03-04

Sistemul de măsură pentru parametri

biomedicali (Lanţul bioelectrometric)
Mijloace de captare
Lanţul de măsură pentru parametri biomedicali
(bioelectrometric)
• Instrumentaţia biomedicală exploratorie reprezintă
ansamblul de dispozitive, aparate şi instrumente de
măsură destinate scopului de captare, prelucrare,
stocarea şi cuantificare diverselor tipuri de biosemnale.
• Instrumentaţia biomedicală exploratorie este utilizată în
următoarele direcţii:
• mijloc complementar în stabilirea diagnosticului clinic;
• mijloc de control periodic al stării de sănătăte (screening);
• mijloc de control al eficienţei terapeutice şi a gradului de
recuperare şi adaptare funcţională;
• stabilirea performanţelor fizice şi mentale, a capacităţii de
muncă şi a orientării profesionale;
• monitorizarea de durată a funcţiilor fiziologice, intra- şi post -
operator (terapie intensivă);
• înregistrarea, prelucrarea statistică şi matematică, arhivarea şi
regăsirea datelor medicale şi sanitare;
• cercetarea biomedicală
Lanţul de măsură pentru parametri
biomedicali (bioelectrometric)
• Clasificarea instrumentaţiei biomedicale se
face în funcţie de mai multe criterii:
• în funcţie de mărimile ce trebuiesc culese:
mărimi neelectrice (termice, mecanice, optice,
sonore etc.), şi mărimi bioelectrice (pasive,
active) cum ar fi: diferenţe de potenţial,
rezitenţe, intensităţi etc,
• în funcţie de metodele de culegere utilizate:
invazive şi neinvazive;
• în funcţie de mijloacele de achiziţie şi
prelucrare folosite: analogice sau/şi digitale.
• Măsurarea unor mărimi asociate diverselor activităţi
biologice folosind aparatura electronică se realizează
prin interconectarea următoarelor elemente:
• mijloace de captare;
• circuite de amplificarea şi/sau prelucrare;
• sisteme de afişaj;
Mijloace de captare
• Pentru semnale biologice de natură neelectrică -
evaluarea unor mărimi neelectrice (debit, presiune,
temperatură, etc.) – captarea semnalelor se realizează
folosind diferite tipuri de traductoare (dispozitive care
preiau mărimi de natură neelectrică şi le convertesc
(transformă) în semnale electrice care sunt apoi evaluate
prin aparatură adecvată.
• Mijloacele de captare trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• să nu afecteze fenomenul studiat sau dacă acest lucru nu este posibil
modificăriele aduse fenomenului de cercetat să fie minime;
• să fie uşor manevrabile şi să poată fi amplasate fără dificultăţi în locuri
convenabile testării dorite;
• să nu irite sau să distrugă organismul viu cu care intră în contact;
• să respecte normele de sterilizare, în cazul în care acestea se impun;
• să prezinte o mare capacitate de protecţie faţă de interferenţele
exterioare de natură electrică, mecanică, electromagnetică,
electrochimică;
• să fie biocompatibili cu organul studiat;
• să aibă o bună stabilitate în timp.
 Mijloace de captare: Electrozi
• Procesele care au loc în ţesuturile vii sunt procese
chimice la care participă un electrolit. Culegerea
diferenţelor de potenţial generate de activităţile din
celule şi ţesuturi se realizează cu electrozi. Electrodul
reprezintă un conductor electric împreună cu
electrolitul cu care este pus în contact. El este legătura
conductoare între o sursă de semnal bioelectric şi un
dispozitiv care reproduce sau prelucrează un curent sau
o tensiune captată.
• Principala caracteristică a electrozilor este capacitatea
lor de a transporta electronii.
• Conducţia electrică în electroliţi (ţesuturi) este ionică
iar conducţia electrică în electrozi este electronică. La
interfaţa electrod electrolit au loc fenomene care
transformă conducţia ionică în conducţie electronică.
Potenţialul de electrod
• Doi electrozi de culegere a biopotenţialelor sunt în contact
electric prin electrolitul interpus între ei. Când cei doi
electrozi sunt uniţi în exteriorul electrolitului cu un conductor
electric, prin acesta circulă un curent electric, adică circulă
electroni de la electrodul negativ la electrodul pozitiv. La
suprafaţa de contact dintre fiecare din cei doi electrozi şi
electrolitul din jurul său, cu care împreună formează un
electrod, se stabileşte o diferenţă de potenţial, numită
potenţial de electrod. Forţa electromotoare a sistemului doi
electrozi − electrolit este egală cu diferenţa algebrică a
