Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său

satelit natural permanent. Este al cincilea cel mai mare(d) satelit natural din
Sistemul Solar, și cel mai mare dintre sateliți planetari relativ la dimensiunea
planetei pe care o orbitează (obiectul său primar). După satelitul lui Jupiter, Io,
Luna este al doilea cel mai dens satelit dintre cei ale căror densități sunt
cunoscute.

Se consideră că Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu mult după
Pământ. Există mai multe ipoteze pentru originea sa; cea mai acceptată explicație
este că Luna s-a format din resturile rămase după un impact uriaș între Pământ și
un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia.

Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față
către el, partea vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice întunecate, care
umplu spațiile dintre zonele înalte ale scoarței și craterele de impact mai
proeminente. Văzută de pe Pământ, este al doilea obiect ceresc vizibil de pe Pământ
ca strălucire, după Soare. Suprafața sa este de fapt întunecată, deși prin
comparație cu cerul nopții pare foarte luminoasă, reflectanța ei fiind doar puțin
mai mare decât cea a asfaltului(d) uzat. Influența ei gravitațională produce
mareele oceanice, mareele de uscat(d), și o ușoară prelungire(d) a zilei.

Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km,[10][11] sau 1,28 secunde-
lumină. Această valoare este de aproximativ treizeci de ori mai mare ca diametrul
Pământului, mărimea aparentă pe cer fiind aproape la fel de mare ca cea a Soarelui,
ca urmare Luna acoperă Soarele aproape perfect în timpul eclipselor totale de
Soare. Această potrivire de aparență vizuală nu va continua în viitorul îndepărtat,
pentru că distanța între Lună și Pământ este într-o lentă creștere.

Programul Luna(d) al Uniunii Sovietice a fost primul care a ajuns pe Lună cu nave
spațiale fără echipaj(d) în 1959; Programul Apollo al NASA din Statele Unite ale
Americii a realizat singurele misiuni umane până în prezent, începând cu prima
orbită a Lunii efectuată de misiunea Apollo 8, în 1968, și continuând cu șase
aselenizări între 1969 și 1972, prima fiind a misiunii Apollo 11. Aceste misiuni au
adus rocă lunară(d) care a fost folosită pentru a dezvolta o înțelegere geologică a
originii Lunii, a structurii ei interne(d), și a istoriei mai recente. De la
misiunea Apollo 17 din 1972, Luna a fost vizitată doar de nave spațiale fără
echipaj.

În cultura umană, atât proeminența naturală a Lunii pe cerul Pământului, cât și

ciclul ei regulat de faze așa cum apare de pe Pământ, au oferit referințe culturale
și influențe pentru societățile și culturile umane din timpuri imemoriale. Astfel
de influențe culturale pot fi găsite în limbă, sistemele de calendare lunare,
artă(d) și mitologie(d).

Numele și etimologia

Luna, colorată în roșu, în timpul unei eclipse lunare

Termenul românesc „Luna” (scris cu inițială mică atunci când e utilizat cu sensul
de unitate de timp sau ca sinonim pentru „satelit”, dar nu și cu referire la
satelitul Pământului) provine din latinescul lūna, dintr-un mai vechi *louksna, la
rândul său provenit din radicalul indoeuropean leuk- cu sensul de „lumină” sau
„lumină reflectată”;[12][13] din același radical provine și cuvântul avestic
raoxšna („strălucitoare”),[14] și alte forme din limbile baltice, slave, din
armeană și din limbile toharice;[13] se pot găsi paralele semantice și în
sanscrită, unde apare chandramā („luna”,[15] considerată divinitate[16]) și în
greaca antică, cu σελήνη selḗnē (de la σέλας sélas, „strălucire”, „splendoare”),
exemple care păstrează sensul de „luminos”, deși cu etimologii diferite.[12]

În limbile germanice, numele Lunii provine din termenul proto-germanic *mǣnōn[17],

asimilat probabil din cuvântul grecesc antic μήν și din latinescul mensis, care
provin din radicalul indoeuropean comun *me(n)ses.[18] De la *mǣnōn rezultă
probabil și anglo-saxonul mōna (atestat în documente scrise de la 725 e.n.),
transformat succesiv în mone (pe la 1135) de unde a devenit cuvântul actual moon.
[17] Termenul german actual Mond este direct legat etimologic cu cel de Monat
(lună, ca interval de timp) și se referă la perioada fazelor Lunii.[19]

Formarea
Au fost propuse mai multe variante de mecanisme care ar fi dus la formarea Lunii cu
4,51 miliarde de ani în urmă, [f] și la circa 60 de milioane de ani după originea
Sistemului Solar.[20] Printre aceste mecanisme s-au numărat fisiunea Lunii din
scoarța Pământului, prin forța centrifugă[21] (care ar necesita un moment cinetic
inițial al Pământului prea mare),[22] capturarea gravitațională a unui corp
anterior format[23] (care ar necesita atmosferă a Pământului mult prea întinsă,
pentru a disipa energia corpului aflat în trecere),[22] și formarea Pământului și
Lunii împreună din discul de acreție primordial (care nu explică însă lipsa de
metale de pe Lună).[22] Aceste ipoteze nu pot explica nici momentul cinetic mare al
ansamblului Pământ–Lună.[24]

Ipoteza predominantă este că sistemul Pământ–Lună s-a format ca rezultat al

impactului unui corp de dimensiunile lui Marte (numit Theia) cu proto-Pământul
(impactul gigant), care a scos material pe orbita Pământului, material care apoi s-
a adunat prin acțiunea gravitației pentru a forma actualul sistem Pământ-Lună.[25]
[26]

Partea îndepărtată a Lunii are o scoarță, cu 48 km mai groasă decât cea dinspre
Pământ. Se consideră că aceasta este din cauza faptului că Luna a rezultat din
amalgamarea a două corpuri diferite.

Această ipoteză, deși nu este perfectă, explică probabil cel mai bine dovezile
găsite. Cu optsprezece luni înainte de o conferință ținută în octombrie 1984 despre
originile Lunii, Bill Hartmann, Roger Phillips și Jeff Taylor i-au provocat pe
colegii cercetători ai Lunii: „Aveți optsprezece luni. Întoarceți-vă la datele de
la Apollo, mergeți înapoi la calculatoare, faceți tot ce trebuie, dar hotărâți-vă.
Nu veniți la conferința noastră dacă nu aveți ceva de spus despre nașterea Lunii.”
La conferința din 1984 de la Kona, Hawaii, ipoteza impactului gigantic a devenit
cea mai populară.

Înainte de conferință, erau partizani ai celor trei ipoteze „tradiționale”, plus

câțiva care începeau să ia în serios impactul gigant, și între ei era un mare grup
apatic care nu credea că se poate ajunge la vreo concluzie. După aceea, mai erau,
în esență, numai două grupuri: tabăra impactului gigant și agnosticii.[27]

Se crede că impacturile-gigant erau ceva frecvent în Sistemul Solar timpuriu.

Simulările pe calculator ale unui impact-gigant au produs rezultate în concordanță
cu masa miezului lunii și cu momentul cinetic actual al sistemului Pământ–Lună.
Aceste simulări arată și că mare parte din Lună a rezultat din corpul cu care s-a
ciocnit proto-Pământul, și nu din proto-Pământ.[28] Simulările mai recente
sugerează că o fracțiune mai mare din Lună a rezultat din masa inițială a
Pământului.[29][30][31][32] Studiul meteoriților proveniți din corpuri din
Sistemului Solar interior, cum ar fi Marte și Vesta arată că au compoziții pe
izotopi de oxigen și wolfram foarte diferite în comparație cu Pământul, în timp ce
Pământul și Luna au compoziții izotopice aproape identice. Egalizarea izotopică a
sistemului Pământ-Lună ar putea fi explicată prin amestecul post-impact a
materialelor vaporizate care le-au format pe cele două,[33] deși această ipoteză
încă se mai discută.[34]

Cantitatea mare de energie eliberată din impact și din re-acreția ulterioară a

acelor materiale în sistemul Pământ-Lună ar fi topit învelișul exterior al
Pământului, formând un ocean de magmă.[35][36] Similar, Luna nou-formată ar fi fost
și ea afectată și a avut propriul său ocean de magmă lunar(d); estimările adâncimii
sale variază de la circa 500 km la întreaga sa adâncime (1.737 km).[35]

În timp ce ipoteza impactului gigantic ar explica multe linii de dovezi, există

încă unele probleme nerezolvate, dintre care cele mai multe implică compoziția
Lunii.[37]

În 2001, o echipă de la Institutul Carnegie din Washington a raportat cea mai

precisă măsurare a semnăturilor izotopice ale rocilor lunare.[38] Spre surprinderea
lor, echipa a constatat că rocile din programul Apollo purtau o amprentă izotopică
identică cu pietrele de pe Pământ, și că erau diferite de aproape toate celelalte
corpuri din Sistemul Solar. Deoarece se credea că mare parte din materialul care a
intrat pe orbită pentru a forma Luna provenea de la Theia, această observație a
fost neașteptată. În 2007, cercetătorii de la California Institute of Technology au
anunțat că sunt mai puțin de 1% șanse ca Theia și Pământul să fi avut semnături
izotopice identice.[39] Publicată în 2012, o analiză a izotopilor de titan din
probele recoltate de pe Lună de misiunea Apollo au arătat că Luna are aceeași
compoziție ca și Pământul,[40] ceea ce contrazice ceea ce era de așteptat în cazul
în care Luna s-ar fi format departe de orbita Pământului sau de Theia. Variațiile
ipotezei impactului-gigant pot explica aceste date.

