întreg de poli „p”. În această
situaţie turaţia va fi:
3000
n= (2.5)
p*
Având acum determinată corect turaţia turbinei putem să calculăm
turaţia specifică n S pentru puterea exprimata in C.P.astfel:
P〈1CP/ 2〉
nS = 5 / 4 ⋅ n (2.6)
Hm
Valoarea turaţiei
specifice obţinută cu relaţia
(2.6) permite determinarea
soluţiei constructive.
Suplimentar se
determină debitul normal Q
cu relaţia:
P
Q〈 m 3 / s 〉 = (2.7)
ρgHηT
extimându-se randamentul
turbinei η T având în vedere
relaţia oferită de Prof. Dorin
Pavel [1] pentru η max :
Fig. 2.4
η max = 0,87 + 10 −4 n S − 5 ⋅ 10 −7 (n S − 100) 2 (2.8)
respectiv diagrama din figura 2.4 oferită de Dino Zanobeti [1].

CALCULUL DIMENSIUNILOR PRINCOPALE 23
CAPITOLUL 3
CALCULUL DIMENSIUNILOR PRINCIPALE

3.1. Determinarea formei rotorului în plan meridian
Forma traseului rotoric depinde de turaţia specifică după cum rezultă

din figura 3.1
Fig.3.1.
Alegerea şi trasarea în plan meridian al conturului inelului şi

coroanei se poate efectua pe baze analitice sau grafice aşa cum rezultă din
paragrafele următoare.
3.2. Metoda turbinelor normalizate
Este o metodă de proiectare bazată pe similitudine. În cadrul

proiectului această metodă va fi utilizată numai informativ. Din
diagrama generală a tipurilor de turbină (fig. 3.2) se determină tipul de
turbină pentru datele de proiectare ( puterea nominală P, sau puterea maximă
P max şi H C , căderea de calcul ).
Din diagrama universală corespunzătoare tipului de turbină ales se
extrag mărimile n 11opt , Q 11opt , Q 11max (fig. 3.3). Cu observaţia că Q 11max este
definit pe diagrama universală la intersecţia turaţiei cu linia ce marchează
curba limită a puterii cu o rezervă de 5% ( 95% din puterea maximă).
Se calculează:
P〈 KW 〉
D= (3.1)
9,81Q11η i H H
unde ηi = ηQmax ≅ 0.84 − 0,88
Din relaţia Osterwalder
1 − ηi  Dm 1 / 6, 2  H m 1 / 12, 4 
= (1 − V ) + V      (3.2)
1 − η11  D   H  
 Q   Q  1
unde V = f  x  = f  11x  = 2,8 − Q x  (3.3)
Q   Q opt  3 Q
 opt   11 
sau preferabil cu relaţia Hutton:
1 − ηi  D 1 / 5  H 1 / 10 
= 0,3 + 0,7  m   m   (3.4)
1 − η11  Di   H i  
se determină η i .
Cu valoarea η i din (3.4) se revine în relaţia (3.1) obţinându-se în
final D.
Fig.3.2
Fig.3.3
Fig.3.4
Fig.3.5
Fig.3.6
Fig.3.7
Turaţia rezultă din:

1/ 2
n H  η h opt i 
n = 11   (3.5)
D  η 11 
 h opt 
care se rotunjeşte la cea mai apropiată turaţie de sincronism.
Scara geometrică va fi λ=D/D m care înmulţită cu dimensiunile
circuitului hidraulic al turbinei tip corespunzătoare, va conduce la circuitul
hidraulic al turbinei mari.
3.3. Metoda Bovét
Th. Bovét [3] determină dimensiunile specifice ale rotorului în plan

meridian şi ale contorului inelului şi coroanei precum şi a muchiilor de la
intrare şi ieşire în funcţie de parametrii optimi exprimaţi prin intermediul
coeficienţilor de sarcină ψ şi de debit ϕ[1].
În figura 3.8,a,b, sunt date dimensiunile specifice rotorului, cu
menţiunea ca cele în figura 3.8.b sunt împărţite la R 2e .
Fig. 3.8
Bovét admite ψ 1i =1,72 şi ϕ 2e =0,27 rezultând:
1/ 2
 2 gH 
R1i =   (3.6)
 ψ 1iω
2

1/ 3
 Q / πω 
R2 e =   (3.7)
 ϕ 2e 
sau introducând turaţia specifică adimensională:
ω (Q / π )1 / 2
no = ϕ 2 e ⋅ ϕ 2 e
* 1/ 2 −3 / 4
respectiv no = *
(3.8)
(2 gH ) 3 / 4
R (ϕ ) 1/ 3
1 0,493
se obţin: r1i = 1i = 2 e 1 / 2 − = (3.9)
R2 e (ψ 1i ) no*
2 / 3
( )no*
2/3
( )
b0
b0 = = 0,8(2 − n0* )n0* (3.10)
R2 e
Punctele de racordare a meridianului coroanei cu plafonul
R 0,16
r0i = 0i = 0,7 + * (3.11)
R2 e n0 + 0,08
şi cu axa de rotaţie
li
l1i = 3,2 + 3,2(2 − n0* )n0* sau = 0,8 + b 0 (3.12)
4
Punctele de racordare a inelului:
0,493
r0 e = r1i = * 2 / 3 ; (n0* ≤ 0,275; n S ≤ 160) (3.13)
( n0 )
r0 e = 1,255 − 0,3n0* ; (n0* > 275; n S > 160) (3.14)
l e = 2,4 − 1,9(2 − n )n*
0
*
0 (3.15)
Fig.3.9
Trasarea curbelor ce definesc în plan meridian conturul inelului şi

coroanei utilizează ecuaţia picăturii de apa şi presupune cunoaşterea valorilor
y me , y mi , y2e , x 2e .
2e r −1
Bovét admite x 2e =0,5 şi y2e = r ce –1, iar y me = = ce (3.16)
y 2 e / y me y 2 e / y me
y 2e r −1
y me = = 0e (3.17)
y 2 e / y me y 2 e / y me
rme = r0 e − y me (3.18)
y mi = r0i (3.19)
Ecuaţia picăturii:
y  x x x
= 3,081 −  1 −  (3.20)
ym  l l l
conduce la valorile dimensiunilor reale ale rotorului prin înmulţirea valorilor
adimensionale cu R 2e
Y    X X X 
  = 3,081 −  1 −   (3.21)
 m i,e 
Y   L  L  L  
i,e
Se construieşte tabelul 3.1. în care:
X i,e = x i,e R 2e ; Y i,e = yi,e R 2e ; Li,e =l i,e R 2,e
(3.22)
Tabelul 3.1.
Nr.
crt. xi xe ye yi xi xe yi ye Obs.
[mm] [mm] [mm] [mm]
şi x i Є[0,l i /4], x e Є[0,l e ].

Trasarea inelului şi coroanei este indicată în figura 3.10.
Fig. 3.10.
3.4. Metoda coeficienţilor de viteză I.Anton
Se consideră că dimensiunile principale ale rotorului turbinei Francis

sunt cele din fig. 3.11.
Conform [1] se calculează:
ns
n S* ≅ (3.23)
294,8
k u1e = 0,235n1S / 4 n S > 60 (3.24)
Fig.3.11.
k u1i = 1,173(n S* ) −1 / 5 n S > 160 (3.25)

k u1i = 0,235(n S* )1 / 4 n S < 160 (3.26)
0,932
k u 2e = (n S* ) 3 / 5 (3.27)
(η T ) 3 / 10
0,3015 * 4 / 5
kVm 2 e = (n S ) (3.28)
(η T ) 4 / 10
şi atunci diametrii ce definesc paleta în plan meridian vor fi:
60
D1e = ku1e 2 gH (3.29)
πn
60
D1i = ku1i 2 gH (3.30)
πn
60
D2 e = ku 2 e 2 gH (3.31)
πn
sau:
4Q
D2 e = (3.32)
π kVm 2e 2 gH
60
şi D2i = ku 2i2 gH (3.33)
πn
Razele de racordare a plafonului cu coroana şi a inelului inferior al
aparatului director cu inelul rotorului sunt:
D0 i 0,16
r0i = = 0,7 + ; 160 ≤ n S ≤ 450 (3.34)
D2 e n S / 585η 1T/ 2 + 0,08
r0 e = ni = 7,36677 n S−7 / 20 ; 60 ≤ n S ≤ 160 (3.35)
 nS 
r0 e = 1,255 − 0,3 ;
1/ 2 
60 ≤ n S ≤ 450 (3.36)
 585η T 
Dacă se admite forma conturului ca la Bovét, atunci:

 nS  nS
li = 3,2 + 3,2 2 −  (3.37)
 585η 1T/ 2  585η 1T/ 2
 nS  nS
l e = 2,4 − 1,9 2 −  (3.38)
 585η 1T/ 2  585η 1T/ 2
forma conturului meridian fiind în continuare trasată ca la metoda Bovét.
Pentru înălţimea aparatului director se recomandă [1]
b0 1 n1 / 2
= ln S pentru nS>80 (3.39)
D1e 2,8 7,26
sau relaţia (3.10).
STABILIREA CONTURULUI MERIDIAN 37
CAPITOLUL 4
STABILIREA CONTURULUI MERIDIAN AL
ROTORULUI
Aceasta este în sine o problemă de studiu, cercetare şi optimizare

care depăşeşte cadrul prezentei lucrări. Aşa cum s-a arătat în capitolul
precedent forma conturului inelului şi coroanei în secţiune meridiană depinde
de rapiditatea maşinii. Recomandăm ca alegerea formei rotorului în plan
meridian să se facă prin una din metodele:
- metoda picăturii de apă
- transpunerea prin similitudine a unui contur din literatură la aceeaşi
turaţie specifică
- trasarea unui contur original din arce de cerc.
4.1. Trasarea câmpului hidrodinamic în ipoteza

curgerii bidimensionale
Metoda grafo-analitică
Se trasează la o scară convenabilă conturul rotorului în plan
meridian. (fig.4.1).
În secţiunea I de la intrarea în zona rotorului şi în secţiunea II de la
ieşire se consideră că vitezele meridiane
Vm I = const. şi Vm II = const.
În această ipoteză în secţiunea I
b Q
∆b0 = 0 = = const. sau ∆b 0 r 1 = const. (4.1)
p 2π r1Vm1
iar în secţiunea II raza de aşezare a unui punct „i” prin care trece linia de
curent Ψ i în ipoteza ∆Q = Q / p
i
Ri = Re 1 − ; i = 0,1,2... p (4.1a)
p
TURBINE HIDRAULICE FRANCIS 38
Pentru calcul se admite ca suficient i=5, p=4. Se trasează între intrare

şi ieşire în mod aproximativ după conturul inelului şi coroanei liniile de
curent Ψ i .
Se alege un număr de linii echipotenţiale Φ i mai dese în zona
curburii, trasate perpendicular pe liniile de curent.
Corectitudinea trasării liniilor de curent Ψ i are la bază criteriul
egalităţii debitelor ce trec prin cele „p” rotoare elementare ceea ce este
echivalent cu:
r
∆S Φ = constant de-a lungul liniei echipotenţiale .
∆Sψ
1 p  r 
Se calculează (r / ∆Sψ )i şi (r / ∆Sψ )n = ∑  (4.2)
p i =1  ∆Sψ 
i
 r  1 p
si valorile ∆Fi =  ∆S Φ  respectiv ∆Fm = ∑ ∆Fi (4.3)
 ∆S  p i =1
 ψ 
abaterile ± δ ∆Fi = ∆Fi − ∆Fn şi (4.4)
δ (∆Fi )
(
± δ ∆S Φ )
i
=±
(r / ∆S Φ i )n
(4.5)
Se consideră corectă trasarea liniilor de curent dacă:

δ (∆S Φ )
⋅ 100 = ±(3 ÷ 4)% (4.6)
∆S Φ
Pentru sistematizarea calculului se completează tabelul 4.1.
Tabelul 4.1.
ϕi ψi R ∆S ψ R/∆S ψ (R/∆S ψ ) m ∆Fi ∆Fm δ(∆Fi) δ(∆S Φ ) δ(∆S Φ) /

[mm] [mm] ∆S Φ *100
4.1.1. Determinarea distribuţiei de viteze în plan meridian

Viteza se calculează în fiecare tub elementar cu relaţia:
c 1
Vm = ⋅ (4.7)
2π p∆Fm ∆Sψ (Sc )2
unde S C este scara desenului.
Se completează tabelul 4.2
Tabelul 4.2
∆S ψ
∆F i
Vm
[m/s]
∆s
ψi
ϕi
s – abscisa curbilinie a liniei de curent

Se reprezintă Vm = f ( s,ψ i ); ψ i - parametru ca în figura 4.2.
Fig.4.2
Fig. 4.1.
4.2. Utilizarea metodei elementului de frontieră în

trasarea câmpului hidrodinamic
La baza proiectării rotorilor de maşini hidraulice Francis stau:

câmpul hidrodinamic meridian, câmpul de viteze şi presiuni în lungul liniilor
de curent, care se determină în ipoteza mişcării potenţiale axial-
simetrice a fluidului ideal în faza nepaletată a rotorului, elemente care odată
cu dezvoltarea calculatoarelor se obţin utilizând metode moderne de calcul.
Printre aceste metode (metoda diferenţelor finite, metoda elementului finit)
se numără şi metoda elementului de frontieră (M.E.Fr.) care este o nouă
metodă aproximativă de soluţionare a problemelor la limită. În fig.4.3,şi
fig.4.4, se reprezintă modelul de analiză şi condiţiile la limită pentru cazul
dimensional şi adimensional.
Cazul adimensional prezintă interes, deoarece contribuie la
generalizarea problemei în sensul că se poate trece foarte rapid prin
schimbările de variabilă, funcţie şi viteză, la valorile reale. Vom nota prin
„• ” valorile adimensionale în conformitate cu relaţiile:

Z = Z ⋅ L1 ; R = R ⋅ L1 ; ϕ = 2π Q ϕ ;ψ = 2π Q ψ ;Vi = 2πL1 Q Vi (4.8)
• −1 • −1 • −1 • −1 • 2 −1
Iar cele fără „ • ” sunt valorile reale.