potenţialelor celor doi electrozi.
• Conducţia electrică în electrolit (ţesuturi) este realizată de
ioni; conducţia electrică în electrozi metalici este efectuată
de electroni. La interfaţa electrod - electrolit au loc
fenomene care transformă conducţia ionică în conducţie
electronică şi invers.
• La orice suprafaţă de contact electrod electrolit există tendinţa de
difuzie a electronilor din metal spre electrolit şi de difuzie a ionilor
din electrolit spre metal, în sensul stabilirii echilibrului chimic.
• La interfaţa electrod - electrolit au loc reacţii de oxido - reducere.
Reacţia de oxidare este definită ca o pierdere de electroni iar
reacţia de reducere ca un câştig de electroni. Deci, se pot oxida
metale (electrozii metalici, anioni sau molecule neutre din
electrolit) şi se pot reduce nemetale, cationi sau molecule neutre.
Orice oxidare este însoţită de o reducere; când un reactant se
oxidează, o cantitate echivalentă din alt reactant se reduce.
reactantul care se oxidează este un agent reducător, iar cel care se
reduce este un agent oxidant. Reacţia de oxido-reducere constă
într-un transfer de electroni de la agentul reducător la agentul
oxidant.
• Din cauza reacţiilor de oxido-reducere, la interfaţa electrod ţesut ia
naştere un strat dublu electric de sarcini, care are o distribuţie,
într-un spaţiu de dimensiuni atomice, în funcţie de activitatea
electrolitului şi uşurinţa cu care metalul electrodului transferă
electroni spre electrolit.
• Electrozii reversibili sau nepolarizabili sunt electrozii la care,
aplicând o tensiune exterioară care compensează forţa
electromotoare rezultată din potenţialele electro-chimice ale
electrozilor nu are loc nici o reacţie chimică. Cu alte cuvinte se
numeşte electrod nepolarizabil electrodul la care la interfaţa cu
electrolitul apare atât o pierdere de electroni (reacţie de oxidare)
cât şi o acceptare de electroni (reacţia de reducere).
• Electrozii ireversibili sau polarizabili sunt electrozii la care la
interfaţa cu electrolitul au loc reacţii ireversibile, deşi global, la
sistemul electrod – electrolit - electrod, reacţia de oxidare are loc
în aceeaşi măsură cu reacţia de reducere.
• În primul moment, când cei doi electrozi sunt conectaţi în electrolit
pentru măsurare, forţa electromotoare este egală cu suma algebrică
a potenţialelor celor doi electrozi, activitatea electrolitului şi
temperatură. Această forţă electromotoare scade în timp la
electrozii ireversibili, deoarece electrozii metalici împreună cu
electrolitul şi produşii de reacţie din vecinătatea unui electrod
generează o forţă electromotoare opusă celei iniţiale, micşorând-o
pe aceasta sau chiar anihilând-o.
Impedanţa electrozilor
• Impedanţa pe care o prezintă un electrod în circuitul de
măsurare a fenomenului bioelectric depinde de natura
stratului dublu electric format la interfaţa cu ţesutul, de
aceea este numită impedanţă de polarizare.
• În circuitul de culegere şi măsurare a biopotenţialelor prin
impedanţa celor doi electrozi, impedanţa ţesutului şi
impedanţa de intrare în amplificator, va trece un curent
determinat de fenomenele bioelectrice din ţesut. Deoarece
impedanţa de intrare în preamplificator este mare, curentul
prin circuitul de măsurare este mic, iar căderea de tensiune
pe impedanţa electrozilor este de obicei neglijabilă.
• Totuşi, trebuie ţinut seama de impedanţele care intervin
pentru a alege corespunzător caracteristicile amplificatorului
privind amplitudinea şi frecvenţa semnalului.
• O interfaţă electrod - ţesut se echivalează cu o sursă de tensiune
(potenţial de electrod) şi un condensator, datorită stratului dublu
electric. Distanţa dintre sarcinile electrice de semne opuse la
această interfaţă este de dimensiuni moleculare, astfel încât
capacitatea pe unitatea de suprafaţă a electrodului este într-adevăr
mare ( ≈10F/cm2).
• Cu toate acestea, este bine cunoscut că se poate trece un curent
prin joncţiunea electrod ţesut, deci orice model pentru o astfel de
interfaţă trebuie să includă şi o rezistenţă, Rf, în paralel cu
condensatorul.
• Având componente capacitive impedanţă unei perechi de electrozi
plasaţi pe suprafaţa unui ţesut va fi dependentă de frecvenţa
semnalului bioelectric şi anume va scădea cu creşterea frecvenţei.