Caracteristici fizice
Structura internă

Structura Lunii
Compoziția chimică a regolitului suprafeței lunare (calculată din rocile de
scoarță)[41]
Compus Formulă Compoziție (% masă)
Mări Munți
siliciu SiO2 45.4% 45.5%
alumină Al2O3 14.9% 24.0%
oxid de calciu CaO 11.8% 15.9%
oxid de fier (II) FeO 14.1% 5.9%
magnezie MgO 9.2% 7.5%
dioxid de titan TiO2 3.9% 0.6%
oxid de sodiu Na2O 0.6% 0.6%
Total 99.9% 100.0%
Luna este un corp diferențiat(d): are o scoarță, o manta și un nucleu distincte din
punct de vedere geochimic. Luna are un miez interior bogat în fier cu o rază de 240
kilometri (150 mi) și un lichid de bază exterior, în principal format din fier
lichid, cu o rază de aproximativ 300 km. În jurul miezului este un strat limită
parțial topit cu o rază de aproximativ 500 km.[42][43] Se consideră că această
structură s-ar fi dezvoltat prin cristalizarea fracționată(d) a unui ocean global
de magmă(d) la scurt timp după ce s-a format Luna acum 4,5 miliarde de ani.[44]
Cristalizarea acestui ocean de magmă ar fi creat o manta mafică(d) din precipitarea
și scufundarea mineralelor olivină, clinopiroxen și ortopiroxen; după ce
aproximativ trei sferturi din magma oceanului a cristalizat, s-ar fi format
minerale plagioclase mai mici în densitate, care au plutit deasupra, formând o
scoarță.[45] Ultimele lichide care au cristalizat ar fi fost inițial prinse între
scoarță și manta, cu o abundență mare de elemente incompatibile(d) și producătoare
de căldură. În concordanță cu acest punct de vedere, cartografierea geochimică
făcută din orbită sugerează că scoarța este în cea mai mare parte anortosit(d).
Eșantioanele de rocă lunară ale lavelor care au erupt pe suprafață din topirea
parțială în manta confirmă compoziția mafică a mantalei, care este mult mai bogată
în fier decât cea a Pământului.[1] Scoarța este, în medie, de aproximativ 50
kilometri grosime.[1]

Luna este al doilea cel mai dens satelit din Sistemul Solar, după Io.[46] Cu toate
acestea, miezul interior al Lunii este mic, cu o rază de aproximativ 350 kilometri
sau mai puțin,[1] în jur de 20% din raza Lunii. Compoziția sa nu este bine
definită, dar este probabil fier metalic aliat cu o cantitate mică de sulf și
nichel; analizele rotației variabile în timp a Lunii sugerează că este cel puțin
parțial topit.[47]

Geologia suprafeței
Topography of the Moon measured from the Lunar Orbiter Laser Altimeter on the
mission Lunar Reconnaissance Orbiter, referenced to a sphere of radius 1737.4 km
Topografia Lunii
Topografia Lunii a fost măsurată cu altimetrie laser(d) și analiză a imaginilor
stereo(d).[48] Cele mai vizibile caracteristici topografice(d) sunt uriașul bazin
Polul Sud–Aitken(d) de pe fața ascunsă, cu circa 2.240 km în diametru, cel mai mare
crater de pe Lună și al doilea cel mai mare crater de impact confirmat din Sistemul
Solar(d).[49] La 13 km adâncime, fundul său este cel mai jos punct de pe suprafața
Lunii.[50] Cele mai mari înălțimi de pe suprafața Lunii sunt situate direct la
nord-est, și s-a sugerat că ar putea să fi fost îngroșate de impactul oblic care a
dus la formarea bazinului Polul Sud–Aitken.[51] Alte mari bazine de impact, cum ar
fi Imbrium(d), Serenitatis(d), Crisium(d), Smythii(d), și Orientale(d), posedă și
ele altitudini joase și muchii ridicate la nivel regional.[52] Partea ascusă a
suprafaței lunare este, în medie, cu aproximativ 1,9 kilometri mai sus decât cea
vizibilă.[1]

Descoperirea unor povârnișuri de falie(d) de către Lunar Reconnaissance Orbiter(d)

sugerează că Luna s-a micșorat în ultimele miliarde de ani, cu circa 90 m.[53]
Caracteristici similare de contracție există și pe Mercur.

Caracteristici vulcanice
Lunar nearside with major maria and craters labeled
Fața vizibilă a Lunii cu mările și craterele mai importante etichetate
Câmpiile lunare mai întunecate și relativ lipsite de trăsături vizibile în mod clar
cu ochiul liber, sunt numite mări, întrucât odinioară se credea că sunt pline de
apă;[54] acum se știe că sunt vaste bazine de lavă bazaltică solidificată. Deși
similare bazalturilor terestre, bazalturile lunare au mai mult fier și le lipsesc
mineralele modificate de apă.[55][56] majoritatea acestor lave au erupt sau au curs
în depresiuni asociate craterelor de impact. Mai multe provincii geologice(d) care
conțin vulcani-scut(d) și domuri vulcanice se găsesc în apropiere de mările de pe
emisfera vizibilă.[57]

Dovezi ale vulcanismului din tinerețea Lunii(d)

Aproape toate mările sunt pe partea vizibilă a Lunii, și acoperă 31% din suprafața
acestei emisfere, față de 2% din emisfera ascunsă.[58] Se consideră că aceasta este
cauzată de concentrația de elemente producătoare de căldură(d) de sub scoarța din
partea vizibilă, văzută pe hărțile geochimice obținute de către spectrometrul cu
raze gamma al lui Lunar Prospector(d), elemente care ar fi provocat încălzirea
mantalei de dedesubt, topirea ei parțială, ridicarea ei la suprafață și erupția.
[59][60] Mare parte din bazalturile marine ale Lunii au erupt în perioada imbriană,
acum circa 3–3,5 miliarde de ani, deși unele probe datate radiometric sunt chiar și
de 4,2 miliarde de ani.[61] Până de curând, cele mai vechi erupții, datate prin
numărarea craterelor(d), par să fi fost acum doar 1,2 miliarde de ani.[62] În 2006,
un studiu al craterului Ina(d), o mică depresiune în Lacus Felicitatis(d), a găsit
niște forme de relief ascuțite și relativ lipsite de praf care, din cauza lipsei de
eroziune prin propagată de materialele în cădere, păreau a fi vechi de doar 2
milioane de ani.[63] Cutremurele lunare(d) și emisiile de gaze indică și ele
continuarea activității pe Lună. În 2014, NASA a anunțat „dovezi pe scară largă ale
vulcanismului lunar tânăr” în 70 de porțiuni de mare neregulate(d) identificate de
Lunar Reconnaissance Orbiter(d), unele de mai puțin de 50 de milioane de ani.
Aceasta ridică posibilitatea ca mantaua lunară să fie mult mai caldă decât se
credea anterior, cel puțin în emisfera apropiată, unde scoarța adâncă este
substanțial mai caldă din cauza unei mai mari concentrații de elemente radioactive.
[64][65][66][67] Puțin înainte de aceasta, au fost prezentate dovezi ale unui
vulcanism bazaltic tânăr de 2-10 milioane de ani în interiorul craterului Lowell,
[68][69] Marea Orientale, situată în zona de tranziție între emisferele vizibilă și
ascunsă ale Lunii. O manta inițial mai fierbinte și/sau o îmbogățire locală a
elementelor producătoare de căldură în manta ar putea fi responsabilă pentru o
durată mai lungă a acestor activități și în partea îndepărtată a Mării Orientale.
[70][71]

Regiunile de culoare mai deschisă ale Lunii sunt numite terrae, sau mai frecvent
munți, deoarece acestea sunt mai înalte decât majoritatea mărilor. Datarea
radiometrică indică o vârstă de 4,4 miliarde de ani, și poat reprezenta
plagioclase(d) acumulate(d) din oceanul lunar de magmă(d).[61][62] Spre deosebire
de Pământ, se crede că nu s-au format munți mari pe Lună ca urmare a unor
evenimente tectonice.[72]

Concentrația mărilor din emisfera vizibilă reflectă probabil scoarța substanțial

mai groasă din munții emisferei ascunse, care s-ar putea sa se fi format într-un
impact de viteză redusă cu un al doilea satelit al Pământului la câteva zeci de
milioane de ani după formarea lor.[73][74]

