2.3.

Proprietăţi electrice ale substanţelor

2.3.1. Conductori, semiconductori, dielectrici

În funcţie de comportarea lor într-un câmp electric

exterior, substanţele se clasifică în conductori electrici,
izolatori electrici şi semiconductori.
1. conductorii electrici - conduc curentul electric datorită
existenţei purtătorilor liberi de sarcini electrice (electroni sau
ioni) şi se împart la rândul lor în:
a) conductori electronici sau de ordinul I (metale, aliaje,
grafit), la care conductibilitatea electrică se realizează prin
intermediul electronilor liberi din banda de conducţie;
b) conductori ionici sau de ordinul II (soluţii sau topituri
de electroliţi), la care conductibilitatea electrică se realizează
prin intermediul ionilor.
2. izolatorii electrici sau dielectricii – nu conduc
curentul electric deoarece nu conţin purtători de sarcină liberi
(substanţe moleculare polare sau nepolare, substanţe ionice în
stare solidă, gaze neionizate).
3. semiconductorii - substanţe ce au conductibilitatea
electrică între conductori şi dielectrici (cristale de Si, Ge;
compuşi formaţi din două elemente: SiC, InAs, InSb, ZnO,
ZnS, CdS, CuI; compuşi organici: polimeri vinilici,
ftalocianuri).
1. Conductorii de ordinul I se caracterizează prin
conductibilitate electrică ridicată. Conductibilitatea metalelor
este atribuită prezenţei unor electroni liberi, sau electroni foarte
mobili în metal. Existenţa acestora face imposibilă stabilirea
unui câmp electric în interiorul metalului. Diferenţa de
potenţial, care ia naştere prin aplicarea unor forţe
electromotoare la marginile unui conductor metalic, se
28
compensează imediat prin deplasarea electronilor. Câmpul
electric se transmite prin metal cu o viteză apropiată de aceea a
luminii; curentul electric începe să treacă prin metal, pe toată
lungimea sa, chiar în momentul în care se închide circuitul.
Aceasta nu înseamnă că viteza electronilor prin metal este de
ordinul vitezei luminii. Dimpotrivă, electronii se mişcă mult
mai încet, la fel cum, într-un tub cu apă, unda de presiune
produsă de deschiderea ventilului se propagă prin lichid cu
viteza sunetului, în timp ce viteza apei este mult mai mică.
Conductibilitatea electrică a metalelor depinde de valenţa
acestora, respectiv de mărimea benzii de conducţie. Cu cât
banda de conducţie este mai mare (valenţa mai mică), cu atât
conductibilitatea electrică a metalului este mai mare.
Conductibilitatea electrică a metalelor scade cu creşterea
temperaturii datorită creşterii amplitudinii vibraţiilor atomilor
şi ionilor din nodurile reţelei cristaline, ceea ce duce la o
micşorare a mobilităţii electronilor.

Tabelul 2.1. Conductibilităţi specifice (la 293 K) ale unor substanţe

Substanţa Conductibilitatea Natura
specifică
 [-1cm-1]
Ag 6,8105
Cu 5,91105
Au 4,1105 Conductori
Al 3,5410 5 electronici
Fe 1,010 5
C (grafit) 7,1102
NaCl (topitură) 3,33
H2SO4 1 N 0,4 Conductori ionici
KOH 1 N 0,2 (electroliţi)
KCl 1 N 0,1
29
 Apă pură 410-8
Sticlă 110-10 Izolatori
NaCl (crist.) 110-17

Unele metale, aliaje, nitruri sau carburi ale metalelor grele

şi unii semiconductori, în jurul temperaturii de 0 K (zero
absolut) devin supraconductibile, adică nu mai opun rezistenţă
la trecerea curentului electric. Temperatura la care apare acest
fenomen se numeşte temperatură critică de supraconducti-
bilitate. Explicaţia acestui comportament constă în micşorarea
amplitudinii vibraţiilor atomilor şi ionilor din nodurile de reţea,
odată cu scăderea temperaturii. Temperatura critică de supra-
conductibilitate pentru câteva metale este: Al = 1,17 K; Zr =
0,75 K; Mo = 1,00 K; Zn = 0,88 K.
2. Dielectricii - prezintă o rezistivitate electrică, ρ, cu
valori cuprinse între 108 şi 1018 [Ω∙cm] - adică au rezistivitate
specifică foarte mare. De asemenea, dielectricii se
caracterizează prin rigiditate dielectrică - adică tensiunea de
străpungere raportată la grosime şi prin constanta dielectrică ,
care este o constantă intrinsecă a substanţelor. Constanta
dielectrică este o mărime adimensională, care pentru vid are
valoarea egală cu unitatea ( = 1). Cu cât constanta dielectrică
a unei substanţe este mai mare, câmpul electric este mai mult
slăbit.
După natura lor chimică, materialele electroizolante se pot
clasifica în materiale organice, anorganice şi siliconice.
Materialele de natură organică prezintă proprietăţi
electroizolante foarte bune, având însă o rezistenţă redusă la
solicitările termice şi mecanice. Materialele de natură
anorganică (marmura, azbestul etc.) au o comportare inversă
materialelor organice. Materialele de natură siliconică îmbină

30
în mod favorabil cele mai bune proprietăţi ale materialelor
organice şi anorganice.
3. Semiconductorii. Structura benzilor de energie depinde
de structura electronică a atomilor şi de natura legăturilor
interatomice.
La metale banda de valenţă şi banda de conducţie sunt
adiacente. În semiconductori şi în dielectrici banda de valenţă
(BV), care este complet ocupată, se găseşte la o anumită
distanţă faţă de banda de conducţie (BC), care în stare
fundamentală nu este ocupată cu electroni.
Intervalul dintre cele două benzi nu poate fi ocupat cu
electroni din cauze mecanic-cuantice şi constituie zona
interzisă (Z.I.). La metale, trecerea electronilor din banda de
valenţă în banda de conducţie se produce fără consum de
energie, iar la dielectrici şi la semiconductori această trecere
necesită energie.
E

Fig. 2.2. Poziţionarea benzilor de valenţă şi de conducţie în metale,

dielectrici şi semiconductori

Energia necesară este cu atât mai mare cu cât zona

interzisă este mai mare, iar proprietăţile elementului respectiv

31
vor fi mai îndepărtate de cele metalice. La semiconductori
lăţimea zonei interzise este mai mică de 3 eV.
Semiconductorii pot fi intrinseci şi extrinseci.
Semiconductorii intrinseci - conductibilitatea electrică este
determinată de electronii proprii. Din această categorie fac
parte elemente de tranziţie între metale şi nemetale, în stare
foarte pură (Si, Ge) şi cu structură de diamant.
Banda de valenţă este complet ocupată, cea de conducţie
este complet liberă şi între ele există o zonă interzisă de o
anumită lăţime. Pentru a trece din banda de valenţă în banda de
conducţie un electron poate fi excitat termic sau fotochimic.
Dacă energia absorbită este mai mare sau egală cu lăţimea
zonei interzise, electronul trece din banda de valenţă în banda
de conducţie. Pentru fiecare tranziţie, în banda de conducţie
apare un nivel ocupat de un electron, iar în banda de valenţă un
nivel liber respectiv un gol (notat +).

Fig. 2.3. Apariţia unui electron Fig. 2.4. Reţeaua cristalină,

şi a unui gol de conducţie în apariţia unui electron liber şi a
benzile energetice [7] unui gol [7]

32
 Atât electronul din banda de conducţie cât şi golul din
banda de valenţă participă la transmiterea curentului electric.
Conductibilitatea electrică datorată electronilor din banda de
conducţie se numeşte conductibilitate de tip n, iar cea datorată
golurilor din banda de valenţă se numeşte conductibilitate de
tip p.
La aplicarea unui câmp electric electronii din banda de
conducţie se vor deplasa în sens invers câmpului, iar golurile în
sensul câmpului electric.
Perechea electron-gol poate să se anihileze după un anumit
timp (revenirea electronului excitat pe un nivel liber din banda
de valenţă) proces numit recombinarea purtătorilor de sarcină.
Semiconductorii extrinseci - se obţin prin impurificarea
voită a unui semiconductor cu atomi străini - proces numit
dopare - în cantităţi foarte mici şi exact controlate - un atom
străin la 108 atomi de Si sau Ge.
Sunt două feluri de dopanţi:
a) dopanţi donori (de tip n) - atomi cu Z mai mare decât
elementul de bază (ex: Si dopat cu P, As, Sb). Conductibilitatea
se realizează prin electronii din banda de conducţie.
b) dopanţi acceptori (de tip p) - atomi cu Z mai mic decât
elementul de bază (ex: Si dopat cu B, Al, Ga, In).
Conductibilitatea se realizează prin golurile din banda de
valenţă.

33
 Fig. 2.5. Dopant donor [8] Fig.2.6. Dopant acceptor [8]

c) dublă dopare – dacă un cristal de Si cuprinde porţiuni

vecine cu dopanţi diferiţi, într-o parte de tip n şi în cealaltă de
tip p, atunci limita dintre ele se numeşte joncţiune p-n. Golurile
din regiunea p vor difuza către regiunea n şi electronii din
regiunea n vor difuza în regiunea p, rezultând o recombinare a
electronilor cu golurile. Regiunea p sărăceşte în goluri şi
devine negativă, iar regiunea n sărăceşte în electroni şi devine
pozitivă. Rezultatul este apariţia unei bariere de potenţial la
joncţiunea p-n şi atingerea unei stări staţionare. Printr-un
asemenea cristal dublu dopat (diodă) trece curent electric
numai când partea p este conectată la electrodul pozitiv şi
partea n la electrodul negativ.

34
 Fig. 2.7. Joncţiune p-n [9]

Fig.2.8. Un cip, un LED și un tranzistor sunt toate fabricate din

materiale semiconductoare
Aplicaţii ale semiconductorilor: diode, redresori,
tranzistori, fotoelemente.

2.4. Proprietăţi magnetice ale substanţelor

Orice sarcină electrică aflată în mişcare generează un câmp

magnetic. Substanţele sunt alcătuite din două feluri de
35
particule, electroni şi nuclee, ambele aflate în mişcare şi
ambele purtând sarcini electrice. Din această cauză, substanţele
au proprietăţi magnetice, observabile şi măsurabile, datorate
atât învelişului electronic, cât şi nucleelor. Din acest motiv se
disting două feluri de proprietăţi magnetice: proprietăţi
magnetice electronice şi proprietăţi magnetice nucleare.

2.4.1. Magnetismul electronic

Magnetismul electronic este determinat de sarcina şi

mişcările electronilor în atomi, ioni sau cristale.
Electronii au o mişcare de rotaţie în jurul nucleului, numită
mişcare electronică orbitală, mişcare care determină apariţia
unor momente magnetice orbitale. De asemenea, electronii mai
au o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe, numită mişcare de
spin electronic, mişcare care determină apariţia unor momente
magnetice de spin electronic.
Momentul magnetic spontan (permanent) al unui atom este
egal cu suma dintre momentul magnetic de spin al nucleului şi
momentele magnetice orbitale şi de spin ale electronilor. Dintre
acestea, se consideră că, numai momentele magnetice de spin
ale electronilor atomului prezintă importanţă pentru stabilirea
momentului magnetic spontan al atomului, deoarece
momentele orbitale ale electronilor, în general, se compensează
între ele, iar momentul de spin al nucleului este aproximativ de
atâtea ori mai mic decât al electronului de câte ori este mai
mică masa electronului în raport cu cea a nucleului.
Unii atomi (molecule, ioni) prezintă momente magnetice
spontane, diferite de zero, chiar şi în lipsa câmpurilor
magnetice exterioare, fiind magnetic polari, permanent; alţii nu
au momente magnetice spontane şi se numesc atomi (molecule,
ioni) magnetic nepolari.

36
 Atomii magnetic polari au substraturi electronice
incomplete, electronii au momentele magnetice de spin
incomplet compensate, cu suma diferită de zero şi egală cu
momentul magnetic spontan al atomului. Sunt importanţi din
punct de vedere al magnetismului atomii polari ai elementelor
chimice cu Z = 21.…28 din grupa fierului (Sc, Ti, V, Cr, Mn,
Fe, Co, Ni), ale căror substraturi 3d sunt incomplete.
Când substanţele se găsesc într-un câmp magnetic exterior,
cu intensitatea H, comportarea lor este diferită, în funcţie de
structura şi polaritatea magnetică a moleculelor. În aceste
substanţe ia naştere un moment magnetic indus, J, opus
câmpului magnetic exterior şi care se menţine numai atâta timp
cât durează acţiunea câmpului magnetic exterior. Magnetizarea
sau momentul magnetic indus, J, care ia naştere în 1 cm3 dintr-
o substanţă plasată într-un câmp magnetic este proporţională cu
intensitatea câmpului exterior, H.

J   vol  H (2.1)

Constanta de proporţionalitate, vol, numită

susceptibilitate magnetică de volum, este o proprietate a
fiecărei substanţe, independentă de intensitatea câmpului.
Magnetizarea este o proprietate macroscopică a substanţelor şi
anume este suma vectorială a tuturor momentelor magnetice
ale atomilor, ionilor sau moleculelor din 1 cm3 de substanţă.
Diamagnetismul. Într-un câmp magnetic, unele substanţe
manifestă proprietatea de a fi respinse spre zona de densitate
minimă a liniilor de forţă a câmpului magnetic şi de a se
orienta perpendicular pe aceste linii (fig. 2.9 – a). Această
proprietate se numeşte diamagnetism, iar substanţele care au
această comportare se numesc substanţe diamagnetice.

37
Substanţele diamagnetice sunt magnetic nepolare, adică
momentele lor magnetice au valoare nulă.
Diamagnetismul este o proprietate generală a materiei. La
substanţele diamagnetice, câmpul magnetic exterior induce un
moment magnetic care are întotdeauna sens opus liniilor de
forţă ale câmpului exterior aplicat, din care cauză
susceptibilitatea substanţelor diamagnetice este negativă.
Neobservarea diamagnetismului la unele substanţe care sunt
magnetic polare se datorează faptului că susceptibilitatea
diamagnetică fiind foarte mică, este acoperită de
susceptibilităţile magnetice permanente ale acestor substanţe.
Diasusceptibilitatea nu depinde de temperatură. Substanţele
diamagnetice au în structura lor numai electroni cuplaţi.
Exemple de substanţe diamagnetice:
- gaze rare: He; Ne; Ar; Kr;
- ioni cu structură de gaz rar: Na+; K+; Ca2+; Cl-; Br-;
- substanţe ionice: NaCl; CaCl2;
- substanţe moleculare: Cl2; Br2; H2; HCl; H2O
- substanţe covalente: diamant; grafit;
- metale: Bi; Hg; Ag; Pb; Cu; Au.
Toate celelalte categorii de substanţe prezintă în structura
lor electronică electroni necuplaţi, care prin mişcarea de rotaţie
în jurul axei proprii (mişcare de spin electronic) vor genera un
câmp magnetic, caracterizat de un moment magnetic propriu.
Ca urmare, aceste substanţe vor interacţiona cu câmpul
magnetic exterior, fiind atrase de acesta şi în acest caz
susceptibilitatea magnetică are valori pozitive, dependente de
temperatură. Este cazul substanţelor paramagnetice,
feromagnetice, antiferomagnetice şi ferimagnetice.

38
 a b
Fig. 2.9. Orientarea substanţelor în câmp magnetic:
a – diamagnetice; b – paramagnetice

Paramagnetismul. Substanţele care aflate într-un câmp

magnetic exterior au proprietatea de a fi atrase spre zona de
densitate maximă a liniilor de forţă ale câmpului magnetic şi de
a se orienta paralel cu aceste linii (fig. 2.9 – b) se numesc
substanţe paramagnetice, iar proprietatea se numeşte
paramagnetism.
Substanţele paramagnetice sunt magnetic polare, adică au
momente magnetice permanente diferite de zero. La
substanţele paramagnetice, în condiţii normale, momentele
magnetice nu se manifestă, deoarece, din cauza agitaţiei
termice, moleculele, respectiv atomii, se află în dezordine,
momentele magnetice fiind orientate întâmplător.
Proprietăţile paramagnetice sunt determinate de prezenţa
unor electroni neîmperecheaţi şi de realinierea orientării
momentelor magnetice de spin ale electronilor, reorientare
cauzată de câmpul magnetic exterior aplicat.
Aceste materiale sunt uşor atrase de un câmp magnetic, iar
materialul nu păstrează proprietăţile magnetice când câmpul
magnetic exterior este eliminat.
La substanţele paramagnetice, câmpul magnetic exterior
induce un moment magnetic care are aceeaşi orientare cu liniile
de forţă ale câmpului exterior aplicat, din care cauză
susceptibilitatea magnetică a substanţelor paramagnetice are
valori pozitive, dar mici şi scade cu creşterea temperaturii (fig.
2.10 - a).
39
 a b c
Fig. 2.10. Dependenţa de temperatură a susceptibilităţii magnetice:
a – substanţe paramagnetice; b – substanţe feromagnetice;
c – substanţe antiferomagnetice

Exemple de materiale paramagnetice: Li; Na; K; Mo; Al;

Ta; etc.
Substanţele dia- şi paramagnetice având susceptibilitatea
magnetică foarte mică şi independentă de câmpul magnetic,
prezintă o magnetizare foarte slabă şi din această cauză sunt
denumite substanţe nemagnetice.

Feromagnetismul. La unele substanţe, cum este fierul,

magnetismul se manifestă cu intensitate deosebită, momentele
magnetice fiind incomparabil mai mari (până la de 106 ori mai
mari) decât la substanţele paramagnetice. Această proprietate
se numeşte feromagnetism, iar substanţele care au această
proprietate se numesc substanţe feromagnetice.
Feromagnetismul se datorează momentelor magnetice de
spin ale electronilor necuplaţi din atomi şi este o proprietate a
anumitor elemente sau aliaje în stare metalică sau mai precis, a
unei reţele cristaline de atomi uniţi prin legături metalice, la
care există o orientare paralelă a spinilor electronici.
Momentele magnetice de spin electronic ale atomilor vecini de
reţea sunt orientate paralel, formând zone cu dimensiuni de
ordinul a 10-3 cm, numite domenii Weiss, care, la rândul lor, se
orientează paralel în momentul magnetizării; orientare care este
40
reţinută de magneţii permanenţi şi după încetarea acţiunii
câmpului magnetic (fig. 2.11).

Fig. 2.11. Domenii Weiss înainte şi după magnetizare

Susceptibilitatea feromagnetică este variabilă cu

temperatura (fig. 2.10 – b), dar deşi scade ca la substanţele
paramagnetice, prezintă o deosebire esenţială faţă de
susceptibilitatea paramagnetică prin aceea că, la substanţele
feromagnetice, scăderea prezintă o discontinuitate bruscă la o
temperatură numită “punct Curie” (Tc). Această temperatură
este pentru Co de 1127oC, pentru Fe de 770oC, pentru Ni de
354oC, iar pentru Gd de 19oC.
La încălzirea substanţelor feromagnetice peste Tc ele devin
paramagnetice, fenomenul fiind reversibil, deoarece la răcirea
sub Tc, ele redevin feromagnetice. Multe materiale
feromagnetice aflate într-un câmp magnetic, la temperatura sub
Tc, se magnetizează şi rămân magnetizate şi după îndepărtarea
câmpului, devenind magneţi permanenţi. Această categorie de
magneţi pot fi demagnetizaţi dacă sunt încălziţi peste Tc, dar
pot fi din nou magnetizaţi dacă, după răcire, sunt introduşi într-
un câmp magnetic.
Exemple de materiale feromagnetice:
- metale: Fe; Co; Ni; Gd; Ce; Sm; Dy;
- aliaje metalice mai feromagnetice decât fierul:
- permalloy – aliaj Ni,Fe;
- alnico V – aliaj Fe,Al,Ni,Co,Cu;
- Ticonal – aliaj Ti,Co,Ni,Al,Cu,Fe;
41
 - Aliaje de Cu,Co,Sm sau Cu,Co, Ce.
Materialele feromagnetice se utilizează pe scară largă în
industria şi tehnologia modernă la fabricarea multor dispozitive
electrice și electromecanice, cum ar fi: electromagneţi, motoare
electrice, generatoare, transformatoare, și dispozitive
magnetice de stocare, cum ar fi aparate de înregistrat pe bandă,
și hard disk-uri.

Antiferomagnetismul. O categorie de substanţe compuse,

cum sunt unele sulfuri, fluoruri şi oxizi, manifestă proprietăţi
magnetice şi au o comportare analoagă celor feromagnetice,
prin aceea că în curba lor de magnetizare există o temperatură
deasupra căreia devin paramagnetice, denumită “punct Néel”
(TN), dar spre deosebire de cele feromagnetice, la care
magnetizarea scade cu creşterea temperaturii, la aceste
substanţe, până la TN, magnetizarea creşte cu creşterea
temperaturii (fig. 2.10 – c). Această proprietate se numeşte
antiferomagnetism, iar substanţele care au această proprietate
se numesc substanţe antiferomagnetice.
La substanţele antiferomagnetice spinii electronici sunt
orientaţi antiparalel la atomii vecini de reţea, momentele
magnetice având module egale. Scăderea magnetizării acestor
substanţe, la temperaturi peste punctul Néel, se explică prin
creşterea orientării întâmplătoare a atomilor, ceea ce face ca
orientarea antiparalelă a spinilor să dispară, proprietăţile
magnetice devenind asemănătoare cu cele ale substanţelor
paramagnetice.
Exemple de substanţe antiferomagnetice: MnO; MnS,
MnF2; FeF2; FeCl2; FeO; CoO, NiCl2; NiO; etc.
Ferimagnetismul. O altă categorie de substanţe compuse,
cum sunt unii oxizi, datorită orientării antiparalele a spinilor
electronici la atomii vecini de reţea, manifestă proprietăţi
magnetice spontane şi o comportare asemănătoare celor
42
antiferomagnetice. Întrucât momentele magnetice au module
inegale, momentele magnetice ale atomilor nu se compensează,
magnetizaţiile spontane determinate sunt mai mici decât ale
substanţelor feromagnetice. Această proprietate a fost numită
ferimagnetism, iar substanţele care au această proprietate se
numesc substanţe ferimagnetice.
Susceptibilitatea magnetică a acestor substanţe are valori
ridicate, dar mai mici decât ale substanţelor feromagnetice.
Substanţele ferimagnetice sunt substanţe semiconducătoare,
întrucât au rezistivitatea electrică mult mai mare, iar pierderile
prin curenţi turbionari mult mai mici decât substanţele
feromagnetice.
Substanţele ferimagnetice sunt compuşi cu formula
chimică de forma: MOFe2O3, în care M este ionul unui metal
divalent (Mn, Zn, Ni, Cd, Cu, Mg, Ba, Fe, etc.). Se poate
considera că, dacă în mineralul MgAl2O4, numit spinel, care
este diamagnetic, se înlocuieşte ionul de magneziu cu ionii
altor metale divalente, iar ionii de aluminiu cu ionii altor
metale trivalente, compuşii obţinuţi îşi modifică magnetizarea.
Când aluminiul este înlocuit cu Fe3+, compuşii se numesc
ferite, substanţele având proprietăţi ferimagnetice. Magnetita,
Fe3O4, este o ferită, formula reală fiind FeOFe2O3.
Feritele sunt larg folosite în tehnică pentru confecţionarea
antenelor, registrelor magnetice, la dispozitive de memorare şi
reglare, etc.

Fig 2.12. Orientarea momentelor magnetice în substanţe

43