Testarea polarizării
• Tendinţa la polarizare este determinată de comportarea
manifestată la trecerea unui curent electric. O pereche de electrozi
care indică un potenţial de electrozi redus, poate prezenta o
polarizare atunci când sunt purtătorii unii curent. La un curent
foarte scăzut, amplitudinea polarizării este neglijabilă, dar poate
deveni apreciabilă la un nivel comparativ cu cel al curentului
electrodermal.
• De aceea este foarte important să testăm electrozii în aceleaşi
condiţii în care se face măsurătoarea ectodermală. Aceleaşi condiţii
de testare pot fi folosite şi la determinarea potenţialului de
electrod, exceptând faptul că perechea de electrozi este măsurată
în timpul trecerii curentului electric continuu luat în calcul.
Impedanţa perechii de electrozi la 1000 cpm sau mai mult este
determinată separat şi valoarea este folosită ca rezistenţă ohmică.
• Utilizând această valoare şi nivelul curentului continuu determinat,
se obţine tensiunea de referinţă. Diferenţa dintre valoarea tensiunii
măsurate şi cea de referinţă reprezintă o mărime a potenţialului de
polarizare.
• Impedanţa electrozilor este dependentă de natura dublului strat
electronic; se numeşte impedanţă de polarizare. Prin impedanţa
electrozilor şi de intrare a amplificatorului trece un curent mic
generat de evenimentul bioelectric. De obicei impedanţa de intrare
a aparatelor de amplificare şi înregistrare este foarte mare; atunci
când nu este suficient de mare, nu numai semnalul este atenuat,
dar pot apare şi distorsiuni.
• La electrozii de stimulare, impedanţa electrod - electrolit este
foarte importantă, din cauza naturii ei rezistive şi reactive,
amândouă componentele depinzând de densitatea de curent. În
plus, la electrozii de stimulare densitatea de curent este neuniform
distribuită pe suprafaţa electrodului.
• În circuitul de culegere şi măsurare a biopotenţialelor prin
impedanţa celor doi electrozi, impedanţa ţesutului şi impedanţa de
intrare în amplificator, va trece un curent determinat de
fenomenele bioelectrice din ţesut. Deoarece impedanţa de intrare
în preamplificator este mare, curentul prin circuitul de măsurare
este mic, iar căderea de tensiune pe impedanţa electrozilor este de
obicei neglijabilă.
 • Între electrodul metalic şi piele,
Modelare electrică complexă a
interfeței electrod - țesut
pentru a stabiliza potenţialul de
electrod, mai ales la mişcările
pacientului, se introduce fie o
hârtie de filtru, fie tifon,
îmbibate cu un electrolit (de
obicei soluţie salină), fie o pastă
electroconductivă, care este
realizată special pentru aceste
scopuri şi livrată odată cu
aparatele de măsurări
electrofiziologice de către
constructori
Tipuri constructive de electrozi
• Electrozii sunt de două tipuri: cu contact (ohmic) sau capacitivi.
• Ca suprafață pot avea funcție de destinație de la cȃțiva micrometri
pătrați la zeci de centimetri pătrați. Indiferent de suprafața
electrodului, scopul este măsurarea potențialului generatorului
bioelectric fără ca prin ectrod și înterfața cu țesutul să circule curent.
• Din acest motiv amplificatorul trebuie să aibă o impedanță suficient de
mare in raport cu impedanța electrodului.
• Electrozii de suprafaţă au fost folosiţi pentru prima dată de James şi
Williams pentru înregistrarea ECG în 1910 pentru a înlocui electrozii de
imersie (găleată) folosiţi curent până atunci.
• Din punct de vedere constructiv și al modului de atașare electrozii de
suprafață sunt:
• plăci;
• cu sucțiune;
• electrozi de scalp (EEG);
• cu bandă adezivă;
• cu conductor adeziv;
• electrozi uscați.
Electrozi de suprafață
• (A) electrod de metal tip-placă utilizat pentru aplicarea la
membre.
• (B) Electrod de metal tip -disc aplicat cu bandă chirurgicală.
• (C) Electrod de unică folosință
• Pentru măsurători la diverse
profunzimi se utilizează
electrozi multipli din sârmă de
cupru argintat, care se fixează
pe un miez din tungsten de
câtiva milimetri diametru sau
electrozi tip ac de seringă
mono- şi bipolari. Aceştia sunt
introduşi în locuri specifice în
vederea supravegherii
activităţii musculare în timp
de câteva ore.
• Firul sau perechea de fire sunt
introduse în muşchi cu ajutorul
unui ac de seringă. Bucla
formată permite fixarea mai
bună în muşchi; acul de
seringă este îndepărtat.