Craterele de impact
A grey, many-ridged surface from high above. The largest feature is a circular
ringed structure with high walled sides and a lower central peak: the entire
surface out to the horizon is filled with similar structures that are smaller and
overlapping.
Craterul lunar Daedalus(d) pe emisfera ascunsă a Lunii
Celălalt proces geologic important care a afectat suprafața Lunii sunt craterele de
impact,[75] cratere formate atunci când asteroizii și cometele se ciocnesc cu
suprafața lunii. Pe Lună se estimează a fi aproximativ 300.000 de cratere mai mari
de 1 km numai pe fața vizibilă a Lunii.[76] Scala geologică lunară(d) se bazează pe
cele mai importante evenimente de impact, între care Nectaris(d), Imbrium(d), și
Orientale(d), structuri caracterizate prin mai multe inele de material înălțat, de
diametre între sute și mii de kilometri și asociate cu o centură largă de depozite
de materiale ejectate care formează un orizont stratigrafic regional.[77] Lipsa
unei atmosfere, a factorilor de eroziune asociați acesteia și lipsa unor procese
geologice recente înseamnă că multe dintre aceste cratere sunt bine conservate.
Deși au fost datate cu precizie doar câteva bazine multi-inel, ele sunt utile
pentru atribuirea erelor geologice respective. Pentru că craterele de impact se
acumulează în ritm aproape constant, numărarea craterelor pe unitatea de suprafață
poate fi folosită pentru a estima vârsta suprafeței.[77] Vârstele radiometrice ale
rocilor topite la impact colectate în timpul misiunilor Apollo(d) se înscriu mai
ales între 3,8 și 4,1 miliarde de ani: pornind de la această informație, s-a lansat
ipoteza unui mare bombardament târziu.[78]

Pe partea superioară a scoarței Lunii este o pătură de rocă extrem de mărunțită(d)

(spartă în particule mai mici) și prelucrată de impacte(d), numită regolit,
modelată de procesele de impact. Cel mai fin regolit, sol lunar(d) din sticlă de
dioxid de siliciu, are o textură asemănătoare zăpezii și un miros asemănător
prafului de pușcă ars.[79] Regolitul de pe suprafețele mai vechi este, în general,
mai gros decât cel de pe suprafețele mai tinere: variază în grosime de la 10–20
kilometri în munți la 3–5 kilometri în mări.[80] Sub regolitul fin mărunțit este
megaregolitul, un strat de piatră puternic fracturată de mulți kilometri grosime.
[81]

Compararea imaginilor de înaltă rezoluție obținute de Lunar Reconnaissance

Orbiter(d) a relevat o rată contemporană a productiei de cratere semnificativ mai
mare decât se estimase anterior. Se crede că un proces secundar de formare de
cratere cauzat de materiale ejectate distale(d) frământă primii doi centimetri de
regolit de o sută de ori mai rapid decât sugerau modelele anterioare–într-un
interval de timp de 81.000 de ani.[82][83]

Vârtejuri lunare în Reiner Gamma(d)

Vârtejuri lunare
Vârtejurile lunare sunt niște forme de relief enigmatice găsite pe suprafața Lunii,
care sunt caracterizate printr-un albedo mare, care apar optic imature (adică au
caracteristicile optice ale unui regolit relativ tânăr), și de multe ori, prezintă
o formă sinuoasă. Forma lor curbilinie este adesea accentuată de regiunile de
albedo scăzut care meandrează în jurul vârtejurilor strălucitoare.

Prezența apei
Apa lichidă nu poate persista pe suprafața Lunii. Atunci când este expusă la
radiații solare, apa se descompune rapid printr-un proces cunoscut sub numele de
fotodisociere și se pierde în spațiu. Cu toate acestea, începând cu anii 1960,
oamenii de știință au emis ipoteza că gheața ar poate fi depusă de impactul
cometelor sau, eventual, produs de reacție între rocile lunare bogate în oxigen și
hidrogenul din vântul solar, lăsând urme de apă care ar putea supraviețui în
locurile reci din craterele permanent umbrite de la polii Lunii.[84][85] Simulări
pe calculator sugerează că până la 14.000 km² din suprafață ar putea fi în umbră
permanentă.[86] Prezența unor cantități utile de apă pe Lună este un factor
important în a face din colonizarea Lunii un plan realizabil din punct de vedere al
costurilor; alternativa de a transporta apă de pe Pământ ar avea un cost
prohibitiv.[87]

Ulterior, s-au găsit urme de apă pe suprafața Lunii.[88] În 1994, experimentul

radar bistatic(d) aflat pe nava spațială Clementine(d) a indicat existența unor
buzunare mici, înghețate, de apă aproape de suprafață. Observațiile radar
ulterioare efectuate de Arecibo sugerează însă că aceste descoperiri sunt mai
degrabă roci ejectate din craterele de impact recente.[89] În 1998, spectrometrul
cu neutroni(d) al navei spațiale Lunar Prospector a arătat că sunt prezente
concentrații mari de hidrogen în primul metru de adâncime al regolitului de lângă
regiunile polare.[90] Bile vulcanice de lavă aduse pe Pământ la bordul navei Apollo
15, prezintă mici cantități de apă în interiorul lor.[91]

Nava spațială Chandrayaan-1 lansată în 2008 a confirmat ulterior existența apei la

suprafață, cu instrumentul său Moon Mineralogy Mapper(d). Spectrometrul a observat
linii de absorbție comune radicalului hidroxil în lumina solară reflectată, ceea ce
este un indiciu de prezență a unor mari cantități de gheață pe suprafața Lunii. S-a
arătat că concentrațiile ar putea ajunge chiar la 1000 ppm(d).[92] În 2009,
LCROSS(d) a trimis un obiect de impact cu masa de 2.300 kg într-un crater polar
permanent umbrit, și a detectat cel puțin 100 kg de apă într-o coloană de materiale
ejectate.[93][94] O altă examinare a datelor de la LCROSS a arătat că apa detectată
ar putea fi mai degrabă în cantitate de 155±12 kg.[95]

În mai 2011, s-au raportat 615–1410 ppm de apă încastrate în eșantionul lunar
74220,[96] celebrul „sol sticlos portocaliu” bogat în titan, de origine vulcanică,
adus de misiunea Apollo 17 în 1972. Acestea s-au format în timpul unor erupții
explozive pe Lună acum circa 3,7 miliarde de ani. Această concentrație este
comparabilă cu cea a magmei din mantaua superioară a Pământului. Deși prezintă un
considerabil interes selenologic, acest anunț nu îi consolează pe amatorii de
colonizare a Lunii—proba provine de la o adâncime de mulți kilometri, iar substanța
este atât de dificil de accesat încât s-a găsit abia după 39 de ani, cu un
instrument sofisticat de microextracție cu ioni.

Câmpul gravitațional
Hartă gravitațională a Lunii realizată de GRAIL(d)
Câmpul gravitațional al Lunii a fost măsurat prin urmărirea deplasării Doppler a
semnalelor radio emise de o navă spațială de pe orbită. Gravitația lunară prezintă
masconi(d), mari anomalii gravitaționale pozitive asociate unora dintre craterele
de impact, produse în parte de fluxul mai dens de lavă bazaltică din mări care
umple aceste cratere.[97][98] Anomaliile influențează mult orbita navelor în jurul
Lunii. Există și câteva enigme: fluxul de lavă nu poate explica de unul singur
întreaga signatură gravitațională, și există masconi care nu sunt puși în legătură
cu vulcanismul din mări.[99]

Câmpul magnetic
Luna are un câmp magnetic extern de circa 1–100 nanotesla, de peste o sută de ori
mai mic decât cel al Pământului(d). Actualmente, nu are un câmp magnetic dipolar
global, ci doar o magnetizare a scoarței, dobândită probabil în istoria timpurie,
când încă mai funcționa ca dinam.[100][101] O parte din magnetizarea rămasă până
acum ar putea proveni și de la câmpurile magnetice temporare generate în timpul
unor mari evenimente de impact prin extinderea unui nor de plasmă generat de impact
în prezența unui câmp magnetic ambiental. Această ipoteză este susținută de
aparenta poziționare a celor mai mari magnetizări ale scoarței la antipozii(d)
celor mai mari cratere de impact.[102]

Atmosfera

Schiță realizată de astronauții din Apollo 17. Atmosfera lunară a fost ulterior
studiată de Lunar Atmosphere and Dust Environment Explorer(d).[103][104]
Luna are o atmosferă atât de rarefiată încât este aproape vid, cu o masă totală mai
mică de 10 tone.[105] Presiunea acestei mase mici asupra suprafeței este de circa 3
× 10−15 atm (0.3 nPa); ea variază de-a lungul zilei lunare. Printre sursele sale se
numără emanațiile de gaze(d) și pulverizarea(d), produs al bombardmentului solului
lunar de către ioni din vântul solar.[9][106] Printre elementele detectate în ea se
numără sodiul și potasiul, produse prin pulverizare (și care se găsesc și în
atmosferele lui Mercur și Io); heliu-4 și neon[107] din vântul solar; și argon-40,
radon-222, și poloniu-210(d), emanate după formarea lor prin dezintegrare
radioactivă în interiorul scoarței și mantalei.[108][109] Nu se știe de ce lipsesc
unele specii (atomi sau molecule) neutre, cum ar fi oxigenul, azotul, carbonul,
hidrogenul și magneziul, și care sunt prezente în regolit.[108] Vapori de apă au
fost detectați de către Chandrayaan-1 și concentrația lor a fost observată a varia
cu latitudinea, cu un maxim la circa 60–70 de grade; este posibil ca aceștia să fie
generați prin sublimarea gheții din regolit.[110] Aceste gaze fie revin în regolit
datorită gravitației Lunii, fie se pierd în spațiu în urma acțiunii presiunii
radiației solare sau, dacă sunt ionizate, prin atracția exercitată de câmpul
magnetic al vântului solar.[108]

