2.

FLAT PANEL DISPLAY-CONCEPTE TEHNOLOGICE

Atat ecranele plate cu plasma (PDP) cat si cele cu cristale lichide (LCD)
functioneza pe principiul adresarii matriceale, adica pentru aprinderea unui
punct de pe ecran (pixel), se activeaza randul si coloana corespunzatoare
dintr-o matrice de elemente de afisare (pixeli). Metodele de obtinere a
imaginilor insa, sunt fundamental diferite, singura asemanare fiind mai sus
amintita matrice tehnologica.

2.1. PLASMA PANEL DISPLAY(PDP)

Principiile care stau la baza tehnologiei PDP (Plasma Display Panel) au

fost demonstrate in anii ’60, mai precis în 1964, la Universitatea Illinois, de
Donald Bitzer, H. Gene Slottow şi studentul Robert Willson. Primul ecran
cu plasma a fost lansat pe piata in 1997, de catre Pioneer. In 1998, la
Olimpiada de Iarna de la Nagano, a fost considerat cea mai buna solutie de
afisaj cu diagonala mare. De atunci, tehnologia a fost inbunatatita in mod
constant si acum este una din cele mai promitatoare solutii pentru
televiziunea de mari dimensiuni. Incepand cu anii ’90 aproape toti
producatorii de televizoare au inceput sa se implice in dezvoltarea de
panouri cu plasma PDP (Plasma Display Panel).

Totusi ce reprezinta plasma, a patra forma de agregare a materiei? Desi

majoritatea dintre noi cred ca materia se gaseste intr-una din cele trei stari de
agregare, cu care suntem obisnuiti, solida, lichida sau gazoasa, in realitate
starea cea mai frecventa in care se afla materia in univers este starea de
plasma- cea de a patra stare de agregare a materiei.
Dupa cum stim, materia este constituita din particule foarte mici, atomii,
avand dimensiunile de ordinul unei
milionimi dintr-o zecime de
milimetru. In jurul unui nucleu
central, de dimensiuni cu multe
ordine de marime mai mici decat
dimensiunile atomului, se afla in
miscare continua un numar mare de electroni. Este evident ca elementul
central in fenomenul de producere al plasmei gazoase il reprezinta gazul. In
gaze dupa cum se stie exista electroni liberi si ioni pozitivi ce plutesc liberi
in spatiul lor. Aceasta este forma a treia de agregare a materiei. Daca se
aplica un camp electric extern, sau orice alta forma de energie, electronii
liberi sunt accelerati, iar atunci cand se ciocnesc cu atomii neutri de gaz,
smulg , pun in libertate noi electroni, formand particule incarcate electric,
ioni, adica ionizeaza atomii. Electronii eliberati, deasemenea sunt accelerati
de campul energetic extern si ionizeaza noi atomi, marind numarul de ioni si
electroni liberi. Procesul se dezvolta in avalansa, atomii de substanta sunt
repede ionizati, respectiv toti atomii neutri se transforma in ioni si
electroni, concentratia ionilor fiind aproximativ egala cu concentratia
electronilor. Spunem in acest caz ca materia se afla in starea de plasma
complet ionizata a patra forma de agregare a materiei. In cazul in care
campul energetic extern dispare, plasma se recombina in gaz neutru. Spre
deosebire de celelalte transformari de stari de agregare, trecerea între starile
gaz-plasma-gaz nu este brusca, este un proces continuu.
In continuarea procesului, particolele incarcate negativ sunt atrase de cele
incarcate pozitiv si invers. In aceasta invalmaseala, particolele se cicnesc in
mod constant unele de altele, fapt ce determina excitarea atomilor de gaz,
eliberandu-se fotoni de energie, lund astfel nastere lumina fluorescenta.
Deci, in concluzie, plasma gazoasa = gaz în care macar o parte a atomilor si
moleculelor se afla în stare ionizata. Cauzele ionizarii, deci a transformarii
gazului in plasma, pot fi: temperaturi inalte, ciocnirile electronice (la
descarcarile în gaze), radiaţiile electromagnetice etc.
Cea mai importanta caracteristica a plasmei este proprietatea ei de a fi
cvazineutra, adica în orice punct al spatiului pe care-l ocupa ea, sarcina
spatiala pozitiva este compensata (sau
aproape compensata) de sarcina spatiala
negativa. Aceasta proprietate a plasmei
este o consecinta a faptului ca, in jurul
oricarei sarcini e se grupeaza
particulele incarcate, dar de semn opus,
astfel incat potenţialul culonian φ egal
e/r. exp(- r/D), unde D este raza de
ecranare Debye, care depinde de
densitatea sarcinii si temperatura
particulelor, iar r – distanta dintre
sarcina negativa e si punctul dat din
spatiu. Dacă dimensiunile liniare sunt
cu mult mai mari decît D, atunci sistemul isi mentine starea cvazineutra si in
acest caz gazul ionizat poate fi numit plasma. La nivel microscopic,
corespunzator unor distante mai mici decat lungimea Debye, particulele de
plasma nu se comporta unitar ci reactioneaza individual sub actiunea unei
forte, de exemplu un camp electric. Principala caracteristica a plasmei (si
diferenta fata de un gaz banal) este prezenta în amestec a sarcinilor electrice
libere. Termenul de plasma a fost introdus pentru prima data de fizicianul
Irving Langmuir în 1928 pentru a descrie starea gazului ionizat dintr-un tub
de descarcare (coloana pozitiva). Ulterior, termenul de plasma s-a impus
pentru gazele complet ionizate.
Plasma gazoasă posedă o serie de particularităţi specifice (conductibilitate
electrică şi plastitate mare, interacţiuni puternice cu cimpurile
electromagnetice exterioare etc.), ceea ce permite de a o considera stare
deosebită (a patra stare de agregare) a substantei. Plasma se întîlneşte destul
de des în condiţii naturale şi de laborator, dar de obicei feomenele
plasmatice nu se petrec pe Pamant in mod natural, cu exceptia fulgerelor. In
timpul descarcarilor electrice se formeaza dare subtiri de molecule de aer
ionizate in procent de
aproximativ 20%. Un alt
fenomen plasmatic este
fulgerul globular, dar despre
el se stiu foarte putine lucruri.
Aurora boreala este cauzata
de ionizarea gazelor
interstelare in contact cu
paturile superioare ale
atmosferei terestre, ducand la
spectaculoase efecte optice
dar si la interferente
electromagnetice puternice.
Orice flacără, explozie,
fulger, comprimare şi dilatare
bruscă este însoţită de gaze
ionizate. Plasma apare şi la trecerea unui curent electric prin gaze (lampă cu
lumină de zi, gazotron, etc.). Straturile superioare ale atmosferei terestre
(ionosfera), ionizate de radiaţiile solare, deasemenea conţin Plasma. Stelele
fierbinti şi unii nori interstelari, care au temperaturi inalte, sunt formate din
Plasma complet ionizata.