Metoda elementului de frontieră utilizând o soluţie fundamentală a
ecuatiei date[5] reduce problema la o ecuaţie integrală pe frontiera
domeniului Ω iar integrarea numerică pretinde o discretizare a frontierei Γ
a domeniului Ω şi implementarea condiţiilor la limită.
Fig.4.3 Fig.4.4
În conformitate cu [5] ecuaţia integrală pe frontieră a domeniului Ω se

scrie astfel:
∂ ϕ * ( x, ξ ) ∂ϕ ( x) 
c(ξ )ϕ (ξ ) + ∫ ϕ ( x) R ( x)d Γ( x) = ∫ ϕ (ζ , x ) R ( x ) d Γ ( x )
Γ ∂n Γ ∂n
(4.9)
unde:
∗ ∗
∗ 2π ∂ ϕ (ξ , x ) 2π ∂ ϕ (ς , x )
ϕ (ξ , x ) = ∫ ϕ * (ξ , x)dθ ( x); =∫ dθ ( x); (4.10)
0 ∂n 0 ∂n
∂ ϕ * (ξ , x)
iar ϕ * (ξ , x) şi sunt soluţia fundamentală tridimensională
∂n
respectiv derivata normală a acesteia [5].
După discretizarea frontierei în N elemente de frontieră constante

rezultă sistemul matriceal
N N
 ∂ϕ 
2π ϕ i + ∑ Hˆ i , jϕ j = ∑ Gi , j   (4.11)
j =1 j =1  ∂n  j
care după implementarea condiţiilor la limită şi rezolvare ne va da soluţiile
pe frontiera domeniului în nodurile unde valorile funcţiei de potenţial şi
derivatele sale normale nu se cunosc.
Utilizând reprezentarea integrală:
∂ϕ * ( x,ξ ) ∂ ϕ ( x) ∗
ϕ (ξ i ) + ∫ ϕ ( x) R( x)d Γ( x) = ∫ ϕ (ξ i , x ) R ( x ) d Γ ( x ) (4.12)
Γ ∂n Γ ∂n
care după discretizare devine:
N  ∂ϕ  N 
ϕ (ξ i ) = (4π ) −1 ∑ Bij   − ∑ Aˆijϕ j  (4.13)
 j =1  ∂n  j j =1 
Determinându-se vitezele V R şi V Z în punctele care ne interesează,
utilizând metode de derivare numerică se poate trece la determinarea
valorilor ψ în ξi Є Ω cu ajutorul relaţiei:
ψ = ψ 0 + ∫ VZ RdR − VR RdZ (4.14)
c
În continuare se pot determina liniile echipotenţiale şi de curent
precum câmpul de viteze şi presiuni în lungul liniilor de curent. Pentru
câmpul de viteze şi presiuni se utilizează relaţiile adimensionale.
• V• • 2
V m = •mAB ; p = 1 − Vm• (4.15)
V
Având în vedere că ne interesează mărimile geometrice
dimensionale, precum şi viteza meridiană reală în lungul liniilor de curent,
vom utiliza următoarele relaţii:
Z = L1 Z • , R = L1 R • ; Vm = Vm• ⋅ V AB ; dS = L1 ds • (4.16)
unde V m V , dS sunt: viteza meridiană, dimensională, în lungul liniilor de
AB
curent, viteza dimensională la intrarea în rotor, elementul de arc dimensional

al liniei de curent.
Pentru aplicarea metodei elementului de frontieră la trasarea
câmpului hidrodinamic s-a realizat un program pe calculatorul PC IBM [6].
Ca date de intrare în cadrul programului sunt coordonatele extremităţilor
elementelor de frontieră date în tabelul 4.3, rezultând câmpul de viteze şi
presiuni în lungul liniilor de curent precum şi câmpul hidrodinamic.
Exemplu numeric
Ca exemplu numeric s-a considerat conturul tipic [6] pentru un rotor
de turbină Francis, contur care a fost dat prin puncte (Tabelul 4.3). acest
contur a fost discretizat în 106 elemente de frontieră constante, reprezentat
adimensional în figura 4.5.
Atât câmpul hidrodinamic cât şi cel de viteze şi presiuni în lungul
liniilor de curent s-au reprezentat adimensional în figura 4.6, figura 4.7,
figura 4.8
Fig.4.5
Tabelul4.3
COORDONATELE CONTURULUI DAT PRIN PUNCTE

COROANĂ INEL
Nr.crt R <mm> Z<mm> Nr.crt R<mm> Z<mm>
1 49.8 0 1 49.8 7.4
2 48 0 2 48 7.4
3 46.2 0 3 46.2 7.4
4 44.4 0 4 44.4 7.4
5 42.6 0 5 42.6 7.4
6 40.6 0 6 40.6 7.4
7 38.8 0 7 38.8 7.4
8 37 0 8 37 7.4
9 35.5 0 9 35.5 7.5
10 34 0 10 34 7.62
11 32.5 0 11 32.5 7.8
12 31 0 12 31 8.05
13 29.68 0 13 30 8.32
14 28 0.05 14 29.5 8.46
15 26.7 0.13 15 29 8.63
16 25.5 0.22 16 28.1 8.98
17 24 0.4 17 27 9.48
18 23.03 0.5 18 26.25 9.88
19 21.5 0.78 19 25.5 10.35
20 20 1.12 20 24.55 11
21 18.8 1.42 21 23.5 11.88
22 17.5 1.82 22 22.8 12.6
23 15.8 2.5 23 22.2 13.28
24 14.5 3.15 24 21.7 13.97
25 13 4 25 21.25 14.6
26 11.5 5.04 26 21.05 15
27 9.76 6.5 27 20.75 15.7
28 8.65 75.5 28 20.54 16.25
29 7.4 8.9 29 20.4 16.75
30 6.18 10.36 30 20.26 17.4
31 5.2 11.65 31 20.18 18
32 4.05 13.5 32 20.14 18.6
33 3.1 15.2 33 20.08 19.5
34 2.28 17 34 20.05 20
35 1.59 19 35 20.02 20.5
36 1.06 21 36 20 21
37 0.78 22.5 37 20 22.5
38 0.55 24 38 20 24
39 0.44 25.5 39 20 25.5
40 0.4 27 40 20 27
41 0.4 28.5 41 20 28.5
Fig. 4.6
Fig. 4.7
Fig.4.8
Observaţie:
În cadrul proiectului se va suprapune câmpul hidrodinamic şi câmpul

de viteze în lungul liniilor de curent obţinute prin metoda grafo-analitică cu
cele obţinute prin metoda elementului de frontieră.
CAPITOLUL 5
CALCULUL ELEMENTELOR UNGHIULARE ŞI

CINEMATICE
5.1. Muchiile paletei rotorice

Paleta rotorului Francis este o suprafaţă oarecare fixată în inel şi
coroană. Curentul se angajează pe paletă cedându-se energia de la muchia de
intrare la cea de ieşire. Aceste muchii sunt de regulă linii oarecare în spaţiu,
ele influenţând geometria paletei şi deci performanţele turbinei.
5.1.1. Muchia de intrare
Experienţa a dovedit că muchia de intrare trebuie să difere în funcţie
de tipul de rotor Francis, deci în funcţie de turaţia specifică n S . O dată cu
creşterea valorii lui n S , intrarea devine o curbă tot mai complicată în spaţiu.
Astfel: a)pentru n S = 60 ÷130 muchia de intrare se confundă generatoarea
cilindrului de rază R=D 1 /2; b)pentru n S = 100÷160 muchia de intrare va fi o
curbă înclinată pe suprafaţa cilindrului de la intrare (unghiul de înclinare
5°÷20°); c)pentru n S > 160, muchia de intrare este o curbă oarecare în spaţiu,
fiind înclinată atât pe suprafaţa cilindrică, cât şi în plan axial.
Muchia de intrare este astfel înclinată încât punctul ei de pe coroană
să atace primul curentul. De obicei muchia de intrare se defineşte prin
meridianul ei, ce reprezintă proiecţia sa circulară în plan meridian. Forma
muchiei de intrare influenţează geometria paletei, caracteristicile de cavitaţie
şi turaţia de ambalare ( în cazul apropierii muchiei de axa maşinii turaţia de
ambalare creşte).
Modificarea muchiei de intrare impune modificarea elementelor
unghiulare şi cinematice de la intrare în rotor ceea ce influenţează asupra
trasării paletei şi desigur asupra transformării energetice din rotor.
5.1.2. Muchia de ieşire

CALCULUL ELEMENTELOR UNGHIULARE 49
De obicei muchia de ieşire este definită în plan meridian prin

diametrul D 2e obţinut din dimensionare; diametrul D 2i se poate deplasa în
lungul meridianului coroanei.
La alegerea muchiei de ieşire trebuie să se ţină cont de: forma
paletei, caracteristicile mecanice, caracteristicile cavitaţionale ale rotorului.
Modificarea diametrului D 2i atrage după sine scurtarea sau lungirea paletei,
deci o majorare sau o micşorare a eforturilor mecanice, precum şi o
modificare a caracteristicilor de cavitaţie. Muchia de ieşire poate fi: o linie
oarecare în spaţiu, o linie ce se confundă cu meridianul ei, sau o linie de
egală viteză meridiană.
5.2. Calculul elementelor cinematice şi unghiulare de la

intrare şi ieşire din rotor
Trasarea paletei impune cunoaşterea elementelor cinematice şi

unghiulare de pe muchia de intrare şi de pe muchia de ieşire. Se evidenţiază
mai multe situaţii, în funcţie de forma muchiei de intrare şi de existenţa sau
nu a unui vârtej la ieşire din rotor.
5.2.1. Rotorul cu muchia de intrare pe o suprafaţă cilindrică

5.2.1.1. Cazul V U2 =0
Această situaţie este cea mai frecventă, la proiectare admiţându-se o

ieşire axiala fără vârtej.
a) exprimarea unghiurilor în funcţie de turaţia specifica. Ecuaţia
fundamentala a turbomaşinilor devine:
η h gH = U 1VU 1 (5.1)
Din triunghiul de viteze rezulta: (figura 5.1.)
Vm1
tgβ 1 = (5.2)
U 1 − VU 1
Ecuaţia de continuitate scrisa înainte de rotor si la intrarea pe paletaj,
este
Q = π D1b0Vm 0 = π D1b0 ρ 1Vm1 (5.3)
unde ρ 1 este coeficientul de obturare ce este definit in paragraful 9.6 [1], el
reflectând influenţa grosimii paletei şi asupra câmpului de viteze.
Deci:
Q 1
tgβ 1 = ⋅ (5.4)
π D (b0 / D1 ) ρ 1 U 1 − (η h gH / U 1 )
1
2
π D1 n
Din: U1 = = kU 1 2 gH
60
rezultă:
60
D1 = kU 1 2 gH
πn
şi atunci:
2
Qn
tgβ 1= 2 (5.5)
60 b0
⋅ ρ 1 g 2 g H 3 / 2 kU 1 (2kU2 1 − η h )
π D1
sau:
( P / γ Hη T )n 2
tgβ 1 = 2 (5.6)
60 b0
g 2g ρ 1 H kU 1 ( 2kU 1 − η h )
3/ 2 2
π D1
Introducând turaţia specifică pentru puterea in CP, conform relaţiei
de definiţie, se obţine în final:
n S2
tgβ 1 = 1,5 ⋅ 10 −6 ⋅ (5.7)
b0
ηT ρ 1 kU 1 ( 2kU 1 − η h )
2
D1
b 0 / D 1 reprezintă înălţimea relativa a aparatului director si se obţine din
relaţii statistice în funcţie de n S . coeficientul de viteză k U1 =k U1i =k U1e
se determină la dimensionarea rotorului, funcţie de n S . Deci, relaţia 5.7 se
determina unghiul paletei rotorice la intrare în rotor in funcţie de turaţia
specifica n S . În mod similar se poate obţine unghiul α1
V
tgα 1 = m1 (5.8)
VU 1
Q U1
tgα 1= ⋅ (5.9)
π D1b0 ρ 1 η h gH
Pn 2
tgα 1 = (5.10)
60 2 b
γηT η h g 2 g 0 ρ 1 H 5 / 2 kU 1
π D1
n S2
tgα 1 = 1,5 ⋅ 10 −6 ⋅ (5.11)
b
η T 0 ρ 1 kU 1η h
D1
Legătura dintre unghiul β 1 şi α1 este:
ηh
tgβ 1 = tgα 1 (5.12)
2k − η h
2
U1
Unghiurile β 1 şi α 1 sunt constante de-a lungul muchiei de intrare.

Elementele cinematice se obţin imediat din triunghiul de viteze,
aplicând relaţii trigonometrice simple.
Pentru ieşire:
V
tgβ 2 = m 2 (5.13)
U2
π D2 n
U2 = (5.14)
60
Viteza meridiană V m2 se determină de-a lungul muchiei de ieşire din
câmpul hidrodinamic, valoarea ei fiind corectată de coeficientul de obturare
de la ieşire.
5.2.1.2. Cazul V U2 ≠ 0
În această situaţie se evaluează componenţa V U2 , admiţându-se de

obicei una din ipotezele de lucru:
VU22 = (0,01% − 0,5%)2 gH = ct. (V U2 constantă de-a lungul muchiei de
ieşire)
η gH
VU 2 = f (r ); r2VU 2 = k r h unde k r este, ca şi la turbina Kaplan,
ω
coeficientul rotatiei curentului de la ieşirea din rotor.
Atunci:
η gH
r1VU 1 = h (1 + k r ) (5.15)
ω
Pentru r1VU 1 = ct , k r = ct deci r2VU 2 nu variază cu raza.
n S2
tgβ 1 = 1,5 ⋅ 10 ⋅
−6
(5.16)
b
[ ]
η T 0 ρ 1 kU 1 2kU2 1 − η h (1 + k r )
D1
I.Anton [1] admite, considerând VU22 / 2 gH = 0,35% următoarele

valori pentru k r :
nS 60 100 150 200 250 300 350
kr 0,045 0,053 0,087 0,092 0,106 0,118 0,129
De asemenea, introducându-se coeficienţii de viteze şi utilizând

ecuaţia fundamentală a turbomaşinilor şi relaţia (5.15) se poate obţine din
triunghiul de viteze următoarea relaţie pentru β 1r [1]:
η hr  kU2 1r 
ctgβ 1r = 2 − 1 − kr  (5.17)
2kU 1r kVm1 r  η hr 
Pentru inel şi coroană variaţia unghiului β 1r cu turaţia specifică n S
pentru k r = + 0,2; - 0,2 se prezintă ca în figura 5.2 „a” şi „b”. Pentru ieşire,
unghiul β 2r se calculează astfel:
η hr  kU2 2 r 
ctgβ 2 r = 2 − 1 − kr  (5.18)
2kU 2 r kVm 2 r  η hr 
Dependenţa β 2r se prezintă în figura 5.2.c
Fig. 5.1.
Fig.5.2
CAPITOLUL 6
TRASAREA SUPRAFEŢEI PALETEI
Paleta rotorului Francis, o suprafaţă oarecare în spaţiu, este sediul

transformării energetice, forma paletei influenţând performanţele turbinei.
Curentul de fluid ce pătrunde în rotor va fi nevoit să urmărească geometria
canalului interpaletar, o proiectare judicioasă însemnând deci determinarea
unei astfel de suprafeţe a paletei încât particulele de apă să se înscrie pe o
traiectorie tangentă la paletă, transmiţându-şi energia cu pierderi minime.
Particula de apă, al cărei drum îl constituie traiectoria reală, se află pe o
suprafaţă de curgere dar, în acelaşi timp ea trebuie să se afle în permanent
contact cu suprafaţa paletei pentru ca transmiterea energiei să se facă optim.
Deci traiectoria reală reprezintă intersecţia suprafeţei de curgere cu suprafaţa
paletei şi ca urmare determinarea unor anumite traiectorii reale înseamnă de
fapt determinarea unor linii ale paletei. Metodele grafice şi grafo-analitice,
prezentate mai jos, se bazează tocmai ca ceastă caracteristică, adică prin
obţinerea traiectoriei reale se determină proiecţia liniei paletei. Deoarece
metodele de trasare a paletei necesită reprezentarea grafică a paletei, în plan
se impune trasarea traiectoriei reale în plan. Traiectoria se află pe o suprafaţă
de curgere ce poate fi generată prin rotirea în jurul axei turbinei a unei linii
de curent din planul meridian (adică a unui meridian de curgere obţinut din
câmpul hidrodinamic), linie de curent ce este proiecţia circulară în plan
meridian a traiectoriei reale. Suprafaţa de curgere este o suprafaţă oarecare şi
deci nu se poate desfăşura în plan, motiv pentru care diversele metode de
calcul ale paletei retorice utilizează diverse soluţii de înlocuire a suprafeţei
de curgere cu o suprafaţă riglată (cilindru, con). Transpunerea traiectoriei
reale de pe suprafaţa de curgere pe cea riglată este facilitată de evidenţierea
unui triunghi de aproximaţie care se obţine din intersecţia a două familii de
curbe specifice suprafeţei de curgere: meridianele de curgere, obţinute prin
TRASAREA SUPRAFETEI PALETEI 55
intersecţia suprafeţei de curgere (sau a celei riglate) cu plane axiale şi