Praf
Un nor permanent și asimetric de praf lunar(d) există în jurul Lunii, el fiind
format din mici particule provenite de la comete. Se estimează că 5 tone de
particule de comete lovesc suprafața Lunii în fiecare zi. Particulele lovesc
suprafața Lunii, antrenând praful deasupra Lunii. Praful rămâne deasupra Lunii
circa 10 minute, ridicându-se 5 minute și coborând timp de alte 5. În medie, 120
kilograme de praf sunt prezente deasupra Lunii, ridicându-se până la 100 kilometri
înălțime. Măsurători ale acestui praf au fost făcute de către LADEE(d) prin Lunar
Dust EXperiment (LDEX), între 20 și 100 kilometri deasupra suprafeței, într-o
perioadă de șase luni. LDEX a detectat o medie de o particulă lunară de 0,3
micrometri în fiecare minut. Numărul particulelor de praf atingea apogeul în timpul
ploilor de meteori Geminid, Quadrantid, Taurid de Nord, și Omicron Centaurid(d),
când Pământul și Luna trec prin cozile unor comete. Norul este asimetric, mai dens
lângă limita între partea luminată și cea neluminată a Lunii.[111][112]

Anotimpuri
Înclinația axei Lunii în raport cu ecliptica este de doar 1,5424°,[113] mult mai
puțin decât a Pământului, care are 23,44°. Din acest motiv, iluminarea solară a
Lunii diferă mult mai puțin de la anotimp la anotimp, iar detaliile topografice
joacă un rol crucial asupra efectelor sezoniere.[114] Din imaginile realizate de
Clementine(d) în 1994, se pare că patru regiuni muntoase de pe creasta craterului
Peary(d) de la polul nord al Lunii s-ar putea să rămână iluminate toată durata
zilei lunare, formând vârfuri de lumină permanentă(d). Nu există astfel de regiuni
la polul sud. Similar, există locuri care rămân permanent umbrite pe fundul multor
cratere polare;[86] aceste cratere întunecate sunt extrem de reci: Lunar
Reconnaissance Orbiter(d) a măsurat cea mai scăzută temperatură de vară în
craterele de la polul sud, la 35 K (−238 °C)[115] și doar 26 K (−247 °C) aproape de
solstițiul de iarnă în craterul Hermite(d) de la polul nord. Aceasta este cea mai
scăzută temperatură din Sistemul Solar măsurată vreodată de o navă spațială, fiind
mai scăzută chiar decât suprafața lui Pluto.[114] Sunt înregistrate și temperaturi
medii ale suprafeței Lunii, dar acestea diferă mult de la loc la loc și de la umbră
la expunerea la soare.[116]

Relația cu Pământul
Orbita
Earth has a pronounced axial tilt; the Moon's orbit is not perpendicular to Earth's
axis, but lies close to Earth's orbital plane.
Schemă a sistemului Pământ–Lună

Satelitul DSCOVR(d) observă Luna trecând prin fața Pământului

Luna efectuează o orbită completă în jurul Pământului în raport cu stelele fixe o
dată la fiecare 27,3 zile[g] (perioada sa siderală). Întrucât Pământul se
deplasează și el în același timp pe orbita sa în jurul Soarelui, durează puțin mai
mult până când Luna ajunge în aceeași fază în raport cu Pământul, adică circa 29,5
zile[h] (perioada sa sinodică).[117] Spre deosebire de majoritatea sateliților
altor planete, orbita Lunii este mai aproape de planul ecliptic decât de planul
ecuatorial al planetei. Orbita Lunii este perturbată(d) subtil de Soare și Pământ
cu influențe mici, complexe și în interacțiune reciprocă. De exemplu, planul
orbitei Lunii se rotește treptat(d) o dată la fiecare 18,61[118] de ani, ceea ce
afectează alte aspecte ale mișcării acesteia. Aceste efecte sunt descrise matematic
de legile lui Cassini(d).[119]

Dimensiunea relativă
Luna este excepțional de mare relativ la Pământ: un sfert din diametrul lui și 1/81
din masa lui.[117] Este cel mai mare satelit din Sistemul Solar în raport cu
planeta pe care o orbitează,[i] rapoarte superioare găsindu-se doar la planetele
pitice: Charon este mai mare relativ la planeta pitică Pluto, având 1/9 din masa
acesteia.[j][120] Pământul și Luna sunt totuși considerate un sistem planetă–
satelit, și nu o planetă dublă, deoarece baricentrul(d) lor, adică centrul comun de
masă, se află la 1.700 km (circa un sfert din raza Pământului) sub suprafața
Pământului.[121]

Aspectul de pe Pământ

Luna apunând pe cerul de vest peste High Desert(d) din California

Luna se află în rotație sincronă: ea se rotește în jurul axei în aproximativ
aceeași durată de timp cât îi ia să efectueze o revoluție în jurul Pământului.
Aceasta are ca urmare faptul că are în permanență aproape aceeași față întoarsă
către Pământ. Datorită efectului librației, circa 59% din suprafața lunii se poate
vedea de pe Pământ.

Luna se rotea cu viteză mai mare în trecut, dar la începutul istoriei ei, rotația a
încetinit și a devenit sincronă în această orientare ca urmare a efectelor de
frecare asociate cu deformările mareice produse de Pământ.[122] Cu timpul, energia
de rotație a Lunii în jurul propriei axe s-a disipat sub formă de căldură, până
când nu a mai rămas nicio rotație a Lunii relativ la Pământ. Fața Lunii îndreptată
spre Pământ se numește fața vizibilă, iar cea îndreptată în direcția opusă se
numește fața ascunsă. Fața ascunsă este adesea denumită inexact „fața întunecată”,
în realitate însă ea fiind iluminată la fel de des ca cea vizibilă: o dată în
fiecare zi lunară, în timpul fazei de lună nouă, observăm pe Pământ că fața
apropiată este întunecată.[123] În 2016, folosind datele strânse de mai vechea
misiune NASA Lunar Prospector(d), oamenii de știință au găsit două zone bogate în
hidrogen pe părți opuse ale Lunii, probabil sub formă de gheață. Se speculează că
aceste porțiuni ar fi fost polii Lunii acum câteva miliarde de ani, înainte de a-și
sincroniza mișcarea cu a Pământului.[124]

Luna are un albedo excepțional de scăzut, ceea ce face ca ea să aibă o reflectanță

doar puțin mai mare ca a asfaltului uzat. În ciuda acestui fapt, ea este cel mai
strălucitor obiect de pe cer după Soare.[117][k] Aceasta se datorează parțial
augmentării strălucirii dată de efectul de opoziție(d); la pătrar, Luna este doar
cu o zecime mai luminoasă decât la lună plină, și nu la jumătate.[125]

În plus, constanța coloristică(d) din sistemul vizual(d) recalibrează relațiile

între culoarile unui obiect și spațiul înconjurător, și deoarece cerul din jur este
comparativ mai întunecat, Luna luminată de Soare este percepută ca obiect
strălucitor. Muchiile lunii pline par la fel de strălucitoare ca centrul, fără
întunecare laterală(d), datorită proprietăților reflective(d) ale solului lunar(d),
care reflectă mai multă lumină înapoi spre Soare decât în alte direcții. Luna pare
mai mare când este aproape de orizont, dar acesta este un efect pur psihologic,
denumit iluzia Lunii(d), descrisă pentru prima oară în secolul al VII-lea î.e.n.
[126] Luna plină subîntinde un arc de circa 0,52° (în medie) pe cer, aproximativ
aceeași mărime aparentă ca a Soarelui (vezi § Eclipse).

Cea mai mare altitudine a Lunii pe cer variază cu faza lunară și cu anotimpul. Luna
plină este la punctul cel mai ridicat pe cer iarna. Ciclul nodurilor, de 18,61 ani
are și el o influență: când nodul ascendent al orbitei lunare este la echinocțiul
de iarnă, declinația lunară poate ajunge la circa 28° în fiecare lună. Aceasta
înseamnă că Luna poate ajunge deasupra capului la latitudini de până la 28° de la
ecuator, în loc de doar 18°. Orientarea semilunii depinde și ea de latitudinea de
la punctul de observare: mai aproape de ecuator, un observator poate vedea o
semilună cu partea luminată în jos.[127]

Lunea este vizibilă timp de două săptămâni la fiecare 27,3 zile la Polul Nord și
Polul Sud. Lumina Lunii este utilizată de zooplanctonul din Oceanul Arctic atunci
când Soarele este sub orizont timp de mai multe luni consecutiv.[128]

