Sunteți pe pagina 1din 7

Aplicatii ale electrostaticii

Electrostatica este știința care se ocupă cu studiul sarcinilor electrice aflate


în repaus. Din punct de vedere istoric fenomenele electrostatice au fost descoperite
înaintea celor electrodinamice (sau electromagnetice), care studiază sarcinile electrice în
mișcare și pe baza cărora funcționează motoarele electrice.

Un exemplu de fenomen electrostatic: frecând două materiale inițial neutre din


punct de vedere electric (cum ar fi o baghetă de ebonită sau chihlimbar și o bucată de
material textil sau lână), unul se încarcă pozitiv (materialul textil) și celălalt negativ
(bagheta). Polii electrici opuși se atrag, deci la sfârșitul experimentului se mai poate
observa și că materialul textil este atras de baghetă și aderă la ea.

Încărcarea electrică se întâmplă în principal deoarece între atomii celor două


materiale se formează pentru scurt timp legături chimice (ce implică transfer
de electroni), care sunt apoi rupte, astfel încât unul dintre materiale rămâne cu mai mulți
electroni, iar celălalt cu mai puțini decât la început. Dar la electrizare mai contribuie și
alte fenomene, mai puțin înțelese.

Mecanisme de electrizare
Metode experimentale de electrizare: electrizarea prin frecare, proprietatea de
electrizare a unor cristale în urma încălzirii, azi denumită piroelectricitate, electrizarea
prin contact, prin influență, termoelectricitatea, razele catodice, emisia termoelectrică,
fotoelectricitatea, radioactivitatea.
Electrizarea prin contact are loc la contactul a doi sau mai mulți conductori
aflați la potențiale diferite.
Electrizarea prin influență are loc la apropierea unui corp încărcat de unul
neutru.
Paratraznetul
Norii sunt constituiti dintr-un numar enorm de picaturi mici de apa si particule fine
de gheata. In timpul furtunilor, din cauza turbulentelor, aceste particule se ciocnesc si se
electrizeaza. Prin mecanisme care nu sunt inca intelese pe deplin, particulele mari capata
sarcina negativa in timp ce particulele mici devin pozitive. Datorita curentilor de aer care
urca, particulele mici se aglomereaza la partea superioara a norului pe cand la baza
norului predomina particulele mari. Astfel, norul se incarca ca un condensator, baza fiind
negativa iar partea superioara fiind pozitiva.
Intre aceste regiuni apar diferente de potential imense, de pana la sute de milioane
de volti. Astfel, campul electric ajunge la intensitati la care poate aparea strapungerea
aerului, prin canalul conductor creat realizandu-se neutralizarea reciproca a sarcinilor.
Descarcarea electrica poate avea loc in interiorul unui nor (intre partea superioara si baza
sa), intre doi nori diferiti (partea superioara a unuia si baza celuilalt) si intre un nor si un
obiect de pe pamant. Primele doua tipuri de descarcari, la care participa doar norii, sunt
numite fulgere, pe cand descarcarile electrice la pamant sunt numite traznete. In cazul
traznetelor, descarcarea are loc, cel mai adesea, intre baza negativa a unui nor si un obiect
inalt de pe pamant, care este incarcat, prin inductie, cu sarcina pozitiva.
In urma experimentelelor sale de electricitate, Bejamin Franklin a
inventat paratraznetul, un dispozitiv care protejeaza cladirile impotriva traznetelor.
Paratraznetul este constituit dintr-o bara metalica groasa, montata pe acoperisul
cladirii, conectata la un fir de cupru gros care coboara pana la nivelul solului si este legat
la o bara sau gratar metalic ingropate in pamant. Bara si firul de legatura au diametrul de
aproximativ 2 cm. Daca intre un nor si cladirea respectiva se produce o descarcare
electrica, paratraznetul ofera o cale prin care sarcinile electrice sa treaca, ocolind astfel
cladirea. Esential este ca intregul sistem sa opuna o "rezistenta" cat mai mica la curgerea
sarcinilor electrice. Aceasta se obtine utilizand metale bune conductoare, fire groase si un
contact cu pamantul cat mai bun.