Tipuri constructive de microelectrozi metalici • Acoperirile izolatoare sunt
a) microelectrod cu strat subţire metalic:
1.– suport de sticlă sau carbură de tungsten; 2 –
strat subţire de metal;
3 – izolaţie din răşină; 4 – conector aurit;
b) microelectrod integrat: 1 – substrat din
siliciu; 2 – bioxid de siliciu;
3 – electrozi din aur acoperiţi cu un strat de
bioxid de siliciu; 4 – suprafaţa activă de
culegere
• Microelectrozii metalici se
realizează din fire metalice subţiri,
ascuţite electrochimic la capătul
care se introduce în celulă, până la
diametre de 0.1 - 10 m.
• Se folosesc microelectrozi din oţel
inoxidabil, platină, argint, aur,
tungsten.
• Acoperirea cu un material izolant a
părţii inactive şi controlul precis al
vârfului ascuţit se face la
microscop.
materiale plastice sau sticlă şi se
întind până la porţiunea introdusă
în celulă.
• Micşorarea impedanţei se obţine
prin mărirea electrochimică a
suprafeţei şi prin introducerea în
developator fotografic.
 Microelectrod plasat cu vârful într-o celulă

• Microelectrozii din sticlă se realizează din tuburi capilare din sticlă specială încălzite
prin inducţie şi trase până la dimensiuni ce permit încă existenţa orificiului. Marginile
tăioase sunt apoi îndepărtate cu hârtie abrazivă foarte fină.
• Umplerea cu electrolit a micorpipetei se face cuplând un dispozitiv din cauciuc ce
susţine mai multe pipete la o pompă de vid; partea inferioară a pipetelor este
introdusă într-o cuvă cu electrolit care, prin absorbţie, pătrunde dinspre partea
îngustă spre partea mai largă a micropipetelor.
• Deoarece o concentraţie prea mică, apropiată de cea a lichidului intracelular, ar fi
compatibilă cu citoplasma, dar ar duce la rezistenţe foarte mari (rezistivitatea
electrolitului mare), se face un compromis pentru a avea rezistenţe limitate ale
microelectrodului.
• Electrodul este un fir metalic subţire imersat în electrolit.
• Se folosesc de obicei electrozi din Ag/AgCl, oţel inoxidabil, tungsten.
Mijloace de captare : Traductoare
Traductoare
• Traductoarele sunt dispozitive ce au rolul de a
stabili o corespondenţă între o mărime de
măsurat si o altă mărime aptă de a fi prelucrată
de echipamentele de prelucrare automată a
datelor.
• Acest lucru se realizează prin transformarea,
convertirea, mărimii fizice de măsurat într-o
altă mărime fizică (de obicei o mărime
neelectrică într-o mărime electrică) sau în
aceeaşi mărime fizică cu schimbarea
parametrilor acesteia (de exemplu o mărime
electrică în altă mărime electrică dar cu alţi
parametri de variaţie).
• Un traductor este în general constituit din două blocuri
principale:
• elementul sensibil (detectorul) care transformă mărimea de
măsurat de intrare într-o mărime intermediară
• convertorul de ieşire (adaptorul) prin care mărimea
intermediară se transformă într-o mărime de ieşire ce poate fi
observată sau prelucrată mai uşor în cadrul sistemului de
conducere.
• Convertorul de ieşire are totodată rolul de a realiza şi o
adaptare cu celelalte elemente din cadrul sistemului de
conducere cu care este cuplat.
 Clasificarea traductoarelor
• După forma semnalului de ieşire în care este
convertit semnalul de intrare:
• traductoare analogice - la care semnalul de ieşire
are o variaţie continuă
• traductoare numerice (digitale) - la care semnalul
de ieşire are o variaţie discontinuă
• În funcţie de mărimea de intrare traductoarele
se pot clasifica în:
• Electrice: frecvenţă, curent, fază, tensiune, putere
• Neelectrice: nivel , debit, deplasare, viteză,
acceleraţie, temperatură, presiune
 Clasificarea traductoarelor