Superluna din 14 noiembrie 2016 a fost la 365.511 km depărtare[129] de centrul

Pământului, cea mai apropiată distanță de după 26 ianuarie 1948. Se va mai apropia
la o distanță similară abia la 25 noiembrie 2034.[130]
Distanța dintre Lună și Pământ variază de la circa 365.400 km la 406.700 km la
perigeu și, respectiv, apogeu. La 14 noiembrie 2016, s-a aflat mai aproape de
Pământ la lună plină decât a mai fost vreodată după 1948, cu 14% mai aproape decât
cea mai îndepărtată poziție la apogeu.[131] Denumit „superlună”, acest punct
coincide cu luna plină la un interval de o oră, și a fost cu 30% mai luminoasă
decât atunci când s-a aflat la cea mai mare distanță, întrucât diametrul său
unghiular a fost cu 14% mai mare, deoarece
1.14
2
≈
1.30
{\displaystyle \scriptstyle 1.14^{2}\approx 1.30}.[132][133][134] La niveluri mai
scăzute, percepția umană a reducerii strălucirii ca procentaj este dată de formula:
[135][136]
reducere percepută
%
=
100
×
reducere efectivă
%
100
{\displaystyle {\text{reducere percepută}}\%=100\times {\sqrt {{\text{reducere
efectivă}}\% \over 100}}}

Când reducerea reală este de 1,00 / 1,30, sau de circa 0,770, reducerea percepută
este de 0,877, sau de 1,00 / 1,14. Aceasta dă o creștere maximă percepută de 14%
între apogeu și perigeu la aceeași fază.[137]

Au existat controverse istorice dacă trăsăturile de pe suprafața Lunii se schimbă

sau nu în timp. Astăzi, multe din aceste afirmații sunt considerate iluzorii,
rezultate fiind din observații efectuate în condiții de iluminare diferită, din
slaba vedere astronomică(d), sau din desene inadecvate. Erupțiile de gaze(d) au
însă loc uneori și ar putea fi responsabile pentru un procentaj minor al
fenomenelor lunare tranzitive. Recent, s-a sugerat că o regiune cu un diametru de
circa 3 km de pe suprafața lunară s-a modificat printr-o erupție de gaze de acum un
milion de ani.[138][139] Aspectul Lunii, ca și cel al Soarelui, poate fi afectat și
de atmosfera Pământului: printre efectele comune se numără un halou(d) de 22°
format când lumina Lunii este refractată prin cristalele de gheață ale norilor
cirrostratus aflați la mare altitudine, și alte inele coronale(d) care apar când
Luna este observată prin nori subțiri.[140]

Schimbările lunare ale unghiului între direcția de iluminare din partea Soarelui și
aspectul de pe Pământ, și fazele Lunii care rezultă, așa cum sunt ele observate din
emisfera nordică. Distanța Pământ–Lună nu este la scară.
Zona iluminată a sferei vizibile (gradul de iluminare) este dată de formula
(
1
−
cos
⁡

)
/
2
=
sin
2
⁡
(

/
2
)
{\displaystyle (1-\cos e)/2=\sin ^{2}(e/2)}, unde

{\displaystyle e} este elongația (adică unghiul între Lună, observator (de pe

Pământ) și Soare).

Efecte mareice
Over one lunar month more than half of the Moon's surface can be seen from Earth's
surface.
Librația Lunii de-a lungul unei luni. Se observă și ușoara variație a dimensiunii
vizuale a Lunii față de Pământ.
Atracția gravitațională pe care o exercită masele una față de cealaltă scade invers
proporțional cu pătratul distanței între cele două mase. Ca urmare, atracția puțin
mai puternică exercitată de Lună asupra părții Pământului aflată mai aproape de ea
în comparație cu cea opusă conduce la forțele mareice. Forțele mareice afectează
atât scoarța Pământului, cât și oceanele.

Cel mai evident efect al forțelor mareice este formarea a două umflături pe
oceanele Pământului, una pe partea de Pământ dinspre lună, cealaltă pe cea opusă
Lunii. Aceasta conduce la o creștere a nivelului mărilor, numită maree oceanică.
[141] Cum Pământul se învârte în jurul propriei axe, una dintre aceste umflături
oceanice (fluxul) ridică apa de „sub” Lună, în timp ce cealaltă este exact invers.
Ca urmare, există două fluxuri și două refluxuri în circa 24 de ore.[141] Întrucât
Luna orbitează Pământul în aceeași direcție ca și rotația Pământului, fluxurile au
loc la distanțe de 12 ore și 25 de minute; cele 25 minute se datorează timpului pe
care îl petrece Luna pe orbita Pământului. Soarele are același efect mareic asupra
Pământului, dar forțele sale de atracție sunt doar 40% din cele ale Lunii;
combinația de forțe dată de pozițiile relative la Pământ ale Lunii și Soarelui este
responsabilă pentru mareele vii și mareele moarte.[141] Dacă Pământul ar fi o
planetă de apă (fără continente) ar produce o maree de doar un metru, foarte
previzibilă, dar mareele oceanice sunt modificate puternic de alte efecte: cuplarea
prin frecare a apei cu rotația Pământului prin intermediul fundului oceanului,
inerția mișcării apei, bazinele oceanice care sunt mai puțin adânci spre țărm,
trecerea apei dintr-un bazin oceanic în altul.[142] Ca urmare, temporizarea
mareelor în diferitele puncte ale Pământului este în primul rând determinat empiric
și explicat teoretic.

Deși gravitația produce accelerație și mișcare în cadrul oceanelor lichide de pe

Pământ, cuplajul gravitațional între Lună și masa solidă a Pământului este elastic
și plastic. Rezultatul este un efect mareic mai pronunțat al Lunii asupra
Pământului, care produce o umflătură a porțiunii solide a Pământului aflată cel mai
aproape de Lună, care acționează ca un cuplu de forțe în opoziție față de rotația
Pământului. Acest cuplu „consumă” moment cinetic și energie cinetică de rotație,
încetinind rotația Pământului.[141][143] Acest moment cinetic pierdut de Pământ
este transferat Lunii într-un proces care îndepărtează Luna, reducându-i viteza
orbitală în jurul Pământului. Astfle, distanța între Pământ și Lună crește(d), și
viteza de rotație a Pământului scade.[143] Măsurătorile făcute cu reflectoare laser
în timpul misiunilor Apollo au relevat că distanța între Lună și Pământ crește cu
38 mm pe an[144] (aproximativ viteza cu care cresc unghiile oamenilor).[145]
Ceasurile atomice arată și ele că ziua pe Pământ crește cu circa 15 microsecunde(d)
pe an,[146] crescând usor viteza cu care se ajustează UTC prin secunde
suplimentare. Lăsat să decurgă nestingherit, acest fenomen va continua până când
rotația Pământului și perioada orbitală a Lunii se sincronizează. Ca urmare, Luna
va ajunge să fie suspendată pe cer deasupra unui singur meridian, cum este
actualmente cazul cu Pluto și satelitul său, Charon. Soarele însă va deveni o
gigantă roșie care va cuprinde sistemul Pământ-Lună cu mult înainte să se întâmple
aceasta.[147][148]

Similar, mareele acționează și asupra suprafeței Lunii cu o amplitudine de circa 10

cm și o perioadă de 27 de zile, cu două componente: una fixă datorată Pământului,
întrucât se află în rotație sincronă, și una variabilă, produsă de Soare.[143]
Componenta indusă de Pământ rezultă din librație, un rezultat al excentricității
orbitale a Lunii (dacă orbita Lunii ar fi perfect circulară, ar exista doar maree
solare).[143] Librația modifică și unghiul din care se vede Luna, permițând
observarea de-a lungul timpului, de pe Pământ, a unui total de 59% din suprafața
ei.[117] Efectele cumulative ale acumulării de tensiune prin aceste forțe mareice
produce cutremure lunare(d). Cutremurele lunare sunt mult mai rare și mai slabe
decât cele de pământ, deși cutremurele lunare pot dura până la o oră—durată
semnificativ mai mare decât cutremurele terestre—din cauza absenței apei care
atenuează vibrațiile seismice. Existența cutremurelor lunare este o descoperire
neașteptată realizată cu ajutorul seismometrelor puse pe Lună de astronauții
misiunilor Apollo între 1969 și 1972.[149]

Eclipse
The fiercely bright disk of the Sun is completely obscured by the exact fit of the
disk of the dark, non-illuminated Moon, leaving only the radial, fuzzy, glowing
coronal filaments of the Sun around the edge.
The bright disk of the Sun, showing many coronal filaments, flares and grainy
patches in the wavelength of this image, is partly obscured by a small dark disk:
here, the Moon covers less than a fifteenth of the Sun.
De pe Pământ, Luna și SOarele par a fi de aceeași dimensiune, după cum se observa
la eclipsa de Soare din 1999 (stânga), în timp ce de pe nava spațială STEREO-B(d)
aflată pe o orbită în urma Pământului, Luna pare mult mai mică decât Soarele
(dreapta).[150]
Eclipsele pot avea loc atunci când Soarele, Pământul și Luna sunt toate într-o
linie dreaptă (așa-numita „sizigie”). Eclipsele de Soare au loc la lună nouă, când
Luna este între Soare și Pământ. Eclipsele de Lună au în schimb loc la lună plină,
când Pământul este între Soare și Lună. Dimensiunea aparentă a Lunii este
aproximativ egală cu cea a Soarelui, ambele având o lățime de circa o jumătate de
grad. Soarele este mult mai mare decât Luna, dar distanța exact de atâtea ori mai
mare este cea care face să pară de aceeași dimensiune când sunt privite de pe
Pământ. Variațiile de dimensiune aparentă, datorate orbitelor necirculare sunt și
ele aproape la fel de mari, dar ciclurile diferă. De aceea, sunt posibile atât
eclipse de Soare totale (în care Luna pare mai mare decât Soarele) cât și inelare
(în care Luna pare mai mică decât Soarele).[151] La o eclipsă totală, Luna acoperă
complet discul Soarelui și coroana devine vizibilă cu ochiul liber. Deoarece
distanța între Lună și Pământ crește treptat în timp,[141] diametrul unghiular
aparent al Lunii este în scădere. De asemenea, în evoluția sa către faza de gigantă
roșie, dimensiunea reală a Soarelui, împreună cu diametrul său aparent pe cer,
cresc încet.[l] Combinația acestor două schimbări înseamnă că acum câteva sute de
milioane de ani, Luna acoperea întotdeauna complet Soarele la eclipsele de Soare,
și nu era posibilă nicio eclipsă inelară. La fel, peste câteva sute de milioane de
ani, Luna nu va mai acoperi complet Soarele, și nu vor mai avea loc eclipse totale
de Soare.[152]

Întrucât orbita Lunii în jurul Pământului este înclinată cu circa 5,145° (5° 9')
față de orbita Pământului în jurul Soarelui, eclipsele nu au loc la fiecare lună
plină și lună nouă. Pentru a avea loc o eclipsă, Luna trebuie să fie în apropierea
intersecției celor două plane orbitale.[153] Periodicitatea și recurența eclipselor
de Soare și de Lună sunt descrise de saros, care are o perioadă de aproximativ 18
ani.[154]

Deoarece Luna ne blochează permanent vederea pe o zonă circulară de pe cer cu

diametrul de o jumătate de grad,[m][155] fenomenul asociat de ocultație are loc
atunci când o stea strălucitoare sau o planetă trece prin spatele Lunii și nu mai
este vizibilă. Astfel, o eclipsă de Soare este o ocultație a Soarelui. Deoarece
Luna este comparativ mai aproape de Pământ, ocultațiile stelelor individuale nu
sunt vizibile peste tot pe planetă în același timp. Din cauza precesiei orbitei
Lunii, în fiecare an sunt ocultate alte stele.[156]

Observarea și explorarea
Studiile antice și medievale

Hartă a Lunii de Johannes Hevelius din Selenographia, sive Lunae descriptio(d)

(1647), prima hartă care cuprinde și zonele de librație
Studiu al Lunii în Micrographia(d) de Robert Hooke, 1665
Înțelegerea ciclurilor Lunii a fost una din primele evoluții ale astronomiei:
înainte de secolul al V-lea î.e.n., astronomii babilonieni înregistraseră ciclul
Saros de 18 ani al eclipselor de Lună,[157] iar astronomii indieni(d) descriseseră
elongația lunară a Lunii.[158] Astronomul chinez(d) Shi Shen(d) (fl. secolul al IV-
lea î.e.n.) dădea instrucțiuni pentru prezicerea eclipselor de Lună și de Soare.
[159] Mai târziu, au fost înțelese forma fizică a Lunii și cauza luminii Lunii.
Filosoful grec antic Anaxagoras (d. 428 î.e.n.) gândea că Soarele și Luna sunt
ambele pietre sferice gigantice, și că cea din urmă reflecta lumina primului.[160]
[161] Deși chinezii din timpul dinastiei Han credeau că Luna este energie
echivalentă cu qi, teoria „influenței radiante” recunoștea și că lumina Lunii este
doar o reflecție a celei de la Soare, iar Jing Fang(d) (78–37 î.e.n.) observa
sfericitatea Lunii.[162] În secolul al II-lea e.n., Lucian din Samosata a scris un
roman în care eroii călătoreau pe Lună, care era locuită. în 499 e.n., astronomul
indian Aryabhata menționa în Āryabhaṭīya(d) că lumina solară reflectată este cauza
strălucirii Lunii.[163] Astronomul și fizicianul Alhazen (965–1039) a constatat că
lumina solară nu este reflectată de Lună ca o oglindă, ci că lumina este emisă în
toate direcțiile de fiecare parte a suprafeței luminate de Soare a Lunii.[164] Shen
Kuo (1031–1095) din dinastia Song a creat o alegorie care echivala creșterea și
descreșterea Lunii cu o minge mare de argint reflectiv care, atunci când este
îmbibată cu pulbere albă și observată dintr-o parte, arată ca o semilună.[165]

Schițele Lunii, după Galileo, din Sidereus Nuncius (Anunțul stelar)

În descrierea universului(d) a lui Aristotel (384–322 î.e.n.), Luna marca limita
între sferele elementelor muabile (pământ, apă, aer și foc), și stelele nemuritoare
de eter, o filosofie influentă care avea să domine gândirea umană timp de secole.
[166] În secolul al II-lea î.e.n. însă, Seleucus din Seleucia(d) a emis ipoteza
corectă că mareele sunt produse de atracția Lunii, și că înălțimea lor depinde de
poziția Lunii în raport cu Soarele.[167] În același secol, Aristarh a calculat
dimensiunea Lunii și distanța de la ea la Pământ(d), obținând pentru distanță o
valoare de circa douăzeci de ori raza Pământului. Aceste rezultate au fost mult
îmbunătățite de Ptolemeu (90–168 e.n.): valorile obținute de el, distanță medie
egală cu de 59 de ori raza Pământului și diametru egal cu 0,292 diametrul
Pământului erau aproape de valorile exacte, de circa 60 și, respectiv, 0,273.[168]
Arhimede (287–212 î.e.n.) proiectase un planetariu care putea calcula mișcările
Lunii și ale altor corpuri din Sistemul Solar.[169]

În Evul Mediu, înainte de inventarea telescopului, Luna a fost din ce în ce mai

mult recunoscută ca sferă, deși mulți credeau că este „perfect netedă”.[170]

În 1609, Galileo Galilei a realizat unul dintre primele desene telescopice ale
Lunii în cartea sa Sidereus Nuncius (Anunțul stelar) și a observat că nu este
netedă, ci are munți și cratere. A urmat cartografierea telescopică a Lunii: mai
târziu în secolul al XVII-lea, eforturile lui Giovanni Battista Riccioli și
Francesco Maria Grimaldi au condus la sistemul de denumire a reliefului Lunii
folosit și astăzi. Lucrarea mai exactă din anii 1834–36 Mappa Selenographica de
Wilhelm Beer(d) și Johann Heinrich von Mädler(d), și cartea lor asociată din 1837
Der Mond, primul studiu trigonometric precis al reliefului Lunii, cuprindea
altitudinile a peste o mie de munți, și introducea studiul Lunii la precizii
echivalente cu cele din geografia Pământului.[171] Se credea că craterele lunare,
observate pentru prima oară de Galileo, sunt vulcanice. Aceasta până la când
Richard Anthony Proctor(d) a avansat în anii 1870 ideea că sunt formate de
coliziuni.[117] Această ipoteză a căpătat susținere în 1892 prin experimentele
geologului Grove Karl Gilbert(d), și prin studiile comparative din deceniile anilor
1920 până în anii 1940,[172] care au dus la dezvoltarea stratigrafiei lunare(d),
care în anii 1950 devenea o ramură nouă și emergentă a astrogeologiei(d).[117]

Cu navele spațiale
Secolul al XX-lea
Misiunile sovietice

Luna 2(d), primul obiect făcut de om care a ajuns pe suprafața Lunii (stânga) și
roverul lunar sovietic Lunohod 1
Cursa Spațială instigată de Războiul Rece între Uniunea Sovietică și Statele Unite
au dus la o accelerare a interesului pentru explorarea Lunii. După ce lansatoarele
au căpătat capabilitățile necesare, aceste țări au trimis sonde fără echipaj uman
în misiuni de observare din zbor, cu impact și cu aselenizare. Navele din programul
Luna(d) al Uniunii Sovietice au fost primele care au realizat mai multe obiective:
după trei misiuni eșuate, fără nume, din 1958,[173] primul obiect făcut de om care
a scăpat de gravitația Pământului și a trecut pe lângă Lună a fost Luna 1(d);
primul obiect făcut de om care a lovit suprafața Lunii a fost Luna 2(d), și primele
fotografii ale părții normal ascunse a Lunii au fost realizate de Luna 3(d), toate
în 1959.

Prima navă spațială care a efectuat o aselenizare ușoară a fost Luna 9 și primul
vehicul fără echipaj care a orbitat în jurul Lunii a fost Luna 10(d), ambele în
1966.[117] Eșantioane de rocă și sol(d) au fost aduse înapoi pe Pământ de trei
misiuni Luna de colectare de probe(d) (Luna 16(d) în 1970, Luna 20(d) în 1972, și
Luna 24(d) în 1976), care au adus în total 0,3 kg.[174] Două rovere realizate în
premieră au aselenizat în 1970 și 1973 în cadrul programului sovietic Lunohod.