cercurile paralele, obţinute prin intersecţia suprafeţei de curgere cu plane
perpendiculare pe ax. În figura 6.1 se evidenţiază traiectoria reală, aflată pe
suprafaţa de curgere, în orice punct al traiectoriei, viteza relativă W fiind
tangentă şi deci la intrare şi la ieşire traiectoria respectă direcţiile indicate de
unghiurile β 1 şi β 2 . meridianele ψ b1 , ψ b2 … şi cercurile paralele C 1 …C n
determină punctele M k (k=1,n) de pe traiectorie, puncte ce corespund
partiţiei meridianului ψ b-β . În felul acesta se formează triunghiurile de
aproximaţie M k M’ k+1 M k+1 de pe suprafaţa de curgere, unde:
M k M k +1 = dS k ,k +1 este segmentul traiectoriei reale ce respectă direcţia vitezei
relative W .
M k M k +1 = dl k ,k +1 este segmentul meridianului ψ bk
M ( k +1) ' M k +1 = λ ( k +1) 'k +1 este segmentul de cerc paralel C k +1
6.1. Metoda reprezentărilor conforme de trasare a

paletei rotorice
6.1.1. Generalităţi
În hidrodinamica plană, în cazul fluidelor incompresibile, atunci

când trebuie studiată o mişcare foarte complexă se obişnuieşte să se
transforme această mişcare în mişcări simple; o astfel de transformare este şi
cea conformă care se defineşte ca fiind transformarea care are la bază o
funcţie analitică şi conduce la obţinerea unor figuri asemenea geometric în
domeniul infinitezimal. Fieζ =f(z) o funcţie analitică, adică o funcţie care
în vecinătatea fiecărui punct considerat (deci pe domeniul infinitezimal) are
o derivată constantă în raport cu Z. Diferenţiala funcţiei analitice ζ=f(z) este
dζ=f’(z)dz. Se consideră planurile ζ şi z figura 6.2. , unde în reprezentare
complexă, z=x+iy ζ=ξ+iη. Atunci, conform figurii 6.2
∆Z = MN e iα ; Δζ=MN eiβ (6.1)
∆s = arcMN ; ∆S = arcM ' N ' (6.2)
∆ζ M ' N ' i (α − β ) (6.3)

= e
∆z MN
Fig. 6.1 ; 6.2

Fig.6.3
Fig.6.4
La limită, când N→M şi N’→M’, MN şi M ' N ' tind spre tangentă, iar
MN → ds , M ' N ' → dS , deci:
dζ dS iω
= e (6.4)
dZ ds
sau f ' ( z ) = f ' ( z ) e iω (6.5)
Deoarece f’(z)=ct. rezultă:
dS
f ' ( z) = = ct. şi ω = ct.
ds
Cu alte cuvinte, în cazul unei transformări conforme a unei figuri
infinitezimale dintr-un plan în altul, rapoartele lungimilor omoloage sunt
constante, iar unghiurile omoloage sunt identice.
În cazul transformării paletei rotorice, se transformă conform
traiectoriei reale de pe suprafaţa de curgere pe o suprafaţă riglată, de pildă o
suprafaţă cilindrică. Fie o suprafaţă de curgere S C pe care s-a trasat o
traiectorie reală prin punctele M k (k=1,n), puncte ce reprezintă şi intersecţiile
meridianelor de curgere cu cercurile paralele. Traiectoria reală este
determinată de direcţia vitezei relative W tangentă mereu la ea. Se remarcă
de asemenea existenţa triunghiurilor de aproximaţie de tipul M k M’ k+1 M k+1 .
Printr-o transformare conformă aceste triunghiuri infinitezimale ce
aproximează traiectoria reală se găsesc pe suprafaţa cilindrică S C sub
denumirea N k N’ k+1 N k+1 . După cum s-a văzut, reprezentarea conformă
impune asemănarea geometrică şi atunci, dacă se consideră porţiunea de
traiectorie reală cuprinsă cuprinsă între 2 plane axiale ce fac între ele unghiul
dϕ = dϕ*, rezultă:
M k M k +1 M ' k +1 M k +1
= = ct. (6.6)
N k N k +1 N ' k +1 N k +1
Dar M k M ' k +1 = dl k ,k +1' (segment infinitezimal de meridian)
N k N ' k +1 = dl *k ,k +1'
M k +1 ' M ' k +1 = λ k +1, k +1 ' = rk +1 ⋅ dϕ (segment infinitezimal de arc paralel)
N k +1 ' N 'k +1 = λ *k +1, k +1' = R ⋅ dϕ * (R este raza cilindrului)
De aici:
dlk ,k +1' rk +1dϕ
=
dl *k ,k +1' Rdϕ *
dlk ,k +1'rk +1
sau: = (6.7)
dl *k ,k +1' R
6.1.2. Cazul rotorului Francis normal sau rapid
Trasarea paletei rotorice se conformează următoarelor etape:

a. dimensionarea rotorului
b. trasarea meridianelor inelului şi coroanei
c. trasarea câmpului hidrodinamic în plan meridian
d. trasarea muchiei de intrare şi de ieşire în plan meridian
e. calculul elementelor cinematice şi unghiulare la intrare şi la ieşire
f. împărţirea meridianului de curgere în segmente egale dl k,k+1
g. calculul segmentelor dl* k,k+1 cu relaţia (6.7) considerându-se R=r 1
h. reprezentarea traiectoriei reale în aplatizare (pe suprafaţa cilindrică
aplatizată în plan ), după cum urmează:
- se trasează meridianul m* 1 al intrării; i se marchează segmentele
calculate dl* k,k+1
- se trasează traiectoria reală în aplatizare prin respectarea direcţiilor
vitezelor relative de la intrare şi ieşire, deci prin respectarea
unghiurilor β 1,2 de la intrare şi de la ieşire (unghiurile se păstrează în
reprezentarea conformă, deci ele sunt cele calculate la punctul e).
- se trasează cercurile paralele Ck în aplatizare, obţinându-se la
intersecţia cu traiectoria reală punctele N k
- prin punctele N k se trasează meridianele m* k ( generatoarele
cilindrului, obţinându-se triunghiurile de aproximaţie N k N’ k+1 N k+1
i. se reprezintă în planul perpendicular pe ax ( plan în care se urmăreşte
obţinerea liniilor paletei) proiecţia cilindrului de rază R, obţinându-se
cercul de rază R. Pe acest cerc se găsesc, în adevărată mărime,
segmentele cercurilor paralele λ K+1,K+1’ ; prin urmare, cunoscându-se
mărimea segmentelor λ K+1,K+1’ din triunghiurile de aproximaţie din
aplatizare, se pot trasa aceste segmente în planul perpendicular pe ax,
pe cercul de raza R.
j. se unesc extremităţile segmentelor λ K+1,K+1’ din planul perpendicular
pe ax cu centrul (aflat pe axă), obţinându-se urmele planelor axiale ce
conţin punctele M k . Proiecţiile în plan orizontal al acestor puncte M k’
sunt situate la intersecţiile urmelor planelor M k cu cercurile de rază
r k . Prin unirea punctelor M k’ se obţine linia paletei în proiecţia
perpendiculară pe ax.
Fig. 6.5 ; 6.6

Repetând operaţia pentru celelalte traiectorii reale situate pe alte

suprafeţe de curgere, se vor obţine în planul perpendicular pe ax alte
intersecţii ale paletei cu suprafeţele de curgere. Familia aceasta de linii ce
reprezintă proiecţiile traiectoriilor reale într-un plan perpendicular pe ax
constituie o reţea de curbe ce definesc paleta. Prin intersecţia paletei cu plane
perpendiculare pe ax se obţin liniile de nivel ce permit realizarea paletei.
Observaţii:
a. legătura dintre planul meridian şi aplatizare este dată de relaţia (6.7)
b. legătura dintre planul aplatizării şi planul perpendicular pe ax este
dată de condiţia că segmentele de cerc paralel din aplatizare se găsesc
în adevărată mărime în planul perpendicular pe ax pe cercul de rază R
= r 1e .
6.1.3. Cazul rotorului Francis lent
Trasarea paletei rotorice respectă etapele expuse mai sus, singura

deosebire apărând în cazul în care de la intrare este obtuz (β 1 >90). În acest
caz traiectoria reală în aplatizare se prezintă ca în figura 6.7, remarcându-se
că segmentele λ K+1,K+1’ sunt atât pozitive, cât şi negative, particularitate
obţinută şi în proiecţia perpendiculară pe ax, pe cercul de rază R segmentele
λ K+1,K+1’ fiind marcate întâi într-un sens şi apoi în sens opus, în conformitate
cu curbura traiectoriei reale.
6.2. Metoda reprezentării conforme simplificate
În vederea simplificării calculelor se realizează reprezentarea

conformă a triunghiurilor de aproximaţie pe suprafeţele cilindrice diferite,
admiţând R = r k+1 şi deci: dl k,k+1’ = dl* k,k+1’ . Astfel triunghiul infinitezimal
M k M k+1’ M k+1 se poate înfăşura direct pe o fâşie cilindrică de rază r k+1 şi apoi
se aplatizează. Ca urmare, în planul aplatizării sunt dispuse un număr infinit
de fâşii cilindrice pe care se află triunghiurile de aproximaţie. Constanţa
unghiurilor, condiţie a reprezentării conforme se respectă. [1]
6.2.1. Aplicaţia la rotorul Francis cu β 1 mic, β 1 <90°
Etapele trasării paletei sunt următoarele:

a. Dimensionarea rotorului
b. Trasarea meridianelor inelului şi coroanei
Fig.6.7
c. Trasarea câmpului hidrodinamic în plan meridian

d. trasarea muchiei de intrare şi de ieşire în plan meridian

e. calculul elementelor cinematice şi unghiulare la intrare şi la ieşire
f. împărţirea meridianului de curgere în segmente egale dl k,k+1
g. reprezentarea traiectoriei reale în aplatizare
- se trasează meridianul de intrare m 1 * şi se marchează direct
segmentele dl k,k+1’ = dl* k,k+1’
- se trasează cercurile paralele de la intrare şi de la ieşire C 1 * şi C n * în
aplatizare
- se trasează traiectoria reală în aplatizare, respectându-se unghiurile
β=β* de la intrare şi ieşire
- se trasează cercurile paralele C k * în aplatizare, obţinându-se punctele
Nk
- prin punctele N k se trasează meridianele m k *, obţinându-se
triunghiurile de aproximaţie
h. se trasează segmentele λ k+1’,k+1 din aplatizare în proiecţie
perpendiculară pe ax, în felul următor:
- segmentul λ 2’2 se aşează pe arcul de cerc de rază r 2 , măsurat de la
linia de pământ
- segmentul λ 3’3 se aşează pe arcul de cerc de rază r 3 , măsurat de la
urma planului axial obţinută prin unirea centrului cu extremitatea
superioară a segmentului λ 2’2 etc.
i. linia paletei se obţine prin unirea punctelor M’ k din proiecţia
perpendiculară pe ax; punctele M’ k se obţin astfel:
- punctul M 1 ’ este proiecţia punctului 1 din planul meridian pe linia de
pământ
- punctul M 2 ’ este tocmai extremitatea superioară a segmentului λ 2’2
- punctul M k ’ este extremitatea superioară a segmentului λ k’k
Observaţie: pentru a se mări precizia metodei se recomandă ca
segmentele λ k+1’,k+1 să fie aşezate pe arcele de cerc anterioare, de rază
r k figura 9.30 [1].
6.2.2. Liniile de nivel
În vederea obţinerii unui desen al paletei, care să permită realizarea

acesteia, se procedează la determinarea liniilor de nivel, respectiv a
intersecţiei paletei cu plane perpendiculare pe axă.
În proiecţie meridiană se trasează la distanţe egale urmele planelor
de nivel, urme ce apar ca nişte drepte perpendiculare pe ax ce intersectează
meridianele de curgere. Fie y un astfel de punct de intersecţie. El reprezintă

proiecţia circulară a punctului M y aparţinând traiectoriei reale şi care se află
la intersecţia suprafeţei de curgere cu suprafaţa paletei şi cu planul de nivel
III, figura 6.6. Proiecţia punctului M y în plan perpendicular pe ax, M’ y , se
obţine prin metodologia obişnuită, coborându-se o verticală până la linia de
pământ şi apoi, ducându-se un arc de cerc pâna la intersecţia cu linia paletei
corespunzătoare meridianului căruia îi aparţine punctul y din planul
meridian.
Obţinerea tuturor intersecţiilor cu aceste plane de nivel oferă în plan
perpendicular pe ax familia liniilor de nivel ale paletei, în general al
extradosului acesteia. Faţa, respectiv intradosul, paletei se determină prin
admiterea grosimii paletei. Cunoscându-se liniile de nivel se poate realiza
paleta rotorică.
6.3. Metoda aplatizării pe suprafeţe conice
În vederea reducerii erorilor, care apar la transpunerea traiectoriei

reale, pe una sau mai multe suprafeţe cilindrice, se utilizează, în special la
rotorii radiali-axiali, ca suprafaţă înlocuitoare a celei de curgere unul sau mai
multe conuri.
În cazul unui con transpunerea traiectoriei reale de pe suprafaţa de
curgere pe cea conică se face prin menţinerea lungimii meridianului
(meridian ce în cazul conului este tocmai generatoarea acesteia) şi
modificarea unghiurilor, respectiv a razelor cercurilor paralele, figura 9.33;
9.34 [1].
Fie o porţiune din traiectoria reală delimitată de două plane axiale ce
fac unghiul ϕ, acelaşi atât în cazul suprafeţei de curgere, cât şi al celei
conice. Se formează pe suprafaţa de curgere un triunghi de aproximaţie
M 1 M 1 * M 2 care transpus pe suprafaţa conică devine N 1 N 1 * N 2 . Cele doua
triunghiuri, dreptunghice, permit evidenţierea următoarelor relaţii
trigonometrice
mˆ
tgβ = 12 (6.8)
rM 1ϕ
mˆ 012
tgβ 0 = (6.9)
rN1ϕ
Deoarece mˆ 12 = mˆ c12 rezultă în final
r
tgβ 0 = tgβ (6.10)
r0
Aceasta relaţie arată că nu mai este vorba de o transformare
conformă, deoarece odată cu modificarea razelor se modifică si unghiurile.
6.3.1. Aplatizarea traiectoriei reale pe un singur con
Etapele trasării suprafeţei paletei sunt următoarele:

d. Trasarea muchiei de intrare şi de ieşire în plan meridian
e. Calculul elementelor cinematice si unghiulare la intrare şi la ieşire
f. Se consideră succesiv câte un meridian de curgere. Fie, ca exemplu,
meridianul c γ care, rotit în jurul axei z generează suprafaţa de
curgere. Această suprafaţă se înlocuieşte cu o suprafaţă conică a cărei
meridian este generatoarea sa 0C°, tangenta in punctul γ la meridianul
c γ , figura 6.11.a,b,c,d ; tangenta 0C° rotită în jurul axei z, generează
suprafaţa conică pe care se transpune traiectoria reală.
g. Se aplatizează suprafaţa conică, trasându-se generatoarea 0γC0 şi
arcele cercurilor paralele de la intrare şi ieşire, ştiind că lungimea
meridianului c γ se păstrează in aplatizare:
mˆ cγ = mˆ 0 cγ
h. Se trasează traiectoria reală în aplatizare, cunoscându-se unghiurile β2
la intrare şi la ieşire, unghiurile calculate cu relaţia (6.10) şi care
oferă direcţiile limită ce trebuie respectate de traiectoria reală. Pe
prima porţiune această curbă se trasează după o spirală logaritmică.
i. Se împarte unghiul θ al suprafeţei conice desfăşurate în părţi egale,
marcându-se generatoarele, respectiv urmele planelor axiale ce
evidenţiază pe traiectoria reală punctele N 1 …N 6 . Proiecţiile circulare
ale acestor puncte pe generatoarea iniţială 0γC0 se transpun în plan
meridian pe meridianul de curgere c γ , obţinându-se punctele m 1 …m 6
j. Între aplatizare si planul perpendicular pe ax există următoarea
legătură: R γ θ = rγ⋅φ, în felul acesta fiind calculat unghiul ϕ ce
reprezintă deschiderea polară maximă a paletei in proiecţia
perpendiculară pe ax. Se împarte unghiul ϕ în tot atâtea părţi egale ca
şi unghiul θ din aplatizare, trasându-se urmele planelor axiale în

proiecţie perpendiculară pe ax
Fig. 6.11
Fig.6.11.
0’I,0’II…0’IV, ce corespund urmelor planelor axiale din aplatizare