Masini electrostatice
In timpurile moderne, masinile electrostatice au inceput sa fie utilizate in
cercetarea structurii materiei: diferentele de potential uriase acceleraeza particulele
atomice, care sunt apoi folosite in experimente de ciocniri. Incepand din 1929, la
Massachusetts Institute of Technology din SUA a fost pus la punct un nou tip de masina
electrostatica, masina Van der Graaff. Sarcina este inmagazinata pe un electrod metalic,
de forma sferica, gol pe interior. Acesta are o deschidere in partea de jos si este sprijinit
pe o coloana dintr-un material foarte bun izolator. In interiorul coloanei, intre doi cilindri,
este montata o banda transportoare izolatoare care este pusa in miscare cu o manivela sau
cu un motor electric.
Sarcinile electrice sunt "depuse" pe banda la baza coloanei si, neputandu-se
deplasa prin materialul izolator al benzii, sunt urcate odata cu banda in interiorul sferei
metalice. In cavitatea unui conductor metalic campul electric este nul, toata sarcina sa in
exces imprastiindu-se pe suprafata exterioara. Din acest motiv, sarcinile de pe banda sunt
colectate cu usurinta de o perie metalica legata la sfera si trec apoi pe suprafata exterioara
a acesteia. Pentru electrizarea benzii, in partea inferioara a masinii, se poate utiliza fie
frecarea cu o perie metalica legata la pamant fie o descarcare in jurul unui electrod
mentinut la un potential ridicat de catre un circuit electronic. Al doilea pol al masinii este
constituit dintr-o alta sfera metalica, legata la pamant. Modelele demonstrative folosesc
frecarea si produc o diferenta de potential de ordinul zecilor de mii de volti in timp ce
variantele utilizate in acceleratoarele de particule ajung pana la 5 milioane de volti.
Precipitatorul electrostatic
Precipitatoarele electrostatice sunt utilizate pentru retinerea a peste 99% din
particulele solide din fumul produs de centralele termoelectrice care ard carbune. Ele sunt
folosite, de asemenea in fabricile de ciment, incineratoare, la producerea zincului,
cuprului si plumbului. Separarea particulelor este realizata prin trecerea fumului care le
contine printr-un camp electric puternic. Aici ele primesc o sarcina negativa si apoi sunt
atrase de niste electrozi incarcati cu sarcina pozitiva, pe care se depun formand un strat.
Periodic, acest strat este indepartat prin scuturare puternica in containere cu peretii
inclinati puternic, impuritatile cazand liber spre usa de evacuare de la baza lor.
Campul electric este format intre electrozii de descarcare si placile de colectare
(figura alaturata). Electrozii de descarcare, de forma unor fire subtiri, sunt adusi la un
potential negativ de valoare foarte mare iar placile de colectare sunt legate la pamant,
incarcand-se prin inductie cu sarcina pozitiva. Datorita formei electrozilor, campul
electric are intensitatea maxima in apropierea electrozilor de descarcare unde apare o
descarcare corona care poate fi vazuta ca o lumina albastra in jurul electrozilor.
Electronii sunt puternic accelerati, indepartandu-se de electrodul de descarcare; prin
ciocnire, ei smulg alti electroni din moleculele neutre de gaz transformandu-le in ioni
pozitivi. Procesul are loc in avalansa, numarul de electroni liberi si ioni pozitivi crescand
foarte mult. La randul lor, ionii pozitivi sunt atrasi de catre electrodul de descarcare de
care se ciocnesc si elibereaza electroni secundari.
In regiunea intermediara, mai distantata de electrozii de descarcare, campul
electric este mai slab si electronii, continuand sa se indeparteze, ciocnesc moleculele
neutre de gaz cu mai putina energie, fiind capturati de acestea. Ionii negativi astfel
formati, spre deosebire de cei pozitivi care ramin in apropierea electrodului de
descarcare, continua sa se se indrepte spre placile de colectare care sunt incarcate pozitiv.
Acesti ioni negativi au rolul esential in capturarea particulelor de impuritati.