Misiunile americane
Articol principal: Programul Apollo.
The small blue-white semicircle of Earth, almost glowing with color in the
blackness of space, rising over the limb of the desolate, cratered surface of the
Moon.
Răsărit de Pământ (Apollo 8, 1968)

Rocă lunară(d) (Apollo 17, 1972)

La sfârșitul deceniului anilor 1950, la apogeul Războiului Rece, Forțele Terestre
ale Statelor Unite (US Army) au efectuat un studiu de fezabilitate(d) secret care
propunea construcția pe Lună a unui avanpost militar cu echipaj uman denumit
Proiectul Horizon(d), cu potențialul de a efectua o gamă largă de misiuni, de la
cercetări științifice până la bombardament nuclear asupra Pământului. Studiul
includea posibilitatea de a efectua un test nuclear pe Lună.[175][176] Forțele
Aeriene, care la acea dată erau în competiție cu Forțele Terestre pentru rolul de
vârf de lance al programului spațial, și-a dezvoltat propriul plan similar cu
numele Lunex(d).[177][178][175] La ambele propuneri s-a renunțat în cele din urmă
după ce programul spațial a fost în mare parte transferat de la armată la agenția
civilă NASA.[178]

După angajamentul președintelui John F. Kennedy în 1961 de a realiza o aselenizare

a unui echipaj uman înainte de sfârșitul deceniului, Statele Unite, în frunte cu
NASA, au lansat o serie de sonde fără echipaj uman pentru a dezvolta înțelegerea
suprafeței lunare pentru a pregăti misiunile umane: Programul Ranger(d) al lui Jet
Propulsion Laboratory a produs primele fotografii de detaliu; programul Lunar
Orbiter(d) a produs hărți ale întregii Luni; programul Surveyor a aselenizat cu
prima sa navă spațială(d) la patru luni după Luna 9. În paralel, s-a dezvoltat
Programul Apollo cu echipaje umane; după o serie de teste cu și fără echipaj ale
navei spațiale Apollo pe orbita Pământului, și împins înainte de perspectiva unui
zbor lunar sovietic(d), în 1968 Apollo 8 a efectuat prima misiune cu echipaj uman
pe orbita Lunii. Aselenizarea ulterioară a primilor oameni în 1969 este considerată
punctul culminant al Cursei Spațiale.[179]

Neil Armstrong lucrând la modulul lunar

"That's one small step ..."
Duration: 8 seconds.0:08
Neil Armstrong a devenit primul om care a mers pe Lună, în calitate de comandant al
misiunii americane Apollo 11 punând piciorul pe Lună la ora 02:56 UTC în ziua de 21
iulie 1969.[180] Circa 500 de milioane de oameni din toată lumea au urmărit
transmisiunea directă a camerei de televiziune Apollo, cea mai mare audiență de
televiziune din istoria de până atunci.[181][182] Misiunile Apollo de la 11 la 17
(cu excepția lui Apollo 13, care a renunțat la aselenizarea planificată) au adus
380,05 kg de rocă și sol lunar în 2196 de eșantioane separate.[183] Aselenizarea și
revenirea pe pământ au fost posibile datorită considerabilelor progrese tehnologice
din prima parte a deceniului anilor 1960, în domenii cum ar fi chimia ablației,
ingineria software și tehnologia de reintrare în atmosferă, precum și de
managementul extrem de competent al enormei întreprinderi tehnice.[184][185]

În timpul misiunilor Apollo cu aselenizare, au fost instalate pe suprafața Lunii

pachete de instrumente științifice. Stații temporare de instrumente(d), cuprinzând
sonde de flux termic, seismometre și magnetometre, au fost instalate la punctele de
aselenizare Apollo 12, 14, 15, 16 și 17. Transmisiunile în direct de date către
Pământ au fost sistate spre sfârșitul lui 1977 din considerente financiare,[186]
[187] dar, întrucât tablourile de retroreflectoare colț-de-cub pentru telemetrie
lunară laser(d) de la acele stații sunt instrumente pasive, ele sunt încă
utilizate. Telemetria acestor stații este calculată periodic din stații terestre cu
o precizie de câțiva centimetri, iar datele din acest experiment sunt utilizate
pentru a calcula limitele dimensiunii nucleului Lunii.[188]

Anii 1980–2000

Mozaic în culori artificiale(d) construit dintr-o serie de 53 de imagini realizate

prin trei filtre spectrale de sistemul de imagistică al navei Galileo în timp ce
aceasta trecea peste regiunile nordice ale Lunii la 7 decembrie 1992.
După prima cursă spre Lună, au urmat niște ani de liniște, dar, începând cu
deceniul anilor 1990, multe alte țări s-au implicat în exporarea directă a Lunii.
În 1990, Japonia a devenit a treia țară care a dus un obiect pe orbita Lunii, cu
nava spațială HITEN(d). Aceasta a lansat o sondă mai mică, Hagoromo, pe orbita
Lunii, dar transmițătorul s-a defectat, iar misiunea nu a mai fost utilă.[189] În
1994, SUA au trimis pe orbita lunară nava spațială Clementine(d) dezvoltată într-un
proiect comun NASA-Departamentul Apărării. Această misiune a obținut prima hartă
topografică cvasiglobală a Lunii, și primele imagini globale multispectrale(d) ale
suprafeței lunare.[190] În 1998, aceasta a fost urmată de misiunea Lunar
Prospector(d), ale cărei instrumente au indicat prezența unui exces de hidrogen la
polii Lunii, care probabil a fost produs de prezența gheții pe o adâncime de câțiva
metri în regolitul din craterele permanent umbrite.[191]

India, Japonia, China, Statele Unite ale Americii și Agenția Spațială Europeană au
trimis fiecare orbiteri lunari. Dintre aceștea în special Chandrayaan-1 al
Organizația Indiană de Cercetare Spațială(d) a contribuit la confirmarea
descoperirii de gheață lunară în craterele permanent umbrite de la poli și legată
de regolitul lunar. Epoca post-Apollo a fost marcată și de două misiuni cu rover:
ultima misiune sovietică Lunohod din 1973, și misiunea chinezească curentă Chang'e
3, care a pus în funcțiune roverul Yutu(d) la 14 decembrie 2013. În conformitate cu
Tratatul Spațiului Extraterestru(d), Luna rămâne liberă pentru explorare în scopuri
pașnice pentru toate țările.

Secolul al XXI-lea

Reprezentare artistică a unei viitoare colonii lunare

Nava spațială europeană SMART-1(d), a doua navă cu propulsie cu ioni, s-a aflat pe
orbita Lunii din 15 noiembrie 2004 până la impactul său cu Luna la 3 septembrie
2006, și a efectuat primul studiu detaliat al elementelor chimice de pe suprafața
Lunii.[192]

Ambițiosul Program Chinez de Explorare Lunară a început cu Chang'e 1, care a reușit

să orbiteze Luna din 5 noiembrie 2007 până la impactul controlat din 1 martie 2009.
[193] El a obținut o hartă completă a Lunii. Chang'e 2, începând cu octombrie 2010,
a ajuns la Lună mai repede, a cartografiat Luna cu o rezoluție superioară de-a
lungul unei perioade de opt luni, apoi a ieșit de pe orbita Lunii pentru a rămâne
pentru o perioadă mai mare în punctul Lagrange L2 Pământ-Soare, înainte de a trece
pe lângă asteroidul 4179 Toutatis la 13 decembrie 2012, după care s-a îndepărtat în
spațiu. La 14 decembrie 2013, Chang'e 3 a aselenizat cu un lander lunar, care la
rândul său a desfășurat un rover lunar(d), denumit Yutu (Chinese: 玉兔; în
traducere literală „iepurele de jad”). Aceasta a fost primul soft landing(d) de
după Luna 24(d) din 1976, și prima misiune cu rover lunar de la Lunohod 2(d) din
1973. China intenționează să lanseze o altă misiune cu rover (Chang'e 4) înainte de
2020, urmată de o misiune de revenire cu probe(d) (Chang'e 5) puțin după aceea.
[194]

Între 4 octombrie 2007 și 10 iunie 2009, misiunea Kaguya a Agenției de Explorare

Aerospațială a Japoniei, un orbiter lunar dotat cu o cameră video de înaltă
definiție(d), și doi sateliți radio-transmițători mici, a obținut date geofizice și
a realizat primele filme HD din afara orbitei Pământului.[195][196] Prima misiune
lunară a Indiei, Chandrayaan I, a orbitat din 8 noiembrie 2008 până la pierderea
contactului la 27 august 2009, timp în care a realizat o hartă chimică,
mineralogică și foto-geologică de înaltă rezoluție a suprafeței lunare și a
confirmat prezența moleculelor de apă în solul lunar.[197] Organizația Indiană de
Cercetare Spațială(d) intenționa să lanseze în 2013 Chandrayaan-2(d), care urma să
cuprindă și un rover lunar robotic rusesc.[198][199] Eșecul misiunii rusești Fobos-
Grunt(d) a amânat și acest proiect.

Vârfurile centrale ale craterului lunar Copernic observate de LRO(d), 2012

Formațiunea Ina(d), 2009

SUA a contribuit la lansarea Lunar Reconnaissance Orbiter(d) (LRO), a impactorului
LCROSS(d) și la observațiile ulterioare începând cu 18 iunie 2009; LCROSS și-a
îndeplinit misiunea realizând un impact planificat și atent observat în craterul
Cabeus(d) la 9 octombrie 2009,[200] pe când LRO încă mai funcționează, adunând date
precise de altimetrie lunară și realizând imagini de mare rezoluție. În noiembrie
2011, LRO a trecut peste craterul uriaș și puternic luminat Aristarh. NASA a
publicat fotografii ale craterului la 25 decembrie 2011.[201]

Două nave GRAIL(d) ale NASA au început să orbiteze Luna pe la 1 ianuarie 2012,[202]
într-o misiune de a afla mai multe despre structura internă a Lunii. Sonda LADEE(d)
a NASA, gândită pentru a studia exosfera lunară, a intrat pe orbită la 6 octombrie
2013.

Printre misiunile planificate se numără cea rusească Luna 25: un lander fără
echipaj și cu un set de seismometre, și un orbiter bazat pe misiunea marțiană
eșuată Fobos-Grunt(d).[203][204] Explorările lunare cu finanțare privată au fost
promovate de Google Lunar X Prize, anunțat la 13 septembrie 2007, care oferă 20 de
milioane de dolari oricui poate să aselenizeze cu un rover robotic pe Lună și să
îndeplinească anumite criterii.[205] Shackleton Energy Company(d) lucrează la un
program de a iniția operațiuni la polul sud al Lunii pentru extragerea de apă și
aprovizionarea depozitelor de combustibili(d).[206]

NASA a început un plan de a relua misiunile umane(d) după apelul președintelui SUA
George W. Bush la 14 ianuarie 2004, în care cerea întoarcerea pe Lună înainte de
2019 și construcția unei baze lunare până în 2024.[207] S-a aprobat finanțare
pentru Programul Constellation(d) și s-au început teste pentru o navă spațială cu
echipaj uman, pentru un vehicul de lansare(d),[208] și studii în vederea unui
proiect de bază lunară.[209] Programul a fost însă anulat în favoarea unei misiuni
umane pe un asteroid până în 2025 și pentru o misiune umană de orbitare a planetei
Marte până în 2035.[210] India și-a exprimat și ea speranța de a trimite o misiune
umană pe Lună până în 2020.[211]

Planuri de misiuni comerciale

În 2007, X Prize Foundation împreună cu Google, au lansat Google Lunar X Prize
pentru a încuraja expedițiile comerciale către Lună. Se va acorda un premiu de 20
de milioane de dolari de împărțit între asocierile private care vor ajunge pe Lună
și va efectua anumite operațiuni până la sfârșitul lui martie 2018.[212][213] În
august 2016, participau 16 echipe la concurs.[214]

În august 2016, guvernul american a acordat start-upului american Moon Express

permisiune de a aseleniza.[215] A fost prima dată când o firmă privată a primit
acest drept. Hotărârea este considerată un precedent care va contribui la definirea
standardelor de reglementare a activităților comerciale în spațiu în viitor,
întrucât deocamdată funcționarea companiilor fusese restricționată la Pământ și
spațiul din imediata apropiere.[215]

Astronomie de pe Lună

Imagine în culori false a Pământului în lumină ultravioletă realizată de pe

suprafața Lunii de misiunea Apollo 16. Partea dinspre soare reflectă multă lumină
ultravioletă de la Soare, dar cea opusă prezintă doar benzi slabe de emisii UV de
la aurorele produse de particule încărcate electric.[216]
De mulți ani, Luna este recunoscută drept un loc excelent pentru telescoape.[217]
Este relativ în apropiere; vederea astronomică(d) nu este o problemă; unele cratere
din preajma polilor sunt permanent întunecați și reci, ceea ce este util mai ales
pentru telescoapele cu infraroșu; și radiotelescoapele aflate pe partea îndepărtată
vor fi ecranate de zgomotul radio produs de comunicațiile pământene.[218] Deși
solul lunar(d) pune probleme pentru părțile mobile ale telescoapelor, el poate fi
amestecat cu nanotuburi de carbon și poliepoxide și folosit la construcția de
oglinzi de până la 50 metri în diametru.[219] Se poate realiza destul de ieftin un
telescop zenital(d) lunar cu lichid ionic.[220]

În aprilie 1972, misiunea Apollo 16 a înregistrat diferite fotografii astronomice

și spectre de ultraviolet cu Far Ultraviolet Camera/Spectrograph(d).[221]

Statutul legal
Deși landerele Luna(d) au împrăștiat fanioane ale Uniunii Sovietice pe Lună, și s-
au arborat simbolic drapele americane(d) la locurile aselenizărilor astronauților
Apollo, nicio țară nu revendică vreun teritoriu de pe suprafața Lunii.[222] Rusia
și SUA au semnat în 1967 Tratatul Spațiului Extraterestru(d),[223] care definește
Luna și întreg spațiul extraterestru drept „provincie a întregii omeniri(d)”.[222]
Acest tratat restricționează utilizarea Lunii în scopuri pașnice, interzicând
explicit orice instalație militară și orice armă de distrugere în masă.[224]
Acordul Lunii(d) din 1979 a fost convenit pentru a restricționa exploatarea
resurselor Lunii în folosul vreunei singure națiuni, dar în 2014, el era semnat și
ratificat de doar 16 țări, dintre care niciuna nu efectuează operațiuni de
explorare umană a spațiului(d) și nici nu are vreun plan de a face aceasta.[225]
Deși unii indivizi au revendicat Luna(d) în întregime sau parțial, niciuna dintre
aceste revendicări nu este considerată credibilă.[226][227][228]

În cultură

Personificare a Lunii într-o ediție din 1550 a cărții Liber astronomiae de Guido
Bonatti(d)
Mitologie
Luna și Soarele cu fețe de om (xilografie din 1493)
O litografie veche de 5000 de ani găsită la Knowth(d), Irlanda, ar putea reprezenta
Luna, și ar fi astfel cea mai veche reprezentare a ei descoperită în zilele de
astăzi.[229] Contrastul între zonele mai înalte și mai luminoase și mările mai
întunecate au fost interpretate de diferite culturi printre altele ca Omul de pe
Lună(d), sau ca iepurele(d) și bizonul. În multe culturi antice și preistorice,
Luna era personificată ca o zeitate(d) sau ca alte fenomene supernaturale, și până
astăzi mai persistă vederi astrologice asupra Lunii(d).

În Orientul Apropiat Antic, zeul lunii (Sin/Nanna) era masculin. În mitologia

greco-romană(d), Soarele și Luna sunt reprezentate ca bărbat și, respectiv, femeie
(Helios/Sol și Selene/Luna). Forma de semilună(d) a fost folosită din vechime ca
simbol pentru Lună. Zeița Selene era reprezentată ca purtând semiluna pe podoaba de
pe cap într-un aranjament ce face aluzie la coarne. Semiluna și steaua datează și
ele din Epoca Bronzului, reprezentând fie Soarele și Luna, fie Luna și planeta
Venus. A ajuns să reprezinte zeița Artemis sau Hecate, și, prin patronajul lui
Hecate, a ajuns să fie utilizată ca simbol al Bizanțului.

În Evul Mediu, a evoluat o tradiție iconografică de reprezentare a Soarelui și a

Lunii cu chipuri de om.

Divizarea Lunii(d) (în arabă ‫ )انشقاق القمر‬este o minune atribuită de musulmani

profetului Mahomed.[230]

Calendar
Fazele regulate ale Lunii fac ca ea să fie un instrument convenabil pentru marcarea
trecerii timpului, iar perioadele pătrarelor ei stau la baza multora dintre cele
mai vechi calendare. Se crede că niște răboaje cu oase gravate datând încă de acum
20–30.000 de ani ar marca fazele Lunii.[231][232][233] Luna de circa 30 de zile
este o aproximare a ciclului lunar. Cuvintele germanice provenite din radicalul
protogermanic *mǣnṓth-, legat de cuvântul protogermanic *mǣnōn, indică utilizarea
unui calendar lunar de către popoarele germanice (calendarul germanic(d)) înainte
de adoptarea unui calendar solar.[234] Radicalul proto-indo-european pentru lună,
*méh1nōt, derivă din radicalul verbal *meh1-, „a măsura”, „indicând o concepție
funcțională asupra Lunii, respectiv însemn al lunii” (cf(d) cuvintele măsură și
menstrual),[235][236][237] și reflectă importanța Lunii pentru multe culturi antice
în domeniul măsurării timpului (vezi latinescul mensis și grecescul μείς (meis) sau
μήν (mēn), cu sensul de „lună”).[238][239][240][241] Majoritatea calendarelor
istorice sunt lunisolare. Calendarul islamic de secol al VII-lea este un
excepțional exemplu de calendar lunar pur. Lunile sunt tradițional denumite după
apariția hilalului(d), sau a primei semiluni, peste orizont.[242]

„Răsărit de Luna”, 1884, pictură de Stanisław Masłowski(d) (Muzeul Național,

Cracovia, galerie a Muzeului Sukiennice)
Lunaticii
Luna a fost de mult timp asociată cu nebunia și lipsa rațiunii; cuvântul lunatic(d)
derivă din numele Lunii. Filosofii Aristotel și Pliniu cel Bătrân susțineau că luna
plină induce nebunia la persoanele susceptibile, crezând că creierul, care este
predominant apă, trebuie să fie afectat de Lună și de puterea ei asupra mareelor,
dar gravitația Lunii este prea slabă pentru a afecta o persoană individuală.[243]
Chiar și astăzi, oameni care cred într-un efect lunar(d) susțin că internările în
spitalele de psihiatrie, accidentele rutiere, omuciderile sau sinuciderile au o
frecvență mai mare la lună plină, dar zeci de studii invalidează aceste afirmații.
[243][244][245][246][247]