• În funcţie de mărimea de ieşire traductoarele se pot

clasifica în:
• Parametrice
• Rezistive:reostatice,termorezistive,tensometrice, electrolitice
• Inductive: de înaltă frecvenţă,de joasă frecvenţă
• Capacitive: cu suprafaţa armăturilor variabilă, cu distanţa dintre
armături variabilă, cu modificarea permitivităţii dielectricului
• Generatoare:
• inducţie, piezoelectrice, termoelectrice, pH-metrice, efect Hall
• Traductoare parametrice rezistive
• Principiul de funcţionare al acestor traductoare constă în
modificarea rezistentei R a unui rezistor. Sub acţiunea
intrării se produce modificarea unuia din parametrii care
intervin în relaţia rezistenţei unui conductor:
l
R=
S
unde:  = rezistivitatea ( mm2/m);
• l = lungimea (m);
• S = secţiunea (mm2)
• Traductoare reostatice – la care variaţia rezistenţei R se
realizează prin modificarea lungimii rezistorului. Sunt folosite
pentru măsurarea unor deplasări liniare sau unghiulare sau a
altor mărimi ce se pot transforma în aceste
deplasări.Funcţionarea traductorului reostatic liniar se poate
exprima prin relaţia: Ro
Ry = y
lmax
• unde: y = deplasarea cursorului;
• lmax = lungimea bobinajului;
• Ro = rezistenţa totală a rezistorului bobinat.
În cazul traductoarelor reostatice unghiulare se utilizează
un potenţiometru de formă circulară, obţinut prin
bobinarea unui fir rezistiv pe un suport izolant circular,
fir rezistiv peste care alunecă un cursor, astfel că,
rezistenţa la ieşirea potenţiometrului şi tensiunea de
ieşire, când acesta este alimentat la o tensiune continuă
stabilizată, depind numai de unghiul de rotaţie α relaţia
este similară cu menţiunea că y reprezintă o deplasare
unghiulară. Ro
R y =  max

unde  este unghiul maxim de rotaţie al cursorului
• Traductoarele tensometrice – sunt destinate măsurării
unor eforturi sau deformaţii şi au ca principiu de
funcţionare variaţia atât a lungimii cât şi a secţiunii unui
fir sau filament din material conductor sau
semiconductor.
• Aceste traductoare, deşi au o sensibilitate mică şi unele
greutăţi în modul practic de utilizare (lipirea
tensometrului pe corpul de studiat, sensibilitate la
umiditate), au avantajul unui preţ de cost scăzut,
frecvenţă mare de lucru şi erori mici.

Fig. 4: Marca tensometrica

- Pentru compensarea erorilor se utilizează montaje în punte. Pe un braţ
al punţii se montează tensometrului activ iar pe un alt braţ tensometrul
compensator.
- Se utilizează două metode de măsurători statice: prin deviaţie şi prin
metoda de zero.