Descarcarea electrica in gaze.

Strapungerea electrica a unui gaz inseamna trecerea gazului din starea de

dielectic in cea de bun conducator de electricitate. Daca se aplica o tensiune
electrica intre doi electrozi aflati intr-un tub cu gaz, electronii liberi prezenti
in spatiul dintre electrozi sunt accelerati si pot dobandi energii suficient de
inalte pentru a excita sau ioniza moleculele gazului. Aceste procese conduc
la formarea avalanselor electronice. Ionii pozitivi care rezulta din procesul
de ionizare sunt accelerati spre catod si pot extrage electroni secundari din
suprafata acestuia. Strapungerea gazului are loc cand sistemul se
automentine, adica atunci cand fiecare electron care ajunge la anod este
inlocuit, in medie, cu un electron emis de catod la bombardamentul cu ioni
sau fotoni.
Aceasta descriere a strapungerii gazului este valabila numai pentru valori ale
produsului pd (presiune si distanta dintre electrozi) mai mici decat cativa
torr-cm, conditie tipica pentru display-urile cu plasma. Tensiunea de
strapungere depinde de produsul pd, de amestecul de gaze (multiplicarea
electronilor in spatiul dintre electrozi depinde de sectiunea eficace de
ciocnire electron-atom) si de materialul catodului (care determina nivelul
emisiei secundare de electroni la impactul ionilor).
Daca curentul de descarcare este limitat cu ajutorul unei rezistente din
circuitul exterior, descarcarea se poate produce la un curent mic, in regim
neemisiv (asa numitul regim TOWNSEND), in care distorsiunea campului
electric aplicat din exterior este neglijabila.

1.Start: campul electric accelereaza electronii liberi.

2.Coliziunea: electronii liberi rapizi ionizeaza atomii de gaz.
3.Regiune ionizata = PLASMA.
4.Electronii liberi determina noi ciocniri cu alti atomi de gaz.
5.Atomii ciocniti devin excitati la un inalt nivel de energie instabil.
6.Atomii excitati recapata nivelul normal de energie prin emisie de fotoni UV.
7.Lumina ultravioleta, invizibila ochiului uman, excita suprafata de fosfor.
8. Suprafata fosforescenta emite lumina vizibila.

In acest regim, densitatea ionilor pozitivi in spatiul dintre electrozi este mult
mai mare decat cea electronilor (electronii sunt mult mai mobili decat ionii).
Cand curentul creste progresiv prin descresterea rezistentei exterioare,
acumularea ionilor pozitivi in spatiul de descarcare produce distorsiunea
campului electic. Aceasta distorsiune modifica echilibrul energetic al
electronilor si, in general, tinde sa mareasca multiplicarea si energia
electronilor, ceea ce conduce la cresterea in continuare a curentului de
descarcare si densitatii ionilor si micsorarea caderii de tensiune dintre
electrozi. Cand intinderea sarcinii spatiale a ionilor pozitivi este de acelasi
ordin de marime ca si spatiul dintre electrozi, electronii nu mai pot difuza
liber si se formeaza o regiune de cvasineutralitate in zona dispre anod a
descarcarii, in care electronii si ionii difuzeaza cu aceeasi viteza (difuzie
ambipolara). Aceasta regiune cvasineutra este o plasma.
O plasma slab ionizata reprezinta un sistem complex in care electroni, ioni
pozitivi, specii excitate si fotoni interactioneaza intre ei dar si cu campul
electric aplicat. Campul electric in regiunea de plasma se micsoreaza iar
caderea de potential se redistribuie in regiunea dintre catod si plasma, pana
cand sunt indeplinite din nou conditiile de echilibru. Acest nou regim
corespunde descarcarii luminiscente si este caracterizat printr-o emisie
luminoasa intensa rezultata din dezexcitarea atomilor si moleculelor, a caror
excitare s-a produs prin ciocniri electronice. Descarcarea luminiscenta se
produce la o tensiune mai mica decat tensiunea de strapungere, fiind
dependenta de amestecul de gaze si de materialul din care este cofectionat
catodul (200 V este o valoare uzuala) si este denumita, in general, tensiunea
de stingere a PDP in curent continuu. Faptul ca descarcarea poate fi realizata
la o tensiune mai mica decat cea de strapungere este fundamental pentru
functionarea PDP, asigurand limitele tensiunii de operare in mod bistabil,
ceea ce permite adresarea unei anumite celule din panou, fara a schimba
starea celorlalte celule.
Principiul de functionare al PDP. Un ecran (panel) cu plasma (PDP)
contine doua straturi de sticla aflate la o distanta de 100-200 μm. Spatiul
dintre straturile de sticla este umplut cu
un gaz rar (de obicei neon si xenon) aflat
la o presiune de 400-500 Torr concentrat
in celule matriceale cunoscute sub
numele de pixeli. Campul electric este
aplicat prin intermediul unor electrozi
aflati in proximitatea celulelor, depusi in
benzi conductoare paralele si foarte
subtiri pe suprafetele interioare ale
placilor de sticla; pe placa din spate
benzile sunt dispuse vertical si au rol de
adresare iar pe placa din fata orizontal
cu rol de scanare (scan electrod) si
sustinere (sustain). Se formeaza astfel o matrice in care fiecarui pixel ii
corespunde un punct de intersectie a benzilor orizontale cu cele
verticale.Rezulta ca fiecare pixel din matrice poate fi iluminat independent
atunci cand la adresa respectiva se aplica un puls de tensiune deoarece acesta
determina strapungerea gazului si formarea unei plasme slab ionizate care
emite lumina vizibila sau ultravioleta (UV). Lumina vizibila din descarcare
este folosita in diplay-urile monochrome. In display-urile color se foloseste
emisia ultravioleta (UV) din descarcare. Aceasta impresioneaza depunerea
de fosfor de pe suprafata interioara a celulei, cauzand emisii de lumina, a
carei culoare este determinata de depunerea de fosfor (fiecare pixel este
format din trei subpixeli-rosu,verde,albastru- controlabili individual in cate
256 de nivele). Rezulta ca cei trei subpixeli pot produce impreuna aprox. 17
milioane de culori diferite. Amestecurile tipice de gaze rare folosite in
constructia panourilor cu plasma (PDP) color sunt neon-xenon si heliu-
xenon, in care fotonii UV cu lungimea de unda de 147 nm sunt emisi de
catre atomii excitati de xenon. Alegerea procentajului de gaz tampon (heliu
sau neon) rezulta din compromisul intre folosirea unei tensiuni joase de
lucru (mai mult gaz tampon) si o emisie puternica de UV (mai mult xenon).
Speciile excitate sunt create in timpul descarcarii prin ciocniri cu electronii
atomilor de xenon in starea fundamentala urmata de reactiile de transfer a
excitatiei. Energia necesara electronilor pentru excitarea atomilor de xenon
este furnizata de campul electric intens aplicat intre electrozi. Asa cum am
aratat mai sus, electrozii de adresare (Xadd-address electrod) sunt dispusi
vertical intre interiorul
suprafetei posterioare de
sticla si o suprafata de
protectie, aflata in
contact direct cu plasma.
Pe interiorul suprafetei
frontale de sticla sunt
dispusi orizontal si
protejati de o suprafata dielectrica, electrozii de comanda a campului electric
(Zsus-common sustain electrode si Ysus-scan sustain electrode). Straturile
dielectrice sunt acoperite cu un strat protector de oxid de magneziu (MgO).
Rolul filmului de oxid de magneziu (MgO) este sa protejeze stratul dielectric
si sa micsoreze tensiunea de descarcare datorita coeficientului de emisie
secundara mare al acestuia la bombardamentul cu ioni de neon. In unele
panouri PDP geometria celulei include, pe una din suprafete, creste (nervuri)
cu rol de bariera dielectrica, paralele cu electrozii spre a realiza o separare
fizica a celulelor adiacente si a evita descarcari incrucisate.
In timpul functionarii, se aplica permanent o tensiune sub forma de
impulsuri dreptunghiulare (tensiune de sustinere-sustain) pe electrozii linii si
coloane. Amplitudinea acestei tensiuni este mai mica decat tensiunea de
strapungere.
Pentru a aprinde un element de celula, peste tensiunea de sustinere se aplica
o tensiune suplimentara intre linia si coloana care definesc o celula: ca
urmare, ia nastere o descarcare si
se emit fotoni UV. Aceasta
descarcare conduce la acumularea
unei sarcini (sarcina de memorie)
pe straturile de dielectric care apoi
stabileste o tensiune opusa celei
aplicate. Aceasta reducere a caderii
de tensiune conduce la stingerea
descarcarii. Cand se inverseaza polaritatea, tensiunea datorata sarcinii de
memorie se adauga la tensiunea aplicata si celula de descarcare se aprinde
din nou. Astfel se realizeaza o descarcare pulsanta in celula la fiecare
semiperioada, cand pixelul este aprins. Pentru a sterge pixelul, un alt puls de
tensiune este suprapus peste tensiunea de sustinere, cu o amplitudine astfel
incat sarcina de memorie sa fie anulata dupa pulsul de descarcare. Frecventa
pulsurilor de sustinere este de ordinal a 50 kHz iar durata unui puls tipic
pentru un amestec 90%Ne-10%Xe cu distanta dintre placi de 0.1 mm la 600