(0I,0II…0IV)
k. Linia paletei în plan perpendicular pe ax se trasează prin unirea
punctelor M’1M’2….M’6 care se obţin astfel:
- Se coboară verticala de la un punct al meridianului de curgere c γ
(de pilda m4) până la linia de pământ, iar apoi se trasează un arc de
cerc a cărui intersecţie cu urma planului axial 0’IV este tocmai M’4.
În acest mod se obţine familia de linii a intersecţiei paletei cu
suprafeţele de curgere.
Intersectarea suprafeţei paletei cu plane perpendiculare pe ax conduc
la obţinerea liniilor de nivel. Familia liniilor de nivel stă la baza construcţiei
extradosului şi intradosului paletei.
6.4. Metoda grafo-analitică de trasare a paletei

rotorice
Trasarea paletei cu metoda grafo-analitica se conformează

următoarelor etape:
d. Trasarea muchiei de intrare în plan meridian
e. Stabilirea unui punct al muchiei de ieşire, de obicei cel marcat de
diametrul D2e obţinut din calculul de dimensionare. Muchia de ieşire
se presupune că aparţine planului meridian, ea rezultând din calcule.
f. Pentru meridianul cunoscut prin lungimea sa maxima Smax ( în cazul
în care se consideră punctul marcat D2e, meridianul eε), se formează
grafic dependenţele: Vm =f(s), viteza meridiană din câmpul
hidrodinamic fiind corectată cu valorile coeficientului de obturare,
r=f(s) si se admite dependenta rVu =f(s). În felul acesta este posibilă
integrarea numerică cu una dintre metodele de aproximare uzuale,
obţinându-se în final ϕ = f(s) şi apoi r = r(ϕ), ce reprezintă o linie a
paletei în proiecţia perpendiculară pe ax.
g. Pentru meridianul următor, de pildă, cγ se trasează fără a se cunoaşte
Smax, Vm=f(s) şi r=f(s). Se reprezintă grafic, din dependenţele rvu=f(s)
şi ϕ=f(s) ale firului eε , curba rvu=f(ϕ), unică pentru toate meridianele
de curgere. Se scrie relaţia astfel:
r 2Vm
ds = (6.11)
r 2ω − rVu
Se integrează numeric această ultima relaţie, folosindu-se curba unică
rvu=f(ϕ) şi valorile dϕ, ale meridianului eε1, obţinându-se în final
Smax (corespunzător lui ϕmax acelaşi pentru toate firele); de aici se
determina r=r(s) final si apoi r=f(ϕ).
h. Se repeta metodologia de la punctul „g” pentru celelalte meridiane.
6.5. Trasarea liniilor de nivel. Desenul de execuţie al

paletei
Profilarea paletelor rotorilor turbinelor de tip Francis presupune, în

tehnologiile actuale de execuţie, construirea unor cutii de şabloane ce redau
suprafeţele spaţiale ale intradosului şi extradosului paletelor rotorice,
complexitatea acestor suprafeţe îngreunează obţinerea unor documentaţii de
proiectare care să reprezinte, în mod univoc, caracteristicile geometrice
necesare, deoarece se apelează la o serie de operaţii grafo-analitice afectate
de erori importante.
În vederea obţinerii unui desen al paletei, care să permită realizarea
acestuia, se procedează la determinarea liniilor de nivel, respectiv a liniilor
de intersecţie ale feţelor paletei cu plane perpendiculare pe ax.
În acest scop se retine proiecţia meridiană a rotorului şi proiecţia
perpendiculara pe ax a paletei, constituită din familia de curbe de intersecţie
a acesteia cu suprafeţele de curgere. La distanţe egale se trasează în proiecţie
meridiană urmele planurilor perpendiculare pe ax. În zona curbată distanţele
între aceste plane pot fi mai mici. Obţinerea tuturor intersecţiilor cu aceste
plane oferă familia liniilor de nivel ale paletei, în general al suprafeţei schelet
al acesteia. Intradosul şi extradosul se vor obţine conform metodologiei date
in continuare, iar pentru obţinerea paletelor se vor efectua desenele de
execuţie conform figurii 6.14.c.
Elemente iniţiale
În urma fazelor de proiectare hidrodinamica, rezultă doua proiecţii
ale suprafeţei schelet a paletei şi anume: o proiecţie meridiană în coordonate
carteziene ( r, z ), figura 6.12, în care se evidenţiază liniile de curent sub
forma r(z), muchiile de intrare-ieşire şi o proiecţie în plan perpendicular pe
ax in coordonate polare ( r, θ) in care se evidenţiază liniile suprafeţei paletei,
corespunzătoare liniilor de curent, sub forma r(θ). Această funcţie ne dă de
fapt in plan meridian urma intersecţiei planului axial ( PA) ( de unghi θA) cu
paleta.
In figura 6.12 si figura 6.13 sunt definite unghiurile γ, µ, θ’, β’ ce se
formează în punctul A la intersecţia urmelor planelor ( TA), tangent (T) şi
normal (N) şi paralela la axa (Oz), definite de:
dr
=γ (6.12)
dz
µ = 90 − γ (6.13)
dr '
θ '= (6.14)
dz '
Respectiv β’ fiind in plan perpendicular pe ax, unghiul dintre tangenta la
cercul ce trece prin punctul A şi tangenta la proiecţia liniei suprafeţei paletei
în acelaşi punct.
Din dependenţele β(r) (unghiul constructiv al paletei) [1] µ(r) şi θ(r)
va rezulta:
sin(θ '+ µ )
tgβ ' = tgβ (6.15)
sin θ '
iar grosimea paletei in plan perpendicular pe ax:
  tgθ '  
2
 h
hu = 1 +  
 tgθ ' ⋅ tgβ ' ' (6.16)
2  cos β '  
 
unde h rezultă din consideraţii de rezistenţă corelate cu grosimea profilului
aero-hidrodinamic folosit ca bază pentru profilare. Pentru perechile (r’’, θ’’)
din plan perpendicular pe ax, se stabilesc distanţele hu pe tangenta la cercul
ce trece prin punctul considerat (A) figura 6.13.
Conform figurii 6.13 vor rezulta perechile (r’’, θ’’± ∆θ) atât pentru
intradosul, cât şi pentru extradosul paletei.
Deci, în plan perpendicular pe ax rezultă funcţiile analitic
determinate prin puncte, corespunzătoare extradosului şi intradosului, de
forma:
r ' 'i = f i (θ ' '−∆θ ) (6.17)
re = f e (θ ' '+ ∆θ ) (6.18)
care definesc suprafaţa paletei, respectiv a şabloanelor.
Metoda presupune definirea analitică a funcţiilor ce reprezintă liniile
de curent în plan meridian, liniile suprafeţei paletei în plan perpendicular pe
ax si dependenţele ( 6.17) şi (6.18). Metodele grafice de proiectare utilizate

[1], impun aproximarea acestor funcţii prin metoda celor mai mici pătrate,
aplicata unor funcţii polinomiale sau exponenţiale.
Algoritm de calcul al funcţiei de grosime pentru paleta rotorului

de tip Francis
Se va opera de-alungul firelor de curent şi liniilor paletei

corespunzătoare. Considerând un plan perpendicular pe axa maşinii cu urma
sa (TA) în plan meridian, acesta va intersecta linia de curent c-γ aleasă pentru
exemplificare in punctul A, figura 6.13, definind pereche de valori (rA, zA)
care permite prin intermediul lui rA, definirea unghiului θA figura 6.13 al
planului axial ( PA) ce trece la rândul sau prin punctul A. Cunoscând valoarea
θA, cu ajutorul funcţiei r(θ) va rezulta raza r’’ de intersecţie a liniei de curent
cu planul ( PA). Din funcţia r(θ) şi valoarea r’’, va rezulta perechea ( r’’, θ’’)
şi operând şi pentru celelalte puncte de intersecţie ale planului perpendicular
pe ax (TA) cu liniile de curent şi muchiile de intrare sau ieşire, funcţia
schelet:
r ' ' = f (θ ' ) (6.19)
Din funcţiile r(z), cunoscând valorile r’’ vor rezulta valorile z’’ în plan
meridian şi deci perechile (r’’, z’’), care definesc funcţia
r ' ' = f ( z' ) (6.20)
De asemenea, definirea caracteristicilor suprafeţei paletei cu precizie
înaltă, presupune alegerea unui număr ridicat de puncte tip A, metoda fiind
astfel operabilă numai pe calculator.
Fig.6.12
Fig. 6.13
Fig.6.14
CAPITOLUL 7
CALCULUL DE DIMENSIONARE AL APARATULUI

DIRECTOR
În construcţia turbinelor Francis sunt utilizate aparatele directoare de

tip cilindric. Aparatul director conduce apa de la camera în spirală spre rotor
şi asigură vitezele, respectiv circulaţia Γ 1 necesară transformării energiei
optime, în condiţiile pierderilor hidraulice minime. De asemenea asigură o
distribuţie uniformă a debitului pe periferia rotorului la intrare şi un câmp
hidrodinamic axial simetric. Funcţiunea de modificare a debitului, respectiv
reglare a cuplului motor al turbinei revine aparatului director.
7.1. Dimensiunile aparatului director cilindric
Parametrii geometrici principali ai aparatului director cilindric

definiţi conform [1] sunt: D a , D* ae , D ae , n 0 , Z a , t a , d 0 /l, d/l, a 0 , b 0 şi αae .
Stabilirea diametrului de aşezare a fusurilor paletelor D a se face
ţinând cont de recomandările din [1]. Astfel, în cazul utilizării profilelor
simetrice: D a /D 1 =1,19÷1,17 şi D* ae /D 1 =1,05. O altă posibilitate este aceea
de asimilare a valorii D a ca o funcţie de diametrul rotorului: D a =f(D) [1]
conform tabelului 7.1 care oferă şi numărul paletelor directoare Z a .
Deschiderea paletelor directoare „a 0 ” se obţine utilizând criteriul de
similitudine pentru aparatele directoare a 0 [1]. Din figura 7.1 rezultă
a 0 =f(n S ), dar cum
a
a0 = 0 (7.1)
a 0 max
şi
π D1e
a 0 max ≅ (7.2)
Za
CALCULUL DE DIMENSIONARE AL APARATULUI DIRECTOR 75
rezultă imediat:
a 0 = a 0 a 0 max (7.3)
L01 − L02
Excentricitatea relativă n0 = va aparţine intervalului,
2L0
n 0 Є[0,046÷0,039] pentru Z a Є[16÷36].
Fig.7.1
Înălţimea aparatului director „b 0 ” rezultă în funcţie de turaţia

specifică din figura 7.1. respectiv (b o /D 1 )=f(n s ) sau se calculează cu relaţia:
(pentru ieşire axială) [1]
b0 1 n 1
= Q11 11 (7.4)
D1 60 g η h tgα ae
7.1.1. Caracteristicile geometrice ale profilurilor utilizate la

aparatele directoare
Pentru profilarea paletei directoare în acest caz se recomandă

utilizarea profilelor standard simetrice [1] reprezentate în figura 7.2 şi a căror
dimensiuni sunt date în tabelul 7.1 şi tabelul 7.2 ca funcţii de diametrul
rotorului D. Pentru valori D cuprinse între valorile discrete tabelate se va
face interpolare liniară.
Fig.7.2
Tabelul 7.2
Valorile grosimii relative ale paletei în dreptul fusului sunt:

d 0 / l = (16 ÷ 18) % , iar valorile grosimii relative maxime ale paletei
directoare sunt d / l = (20 ÷ 21) % [1]. Profilarea paletelor directoare se
face, în acest caz aşezând scheletul profilului standard simetric calculat
conform figurii 7.2 şi tabelul 7.1 după o spirală logaritmică de ecuaţie:
D θ tgα
R = a e [rad ] ae (7.5)
2
unde:
1 
(
tgα ae =  tgα om  1 −ν 2 ) 1 1
(7.6)
8  b0 / D rm / D
în care r m şi α om sunt valorile razei şi unghiului vitezei absolute pentru
secţiunea mijlocie de calcul. Unghiul θЄ [-20÷20]° cu un pas de 2° (tabelul
7.3).
Pe baza relaţiei (7.5) se va construi grafic spirala logaritmică şi se va
reprezenta la aceeaşi scară profilul paletei directoare asimilând scheletul său
cu o porţiune corespunzătoare din spirală. Rezultă în acest mod figura 7.3.
O dată obţinut profilul după spirală şi calculând pasul t a =πD a /Z a se
vor prezenta, la o scară convenabilă, desenul a trei poziţii ale paletelor
directoare: poziţia de funcţionare
Tabelul 7.3
Z0 tg.γ α0 ≈n 0 ϕ0
16 0,1368 14 0,046 22
24 0,1305 35 0,040 42
32 0,1220 35 0,030 42
Fig. 7.3
(a), complet închis (b) şi complet deschis (c) figura 7.4.