Xerografia
Fotocopiatorul, cunoscut sub numele de xerox, utilizeaza atractia electrostatica si
proprietatea unor substante de a deveni conductoare electrice atunci cand sunt iluminate
(fotoconductia). Piesa principala este o placa de aluminiu (bun conductor electric) peste
care s-a depus un strat subtire fotoconductor din seleniu. Mai intai suprafata de seleniu
este incarcata electric pozitiv prin trecerea unui electrod in jurul caruia exista o
descarcare corona datorita potentialului ridicat la care este mentinut. Sarcinile aparute pe
suprafata placii raman acolo deoarece seleniul se comporta ca un isolator. Apoi, pe placa
se proiecteaza imaginea care trebuie reprodusa, imagine obtinuta de la original printr-un
sistem de lentile si oglinzi. In regiunile placii care sunt iluminate, seleniul devine
conductor si sarcina electrica de pe suprafata "curge" la baza de aluminiu si apoi la
pamant. Acolo unde imaginea este intunecata, seleniul continua sa fie izolator si
pastreaza sarcina pozitiva. Fotoconductia este graduala, astfel ca densitatea superficiala
de sarcina de pe suprafata placii "copiaza" imaginea luminoasa.
In etapa urmatoare, o pulbere neagra fina, numita toner, este electrizata negativ si
pulverizata peste placa. Tonerul negativ adera acolo unde placa a ramas incarcata pozitiv
(zonele intunecate de pe original) si nu adera in zonele neutre (cele care au fost
iluminate). Pe placa, tonerul este repartizat neuniform formand o versiune a imaginii
originale. Urmeaza transferarea tonerului, prin contact, pe hirtia care a fost incarcata
pozitiv foarte puternic, mai puternic decat placa. In final, prin presare la cald, tonerul este
fixat definitiv pe hartie si copia este gata.
Imprimanta cu laser functioneaza dupa un principiu foarte asemanator. De data
aceasta, in loc ca pe cilindrul fotoconductor sa se proiecteze fisii din imaginea unui
document original, un fascicul laser "scaneaza" punct cu punct acest cilindru, intensitatea
fasciculului fiind comandata de catre calculator. Acolo unde fasciculul a fost intens,
cilindrul a devenit neutru si nu mai retine tonerul iar punctele unde fasciculul a fost mai
putin intens raman incarcate negativ si retin tonerul.
Imprimanta cu jet continuu de cerneala
Primul tip de imprimanta cu jet de cerneala ce a fost construit utilizeaza deflexia
electrostatica a picaturilor si a fost numita imprimanta cu jet continuu. Desi iroseste multa
cerneala, viteza sa mare o face sa fie inca folosita. In timp ce se misca de-a latul si de-a
lungul foii de hirtie, capul imprimantei arunca in afara un fascicul de stropi de cerneala
foarte fini, cu dimensiunea de aproximativ o sutime de milimetru. In drumul lor, trec prin
doua componente electrice (figura de mai jos): un electrod cilindric si o pereche de placi
de deflexie.
Intre cele doua placi de deflexie se mentine o diferenta de potential foarte mare. Cand
capul imprimantei a ajuns intr-o zona care nu trebuie scrisa, un camp electric este aplicat
intre electrodul cilindric si capul imprimantei. Prin inductie, picaturile se desprind de cap
avand o sarcina electrica neta si sunt, apoi, deflectate de campul electric dintre placi,
astfel incat sunt impiedicate sa ajunga pe hartie si se acumuleaza intr-un dispozitiv de
colectare (gutter). In momentul in care capul imprimantei ajunge intr-o zona ce trebuie
scrisa, tensiunea pe electrodul cilindric este adusa la zero, picaturile expulzate sunt neutre
si, nemaifiind deflectate, ajung in punctul respectiv de pe hirtie.

Hartia electronica
La un afisaj cu cristale lichide (LCD) lumina produsa de un dispozitiv din spatele
afisajului este proiectata prin afisaj spre cel care priveste. Imaginile sunt obtinute prin
modificarea transparentei cristalelor lichide. In cazul hartiei electronice (numita
si cerneala electronica), nu este nevoie de o sursa de lumina in spatele afisajului, acesta
reflecta lumina ambianta ca pagina unei carti obisnuite. Astfel, energia consumata este
mult mai mica iar afisajul poate fi facut foarte subtire si flexibil.
Prima varianta de hartie electronica a fost inventata in 1970 si s-a numit Gyricon.
Aceasta continea o multime de sfere minuscule intre doua foi de plastic transparent.
Sferele erau asezate in cavitati pline cu ulei astfel incat se puteau roti liber. Fiecare sfera
avea o jumatate alba iar cealalta jumatate era inchisa la culoare. Cele doua jumatati
purtau sarcini electrice cu polaritati diferite si sferele puteau fi orientate prin aplicarea
unui camp electric. Imaginile erau bistabile, adica ramaneau nemodificate dupa disparitia
campului electric extern si puteau fi reactualizate cand campul electric era aplicat din
nou.
Varianta moderna a hartiei electronice este constituita din milioane de capsule
minuscule avand diametrul cat grosimea unui fir de par. Fiecare microcapsula contine
particule albe incarcate electric pozitiv si particule negre incarcate electric negativ, toate
fiind suspendate intr-un lichid transparent. Cand un camp electric este aplicat pe directie
verticala, particulele albe sau particulele negre (in functie de polaritatea campului) se
deplaseaza in partea superioara a microcapsulei unde devin vizibile pentru cel care
priveste. Astfel, in acel punct, suprafata hartiei apare alba sau neagra, dupa polaritatea
campului aplicat acolo.

S-ar putea să vă placă și