Fig. 5: Montarea marcilor tensometrice în montajul în punte

• Traductoare parametrice inductive
• Traductoarele inductive sunt realizate din una
sau mai multe bobine cu miez de fier sau aer a
căror inductanţe variază sub acţiunea mărimii
de intrare.
• Acest tip de traductori funcţionează pe baza
variaţiei geometriei circuitului magnetic în
funcţie de deplasarea unui miez magnetic sau a
unei armături prin care se modifică valoarea
reluctanţei magnetice.
• Se întâlnesc trei tipuri constructive de
traductoare:
• Traductoarele cu intrefier variabil
• Traductoare de tip transformator
• Traductoare cu miez mobil
N = numărul de spire al bobinei
ΣRm = suma reluctanțelor din circuitului magnetic
lk = lungimea circuitului magnetic al bobinei prin mediul k
µk= permeabilitatea magnetică a mediului k care alcătuiește circuitul
magnetic al bobinei
Sk = secțiunea mediului k care alcătuiește circuitul magnetic al bobinei
• Traductoarele cu intrefier variabil au sensibilitatea foarte mare dar
caracteristica statică este neliniară şi ca urmare domeniul de
utilizare este foarte restrâns.
• Pentru îmbunătăţirea performanţelor acestor traductoare se
folosesc montaje diferenţiale in punte. Puntea se echilibrează astfel
încât în absenţa forţei curentul Ix să fie zero.
• Aceste traductoare sunt sensibile şi la semnul forţei care acţionează
asupra traductorului.
• Traductoare de tip transformator
• Se prezintă sub forma a două înfăşurări a căror inductanţă mutuală poate fi
modificată sub acţiunea mărimii de intrare, fie prin modificarea poziţiei
miezului sau întrefierului, fie prin modificarea poziţiei înfăşurării primare
printr-o mişcare liniară sau de rotaţie.
• Sub acţiunea mărimii de intrare (de ex. o forţă) se modifică inductanţa
magnetică a traductorului şi deci fluxul magnetic. Acesta din urmă induce în
bobina secundară o tensiune a cărei valoare efectivă depinde de fluxul
maxim în miez şi frecvenţa tensiunii din primar.
• Aceste traductoare prezintă avantajul separării galvanice a circuitelor de
intrare şi ieşire.
• O varianta des utilizată în instrumentația biomedicală de traductor de tip
transformator esta așa numitul transformator diferențial liniar variabil.
Acest tip de traductor este foarte avantajos in cazul măsurărilor presiunilor
fiziologice.
• Înfășurarea primară este alimentată în curent sinosoidal. Înfășurările
secundarensunt astfel conectate încât semnalele obținute de la fiecare
bobină să fie egală în amplitudine dar în opoziție de fază.
• Dacă miezul feromagnetic este plasat simetric între cele două bobine
semnalul de la ieșire va fi aproximativ zero. Când mezul este deplasat într-
o direcție (datorită acțiunii presiunii asupra diafragmei de exemplu)
semnalul indus într-o înfăsurare va crește concomitent cu căderea în
aceeași măsură în cealaltă înfășurare secundară. Pentru obținerea unor
rezultate bune se folosește un montaj în punte cu posibilitatea reglajului
de zero.
• Traductoare cu miez mobil
• Constau dintr-o bobină cu miez mobil care este acţionat de
către mărimea de intrare.
• Traductoarele de acest tip sunt utilizate de obicei în convertirea
deplasărilor mecanice într-o mărime electrică. Întru-cât
caracteristica statică este neliniară se foloseşte un montaj
diferenţial.
• Sunt de obicei realizate cu ajutorul unui miez feromagnetic care
se deplasează în interiorul unei bobine.
• Traductoare cu distanţa dintre placi variabilă –
elementul sensibil constă dintr-un condensator care are
una dintre armături fixă şi alta mobilă, ultima putându-
se deplasa sub acţiunea mărimii de intrare.
• Este utilizat pentru realizarea microfoanelor sau a
senzorilor de presiune folosiți în metodele directe de
măsură a presiunilor din organism când armătura mobila
joacă rol de diafragmă.
• Traductoare generatoare
• Traductoarele generatoare sunt realizate în mai multe
variante în funcţie de principiul care stă la baza
transformării mărimii de intrare într-o tensiune
electromotoare.
• Traductoare de inducţie – principiul acestor traductoare constă în
inducerea unei tensiuni electromotoare e într-un circuit conductor ce
taie liniile de forţă ale unui câmp magnetic de inducţie B [T] conform
relaţiei:
e = B l  v
unde:v = viteza circuitului conductor în m/s
l = lungimea circuitului în m
Pe acest principiu se obţin tahogeneratoare, vibrometre, debitmetre,
etc.
Traductoare termoelectrice (termocupluri)
• Principiul acestor traductoare se bazează pe efectul
termoelectric (efect Seebeck) care constă în apariţia unei
tensiuni electromotoare între capetele libere ale unor fire sau
tije metalice diferite la modificarea temperaturii capătului la
care acestea fac contact.
• Temperatura capetelor libere (numită și temperatură de
comparație) va fi luată ca referință și astfel se poate afla
temperatura punctului de sudură în funcție de tensiunea
electromotoare măsurată.
• Traductoarele piezoelectrice
- Se bazează pe efectul piezoelectric care constă în
apariția unor sarcini electrice pe două suprafețe
paralele ale unui cristal de quarț când acesta este supus
unei forțe mecanice de apăsare.
- Polaritatea estre diferită după cum cristalul este supus
unei forțe de tracțiune sau compresiune.
- Dezavantajul acestor traductoare îl constitue influența
circuitului exterior cristalului (metalizari, fire de
conexiune, amplificator etc.) asupra măsurătorii.