Pentru poziţia de funcţionare (a) deschiderea a 0 este dată de relaţia
(7.3). Se impune să se verifice din nou existenţa condiţiei D* ae /D 1 =1,05.
Fig.7.4
7.2. Calculul forţei portante şi a momentului hidraulic pe

paleta aparatului director.
În vederea dimensionării mecanice a întregului sistem de reglare este

necesară determinarea forţelor şi momentelor hidrodinamice ce acţionează
pe paleta directoare.
7.2.1. Metoda grafo-analitica.
O metodă simplă şi directă de obţinere a forţelor şi momentelor este

metoda grafo-analitică.
Se desenează câte 3 palete directoare consecutive pentru 3÷5 poziţii „a 0 ” ale

deschiderii aparatului director (figura 7.5)
Fig. 7.5
Se trasează câmpul hidrodinamic format din liniile de curent ψ i

şi liniile echipotenţiale ϕ j în ipoteza curgerii monodimensionale, la baza
căreia stă relaţia:
∆s
= ct. (7.7)
∆n
Eroarea relativă maximă admisă este:
∆s ∆s
( ) max − ( ) min
∆ε l = ∆n ∆n 100∠2...3 % (7.8)
∆s
( ) max
∆n
Calculele se vor organiza în conformitate cu tabelul 7.4.
Tabelul 7.4
Nr.crt. ϕi ∆S ∆n ∆S/∆n ∆ε
[mm] [mm] [%]
1
2
3
4
5
La intersecţia liniilor echipotenţiale ϕ j cu intradosul respectiv

extradosul profilelor vor rezulta puncte „K” pentru care vitezele se obţin:
Q
Vk = (7.9)
z a bo l km
unde l km este lungimea liniilor echipotenţiale.
Presiunile P k pe suprafeţele ∆A k din jurul punctelor „K” vor fi:
pk V2
=H− k (7.10)
γ 2g
iar forţele ∆F k cu punctele de aplicaţie în „K” au expresia:
∆Fk = p k ⋅ ∆Ak (7.11)
unde
∆Ak = ∆S k ⋅ bo (7.12)
Elementul de arc ∆S k conţine punctul „K” şi are extremităţile la
jumătatea arcelor delimitate de punctele „K-1” şi „K” respectiv „K” şi
„K+1”.
Calculele se vor organiza tabelar ( tabelul 7.5).
Tabelul 7.5.

Rezultanta forţelor elementare R = ∑ ∆Fk se obţine aplicând o
metodă de însumare grafică.
Mai jos se oferă un exemplu de însumare grafică cu metoda
poligonului funicular [4] ţinând seama că forţele ∆F k sunt situate în acelaşi
plan.
Pentru înţelegerea metodei se vor considera trei forţe plane
F1 , F2 , F3 ( figura 7.6). Printr-un A 0 , luat arbitrar în planul forţelor, se duc
vectorii A 0 A 1 egal, paralel şi de acelaşi sens cu F1 , A 1 A 2 egal, paralel şi de
acelaşi sens F2 , A 2 A 3 egal, paralel şi de acelaşi sens cu F3 .
Rezultă astfel conturul poligonului A 0 A 1 A 2 A 3 care este poligonul
forţelor. Se ia acum un punct oarecare „O” care se uneşte cu A 0 , A 1 , A 2 , A 3 ;
punctul 0 se numeşte pol, iar dreptele OA 0 , OA 1 , OA 2 , OA 3 se numesc raze
polare.
Dintr-un punct oarecare B 0 se duce dreapta B 0 B 1 paralelă cu raza
vectoare OA 0 , B 1 fiind situat pe suportul forţei F1 , apoi ducem B 1 B 2 paralel
cu OA 1 , B 2 fiind situat pe suportul forţei F2 şi aşa mai departe, B 2 B 3 paralel
cu OA 2 şi B 3 B 4 paralel cu OA 3 .
Noul poligon obţinut B 0 B 1 B 2 B 3 B 4 se numeşte poligonul funicular. .
Rezultanta R ca sumă a forţelor plane considerate va fi reprezentată în
mărime, direcţie şi sens de vectorul care închide poligonul forţelor
Fig.7.6
A 0 A 1 A 2 A 3 şi se va trece prin punctul K de intersecţie a laturilor extreme

B 0 B 1 şi B 3 B 4 ale poligonului funicular. Rezultanta R determinată se află la
distanţa „e” faţă de axul de rotaţie al paletelor. În figura 7.7 s-a redat modul
de determinare a rezultantei R a forţelor hidrodinamice care acţionează
asupra paletei directoare. Momentul hidraulic ce acţionează asupra paletei
directoare pentru poziţia considerată este:

M h = e × R; ± Mh = e ⋅ R (7.13)
unde semnul (-) reprezintă tendinţa de deschidere a aparatului director. Prin
aplicarea acestei metodologii şi pentru celelalte deschideri „a 0 ” ale aparatului
director se obţine dependenţa M h =f( a o ) figura 7.8. Întreaga metodologie se
aplică la cădere constantă.
Observaţie:
Dacă vom nota cu a 0i deschiderea „i” a aparatului director, Q i debitul ce
trece prin aparatul director corespunzător deschiderii a 0i a paletelor
directoare Q max - debitul maxim, care ar trece prin aparatul director,
Q c – debitul de calcul, a 0c - deschiderea de calcul a paletelor directoare, a 0max
– deschiderea maximă a paletelor directoare, atunci se poate determina
Fig.7.7
Fig. 7.8
debitul Q i corespunzător poziţiei a 0i a deschiderii aparatului director
considerând o variaţie liniară cu aceasta:
Qi = Qc + ∆Qi (7.14)
unde
(a oi − a oc )(Qmax − Qc )
∆Qi = (7.15)
a 0 max − a oc
iar
Qmax ≅ 1,25Qc (7.16)
7.2.2. Metoda echivalenţei relaţiei radiale cu reţeaua plană
Forţa portantă pe paleta directoare este:

Q2 Q2
Py = C p ρ 2 = C ∗p 2 (7.17)
D D
iar momentul hidraulic:
Q2 Q2
M h = Cm ρ = C m∗ (7.18)
D D
Determinarea coeficienţilor de forţă C p respectiv C* p şi moment C m
respectiv C* m ca funcţii de deschidere „a 0 ” se face prin asimilarea
asemănării geometrice a aparatului director de calculat cu un aparat director
model echipat cu acelaşi tip de profile şi care are D am = 0,46 [m] şi Z am
=32. În această ipoteză deschiderea aparatului director model se calculează
cu relaţia:
a z D
a om = o a ⋅ am (7.19)
z am Da
Pentru diferite valori a 0 vor rezulta din figura 7.9. valorile
C* p =f(a 0m ) şi C* m =f(a 0m ) care introduse în figura (7.17) şi (7.18) oferă:
P y =f(a 0 ) şi M h =f(a 0 ) respectiv P y =f( a0 ) şi M h = f( a0 ) (valori care se vor
centraliza în tabelul 7.6).
Tabelul 7.6.
Nr.crt a a0 a 0m Cp* Cm* Py Py Mh Mh

[mm] [mm] [Kg.f] [KN] [Kg.f*m] [KN*m]
1
4
Fig.7.9.
7.2.3. Calculul forţei şi momentului hidraulic pentru poziţia

complet închis a aparatului director
Forţa totală ce acţionează asupra paletei directoare pentru a o =0 este:

π bo Da π
F0 = γ HD 2 = bo Daγ H (7.20)
za D D za
iar momentul hidraulic corespunzător poziţiei aparatului director complet
închis este:
π 2  Da  bo
2
M ho = −   noγ HD 3 (7.21)
z  D  D
2
a
CAMERA ÎN SPIRALĂ 89
CAPITOLUL 8
CAMERA ÎN SPIRALĂ
Turbinele şi turbinele –pompe tip Francis sunt echipate, aproape în

exclusivitate, cu camere spirale de secţiune meridiană circulară.
8.1. Stabilirea dimensiunilor principale
Parametrii geometrici principali ai camerelor spirale, de secţiune

meridiană circulară, definiţi în [1] sunt:
F sp max =F isp – secţiunea meridiană a camerei la intrare;
ϕ max – unghiul total de înfăşurare
B – lăţimea totală
αsp – unghiul spirală respectiv al liniilor de curent din cameră.
Camerele spirală de secţiune circulară, caracteristice maşinilor
hidraulice de tip Francis, au unghiul maxim de înfăşurare măsurat între
sistemul spiralei şi secţiunea de la intrare a camerei, ϕ max =330°-360°.
Mărimea secţiunii de intrare în cameră se determină din ecuaţia de
continuitate F sp =Q/V isp unde Q este debitul turbinei dacă ϕ max =360°, sau
debitul de la intrare în spirala Q 1 dacă: ϕ max <360°.
ϕ
Q1 = max
Q (8.1)
360°
iar
Visp = kVisp 2 gH C (8.2)
cu
k visp =0,12-0,25
În diagrama din figura 8.1. este dată variaţia V isp =f(H) pentru două
valori b 0 /D.
Fig.8.1.
Lăţimea în plan a camerei spirale „B”, rezultă orientativ din figura 8.2.
Fig 8.2.
8.2. Metode de dimensionare a camerelor spirale

La baza dimensionării camerei în spirală stau ecuaţiile continuităţii,

legea ariilor ( cu frecare sau fără) şi relaţia ce exprimă repartiţia uniformă a
debitului pe suprafeţele cilindrice de la ieşire din camera spirală. În principiu
se urmăreşte stabilirea debitelor Q ϕ se trec prin secţiunile F ϕ la unghiul de
înfăşurare ϕ, practic a unor dependenţe de tipul F φ =f(ρ)
şi ρ=f(ϕ) - ρ fiind raza caracteristică a secţiunii F ϕ (figura 8.3).
Fig 8.3.
8.2.1. Calculul camerelor spirale de secţiune circulară fără

frecare
Ecuaţia de dimensionare a camerelor spirale :

Rϕ
b
Qϕ = k ∫ r dr
rSte
(8.3)
având în vedere notaţiile din figura 8.3.:

2
b
  + (r − a) = ρ
2 2
sau b = 2 ρ 2 − (r − a ) 2
2
b
devine prin integrare (cunoscând deci expresia = f (r ) ):
r
a+ ρ
ρ 2 − (r − a) 2
Qϕ = 2k ∫ρ
a−
r
dr = 2kπ (a − a 2 − ρ 2 ) (8.4)
şi
360 ⋅ 2π 360 ⋅ 2π k
ϕ°= k (a − a 2 − ρ 2 ) , dacă C = (8.5)
Q Q
ϕ = C (a − a 2 − ρ 2 ) (8.6)
dar cum
360
C=
bo tgα spo
Se obţin
ϕ ° ϕ °
2
ρ = 2a −  (8.7)
c  c 
sau
bo tgα  2  bo tgα spo
ρ = 2a ϕ ° − 
 ϕ
spo
(8.7a)
360°   360°
Constanta ce se obţine din ecuaţia de dimensionare scrisă sub forma
Rϕ
360° b
ϕ°= k ∫ dr (8.8)
Q ra r
pentru care R ϕ =R ϕmax
ϕ=360°
Q
k= (8.9)
2π (a max − a max
2
− ρ 2max )
Rezultatele numerice se centralizează în tabelul 8.1. pentru un pas
unghiular ∆ϕ=15°(ϕ* i =ϕ* i-1 +∆ϕ):
Tabelul 8.1
ϕ0 ρ[m] a[m] R ϕ [m] Q[m3/s] Obs.
unde Rϕ=a+2ρ conform figurii 8.3.

Se vor reprezenta grafic dependenţele: ρ=ρ(ϕ) şi Qϕ=Q(ϕ).
8.2.2. Calculul camerei în spirală de secţiune circulară ţinând

cont de frecare
Folosind legea ariilor cu frecare:

1 1 λπ
− = ρθ (8.10)
rAVuA rVu 2Q
Conform notaţiilor din figura 8.4 se obţine:
π
sin 2 θ dθ
Qϕ = 2 ρ 2 ∫ (8.11)
0  1 λπ 
 r V − 2Q ρ θ 
 A uA 
Fig. 8.4.
Produsul rAVvua determină din (8.10) scrisă pentru secţiunea maximă

de la intrare Fϕmax=πρ2max şi firul mijlociu dar care Visp=Q/πρ2max se obţine :
1 π ρ 2max  1 λπ 
=  +  (8.12)
rAVuA Q  rA + ρ max 4 ρ max 
sau
1 R
= (8.13)
rAVuA Q
unde
 1 λπ 
R =π ρ 2
 +  (8.14)
 rA + ρ 4 ρ max 
max 2
max
Cu acestea:
π
sin 2 θ dθ
Qϕ = 2 ρ ∫0  R λ π 
2
(8.15)
r  + ρ θ 
 Q 2Q 
Ţinând cont că r=rA+ρ(1-cosθ) (figura 8.4) şi notând A=(r+ρ)R, B= − ρR, C =
−(λπ/2)(rA+ρ), D=(λπ/2)ρ2 debitul devine :
π
sin 2 θ dθ
Qϕ = 2 ρ 2 Q ∫ (8.15 a)
0
A + B cosθ + Cθ + Dθ cosθ
sau
Qϕ = 2 ρ 2 QI ϕ (8.16)
sau
ϕ ° = 3602 ρ 2 I ϕ (8.17)
Relaţiile (8.16) şi (8.17) permit determinarea funcţiilor
Qϕ=f(ϕ) şi ρf=ρ(ϕ). Integrala se va soluţiona printr-o metodă numerica pe
calculator.
Rezultatele numerice se vor evidenţia tabelar, ca în tabelul 8.2.
Tabelul 8.2
Nr.crt. ϕf [m] ϕ0 Obs.
1
2
Se vor calcula 14 -19 secţiuni considerând λ=0,03 – 0,05. Se reprezintă

grafic ρf=f(ϕ); Qϕ=f(ϕ) şi respectiv comparativ ρ=f(ϕ); ρf=f(ϕ)
concluzionându-se asupra mărimii secţiunilor de trecere a curentului pentru
cele două cazuri.
8.3. Racordarea secţiunilor camerei la stator

8.3.1. Camera în spirală cu secţiunile lipite de stator
Cea mai simplă construcţie a camerei în spirală este aceea care are
secţiunile meridionale circulare tangente la suprafaţa cilindrică statorică de la
intrare, ca în figura 8.5.
Fig. 8.5.
În acest caz a=rsti+ρ şi

ϕ ° = C (rsti + ρ − (rsti + 2 ρ )rsti ) (8.18)
360
tgα = (rsti + ρ − (rsti + 2 ρ )rsti ) (8.19)
ϕ bo
spo
Raza ρ rezultă din relaţia:

ϕ° ϕ ° ϕ bo tgα spo bo tgα spo
ρ= + 2 rsti = + 2rsti (8.20)
c c 360° 360
Rϕ = rsti + 2 ρ (8.21)
8.3.2. Racordarea conică a camerei în spirală cu statorul
Pentru simplificarea tehnologiei de execuţie, se proiectează camere în

spirală, a căror secţiune meridiană se înscriu într-un unghi 2γ ca în figura 8.6.
Fig.8.6.
În acest caz
ρ
aϕ = Ro + (8.22)
sin γ
relaţia de dimensionare (8.7a) devenind:
1 ϕ° ϕ ° ϕ°
2
ρ= +   ctg 2γ + 2 Ro (8.23)
sin γ c  c  c
iar
1 + sin γ
Rϕ = Ro + ρ ϕ (8.24)
sin γ
Dacă ϕ=ϕmax
1 + sin γ
R = Ro + ρ (8.25)
sin γ
max
şi
1 + sin γ
Ro = R − ρ (8.26)
sin γ
max
Racordarea conică, va modifica dimensiunile secţiunilor meridiane

date de relaţia (8.20): va fi necesară asigurarea egalităţii secţiunilor lipite de
stator Fϕ cu secţiunile obţinute în ipoteza racordării conice F*ϕ. Conform
figurii 8.6. secţiunea F*ϕ a spiralei în cazul racordării conice va fi dată de:
π ρ 2 (180 + 2γ )
Fϕ∗ = + ρ 2 sin γ cos γ + Ft (8.27)
360
dar
2 ρ cos γ + 2(rste − Ro )tgγ cos 2 γ 2
Ft = (rsti − rste ) = ρ − (rste − Ro ) 2 tgγ (8.28)
2 tgγ
rezultând după introducerea lui (8.28) în (8.27)
Fϕ∗ + (rste − Ro ) 2 tgγ
ρ= (8.29)
π (180 + 2γ )
+ ctgγ
360
Partea conică a unei secţiuni oarecare situată la unghiul ϕ începe la
raza :
cos γ
rsϕ = rsti = Ro + ρ (8.30.)
tgγ
în punctul m şi se termină pe raza exterioară inelului statoric rste, în punctul n.
Lungimea generatoarei conului într-o secţiune oarecare:
ρ cos γ
R0 + − rste
tgγ
l kϕ = (8.31.).
cos γ
CAPITOLUL 9
ALEGEREA TUBULUI DE ASPIRAŢIE.
DETERMINAREA ÎNĂLŢIMII MAXIME DE ASPIRAŢIE
Tubul de aspiraţie al turbinei are rol de conducere al curentului de la

rotor la bazinul de evacuare, în condiţiile transformării energiei cinetice în
energie potenţială. Forma tubului de aspiraţie depinde de tipul de turbină şi de
centrală hidroelectrică, respectiv de gradul de recuperare al energiei cinetice de
la ieşire.
9.1. Formele constructive ale tuburilor de aspiraţie

Din punct de vedere constructiv turbinele de aspiraţie pot fi: (1) tuburi
drepte, difuzoare simple sau hidrocoane; (2) tuburi de aspiraţie curbate; (3)
tuburi melcate; (4) tuburi clopot.
9.1.1. Tuburi de aspiraţie drepte, sunt cele mai simple forme

constructive de aspiratoare şi se folosesc la turbinele Francis de puteri mici.
a. Tuburile difuzoare de secţiune circulară sau patrulateră, figura 9.2.
Fig. 9.1
TUBUL DE ASPIRATIE 99
Dimensionarea acestora se face ca a difuzoarelor:

L D
θ=10°÷12°; = 3÷ 4; a ≤ 5 (9.1)
D 4
b. Tubul hidrocon. Acest tub se construieşte prin materializarea unor
suprafeţe de curgere în mişcarea axial- simetrică potenţială
Fig.9.2
Studiile teoretice ale profesorului A. Bărglăzan – au condus la expresia r2=C

pentru linia de curent, deci şi pentru conturare. Constanta C se determină din
condiţiile:
2
 D3 
Z 3 r3 = C = ( H S + b + a )
2
 (9.2)
 2 
unde :
H S ≤ A − At − σ t H (9.3)
„b” se admite în funcţie de variaţia nivelului apei din aval, iar cota „a” se
obţine din:
π D5
Q= V5 = π D5 aVe (9.4)
4
Admiţând v 5 =v e , rezultă a= D S /4.
Kovalev [11] recomandă a ≥ (0,6÷1,0)D 5 . (9.5)
9.1.2. Tuburi de aspiraţie curbate
Aceste tuburi se utilizează la turbinele Francis moderne, deoarece

asigură o bună recuperare a energiei cinetice, structura buna a curentului la
ieşire din rotor şi posibilităţile de reducere a adâncimii centralei şi deci a
investiţiilor. În figura 9.4 se prezintă forma şi dimensiunile principale ale
acestui tub de aspiraţie.
Ele se compun dintr-un difuzor conic (a), cotul (b) şi difuzorul
orizontal (c). Cercetările de laborator efectuate de Granovski S.A.; Malâsev
V.M.; Kviatkvski; Lesohin precum şi experienţa din centralele hidroelectrice
au condus la recomandările din tabelul 9.1.
Tabelul 9.1
TUBUL DE ASPIRATIE 101
Fig. 9.3.
Rune Alesting în urma unor cercetări recomandă (h/D) optim =2,6÷2,8,
iar Duport h/D=(2)÷2,4÷2,8 pentru Q 11 mic şi h/D=3,5, pentru Q 11 mare. În
cazul centralelor subterane se recomandă h/D≥3,5÷4. Valori mari pentru h/D
înseamnă randamente ridicate, investiţii mari şi pericol de apariţie a cavitaţiei.
Valoarea optimă a h/D se stabileşte pe baza unui studiu tehnico-economic.
În ceea ce priveşte construcţia tuburilor de aspiraţie, se recomandă
pentru căderi H<200 m, tubul în afara conului, se realizează din beton, iar
conul se execută din tole de oţel-carbon cu grosimi de 10-20 mm, părţile
componente fiind îmbinate cu flanşe sau prin sudură. Rigiditatea cerută de
condiţiile funcţionale şi de transport se asigură prin nervuri circulare şi
longitudinale. Pentru H>200 m, canalul aspiratorului nu se betonează, ci are o
construcţie demontabilă, spre a facilita scoaterea rotorului turbinei printr-o
nişă, fără demontarea rotorului generatorului electric.
9.1.3. Tuburile de aspiraţie melcate şi clopot realizează randamente

de 93-94% dar sunt costisitoare şi de aceea nu prea sunt utilizate.
9.2. Calculul coeficienţilor de cavitaţie
În prezentul breviar de calcul se va prezenta o metodă statistică,

relaţiile pentru calculul coeficientului de cavitaţie al turbinei obţinute pe baza
analizelor statistice şi recomandate de diferiţi autori pot fi puse şi sub forma
generală. [1],[4].
Relaţiile statistice recomandate de diferiţi autori :
1) Proskura σ =0,00022 n s 4/3 (9.6)

2) Smugliacov σ =1,15⋅10-4 n s 4/3 (9.7)
3) Sokolov σ = 0,0319(n s /100)2 (9.8)
4) Sciapov σ = (0,01n s -0,54)2/45+0,035 (9.9)
5) Standarde franceze σ = k(n s /100)1,8
k = 0,0295 pentru oţel-carbon (9.10)
6) D. Pavel σ = 0,0220,007ns (9.11)
9.3. Calculul înălţimii maxime de aspiraţie

Înălţimea maximă de aspiraţie, parametru fundamental al turbinelor, se
determină cunoscând din paragraful anterior valoarea coeficientului de
cavitaţie σ cu relaţia:
±H smax ≤ A-At - ∇/1000-σH (9.12)
în care:
AmH2O- este presiunea atmosferică
AtmH2O- este presiunea de vaporizare a apei la temperatura de lucru (în
medie 10°).
∇m- altitudinea la care este plasată centrala hidroelectrică.
Calculul numeric evidenţiază diferenţe valorice substanţiale între Hsmax pentru
diversele recomandări statice şi deci alegerea corespunzătoare pentru înălţimea
maximă de aspiraţie presupune studii ample tehnico-economice.
CALCULUL IMPINGERII 103
CAPITOLUL 10
CALCUL ÎMPINGERII AXIALE
Asupra rotorilor Francis în regim de funcţionare acţionează forţe de

natură hidrodinamică, masică şi inerţială, precum şi momentele
corespunzătoare. Aceste forţe şi momente trebuie să fie cunoscute pentru o
dimensionare corectă a turbinei, mai precis a lagărelor.
10.1. Calculul forţei axiale P Z
Componenta P Z [1] din motive de calcul se va scrie:

P Z =P zi +P ze +P a (10.1)
În expresia de mai sus P zi este componenta forţei axiale ce apare

datorită presiunii apei, respectiv a forţelor care se manifestă pe suprafeţele
paletelor şi suprafeţele interioare ale coroanei şi inelului, iar P ze este
componenta ce apare pe suprafeţele exterioare, respectiv P a este forţa
ascensională. Componenta P care este egală cu suma componentelor P z , -P a , G
( greutatea rotorului) este forţa axială rezultantă care stă la baza dimensionării
lagărului axial (crapodinei).
10.1.1. Forţa axială interioară P zi
O rezolvare indirectă a problemei, adică a determinării lui P zi , constă

în aplicarea primei teoreme a impulsului. Astfel, dacă vom ţine cont de figura
10.1 în care s-a realizat delimitarea domeniului cuprins de rotor prin
suprafeţele de control S 1 , S 2 , S k se obţine:
P zi =ρQ(V 1z -V 2z )+p 1 S 1z -p 2 S 2z (10.2)
Vom face următoarea precizare:
V 2z -V 1z =αV 2z =αV 2m (10.3)

Suprafeţele S 1z şi S 2z sunt proiecţiile suprafeţelor S 1 şi S 2 după axa z.
  
S1z =S 1 n1k1 ; S 2 z = S 2 n2 k2 (10.4.)
Fig. 10.1.
unde α=f(n s ) şi este redat în figura 10.2 după N. Kovalev.
Fig. 10.2.
Pentru calculul lui P zi va trebui să determinăm valorile presiunii p 1 şi

p 2 utilizând relaţiile:
p1 V2
= H − Hs − 1 (10.5)
γ 2g
P2 p at V2
= − H S∗ − η ta 2 (10.6)
γ γ 2g
unde
H S∗ ≅ H S ≤ A − At − σ ⋅ H (10.7)
H s - este înălţimea de aspiraţie
Randamentul tubului de aspiraţie η ta =0,65÷0,75 pentru tuburi de

aspiraţie cotite, iar η ta =0,75÷0,8 pentru cele drepte. Vitezele V 1 şi V 2 se
determină din ecuaţia de continuitate şi anume:
Q Q
V1 = ; V2 = (10.8)
b0 z r t1 ρ 1 ∆lz r t 2 ρ 2
unde ∆l este distanţa între cele două suprafeţe de curgere măsurată de-a lungul
liniei de egală viteză meridională. Pentru coeficienţii de obstrucţie se pot
adopta următoarele valori:
ρ 1 Є [0,96÷0,98], ρ 2 Є [0,94÷0,96]
10.1.2. Forţa axială exterioară P ze
În spaţiile E’ şi E’’ ( figura 10.3) dintre coroană şi capacul turbinei,

respectiv dintre inel şi carcasă, există apă, care se roteşte ca un corp solid cu
viteza unghiulară ω L =βω, unde β=0,5÷0,7, iar ω este viteza unghiulară a
rotorului, iar viteza de rotaţie a particulei lichide este u=ω L r.
Componenta P ze se determină cu ajutorul relaţiei:
Pze = ∫ pdS z + ∫ pdS z + ∫ pdS z = Pze cor + Pze inel + Pza (10.9)
Se cor Se inel Sa
dacă se cunoaşte distribuţia de presiuni pe coroană şi inel.

Vom face următoarea precizare:
P ze cor – forţa axială exterioară pe coroană
P ze inel – forţa axială exterioară pe inel
P za - forţa axială pe arbore
Pentru aplicaţie se consideră rotorul din figura 10.3. Presiunile pe
coroană şi inel la razele r E’ şi r E’’ au expresiile:
pcor pE ' p1 1 '2
= = − (u1 − u E2 ' ) − h p' 1 ; r ∈ [rA ' , r1 ' ] (10.10)
γ γ γ 2g
pcor pE ' p1 1 2
= = − h p' 1 − (u1 − u E2 ' ) − h pA
'
; r ∈ [ra , rA ' ] (10.11)
γ γ γ 2g
pinel p E '' p1 1 '' 2

= = − h p'' 1 − (u1 − u E''2 ); r ∈ [r1 , rI ] (10.12)
γ γ γ 2g
Componenta P ze cor se determină din expresia:

r1' rA
Pze = ∫ pdS z = ∫ pE ' 2π rdr + ∫ pE ' 2π rdr (10.13)

S e cor rA' ra
Fig. 10.3.
se poate determina fie evaluând analitic cele două integrale din membrul drept,
fie utilizând de exemplu metoda trapezelor. Ecuaţia (10.14):
 ρ ρω 2

Pze cor = π  p1 (r '12 −ra2 ) − γ h' pi (r '12 −ra2 ) − U '12 (r '12 −ra2 ) − γ h' p pA (r '2A −ra2 ) + L
(r '14 −ra4 )
 2 4 
Componenta P ze inel se determină cu relaţia: (Ecuaţia 10.15)
ΓI  ρ 2 2 2 ρ ω 2L 4 4 
Pze inel = ∫ = ∫Γ1 π = π − − γ − − U ' '1 (r '1 −rI ) + (r '1 −ra )
2 2 2 2
pdS z p 2 rdr  p1 ( r '1 rI ) h ' ' p1 ( r '1 rI )
Se inel  2 4 
fie analitic, fie utilizând de exemplu metoda trapezelor.
Dacă vom exprima debitele pierdute Q P1 şi Q P2 precum şi ecuaţiile de
echilibru a presiunilor pentru coroană şi inel se obţine
Q p1 = µ 1' S1' h p' 1 = µ 'A S A' 2 gh pA
'
= µ 'e S e' 2 gh pe
'
(10.16)
ρ
P2 cor = p1 − γ hp' 1 − γ hpA
'
− γ hpe
'
− (u1'2 − ue'2 ) (10.17)
2
Q p 2 = µ 1'' S1'' 2 gh p'' 1 = µ '2' S 2'' 2 gh p'' 2 (10.18)
ρ
p2 inel = p1 − γ hp'' 1 − γ hp'' 2 − (u1''2 − u2''2 ) (10.19)
2
Dacă vom cunoaşte suprafeţele:
S’ 1 =πD 1 b’ 1 ; S A =πD A b’ A ; S e =2πr e e (10.20)
precum şi coeficienţii de debit µ’ 1 , µ’ A , µ’ e în funcţie de construcţia şicanei se
obţin pierderile h’p’ 1 h’ PA şi h’p e care vor permite determinarea lui p’ E =f(r) şi
deci calculul componentei P z cor .
În ceea ce priveşte calculul referitor la zona inelului va trebui să
cunoaştem coeficienţii de debit µ’’ 1 şi µ’’ 2 precum şi suprafeţele:
S’’ 1 =2πR’’ 1 b’’, S’’ 2 =2πR’’ M b’’ M (10.21)
Pentru ca să ştim p’’ E =f(r) care ne permite calculul componentei P z inel .