Torr este de 20 nS. Starea aprinsa este astfel o succesiune de pulsuri de

descarcare de 20 nS la 100 kHz. Durata pulsului poate fi puternic afectata de
amestecul de gaze si de geometrie.
La televizoarele cu tub catodic CRT stralucirea (luminozitatea) este
controlata prin marimea curentului fascicolului de electroni care
bombardeaza luminoforul fosforescent frontal si fiecare punct de pe ecran
straluceste(se aprinde) numai o singura data pe un cadru, cu o intensitate
mai mare sau mai mica functie de diferenta de potential –reglabila analogic-
dintre catozi si grila wenhelt.
Controlul intensitatii luminoase (a stralucirii) la panourile cu plasma PDP nu
mai este posibil de realizat astfel, acum este facut prin controlul duratei
(perioadei de timp) cat se aplica tensiunea de sustinere (sustain pulse) care
corespunde de fapt cu durata mantinerii descarcarii luminoase. Deci scala
de gri (intensitate luminoasa variabila) se obtine prin folosirea unei modulari
ciclice de serviciu (suplimentare), adica prin modularea duratei starii
aprinse, de fapt a numarului de descarcari ale subpixelului respectiv pe un
cadru tv (stralucirea aparenta este media temporala a stralucirii
corespunzatoare unui puls de descarcare).

2.2. LIQUID CRYSTAL DISPLAY(LCD)

Tehnologia TFT-LCD (Thin Film Transistors-Liquid Crystal Display) a

permis aparitia unei game largi de aplicatii care nu ar fi fost posibile cu
tehnologia CRT (Cathode Ray Tube). Ecranele cu cristale lichide LCD,
inventate in anul 1960 de RCA-Radio Corporation of America, sunt subtiri
si plate ceea ce le face ideale pentru aplicatii mobile. In plus, functioneaza
cu tensiuni de alimentare mult mai mici si disipa putina caldura. Initial
ecranele cu cristale lichide LCD au fost folosite la calculatoare portabile
avand dimensiuni si rezolutii similare ecranelor cu tub catodic CRT cu
diagonala de 12-14 inch. Tehnologia LCD a evoluat, iar in prezent sunt
disponibile dimensiuni si rezolutii mult mai mari decat cele accesibile
tehnologiei CRT. In prezent tehnologia LCD concureaza ecranele cu tub
catodic CRT si in aplicatii desktop dar si in televiziune. S-au gasit solutii
care au facut aceste ecrane foarte atractive: sunt foarte usoare, subtiri,
economice si ce este foarte important nu emit radiatii periculoase sau
deranjante pentru utilizator. Tranzistorii TFT foc posibila o rezolutie mai
mare astfel incat chiar si computerele portabile pot afisa mai multa
informatie decat monitoarele CRT de ultima generatie. Ecranele cu cristale
lichide LCD au aparut exact in momentul cand DVD player-ele au devenit
populare asa ca cele doua tehnologii s-au sustinut reciproc. Deasemenea
odata cu apritia retelelor de telefonie mobila de generatia a 3-a, care permit
aplicatii video, ecranele cu cristale lichide LCD au avut o noua piata. O alta
aplicatie a ecranelor cu cristale lichide LCD o reprezinta domeniile in care
exista costrangeri privind spatiul ocupat. Esxte cazul domeniului aerospatial,
al domeniului medical sau cel financiar. Pentru fiecare domeniu de aplicatie
exista anumite caracteristici care trebuie imbunatatite. Pentru aplicatiile
mobile sunt esentiale dimensiunile, greutatea si puterea. Aplicatiile TV sau
monitoarele desktop urmaresc alte caracteristici cum sunt: rezolutia,
adancimea culorii, contrastul sau stralucirea.

Cristalele lichide au fost descoperite de botanistul austriac Fredreich

Rheinizer in 1888. Ele nu se pot incadra nici in categoria lichidelor nici in
cea a solidelor, sunt mezomorfe-ca exemplu se poate da balonul de sapun.
La mijlocul deceniului sapte din secolul trecut s-a demosntrat ca, stimulate
de un camp electric extern, cristalele lichide pot modifica proprietatile
luminii care trece prin ele. Spre deosebire de ecranele cu plasma (PDP),
care, asa cum am vazut au luminozitate proprie, emitand fotoni in domeniul
luminii vizibile, ecranele cu cristale lichide (LCD) nu irosesc energie in
acest scop. Pentru a face vizibile imaginile, acestea blocheaza selectiv
lumina generata de o sursa auxiliara, ascunsa in spatele panoului (backlight).
Un panou cu cristale lichide (LCD) se compune din mai multe straturi
asezate ca intr-un “sandwich”: doua ecrane polarizante, doua suprafete plate
de sticla cu electrozi si o solutie de molecule de cristale lichide (cristale de
cyanobiphenyl). Cristalele lichide sunt asezate intre cele doua suprafete ca
intr-un sandwich si sunt in contact direct cu electrozii. O propietate
importanta a moleculelor nematice ce formeaza cristalele lichide este ca pot
fi aliniate astfel incat sa modifice polaritatea luminii ce ar trece prin ele. Mai
important, gradul in care este afectata polarizarea luminii poate fi modificat
prin aplicarea unui camp electric extern.
Cristale lichide nematice :
Devin opace sub efectul unui câmp electric sau magnetic
Nematic – structură filiformă
Nematic – stare mezomorfă în care orientarea liniară a moleculelor
determină proprietăţi anizotrope
Cele mai multe cristale sunt compusi organici constituiti din molecule de
forma alungita, care, in mod natural se aranjeaza apropape paralel. Este
posibil sa se controleze cu precizie alinierea acestor molecule prin aranjarea
cristalelor lichide pe o suprafata cu santuri fine. Alinierea cristalelor
urmeaza orientare santurilor, deci daca acestea sunt perfect paralele, atunci
si axelele moleculelor vor fi paralele.
Primul principiu constructiv folosit in panel-urile cu cristale lichide
(LCD) este constituit de prinderea cristalelor lichide intre doua suprafete cu
santuri foarte fine, unde santurile de pe o suprafata sunt perpendiculare pe
santurile de pe cealalta suprafata. Daca molecule de pe o suprafata sunt
aliniate nord-sud, iar cele de pe cealalta suprafata sunt aliniate est-vest,
atunci axele moleculelor aflate intre cele 2 suprafete vor fi aliniate rotit cu
pana la 90 de grade fata de un plan, cu atat mai mult cu cat sunt mai aproape
de cealalta suprafata. Lumina ce trece prin aceste cristale urmeaza alinierea
moleculelor, deci la iesirea prin a doua suprafata va fi polarizata cu 90 de
grade. Totusi, atunci cand asupra cristalelor lichide se aplica o tensiune,
moleculele se rearanjeaza vertical, permitand astfel luminii sa treaca fara a fi
polarizata.
Al doilea principiu constructiv al unui monitor cu cristale lichide (LCD)
este dat de filtrul de
polarizare astfel obtinut si de
proprietatile luminii. Lumina
naturala, ca de altfel orice
sursa de lumina artificiala are
proprietati atat de unda cat si
de particule (fotoni).
Caracteristica de unda este
data de oscilatiile
perpendiculare pe directia de
propagare (vector de oscilatie), in toate planurile : stanga-dreapta, sus-jos si
in toate pozitiile intermediare, asfel incat, pe sectiune, vectorii de oscilatie
ocupa toate diametrele posibile ale unui cerc. Spre deosebire de lumina
emisa direct de o sursa, lumina polarizata se caracterizeaza prin oscilatia
undelor luminoase intr-un singur plan. Lumina nepolarizata s-ar putea
asemui cu un cilindru, pe cand cea polarizata cu o lama.
Lumina incidenta, nepolarizata, care cade pe un filtru de polarizare, va trece
partial, si anume doar "razele" care oscileaza dupa un vector paralel cu
orientarea polimerilor. Celelalte, inclinate sub un unghi oarecare, alfa, vor fi
atenuate dupa formula: Amplitudinea dupa filtru = amplitutinea inainte de
filtru * cos(alfa).
Cu un oarecare grad de
aproximare, putem spune ca,
teoretic, jumatate din lumina
incidenta va fi blocata, cealalta
jumatate trecand mai departe.
Un filtru de polarizare este in
principal un set de linii paralele
extrem de fine. Aceste linii
actioneaza ca o retea, blocand toate undele luminii mai putin cele care sunt
orientate paralel cu liniile filtrului. Un al doilea filtru de polarizare cu liniile
aranjate perpendicular pe liniile primului filtru ar bloca asadar in totalitate
lumina deja polarizata de primul filtru. Lumina va trece de al doilea filtru ,
daca liniile sale sunt perfect paralele cu primele, sau daca lumina insasi a
fost polarizata astfel incat sa se potriveasca cu al doilea filtru, de aceea cheia
functionarii ecranelor cu cristale lichide (LCD) este fenomenul de polarizare
al luminii. Ecranele polarizante sunt amplasate in structura sandwich-ului, pe
suprafetele exterioare. Polaritatea unuia din filtre este orientata orizontal, in
timp ce polaritatea celuilalt filtru este orientata vertical.
In situatia de repaus, adica in absenta campului electric, cristalele sunt
orientate haotic in solutie, reflectand inapoi un procent foarte important din
lumina incidenta pe dispozitiv. De aceea, fundalul afisajului este deschis la
culoare (luminos). Cand se aplica un camp electric prin intermediul
electrozilor, cristalele se orienteaza intr-un plan paralel cu liniile de camp si
perpendicular pe suprafata
ansamblului. Lumina ce cade pe afisaj
este polarizata la un anumit unghi de
primul ecran, trece de cristale si
ajunge pe suprafata celui de al doilea
ecran polarizant. Acesta o reflecta,
dupa ce o polarizeaza cu un defazaj de
90 grade. Revenind la primul ecran,
lumina este blocata in totalitate din
cauza diferentei de faza existente. Astfel ca zona supusa campului electric va
aparea inchisa la culoare. In acest mod se pot afisa informatii ce vor apare
negru pe un fundal deschis, rezultand modul monocrom de afisare. Pentru o
afisare in nuante de gri, activarea cristalelor lichide (aplicarea campului
electric) este modulata. Astfel pentru ca un element de imagine sa para 50%
negru (gri mediu), semnalul de activare va fi un tren de impulsuri cu un
factor de umplere de ½ (deci elementul respectiv va fi activat 50% din
timpul total de afisare). Numarul de nuante de gri este insa limitat in
principal de timpul de raspuns al cristalelor lichide, uzual putandu-se obtine
16 nuante. Sigur, nu se obtine o blocare completa a luminii, si din aceasta
cauza de obicei negrul nu este perfect. Se stie ca la un display nivelul de
negru mai mic sau mai mare in raport cu restul imaginii ii confera acestuia
un contrast proportional. Cu cat cristalele lasa sa treaca mai putina lumina,
cu atat negrul este mai bun si implicit contrastul este mai mare. In general, la
display-urile TFT LCD contrastul variaza intre 200:1 si aproximativ 400:1,
un contrast considerat bun pentru aceasta categorie fiind 300:1. Spre
comparatie, la televizoarele clasice cu tub catodic CRT acesta incepe de la
350:1 si urca spre 700:1.
In cazul in care se doreste obtinerea unei anumite culori, ficare pixel este
dotat cu filtre pentru cele trei culori de baza: rosu, verde si albastru, fiecaruia
se aplicandu-i-se un semnal de o anumita intensitate, astfel incat sa se obtina
o transpareta mai redusa a cristalelor fata de rosu, verde respectiv albastru.
In situatia in care este aplicata
intensitatea maxima pentru
toate cele trei componente, se
obtine opacitatea pentru zona
respectiva, sau, cu alte
cuvinte, negrul.
Pentru a putea creea nuantele
necesare unui display color,
trebuie sa existe nuante
intermediare ale luminozitatii
intre pozitia in care trece
maximul si minimul de lumina. Nivelele variabile de luminozitate necesare
pentru a crea un ecran cu adevarat color se obtin prin varierea tensiunii
aplicate pe cristale. De fapt cristalele lichide se rasucesc cu o viteza direct
proportionala cu marimea tensiunii aplicate, astfel permitand controlul
luminii ce poate trece. In practica, varierea tensiunii la panourile cu cristale
lichide LCD actuale poate oferi doar 64 (6 biti) de nuante per element spre
deosebire de ecranele cu tub catodic CRT care pot reda 256 nuante (8 biti).
Utilizand 3 elemente per pixel rezulta ca in comparatie cu un display CRT
care poate reda 16.777.216 culori (24 biti). In timp ce 18 biti sunt de ajuns
pentru majoritatea aplicatiilor, pentru aplicatiile de grafica sau foto acestia
nu sunt de ajuns. Unii producatori de display-uri cu cristale lichide LCD au
incercat sa extinda adancimea de culoare la 24 biti prin reproducerea
alternativa a mai multor nuante pe cadre succesive, tehnica fiind cunoscuta
sub numele de Frame Rate Control. Totusi, daca diferentele sunt prea mari
devin deranjante pentru ochi. Hitachi a dezvoltat o tehnologie prin care se
aplica o tensiune ce se modifica usor pe celule invecinate pe parcursul a 3-4
cadre de imagine. Astfel se pot simula aproape 256 de nuante, mai exact 253
de nuante, ceea ce se traduce in peste 16 milioane de culori, astfel
obtinandu-se imagini apropiate de cele ale ecranelor cu tub catodic CRT.
In cazul panourilor cu cristale lichide LCD corepondentul persistentei este
timpul de raspuns definit ca fiind perioada finita necesara pentru incarcarea
si descarcarea fiecarui pixel de imagine. Timpii de incarcare si timpii de
descarcare pot fi, si deseori sunt, diferiti pentru un pixel si obisnuit trebuie
specificati individual. De exemplu, pentru unele ecrane active timpul de
dezactivare este de doua ori mai mare decat timpul de activare. Temperatura
mediului ambiant poate avea efecte dramatice asupra timpului de raspuns al
unui display cu cristale lichide LCD. La zero grade Celsius, acesta poate fi
de trei ori mai mare decat la temperatura camerei. Timpul de raspuns este un
parametru important pentru definirea calitatii unui display cu cristale lichide
LCD, parametru care vinde de fapt produsul. De aceea, producatorii au
cautat noi metode pentru reducerea timpului de raspuns al monitoarelor si a
preturilor acestora, dar si de masurare a acestui parametru, astfel incat sporul
de performanta sa para cat mai atragator. Astfel, masuratoarea Tr-Tf (time
rising, time falling) sau black-to-white-to-black a fost inlocuita pentru
modelele recente de masuratoarea grey-to-grey. In general, timpul de
raspuns rezultat dupa cea de-a doua metoda este cam de doua ori mai mic
decat acelasi timp de raspuns calculat dupa metoda clasica, lasand impresia
ca evolutia calitatii matricelor cu cristale lichide LCD a fost mult mai
abrupta decat in realitate. In acest caz, nivelurile de gri intre care se face
masurarea timpului de raspuns sunt adesea trecute sub tacere, iar lipsa unui
standard unanim acceptat face ca timpul de raspuns sa fie un parametru total
irelevant pentru performantele reale ale unui anumit display. Timpul de
raspuns este, de asemenea, influentat de nivelul de contrast al display-lui, dat
fiind ca viteza cu care se rasucesc cristalele este proportionala cu intensitatea
campului electric care este aplicata celor doua straturi de electrozi (aceeasi
care determina si contrastul). Nu in ultimul rand, pentru obtinerea unui timp
de raspuns mic producatorii sacrifica din calitatea imaginii, astfel ca
majoritatea panourilor care se lauda cu un timp de raspuns extrem de mic
ofera o adancime a culorii de numai 6 biti per pixel, fata de 8 biti per pixel in
cazul celorlalte. Compensarea spectrului de culoare se face prin dithering, o
metoda care se bazeaza pe latenta retinei, intr-un mod similar cu metoda
folosita la ecranele cu tub catodic CRT. Astfel, un anumit pixel va afisa
alternativ, cu o anumita frecventa, doua culori adiacente, ochiul uman
percepand tonurile intermediare. In functie de metodele folosite, imaginea
reprodusa va fi mai mult sau mai putin fidela, dar nu va egala niciodata
calitatea oferita de un display capabil de 8 biti per pixel. Un alt parametru
important (de asemenea folosit intensiv in scopuri de marketing) este
unghiul de vizibilitate, respectivul unghiul maxim sub care ne putem uita la
televizor fara sa percepem o degradare semnificativa a calitatii imaginii. In
mod normal, unghiul de vizibilitate maxim se masoara pentru o degradare a
contrastului in centrul imaginii de pana la 10:1, cu toate ca, in realitate,
calitatea imaginii scade dramatic chiar si in conditiile unui contrast de 100:1.
Pentru a compromite si mai mult relevanta acestui parametru, unii
producatori de panouri cu cristale lichide LCD masoara unghiul de
vizibilitate in conditiile unui contrast minim de 5:1, ceea ce face ca un
display ieftin cu matrice TN sa para ca are unghiuri de vizibilitate mult mai
largi decat in realitate.
Un element comun la toate ecranele cu cristale lichide LCD este cerinta de
iluminare externa, deoarece acestea nu genereaza lumina proprie, ele
prelucrand doar lumina alba provenita de la lampile fluorescente plasate in
spatele panoului (backlight). Obtinerea unei imagini de buna calitate este
conditionata de existenta unei surse de lumina cat mai uniforma si mai alba
in spatele panoului.
Aceasta este construita din una sau mai multe lampi fluorescente cu catod
rece, dintr-un reflector destul de complicat care asigura iluminarea uniforma
a intregii suprafete a ecranului şi dintr-un element de difuzare a luminii.
Deasemenea, demn de semnalat si important este si faptul ca panourile cu
cristale lichide (LCD) consuma energie pentru a crea negrul (intunericul),
spre deosebire de panourile cu plasma (PDP) care consuma energie pentru a
creea lumina.
Variantele uzuale de ecrane cu cristale lichide (LCD) se fabrica sub doua
procedee tehnologice: cu matrice pasiva si cu matrice activa. Principiul de
functionare descris mai sus este identic la ambele variante, deosebirea
constand numai in modul de fabricare a matricei tehnologice de adresare-
comanda a pixelilor.

ECRANE CU CRISTALE LICHIDE LCD CU MATRICE PASIVA

(Twisted Nematic-TN) (Passive Matrix-PMLCD)

Un panou cu cristale lichide LCD normal, bazat pe matrice pasiva se

compune dintr-un numar de straturi asezate ca intr-un “sandwich”. Primul si
ultimul strat este din sticla si este acoperit cu un oxid de metalic foarte
transparent (ex: oxid de indiu) astfel incat sa nu afecteze calitatea luminii.
Acesta este depus pe suprafata de sticla ca o retea de coloane verticale pe
sticla din spate si de siruri orizontale pe cea frontala si au rolul de a conduce
curentul necesar activarii elementelor ecranului. Deasupra acestuia este
aplicat un polimer care are o serie de santuri paralele pentru a alinia
moleculele cristalelor lichide in directia dorita, si pentru furniza o baza pe
care moleculele sa se prinda. Acesta este cunoscut ca stratul de aliniere. Mai
exista inca un asemenea strat aplicat tot pe folie de sticla, dar cu canelurile
perpendiculare. Intre cele 2 folii se pun distantiere, pentru a pastra o distanta
uniforma intre ele. Marginile sunt lipite cu o rasina, lasandu-se o
deschizatura pentru a putea introduce cristalele lichide. Dupa ce cristalele
lichide se introduc in vid, toata marginea este lipita. La primele modele de
monitoare LCD, acest proces era predispus la erori, rezultand pixeli blocati
sau lipsa, in locurile unde cristalele lichide nu erau introduse corespunzator.
In urmatorul pas tehnologic sunt aplicate filtrele de polarizare, astfel incat sa
se potriveasca cu straturile de aliniere. La panel-urile twisted nematic,
orientarea straturilor de aliniere variaza intre 90 si 270 grade, in functie de
rotatia cristalelor lichide dintre ele formand o trecere in forma de spirala (de
unde si denumirea de „twisted”). Sunt adaugate apoi lampi fluorescente cu
catod rece de-a lungul marginii superioare si inferioare a panel-ului pentru ai
asigura lumina, cristalele lichide ne avand lumina proprie. Lumina de la
aceste lampi este distribuita de-a lungul ecranului cu ajutorul unor trasee
difuzoare de lumina, din plastic, care o disperseaza uniform asupra intregii
suprafete a display-ului (desigur, acesta este cazul ideal, dar in practica se
pot intalni situatii numeroase in care zonele din centru sunt mai intunecate
din cauza dispersarii neuniforme a luminii) sau cu ajutorul unor prisme.
Imaginea care apare pe ecran este creata de lumina ce traverseaza straturile
ecranului. Fara nici o tensiune aplicata intre electrozii de pe suprafetele
panel-ului, lumina din spate este polarizata vertical de filtrul de polarizare
posterior, refractata de lantul de molecule din cristalele lichide astfel incat sa
treaca de filtrul de polarizare orizontal frontal. Pe drumul spre panou deci,
lumina trece printr-un prim filtru de polarizare si un electrod coloana
transparent. Stratul de cristale lichide, care este parcurs apoi, produce, in
stadiul de stand-by (fara tensiune), o rotatie a polarizarii luminii cu 90 de
grade, astfel incat ea poate trece de al doilea electrod si de al doilea filtru de
polarizare rotit. La aparitia unei tensiuni intre electrozii celulei display-ului,
moleculele cristalului lichid reactioneaza, aliniindu-se paralel intre ele si
perpendicular pe suprafata display-ului. Planul de polarizare a luminii care
cade nu se mai modifica. Acest lucru are ca efect absorbirea luminii la al
doilea filtru de polarizare si punctul de imagine reprezentat prin celula(pixel)
apare negru. Alinierea moleculelor cristalelor urmeaza valoarea tensiunii
aplicate aproape in mod linear, ceea ce inseamna ca din variatia tensiunii pot
fi create si stadii intermediare, in care este absorbita o parte din lumina -
astfel reprezentandu-se treptele de gri. Display-urile color au inca un strat,
care contine pentru fiecare celula a display-ului un filtru de culoare, intr-una
din culorile de baza rosu, verde sau albastru. Astfel, trei celule pot alcatui
impreuna, prin combinarea intensitati individuale ale celor trei culori
primare, o culoare oarecare.
Modelele cu matrice pasiva (Passive Matrix-PMLCD) activeaza un
element de imagine prin adresarea matriceala directa, pe linii si coloane.
Afisarea imaginii pe intregul ecran se realizeaza prin baleiere coloana cu
coloana in timp ce randul curent este activat. Aceasta tehnologie, care nu se
mai foloseste in fabricatia de panouri cu cristale lichide, sufera din pricina a
doua limitari foarte importante:
a.din cauza cailor conductoare lungi ale electrozilor de adresare, prin
intermediul carora sunt transmise semnalele de control de la marginea
display-ului catre diferitele celule, tensiunea dorita, la nivelul celulei, se
obtine destul de greu. Drept urmare, asemenea display-uri au nevoie de pana
la 200 de milisecunde pentru a construi imaginea, inadecvat pentru multe
aplicatii. Urmarea: obtinerea unor imagini „in trepte” sau puternic manjite.
b.In afara de aceasta, caile conductoare ale electrozilor de adresare se
influenteaza reciproc (crosstalk). Suprapunerile care apar au ca efect imagini
deplasate si manjite la folosirea unui contrast puternic si, in plus, micsoreaza
spatiul de culoare ce poate fi reprodus.

ECRANE CU CRISTALE LICHIDE LCD CU MATRICE ACTIVA

(Active Matrix-AMLCD)
In cazul tehnologiei cu matrice activa (Active Matrix-AMLCD), ce este in
dezvoltare cam din anii 70, controlul celulelor display-ului este integrat in
panou. Fiecare celula dispune de un transistor cu efect de camp (Field Efect
Transistor-FET) realizat sub tehnologie cu pelicula subtire sau straturi subtiri
(Thin Film Transistor, de
unde si TFT), care
controleaza tensiunea
aplicata electrozilor. Prin
controlul local se elimina
suprapunerea punctelor
de imagine, iar timpul de
reactie al panoului se
imbunatateste
considerabil. In cazul
acestor panouri, fiecarui
subpixel de pe ecran ii corespunde un transistor cu efect de camp (FET).
Tranzistorul actioneaza ca un releu: prin matricea de electrozi –linii si
coloane- se trimite un current de intensitate mica care actioneaza in poarta
tranzistorului cu efect de camp iar tranzistorul amplifica curentul la o
valoare necesara activarii elementului de imagine (subpixel). Avantajul
matricei active consta in faptul ca la nivelul electrozilor se actioneaza cu
nivele mici de curent ceea ce permite activarea si dezactivarea mai rapida a
pixelilor dar si simplificarea etajelor driver. Acesti tranzistori comanda
pixelii, eliminand teoretic problema efectului de ghosting si micsorand
timpul de raspuns. Rezultatul este un timp de raspuns de sub 25 de ms si rate
de contrast mai mari. Tranzistorii controleaza gradul de rotatie al cristalelor
si, deci, si intesitatea de rosu, verde si
albastru. Un rol important in
imbunatatirea performantelor
ecranelor cu matrice activa (TFT LCD
sau AMLCD) o au si capacitatile
drena-sursa ale tranzistoarelor de
comanda ce joaca rolul unor mici
memorii. Televizoarele cu ecran TFT
LCD pot fi fabricate mult mai subtiri
decat televizoarele LCD clasice
(PMLCD), facandu-le totodata mai
usoare si cu rate de refresh apropiate
de cele ale televizoarelor cu tub
catodic CRT. Dezavantajul ecranelor
TFT LCD consta tocmai in complexitatea tehnologica de fabricare a
tranzistoarelor, pentru fiecare subpixel in parte, in tehnologia straturilor
subtiri, in acelasi proces tehnologic de realizare propriuzisa a panoului cu
cristale lichide. Pentru realizarea unui ecran SDTV sunt necesari 921,000 de
tranzistori , in timp ce pentru o rezolutie nativa de 1280x1024 se folosesc
3,932,160 de tranzistori (pentru un monitor de 17 inch) si fiecare trebuie sa

fie perfect. Pentru a fi realizata matricea trebuie fabricata pe un singur wafer

de siliciu si, deci, prezenta catorva impuritati va inseamna ca intreg wafer-ul
nu va mai putea fi utilizat.

Acest fapt duce la rate mari de pierderi in procesul de fabricatie, acesta fiind
si motivul principal pentru pretul mai mare al televizoarelor TFT LCD. Este
deasemenea motivul pentru care unele display-uri TFT LCD pot prezenta
pixeli defecti, acolo unde tranzistorii au cedat. Exista doua tipuri de
subpixeli defecti: -cei care sunt permanent aprinsi, aparand in culori de
verde, rosu, sau albastru -cei care sunt permanent stinsi, si care apar ca niste
punctulete negre. Din pacate repararea tranzistorilor defecti nu se mai poate
face dupa ce display-ul a fost asamblat. Este posibil sa se dezactiveze un
anumit pixel luminos folosind un laser special, dar acest lucru nu face decat
sa treaca subpixeli din aprinsi in stinsi . Daca am vrea sa recapitulam
caracteristicile cele mai importante la un TFT acestea ar fi: bineinteles,
diagonala (care este chiar cea a suprafetei vizibile, nu ca la televizoarele cu
tub catodic CRT), rezolutia sa nativa, nivelul de contrast de care este
capabil, timpul de raspuns la afisare, unghiul de vizibilitate, numarul de
pixeli arsi si prezenta unui conector digital.
In-Plane Switching (IPS)
In 1995, Hitachi a facut un pas mare inainte in ceea ce priveste dependenta
unghiului de vizibilitate: introducerea pe piata a asa numitelor panouri IPS a
permis obtinerea de ecrane plate cu un unghi de vizibilitate de peste 60 de
grade, in orice directie. Acronimul IPS provine de la In Plane Switching -
cristalele lichide sunt pozitionate paralel unul fata de celalalt si fata de
suprafata display-ului, indiferent de modul de utilizare.
In stadiul in care nu sunt alimentate, cristalele se aliniaza in unghi drept fata
de filtrele de polarizare pe ambele laturi ale panoului. Prin efectul
polarizator al cristalelor lichide, lumina este absorbita in panou, astfel ca
punctul de imagine apare negru. Pentru reprezentarea unui punct de imagine
deschis, cristalele trebuie sa fie paralele cu filtrul de polarizare (la IPS-uri,
ambele filtre sunt orientate la fel). Campul electric este realizat prin doi
electrozi, care se afla de aceeasi latura a panoului. Spre deosebire de
tehnologia Twisted Nematic aplicata in TFT-urile „simple”, cristalele lichide
din IPS-uri formeaza intotdeauna structuri omogene, fapt ce are efecte pozi-
tive. Mai ales ca nu apare practic nici o unda de lumina orientata „gresit” in
directii oblice din celulele display-ului, ceea ce duce la o reprezentare de ne-
gru plina si, implicit, la obtinerea unui contrast puternic.
Dezavantajele IPS-urilor. Din pacate, tehnologia IPS prezinta si cateva
dezavantaje: cei doi electrozi ai unei celule IPS stau unul langa celalalt in
calea luminii de la sursa din spatele ecranului spre suprafata display-ului. In
afara de aceasta, cristalele din imediata apropiere a electrozilor se aliniaza
neregulat, conform campului electric, ceea ce conduce la dispersarea
nedorita a luminii. O masca neagra pentru zonele neomogene poate
preintampina acest lucru, insa micsoreaza si mai mult exploatarea luminii.
De aceea, panourile IPS au nevoie de o sursa de lumina mai puternica in
spatele ecranului decat panourile TN sau MVA, de exemplu. Un alt
dezavantaj este faptul ca aparitia unui camp electric cu o forma deosebita
dureaza mai mult decat la alte tipuri de display-uri - aparatele care folosesc
tehnologia IPS reactioneaza destul de incet la schimbarea de imagini.
Display-urile IPS din prima generatie mai au o particularitate mai putin pla-
cuta: imaginile afisate timp mai indelungat lasa un soi de „umbra” pe ecran,
ca la un monitor cu tubul invechit. Dar, spre deosebire de acestea, la
ecranele plate, dupa un timp dispar aceste imagini gen „Fata Morgana”. La
display-urile IPS actuale, aceasta eroare nu mai apare decat foarte rar.
Tehnologia In-Plane Switching (IPS) a fost dezvolata de Hosiden si NEC si
a fost una din primele schimbari care a produs imbunatatiri semnificative ale
caracteristicilor de transmisie a luminii la panourile TFT LCD. Intr-un panou
TFT LCD standard un capat al cristalului lichid este fixat, iar cealalta se
roteste atunci cand o tensiune este aplicata, schimband astfel unghiul de
polarizare al luminii. O problema a panel-urilor TN este ca alinierea
moleculelor se altereaza cu cat sunt mai departe de electrod. Cu IPS , pozitia
cristalelor devine orizontala si nu verticala ca in TN si tensiunea este
aplicata la ambele capete ale cristalului. Acest lucru imbunateteste
considerabil unghiul de vizibilitate, dar are nevoie de 2 tranzistori pentru
fiecare pixel, asfel folosindu-se de doua ori mai multi tranzistori decat la un
display TFT LCD cu aceeasi rezolutie nativa, fapt ce duce la marirea
costurilor de fabricatie si posibilitatea de a avea mai multi pixeli defecti.
Folosirea de doi tranzistori in loc de unul duce la blocarea unei suprafete si
mai mari a ecranului, astfel incat trebuiesc folosite lumini de fundal mai
puternice, fapt ce duce la un consum crescut de curent devenind astfel
nepotrivite pentru utilizare in dispozitive mobile.
Vertically-Alignment (VA). La sfarsitul lui 1996 Fujitsu a prezentat un
panel TFT LCD care folosea un nou tip de cristal lichid care este in mod
natural orizontal si are acelasi efect ca si ISP, dar fara a fi nevoie de
tranzistori in plus. Fujitsu foloseste acest material pentru panourile sale de la
mijlocul anului 1997. In sistemul Vertically-Alignment (VA), moleculele de
cristale lichide sunt aliniate perpendicular pe substraturi cand nici o tensiune
nu este aplicata, asfel realizandu-se o imagine neagra. Cand se aplica o
tensiune moleculele se deplaseaza pe o pozitie orizontala, producand o
imagine alba. Fara nici o tensiune aplicata, toate moleculele, incluzandu-le si
pe cele de pe margine, sunt complet perpendiculare. In acest caz lumina
polarizata traverseaza celulele fara a fi intrerupta de cristalele lichide, dar
este blocata de filtrul de polarizare exterior. Din cauza ca blocajul este
complet, calitatea negrului produs in acest fel este excelenta si unghiul de
vizibilitate pentru el este mult inbunatatit.
Multi-domain Vertical Alignment (MVA)
Ultimul racnet din domeniul display-urilor TFT vine tot de la Fujitsu.
Continuand cercetarile pentru panel-urile Vertically-Alignment (VA),
Fujitsu a imbunatatit aceasta tehnologie, prezentand cu un an mai tarziu
tehnologia Multi-domain Vertical Alignment (MVA). In tehnologia mono-
domain VA moleculele de cristal lichid se inclinau uniform pentru a
reproduce o nuanta intermediara de gri. Din cauza alinierii uniforme a
moleculelor, luminozitatea se modifica in functie de unghiul din care era
privit ecranul. Cand acest tip de panel este privit din fata, subiectul vede
doar o parte din lumina ce intra in cristalele lichide. Daca o celula aflta in
aceasta stare este observata din directia inclinarii, suprafata va parea
intunecata. Pe de alta parte daca celulele sunt observate din directia
perpendiculara pe directia inclinarii, se obtine cea mai mare valoare a
luminozitatii. MVA rezolva aceasta problema prin inclinarea cristalelor in
mai mult de o directie intr-o singura celula. Acest lucru se realizeaza prin
impartirea celulei im mai multe regiuni numite domenii si prin folosirea
unor iesituri pe suprafata sticlei pentru a inclina moleculele in directia dorita.
Prin combinarea regiunilor cu molecule orientate intr-o directie cu regiuni in
care moleculele sunt orientate in directii opuse , si prin realizarea acestor arii
de dimensiuni foarte mici, luminozitatea panel-ului poate fi facuta sa apara
uniforma din majoritatea unghiurilor din care este privit. Daca urmarim un
pixel care este impartit in mai multe domenii, dintr-un anumit unghi,
„erorile” subdomeniilor se anuleaza reciproc. Luminozitatea finala a
pixelului se pastreaza, contrastul si reprezentarea culorii raman de asemenea
constante atunci cand unghiul de vizibilitate este mare. Se pare ca este
nevoie de minim 4 domenii pentru a putea distribui uniform caracteristici
cum sunt contrastul, cromatica, si luminozitatea pe mai multe unghiuri de
vizibilitate. Unghiul de vizibilitate pentru un MVA cu 4 domenii este mai
mare de 160 de grade, atat pe verticala cat si pe orizontala. MVA
reactioneaza mult mai repede decat IPS, deoarece campul electric se
formeaza rapid. Ca urmare a folosirii structurilor tridimensionale ce sunt
necesare pentru subimpartirea pe domenii, producerea display-urilor MVA
este mai costisitoare, iar culoarea neagra nu este atat de saturata.