Coeficienţii de debit µ Є [0,3÷0,5] pentru şicane complexe şi 0,6÷0,7
pentru cele simple.
Forţa axială pe arbore se calculează cu relaţia:
π d a2  p at p 2 
Pza =  −  (10.22)
4  γ γ 
10.1.3. Forţa ascensională. Forţa axială totală.
Forţa lui Arhimede care acţionează asupra rotorului are expresia:

P a =γV (10.23)
unde V este volumul rotorului (paletelor, inelului şi coroanei). Împingerea
totală axială P z se poate determina aproximativ cu relaţia:
π
PZ = k D12e H max
[t f ] (10.24)
4
dacă D 1e [m], iar H max [m col. H 2 O]. Coeficientul K=K (ns) este dat după
A.D.Mozorov în figura 10.4.
După Allis Chalmers, forţă axială:
Fig. 10.4.
D12e 1  1 
PZ = K H şi K = 1 + n s  100 ≤ n s ≤ 200 (10.25)
4 25  50 
n
K = s − 0,3 200 ≤ n s ≤ 350 (10.26)
400
Forţa axială P z se poate scrie şi sub forma:
π D22e
PZ = k * H tf (10.27)
4
unde D ze este dat în [m] iar H în [m. Col. H 2 O].
Coeficientul K*=f(n s ) este dat în: figura 10.5.a după Charmilles iar în
10.5.b după Neyrpic.
Fig.10.5.
10.2. Dispozitive pentru reducerea forţei axiale

Forţele axiale P z se recomandă să fie cât mai reduse pentru a obţine un
lagăr axial mic. Pentru acest lucru se utilizează labirinţi care reduc cât mai
mult presiunea P E’ şi P E’’ , de asemenea reduc coeficienţii de pierderi de debit

µ. Contribuţia rotoarelor cu labirinţi asigură un debit volumic η Q mare. În
construcţia turbinelor Francis se utilizează atât etanşări simple, cât şi complexe
(exemplu în figura 10.6).
Fig. 10.6.
În figura 10.7.a, b este prezentată o etanşsare simplă şi cu canale.

Etanşarea simplă, compusă dintr-o strangulare de lăţime b=0,5-2 [mm] permite
determinarea debitului pierdut.
p − p2
Qp = µ S 2 g 1 (10.28)
γ
iar coeficientul de debit µ are expresia:
−1 / 2
 L
µ = 1,5 + λ  (10.29
 b
Fig. 10.7. a,b

În cazul din figura 10.7.b se prevăd mai multe spaţii de destindere, iar
coeficientul de debit are expresia:
−1 / 2
 N
l N

µ = 1,5 + ∑ λ i + ∑ ζ i  (10.30)
 i =1 2 bi i =1 
Coeficientul pierderilor longitudinale λ=f(Re,k) care în domeniul
laminar Re ≤2320, λ=64/Re iar în domeniul mişcărilor turbulente, în cazul în
care grosimea stratului limită δ mai mare decât aceea a neregularităţilor
k(δ>k), λ se calculează cu expresia:
λ = [2 lg(Re λ ) − 0,8] − 2 (10.31)
iar pentru δ<k
−2
 b
λ = 1,14 + 2 lg  (10.32)
 k
v⋅D u ⋅b
În expresia (10.31) Re = sau Re = = 2 ⋅ 10 3 ÷ 10 4 , deoarece
ν ν
v≥10 [m/s] la turbinele Francis, iar U este viteza. Budlovski a exprimat
coeficientul de debit µ sub forma:
−2
 L
µ = 1,5 + λ '  (10.33)
 2b 
reprezentat în figura (10.8)
Fig. 10.8.
Având în vedere că labirinţii trebuie să aibă eficacitate, se recomandă

ca (L’/b) Є[150÷200], b=0,5 [mm] pentru D 1 mici şi b=0,8÷0,9[mm] pentru
D 1 mari.
În cazul unei etanşări complexe, figura 10.9 se utilizează următoarele
relaţii pentru debitul pierdut şi a coeficientului de debit:
1/ 2
1  2 g ( P1 − PE 
Qp = ⋅ S1   (10.34)
 m
1 
1/ 2
 γ 
S1  ∑ 
2 
 i =1 ( µ S
i i ) 
Fig. 10.9 .
−1 / 2
 m 1 
−1 / 2
 m  S 2 m λ L  S 2 
µ r = S1  ∑ 
2 
= 1,5∑  1  + ∑ i i  1   (10.35)
 i =1 ( µ i Si )   i =1  Si  i =1 2bi  S i  

10.3. Calculul greutăţii G a rotorului

Rotorul turbinei Francis este compus din inel, coroană şi palete iar
greutatea se compune din:
G rotor =G inel +G coroană +G paletă (10.36)
Greutatea inelului şi coroanei se poate calcula prin relaţii simple şi cu
suficientă precizie, fiind corpuri de revoluţie. Greutatea paletelor este greu de
stabilit, având o formă complexă. Greutatea totală sau a paletei se obţine prin
similitudine dacă se cunoaşte cea a modelului, astfel:
D3 γ D3 γ
G = Gm 13ei ⋅ i ; G p = G pm 13ei ⋅ i (10.37)
D1em γ m D1em γ m
Greutatea totală a rotorului se obţine şi statistic [1] (figura 13.22, pag.
435).
Profesorul D.Pavel recomandă relaţia:
G=1100D2 1e [daN] (10.38)
CAPITOLUL 11
ARBORELE TURBINELOR HIDRAULICE.
CONSTRUCŢIA ŞI CALCULUL
Consideraţii generale
Arborele turbinelor hidraulice serveşte la transmiterea momentului
motor la arborele hidrogeneratorului şi la preluarea forţei axiale.
Turbinele moderne de mare putere sunt construite de tipul vertical, iar cele
mici şi medii sunt executate orizontal. În cazul amplasării verticale, arborele
este supus unor
Fig. 11.1
ARBORELE TURBINELOR 113
momente de torsiune şi unor forţe axiale de întindere, iar asupra arborelui

orizontal acţionează momente de torsiune, de încovoiere, precum şi forţele
axiale de întindere.
Fig. 11.2
Turbina poate fi îmbinată cu generatorul prin unul sau chiar doi şi trei
arbori. Construcţia cu doi arbori este cea mai utilizată, figura 11.1, amplasarea
arborilor fiind mult mai comodă.
Aşa cum se remarcă în figura 11.1, la unele construcţii au flanşa
inferioară a arborelui construită astfel încât să înlocuiască capacul superior al
servomotorului rotorului. Construcţia cu arborele turbinei şi generatorului
dintr-o bucată asigură dimensiuni minime axiale, dar prezintă dificultăţi la
transport şi montaj.
Arborii turbinelor se construiesc cu tuburi cu pereţi groşi, pentru că în
orificiul central sunt instalate ţevile şi spaţiile de trecere a uleiului la
servomotorul rotorului.
Cea mai răspândită îmbinare a flanşelor arborilor este aceea cu
şuruburi, ca în figura 11.2. Îmbinarea prevede suprafeţe speciale de montaj şi
de contact.
La construcţia arborilor de dimensiuni mari, bătaia admisibilă în
direcţia axială sau radială pe flanşă este δ r =ε a =0,22 mm. Tehnologia de
execuţie a arborilor poate fi: prin forjare, prin sudarea flanşelor la arborele
cilindric executat ca semifabricat, prin forjare şi prin sudarea a două tole
groase, îndoite şi cu flanşe turnate, figura 11.3.
Construcţia întregului arbore prin forjare se recomandă până la d≤1400

mm, deoarece se pierde mult la prelucrarea semifabricatului. Metoda sudării
flanşelor la partea cilindrică este mai simplă şi se indică la dimensiuni cât mai
mari. Execuţia din tole, prin sudare, reduce considerabil adausul de prelucrare
şi timpul de execuţie, necesită însă lungimi mari ale cusăturilor de sudură, iar
vălţuirea tolelor conduce uneori la stratificarea peretelui arborelui. Materialele
utilizate sunt oţeluri, care la procedeele de îmbinare prin sudură trebuie să aibă
proprietăţi bune de sudabilitate.
Fig. 11.3
Metode de calcul
Datele iniţiale, referitoare la domeniul de utilizare şi intensitatea

sarcinilor exterioare, permit precizarea doar a regimului de lucru şi a tipului
constructiv de arbore. Funcţiile de efort rămân parţial necunoscute întru-cât
lungimea arborelui, poziţiile relative ale lagărelor şi elementele susţinute sunt
încă nedeterminate.
Ca urmare, precizarea soluţiei finale comportă următorul şir de iteraţii:
predimensionarea, proiectarea formei şi verificarea prin calcul a rezistenţei,
deformaţiilor, respectiv a comportamentului la vibraţii.
Calculul preliminar
Urmăreşte stabilirea diametrului de arbore dintr-o singură condiţie

restrictivă de rezistentă sau deformaţie într-o secţiune ce se apreciază ca cea
mai periculoasă.
Arborele turbinei hidraulice este un arbore de transmisie, prin urmare
predomină solicitarea la torsiune..
d
Arborii tubulari cu : ψ = i ∈ [0,25 ÷ 0,75]
d
πd 2
π d4
A= (1 − ψ 2 ) ; I x = (1 − ψ 4 )
4 64
π d3
I p = 2I x ; Wx = (1 − ψ 4 ) ; W p = 2W x
32
realizează economii importante de material, întru-cât masa lor proprie este
proporţională cu (1-ψ2)Є [0,9375÷0,4375] în timp ce deformaţiile, respectiv
tensiunile de încovoiere şi răsucire sunt proporţionale doar cu
(1-ψ4)-1Є [1,004÷1,463].
Găurirea axială se acceptă uneori şi din considerente funcţionale în
scopul asigurării unui spaţiu de acces pentru mecanismele de comandă la
distanţă ( arborii turbinelor hidraulice Kaplan).
Calculul dimensiunilor principale se face pornind de la următoarele
date:
- puterea maximă transmisă de arbore P[KW]
- turaţia nominală n [rot/min]
- forţa axială F ax [N]
- raportul diametrelor ψ=d i /d=05-0,8
- caracteristicile mecanice ale materialului ales τ at [N/mm2];
σ c [N/mm2]
Diametrul exterior al arborelui turbinei de formă ca în figura 11.4. se
obţine din condiţia transmiterii momentului M tmax către generatorul de putere
P.
π d3
M t max ≤ W pτ at [ Nmm] unde W p = (1 − ψ 4 ) [mm 3 ]
16
1/ 3
16 M t max 
⇒ d=  (11.1)
 π (1 − ψ )τ
4
at 
ϕ  M t max  ϕ   rad  π d4
  = ≤    unde I p = ( L − ψ 4 ) [mm 4 ]
 l  max GI p  l  a  mm  32
1/ 4
 
 32 M t max 
⇒ d =  [mm] (11.2)
 π G (1 − ψ 4) ϕ  
   
  l a 
unde, în cazul oţelurilor carbon şi aliate cu σ r ≥ 500 N/mm2
τ at Є[0,2..3,5] N/mm2 pentru :
τ
Rτ = min
∈ [−1;0] este tensiunea admisibilă la torsiune
τ max
ϕ  grd rad
  ∈ [0,25 ÷ 0,5] = [4,36 ÷ 8,72] ⋅ 10 −6
 l a m mm
reprezentând nivelul admis al deformaţiei specifice la torsiune
E
G= = 8,25 ⋅ 10 4 N / mm 2 este modulul de elasticitate transversal
2(1 + ν )
pentru oţel (ν≅0,3).
Fig.11.4
Valoarea obţinută se rotunjeşte la valoarea d ef aparţinând şirului de

numere normalizate, rezultând imediat şi d i .
Verificarea corpului arborelui
Efortul unitar de torsiune efectiv din arbore va fi

16 M t
τ ef = < τ at (11.3)
π d ef3 [1 − ψ 4 ]
Efortul unitar de întindere σ z se obţine cu relaţia:
4 Fax
σ z= (11.4)
π (d 2 − di2 )
unde F ax =G r +F ah (în cazul arborilor verticali).
Rotorul turbinei Francis este compus din inel „coroană2 şi palete
G r =G i +G p +G c .
Greutatea inelului şi coroanei se poate calcula cu relaţii relativ simple
şi cu suficientă exactitate, fiind corpuri de revoluţie.
Greutatea paletelor este mai greu de stabilit, fiind de o formă spaţială
complexă.
Greutatea totală a G p se obţine prin similitudine dacă se cunoaşte cea a
modelului.
Astfel:
D3 γ
G p = G pm 13ei i (11.5)
D1em γ m
Greutatea totală a rotorului se obţine şi din date statistice, astfel în
figura 11.5 Morozov [1] dă G=f(D 1e ).
Dorin Pavel recomandă relaţia: G=1100D2 1e [d a N]
Împingerea axială Fah se determină prin calcul conform modelului
prezentat în [1].
Cu acestea efectul unitar redus ce apare în corpul arborelui poate fi sub
forma:
σ red = σ 2z + 4τ 2
ef (11.6)
Se obişnuieşte să se compare acest efect unitar redus cu limita de
curgere a materialului ales σ c sub forma unui raport denumit coeficient de
siguranţă global cu limita de curgere.
σc
Co = ≥ Coa (11.7)
σ red
Fig.11.5
Conform recomandărilor în construcţia arborilor de turbine, în general

de semifabricate pe dorn din lingou turnat se ia ca material oţel cu limita de
curgere ridicată C oa >1,75-2,5 [7].
Valorile σ c sunt caracteristice materialului utilizat. În general în
construcţia arborilor de turbină se folosesc oţeluri carbon care se pretează la
îmbunătăţirea (OLC 35-OLC 45 STAS 880/66) sau aliate (12 C 130 STAS
3583 – 64).
Conform standardelor, limitele de curgere sunt date în tabelul 1.
Tabelul 11.1
11.1. Calculul flanşelor de cuplare ale arborelui
Acest calcul elaborat de Waters şi Taylor a fost adoptat de

constructorii de turbine hidraulice [4].
Flanşa arborelui se consideră ca o placă inelară elastică legată de
arbore pe marginea interioară şi care se deformează liber la exterior prin
acţiunea unei sarcini uniform distribuite.
În vederea dimensionării şi verificării flanşei se determină:
-Forţa la extremitatea flanşei F p
D − 2rm
Fp = ⋅ Fax (11.8)
D1 − 2rm
-Coeficientul de formă A
3
t g
A = 0,506  ⋅Z (11.9)
g rm
în cazul de faţă z=1 [1]
-Efortul unitar radial
Fp F1
σ r= ⋅ (11.10)
t 2
F2 ⋅ A ⋅ F3
D 
unde coeficienţii F 1,2,3 =f  1  şi rezultă conform figurii 11.6.
 2rm 
Fig.11.6.
-Efortul unitar tangenţial (circumferenţial)

 7 
σ t = 0,3σ r 1 + A (11.11)
 3 
-Efortul unitar de întindere în zona îmbinării corpului arborelui cu flanşa
4 Fax
σ z1 =
( )
(11.12)
π d 2 − d12
-Efortul unitar de torsiune în zona de îmbinare corp- arbore- flanşă
16 ⋅ M t d '
τ=
(
π d '4 − d i4 ) (11.13)
-Efortul unitar suplimentar de întindere

2
t
σ a = σ r   (11.14)
g
-Efortul unitar redus din flanşa arborelui
σ = (σ z1 + σ a ) + 4τ
red
2
(11.15)
-Coeficientul de siguranţă global al flanşei
σc
Cof = ≥ Coa (11.16)
σ red
unde C oa respectă recomandările de la relaţia (11.7)
Observaţie: Atât flanşa inferioară cât şi cea superioară sunt
asemănătoare ca formă, dar la forţa axială ce solicită flanşa superioară se vor
adăuga şi greutăţile coroanei arborelui şi a flanşei inferioare, aplicând acelaşi
model de calcul general.
11.2.Calculul buloanelor
Arborele turbinei este îmbinat cu rotorul maşinii şi cu arborele

hidrogeneratorului prin îmbinări demontabile bulon-piuliţă. Numărul acestor
buloane variază în funcţie de dimensiunile turbinei, fiind în general n b =(6)10-
18(24). Materialul folosit este oţel aliat superior de tipul 34 MOCN 15X sau 34
MOCN 20X (STAS 791/66) cu limita de curgere mai mare de 9000 [daN/cm2].
În figura 11.7. se prezintă schematic forma geometrică constructivă a
unui bulon cu dimensiunile principale.
Fig. 11.7
Mărimile ce se calculează sunt:

-forţa transversală pe un bulon
2M t
F= (11.17)
Dnb
D fiind diametrul de aşezare al buloanelor (figura11.7.)
-forţa axială de exploatare pe un bulon F aex
F
Faex = ax (11.18)
nb
-aria secţiunii minime a bulonului
π ( f − d4 )2
Ab min = (11.19)
4
-suprafaţa de contact a flanşei (figura 11.4)
π ( D12 − D22 ) π d12
Af = − nb (11.20)
4 4
-coeficientul de transmitere α
1
α= (11.21)
At 1 Eb
1+
Ab min nb Et
E fiind modulul de elasticitate pentru bulon „b” şi flanşă ”f”.
-forţa de strângere preliminară în bulon
F
Fo = + Faex (1 − α ) (11.22)
µ
unde µ =0,2-0,4 [1] este coeficientul de frecare între flanşa arborelui şi zona de
îmbinare cu rotorul.
Cu acestea se pot determina eforturile din bulon şi piuliţă:
-efortul unitar de întindere
F
σ b= o (11.23)
Ab
-coeficientul de siguranţă C ob
σ
Cob = c ∈[1,5 ÷ 3,5] (11.24)
σb
-presiunea de contact dintre umărul flanşei şi capul bulonului
4 F0
Pc = < Padm
π (D '2 − d 2 )
(11.25)
Din analiza cuplului de materiale flanşă-bulon în contact se poate

admite valoarea P a =2000[daN/cm2]
-presiunea de contact dintre spirele filetului bulonului şi piuliţei
F0
Pcb − p = < Padm
'
(11.26)
π zd 2 H 1
unde z este numărul de spire al piuliţei
d 2 diametrul mediu al filetului
H 1 înălţimea filetului
iar P adm =3800 [daN/cm2](pentru oţelul înalt aliat)
-alungirea bulonului
4 F0 Lb
∆l a = (11.27)
π Eb A12
în care L b este lungimea convenţională de calcul a bulonului şi se determină cu
relaţia:
1
Lb = l a + (k+m) (11.28)
2
11.3. Verificarea arborelui la vibraţii
Verificarea la vibraţii şi la şocuri constă din determinarea răspunsului

la o excitaţie periodică a sistemului elastic alcătuit din ansamblul arbore,
elemente susţinute şi lagăre. Astfel se obţin informaţii referitoare la plasarea
funcţionării arborelui în raport cu rezonanţa.
Fenomenul de rezonanţă, după cum este cunoscut, apare atunci când
pulsaţia oscilaţiilor proprii ale unui sistem este egală cu pulsaţia forţei
perturbatoare, amplitudinea oscilaţiilor forţate ale sistemului crescând foarte
mult.
Efectele dăunătoare vibraţiilor de rezonanţă, ruperi de organe ale
sistemului de lucru cu consecinţe grave asupra funcţionării şi asupra siguranţei
personalului de lucru, diminuarea preciziei cinematice a mişcării şi acţiuni
nocive asupra personalului impune în toate situaţiile evitarea cu desăvârşire a
funcţionării în rezonanţă.
Frecvenţa de rotaţie a arborelui maşinii, respectiv turaţia sa la care
apare fenomenul de rezonanţă este denumită şi „turaţie critică”.
ω
ncr = ⋅ 30 (11.29)
2π
Condiţiile de funcţionare ale turbinei hidraulice în general la turaţii
mici (n<1000 [rot/min]) impun ca turaţia maximă ce o poate atinge turbina la
ambalare n a să fie departe de turaţia critică n cr .
ncr
>> 1 [1] (11.30)
na
La arborii turbinelor verticale apar două tipuri de oscilaţii permanente:
oscilaţiile torsionale şi oscilaţiile flexionale ( de încovoiere). Stabilirea poziţiei
valorii turaţiei turbinei faţă de turaţia critică se poate determina în ambele
cazuri.
11.3.1. Calculul arborilor la oscilaţii de torsiune
Ca model al sistemului oscilant se consideră arborele turbinei vertical

cu două elemente susţinute: rotorul turbinei şi rotorul hidrogeneratorului
(figura 11.8.a) a cărui schematizare este dată în figura 11.8.b
Fig. 11.8
În acest caz perioada oscilaţiilor proprii ale sistemului se exprimă cu

relaţia
J 1 J 2 l0
T p = 2π (11.31)
GJ p ( J 1 + J 2 )
iar turaţia critică se obţine din
30 ( J 1 + J 2 )GJ p
ncr = (11.32)
π J 1 J 2 l0
În relaţiile (11.31.) şi (11.32.) rotaţiile au următoarea semnificaţie:
-J 1 [kg/m2] momentul de inerţie al rotorului turbinei
-J 2 [kg/m2] momentul de inerţie al rotorului generatorului
J 2 >> J 1'
-J p [m ]
4
momentul de inerţie polar al arborelui
π
Jp =
16
(
d 4 1 − k d4 )
'
(11.33)
-GJ p [Nm2] rigiditatea la răsucire a arborelui cu G=2,10915⋅1010[N/m2][1]
fiind modulul de elasticitate transversal al materialului arborelui
-l o lungimea de calcul
Pentru determinarea momentului de inerţie J 2 se va folosi o metodă
indirectă [1] de obţinere din momentul de giraţie G 2 D 2 2:
G D2
J2 = 2 2 (11.34)
4g
Astfel, valoarea J 2 rezultă ca funcţie de diametrul rotorului turbinei D,
turaţia de sincronism n sincr şi puterea P şi numărul de perechi de poli p ai
hidrogeneratorului [1].
Lungimea convenţională de calcul l o rezultă prin aplicarea relaţiei
 4  4
d  d 
l 0 = l − z f t 1 − 4  + l k   (11.35)
 D   2 ρ 
 f 
unde
l - este lungimea arborelui [m]
z f -numărul de flanşe
t - grosimea flanşelor [m]
d - diametrul exterior al arborelui [m]
D f - diametrul flanşei (figura 11.8) [m]
ρ-raza de inerţie
J1 g
ρ= (11.36)
Grotor
O altă metodă de determinare a momentului de inerţie a
hidrogeneratorului presupune determinarea prin calcul a valorii momentului de
giraţie G 2 D 2 2.
Astfel
Tµ Pu
G2 D22 = 2
[t ⋅ m 2 ] (11.37)
 n 
27,3 
 100 
unde :-Tµ =4 –10[s] este o constantă de inerţie a hidrogeneratorului;
-P u [KW]este puterea nominală a hidrogeneratorului, P u = P cos ϕ -
convenţional cos ϕ = 0,8;
- n este turaţia.
Se mai foloseşte relaţia de calcul:
G 2 D 2 2=182PTf/n2β [tm2] (11.38)
unde T este timpul de închidere al aparatului director; T Є [8÷10] [s], f=1-
1,4 coeficient adimensional, iar β=0,3-0,5 este un coeficient de creştere a
turaţiei.
Cu acestea este posibilă utilizarea relaţiei (11.32) care dă n cr .
Comparaţia valorilor n cr cu n a trebuie să îndeplinească condiţia dată de
(11.30). În caz contrar soluţia constructivă aleasă se impune a fi reanalizată.
BIBLIOGRAFIE 127
Bibliografie
1. Anton I. – Turbine hidraulice, Ed. Facla, Timişoara, 1979

2. XXX - Catalog LMZ 1974
3. Bevét Th. – Contribution a l’etude du trace d’aubage d’une turbine a
reaczion du type Francis. Inf. Tech. Charmilles. 9/1963.
4. Brebbia C.A., Telles I.C.F., Wrobel L.V., Boundary Element
Methods in Engineering Science, Mc Graw – Hill, London, New-
York, 1981
5. Chişiu A., ş.a.- Organe de maşini, Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti 1981
6. Drăghici I., ş.a.- Îndrumător de proiectare în construcţia de maşini,
Vol. I, II. Ed. Tehnică Bucureşti 1981.
7. Gheorghiu N., Ionescu N.- Organe de maşini. Lit. IPTV Timişoara
1982
8. Iosif A., Ludescher H., - Determinarea câmpului hidrodinamic prin
rotorii maşinilor hidraulice radial-axiale reversibile Francis în scopul
funcţionării ca turbină, utilizând metoda elementului de frontieră. Conf.
de Maşini. Hidraulice. şi Hidrodinamice. Timişoara 1990
9. Silaş Gh.- Mecanică. Vibraţii mecanice. Ed. Didactică şi pedagogică.
Bucureşti 1985.
10. Tămaş M., A. Baya – Turbine şi turbotransmisii hidraulice.
Îndrumător de proiectare turbine axiale. IPTV Timişoara 1986
Tabelul 4.3
COORDONATELE CONTURULUI DAT PRIN PUNCTE
COROANÃ INEL
Nr.crt R <mm> Z<mm> Nr.crt R<mm> Z<mm>
1 49.8 0 1 49.8 7.4
2 48 0 2 48 7.4
3 46.2 0 3 46.2 7.4
4 44.4 0 4 44.4 7.4
5 42.6 0 5 42.6 7.4
6 40.6 0 6 40.6 7.4
7 38.8 0 7 38.8 7.4
8 37 0 8 37 7.4
9 35.5 0 9 35.5 7.5
10 34 0 10 34 7.62
11 32.5 0 11 32.5 7.8
12 31 0 12 31 8.05
13 29.68 0 13 30 8.32
14 28 0.05 14 29.5 8.46
15 26.7 0.13 15 29 8.63
16 25.5 0.22 16 28.1 8.98
17 24 0.4 17 27 9.48
18 23.03 0.5 18 26.25 9.88
19 21.5 0.78 19 25.5 10.35
20 20 1.12 20 24.55 11
21 18.8 1.42 21 23.5 11.88
22 17.5 1.82 22 22.8 12.6
23 15.8 2.5 23 22.2 13.28
24 14.5 3.15 24 21.7 13.97
25 13 4 25 21.25 14.6
26 11.5 5.04 26 21.05 15
27 9.76 6.5 27 20.75 15.7
28 8.65 75.5 28 20.54 16.25
29 7.4 8.9 29 20.4 16.75
30 6.18 10.36 30 20.26 17.4
31 5.2 11.65 31 20.18 18
32 4.05 13.5 32 20.14 18.6
33 3.1 15.2 33 20.08 19.5
34 2.28 17 34 20.05 20
35 1.59 19 35 20.02 20.5
36 1.06 21 36 20 21
37 0.78 22.5 37 20 22.5
38 0.55 24 38 20 24
39 0.44 25.5 39 20 25.5
40 0.4 27 40 20 27
41 0.4 28.5 41 20 28.5
42 0.4 30 42 20 30

Turbine

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Turbine

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS 1

7.1.1. Caracteristicile geometrice ale profilurilor utilizate la

Maşinile hidraulice sunt sisteme tehnice formate din organe rigide, cu

1.2. Parametrii fundamentali ai turbinelor

Turbina hidraulică ,din punct de vedere funcţional, este caracterizată

1.2.1. Debitul turbinei

Acesta se defineşte ca fiind cantitatea de apă care intră ţn maşină în

1.2.2. Căderea turbinei

Ea se defineşte pornind de la noţiunea de energie specifică a

Căderea , deoarece exprimă energia consumată de maşină pentru a

1.2.2.1. Căderea brută a amenajării

Căderea brută H b se defineşte ca fiind diferenţa dintre energia

1.2.2.2. Căderea turbinei

Dacă vom considera secţiunea de la intrare în turbină notată cu i şi de

Deoarece la trecerea curentului prin sistemul de aducţiune de la baraj

Pe baza notaţiilor din fig 1.2, 1.3,1.4,1.5 , în cazul turbinelor de tip:

QI QII pmi vi2

unde pmi reprezintă presiunea manometică, respectiv indicaţia manometrului

1.2.2.3 Căderea utilă sau efectivă

Căderea utilă sau efectivă reprezintă energia specifică utilă furnizată de

De multe ori în locul pierderilor hidraulice se introduce noţiunea de

1.2.3. Puterea şi randamentul turbinei

După cum ne referim la căderea brută, căderea turbinei sau la căderea

1.2.3.1. Randamentul turbinei

Prin randament sau eficienţă se înţelege, în general raportul dintre

1.2.4. Turaţia turbinei

Se defineşte turaţia turbinei ca fiind numărul de rotaţii în unitatea de

1.2.5. Înăţimea geometrică de aspiraţie

Acest parametru, direct legat de comportarea cavitaţională a turbinei,

(planul mijlociu al aparatului director la turbinele Francis, sau planul care

În cazul în care înălţimea geometrică de aspiraţie a turbinelor

accentuată la ieşirea din rotorul turbinei, ceea ce facilitează apariţia unor

unde: A - reprezintă presiunnea atmosferică (m col. apă), At - presiunea de

În continuare vom face precizările necesare asupra domeniilor de

Turbina Francis (fig.1.8.) se comportă optim în domeniul căderilor

Turbina Pelton (fig.1.9) se utilizează de preferinţă în domeniul

dotată cu 3 turbine şi are următorii parametrii: P = 172 MW, H = 800÷743

Turbina Deriaz - Kviatkovski (fig.1.10.) este derivată din turbinele

Turbina bulb (fig.1.11.) este un tip derivat al turbinei Kaplan

Saint-Malo - Franţa ( P = 9 MW, H = 3.4 m, D = 5.8 m); La Rance - Franţa (

TURBINE HIDRAULICE RADIALE SI RADIAL-AXIALE

Turbinele hidraulice care fac parte din cadrul maşinilor hidraulice

2.1.Domenii de funcţionare şi tipuri constructive

În general turbinele hidraulice se caracterizează în funcţie de turaţia

Parametrul n S <rot/min> Q<m3/s> H<m>

În figura 2.2 este prezentată soluţia constructivă pentru o turbină

2.2. Alegerea soluţiei constructive

Determinarea soluţiei constructive pe baza acestor date presupune

iar ţinând cont că f = 50 Hz rezultă:

η max = 0,87 + 10 −4 n S − 5 ⋅ 10 −7 (n S − 100) 2 (2.8)

respectiv diagrama din figura 2.4 oferită de Dino Zanobeti [1].

CALCULUL DIMENSIUNILOR PRINCIPALE

Forma traseului rotoric depinde de turaţia specifică după cum rezultă

Alegerea şi trasarea în plan meridian al conturului inelului şi

3.2. Metoda turbinelor normalizate

Este o metodă de proiectare bazată pe similitudine. În cadrul

Turaţia rezultă din:

Th. Bovét [3] determină dimensiunile specifice ale rotorului în plan

Trasarea curbelor ce definesc în plan meridian conturul inelului şi

şi x i Є[0,l i /4], x e Є[0,l e ].

3.4. Metoda coeficienţilor de viteză I.Anton

Se consideră că dimensiunile principale ale rotorului turbinei Francis

k u1i = 1,173(n S* ) −1 / 5 n S > 160 (3.25)

Dacă se admite forma conturului ca la Bovét, atunci: