TEMA 3

SISTEMUL SOLAR
Introducere: În acest capitol este prezentat Sistemul Solar, sistem din care
face parte planeta Pământ. Problemele principale expuse se referă la
vârsta, geneza, evoluţia şi alcătuirea acestuia. Sunt realizate caracterizări
succinte asupra Soarelui, planetelor, sateliţilor, asteroizilor, cometelor şi
meteoriţilor.

Obiective
− Evidenţierea principalelor caracteristici ale Sistemului Solar: vârstă,
geneză, alcătuire, componente principale
− Esenţializarea principalelor terorii privitoare la apariţia şi evoluţia
Sistemului Solar
− Evidenţierea rolului important pe care îl are Soarele ca stea
polarizatoare a sistemului nostru planetar
− Caracterizarea succintă a fiecărei planete din cadrul Sistemului
Solar
− Caracterizarea celorlalte corpuri importante ale Sistemului Solar:
comete, asteroizi, meteoriţi,

Cuprins
1. Caractere generale
2. Soarele
3. Planetele
4. Asteroizii
5. Cometele
6. Test de evaluare
7. Bibliografie
8. Sinteză

1. Caractere generale

Sistemul Solar constituie ansamblul cosmic din care face parte şi Terra,
planeta noastră. El este alcătuit dintr-o stea polarizatoare – Soarele, din 9 planete,
44 de sateliţi naturali, peste 1800 de asteroizi, mai mult de 600 de comete, un
ƒ Sistem Solar număr nedeterminat de corpuri meteorice, la care se adaugă materia
interplanetară.
Tot acest ansamblu ocupă un spaţiu în jurul Soarelui cu o rază de 2 ani
lumină, echivalentul a 25 u.a. (unităţi astronomice)

19
u.a. = unitate
astronomică egală
cu distanţa medie
Pământ – Soare,
de 150 mil km

an lumină =
distanţa pe care o
străbate lumina
într-un an, egală
cu 9,46 x 1012 km

Sistemul Solar (Sursa: www.windows.ucar.edu/)

Vârsta Sistemului Solar este de aproximativ 5 miliarde de ani, în condiţiile

în care vârsta Universului este apreciată undeva între 10-20 miliarde de ani.
Asupra formării Sistemului Solar au fost formulate de-a lungul timpului
mai multe teorii. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt:
ƒ teoria Buffon 1. Teoria Buffon (1747): susţinea ipoteza conform căreia Sistemul
Solar s-ar fi creat prin ciocnirea Soarelui cu o cometă, lucru
imposibil de realizat datorită faptului că în timpul apropierii
cometei de Soare, aceasta s-ar fi topit.
2. Teoria lui Immanuel Kant (1755): explică formarea Sistemului
Solar dintr-o materie dispusă haotic (o nebuloasă formată din
pulbere şi gaze). Aceasta, pe baza forţei de atracţie universală şi
ƒ teoria Kant –
Laplace
pe baza forţelor electrice şi magnetice, s-a structurat în Soare,
planete şi celelalte corpuri care alcătuiesc Sistemul Solar.
3. Teoria lui Pierre Simon de Laplace (1796): este asemănătoare cu
cea a lui Kant, considerând că din nebuloasa iniţială s-a format
întâi Soarele şi un număr de inele concentrice de materie în jurul
ƒ teoria James
acestuia. Ulterior, aceste inele de materie s-au concentrat formând
Jeans planetele.
4. Teoria lui James Jeans (1919): susţine că o stea de dimensiuni
medii a trecut prin vecinătatea Soarelui şi a declanşat o puternică
protuberanţă solară care după răcire a dat naştere planetelor.
ƒ teoria
Această teorie este mai puţin credibilă deoarece posibilitatea unei
Weizsacker astfel de întâlniri între două stele este foarte redusă.
5. Teoria lui C. von Weizsacker (1943): numită şi teoria turbulentă,
aceasta presupune existenţa iniţială a Soarelui în jurul căruia se
roteau cu viteze diferite numeroase vârtejuri de materie, care
ƒ teoria Schmidt
treptat s-au concentrat sub forma planetelor cunoscute astăzi.
6. Teoria lui Otto Schmidt (1944): susţine că Soarele, în mişcarea sa
de revoluţie în jurul centrului galactic, a intersectat o zonă bogată
în gaze şi materie şi a cules din acest nor materia necesară
formării planetelor.
ƒ teoria Fesenkov
7. Teoria Fesenkov (1946): afirma că iniţial existau numeroase
nebuloase de formă discoidală în centrul cărora s-au condensat
stelele prin atracţia gravifică dintre molecule. La un moment dat

20
 prin creşterea forţei centrifuge s-au desprins din masa stelară
ƒ teoriile
cantităţi importante de materie din care s-au condensat planetele.
moderne 8. Teoriile moderne: pleacă de la ipoteza existenţei unei nebuloase
iniţiale în centrul căreia s-a format o stea, ajungându-se la apariţia
unei stele centrale înconjurate de centuri de materie care au dat
naştere prin concentrare planetelor.

2. Soarele

Diametru 1.391.000 km
Masa 1.989 x 1026 tone (de 335.000 ori
masa Pământului)
Temperatura La suprafaţă 5.800 K
În interior 15.600.000 K
Compoziţia Chimică 75 % Hidrogen
25 % Heliu
Structura Nucleul
ƒ Soarele Atmosfera Fotosfera
solară Cromosfera
Coroana solară
Misiuni spaţiale S.O.H.O. (Solar Heliocentric Soarele – imagine SOHO
Observator), realizat de E.S.A. şi
N.A.S.A.
Ulysses (1990)
Cluster (1996)

Soarele este o stea mijlocie, sub forma unei acumulări sferice de gaze
(hidrogen şi heliu) care prin reacţiile chimice pe care la produce, asigură lumina şi
căldura pentru întreg Sistemul Solar.
Un fenomen deosebit îl constituie activitatea solară, manifestată prin
erupţiile solare. Acestea, observate încă din 1 septembrie 1859 de către
astronomul englez Richard Carington, sunt manifestări ale unei furtuni
electromagnetice provocate de modificările bruşte ale câmpului magnetic solar în
zona din coroană aflată deasupra petelor solare. Erupţiile solare şi protuberanţele
apar în jurul petelor negre, având aspectul unor regiuni în formă de semilună cu o
luminozitate de cinci ori mai mare decât cea a Soarelui. Aceste fenomene apar cu
o ciclicitate de 11 ani. Ultimele două maxime solare au fost în 1989 (când s-au
înregistrat aproximativ 9000 de erupţii solare) şi în 2000, fiind monitorizate de
misiunea spaţială S.O.H.O.

3. Planetele

Planetele sunt corpuri cosmice de dimensiuni mari, fără lumină şi căldură

proprie, care gravitează în jurul Soarelui. Există numeroase criterii de clasificare
ale planetelor. Cele mai folosite sunt:
− După compoziţie
o Terestre sau telurice (care au alcătuirea asemănătoare cu a
Pământului): Mercur, Venus, Terra, Marte, Pluto
o Gazoase (alcătuite în cea mai mare parte din gaze): Jupiter,
Saturn, Uranus, Neptun
− După mărime

21
 o Planete mici (având diametre mai mici de 13000 km):
Mercur, Venus, Terra, Marte, Pluto
o Planete gigant (cu diametre mai mari de 48000 km):
Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun

Raportul dintre dimensiunea Soarelui şi a planetelor gigant (sursa: NASA)

− Din punct de vedere istoric

o Planete clasice (sunt cunoscute încă din antichitate):
Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn
ƒ planete o Planete moderne (au fost descoperite în perioada
interioare modernă): Uranus, Neptun, Pluto
− Din punct de vedere al poziţiei în raport cu Soarele şi Pământul
ƒ planete
o Planetele interioare (aflate pe orbite situate între Soare şi
exterioare Pământ): Mercur, Venus
o Planetele exterioare (aflate pe orbite situate la exteriorul
Pământului): Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto

PLANETA MERCUR

Diametru 4.878 km
Masa 3,302 x 1030 kg
Distanţa faţă de Soare medie 57.910.000 km
afeliu 70.000.000 km
periheliu 46.000.000 km
Durata unei revoluţii 0,24 ani tereştri
Viteza de deplasare 47,9 km/s
pe orbită
Temperatura la - 180º...........430º C
suprafaţă
Sateliţi Nu are
Misiuni spaţiale Mariner 10 (1974 – 1975)

ƒ planeta Mercur
Mercur este cea mai mică şi cea mai apropiată planetă de Soare (0,387
u.a.). Perioada de rotaţie a planetei Mercur este de 58, 65 zile terestre
(aproximativ 2/3 din perioada de revoluţie). Planeta Mercur este o planetă

22
 terestră, adică are o alcătuire similară Pământului, având un relief asemănător cu
cel lunar (observaţii relevate de sonda Mariner 10). Atmosfera este foarte
rarefiată, aproape inexistentă.
Dimensiunile mici ale planetei şi apropierea de Soare fac foarte dificilă
observarea ei. Acest fapt explică lipsa de informaţii precise asupra planetei
Mercur înaintea cercetărilor spaţiale.

PLANETA VENUS

Diametru 12.104 km
Masa 4,869 x 1023 kg
Distanţa faţă de Soare medie 108.200.000 km
afeliu 109.000.000 km
periheliu 107.000.000 km
Durata unei revoluţii
0,26 ani tereştri
Viteza de deplasare
pe orbită 35,0 km/s
Temperatura la
suprafaţă 465º C
Sateliţi Nu are
Misiuni spaţiale Mariner 2 (1962)
20 sonde spaţiale: Venera 7
Magellan (1989)

Planeta Venus, cunoscută sub numele de Luceafărul (de seară sau de

ƒ planeta Venus dimineaţă), este cel mai strălucitor obiect de pe bolta cerească după Soare şi Lună.
Câteva particularităţi individualizează planeta Venus în cadrul Sistemului Solar.
În primul rând orbita planetei care este cea mai apropiată de forma
circulară. O altă caracteristică este sensul de rotaţie al planetei, de la est la vest
(mişcare de rotaţie retrogradă), astfel încât mişcarea aparentă a Soarelui pe cerul
venusian este inversă decât pe Terra.
Atmosfera planetei Venus este compusă din dioxid de carbon 93-97%,
azot 2-5%, vapori de apă 1,6% şi alte componente. Atmosfera are o densitate
foarte mare, fapt care împiedică observarea directă a planetei, iar procentul mare
de CO2 duce la apariţia efectului de seră ce conduce la prezenţa unor temperaturi
de + 470º C la suprafaţa scoarţei.
Relieful venusian este reprezentat în cea mai mare parte de câmpii
întinse acoperite de râuri de lavă solidificată. Cel mai înalt punct de pe Venus este
Maxwell Montes, care se ridică la 10,7 km deasupra suprafeţei medii a planetei.
Deşi există numeroase cratere de impact meteoric, acestea nu au un diametru mai
mic de 2 km, probabil datorită densităţii mari a atmosferei, în care meteoriţii mici
ard complet.

23
 PLANETA TERRA

Diametru 12756 km
Raza ecuatorială 6378 km
Raza polară 6356 km
Masa 5976 x 1024 kg
Distanţa medie faţă de 149.600.000 km
Soare
Durata unei revoluţii 365 zile şi 6 ore
Viteza de rotaţie la ecuator 1776 km/h
Durata unei rotaţii 23 ore 56 minute 4 secunde
complete
Înclinarea axei polilor 23,45°
Densitatea medie 5,5 g/cm3
Temperatura la suprafaţă 15°C
Sateliţi Luna

PLANETA MARTE

Diametru 6.787 km
Masa 6,419 x 1023 kg
Medie 227,7 mil km
Distanţa faţă de Soare Afeliu 249,2 mil km
Periheliu 206,3 mil km
Durata unei revoluţii 1,88 ani tereştri
Viteza de deplasare
24,1 km/s
pe orbită
Temperatura la
-82.........0º C
suprafaţă
Phobos
Sateliţi
Deimos
1964 – 1973 sondele Mariner
(SUA), Mars (URSS) şi Viking
(SUA)
1996 Mars Global Surveyor
Misiuni spaţiale (MGS)
1997 Pathfinder – Sojourner (Mars
Polar Lander MPL)
1998 – 1999 Mars Surveyor
2001 Mars Odysey
Planeta Marte este a patra planetă de la Soare, gravitând pe o orbită situată
între Pământ şi Jupiter, la circa 1,52 u.a. de Soare. Datorită culorii ei, mai poartă
şi numele de Planeta Roşie. Marte este de 2 ori mai mică decât Terra. Densitatea
sa medie este de 0,73 din densitatea Pământului, masa doar 10 % , iar acceleraţia
gravitaţională 0,377 g.
Durata zilei marţiene este de 1,02 zile terestre, iar anul marţian durează
686,98 zile. Atmosfera sa este compusă în special din dioxid de carbon (95 %), la
care se adaugă azot (2,7 %), argon (1,6 %), oxigen (0,13 %) şi monoxid de
carbon, vapori de apă, neon, etc.
Marte are doi sateliţi, Phobos şi Deimos, descoperiţi în 1877. Au formă
neregulată, pe suprafaţa lor sunt cratere şi regolit. Se deplasează pe orbite
circulare aflate în plan ecuatorial al planetei; perioada de rotaţie este egală cu cea
de revoluţie şi, ca urmare, arată aceeaşi faţă spre planetă.

24
 PLANETA JUPITER

Diametru 142.800 km
Masa 1,899 x 1027 kg
Distanţa faţă de Soare 5,2 u.a.
Durata unei revoluţii 11,86 ani tereştri
Viteza de deplasare 13,1 km/s
pe orbită
Temperatura la -150º C
suprafaţă
Sateliţi 16 sateliţi (Metis, Arastea,
Amalthea, Thebe, Io, Europa,
Ganimede, Callisto, Leda,
Himalaya, Lysthea, Elara, Ananke,
Carme, Pasiphae, Sinope)
Misiuni spaţiale Galileo (Studierea lui Jupiter şi a
sateliţilor săi Io, Europa, Callisto)

Jupiter, a cincea planetă de la Soare, aflată la 5,2 u.a. de Soare este cea
mai mare planetă a Sistemului Solar, având un diametru echivalent cu 11,21
diametre terestre şi o masă de 317,8 ori mai mare decât masa Pământului.
Densitatea sa este numai un sfert din cea terestră, datorită alcătuirii sale: un nucleu
(aproape 10.000 – 14.000 km) format din elemente grele, în special fier, şi o
ƒ planeta Jupiter manta (circa 60.000 km grosime) formată din Hidrogen şi Heliu, lichefiate.
Specific pentru Jupiter este Marea Pată Roşie, un anticiclon cu
activitate continuă, situat în amisfera sudică, anticiclon care se deplasează în jurul
planetei în aproximativ şase zile. Ziua pe Jupiter durează 0,4 zile terestre îar anul
11,9 ani tereştri.
Jupiter posedă un inel, vizibil doar pentru sondele interplanetare, şi i se
cunosc, deocamdată, 16 sateliţi, dintre care cel mai interesant este Europa, sub a
cărei suprafaţă îngheţată se găseşte apă lichidă, fiind astfel posibilă existenţa unor
forme de viaţă.

PLANETA SATURN

Diametru 120.000 km
Masa 5,686 x 1026 kg
Distanţa faţă de Soare 9,5 u.a.
Durata unei revoluţii 29,46 ani tereştri
ƒ planeta Saturn Viteza de deplasare 9,6 km/s
pe orbită
Temperatura la - 170º C
suprafaţă
Sateliţi 18
Misiuni spaţiale Cassini – Huygens (realizată de
NASA, ESA, ISA, pentru studierea
planetei Saturn şi a satelitului
Titan)

Saturn este cea de-a 6-a planetă de la Soare şi singura planetă care
posedă un inel vizibil cu instrumentele terestre. Este, alături de Jupiter, al doilea
gigant al Sistemului Solar. Are un diametru de 9,45 ori mai mare decât al
Pământului şi o masă echivalentă du 95 mase terestre. Atmosfera este alcătuită în
proporţie de 83 % din hidrogen şi 11 % heliu, la care se adugă amoniac, metan

25
 carbon, etc.. Temperatura medie este de - 125° C. Cea mai cunoscută
caracteristică a planetei este inelul care o înconjoară, observat pentru prima oară
de Galileo Gallilei. Acesta este format din mai multe inele alcătuite din praf,
pietricele, bolovani şi blocuri. Dintre sateliţi, numai Titan (cu un diametru de
5,150 km) are o atmosferă semnificativă.

PLANETA URANUS

Diametru 51.118 km
Masa 8,698 x 1025 kg
Distanţa faţă de Soare 19,2 u.a.
Durata unei revoluţii 84,01 ani tereştri
Viteza de deplasare 6,8 km/s
pe orbită
Temperatura la - 200º C
suprafaţă
Sateliţi 21 (Cordelia, Titania)
ƒ planeta Uranus Misiuni spaţiale Voyager 1 – 20 august 1977
Voyager 2 – 5 septembrie 1977

Planeta Uranus este cea de-a 7-a planetă de la Soare, faţă de care se află la
o distanţă de 19,2 u.a. Are un diametru echivalent cu 4,01 diametre terestre, este
foarte puţin dens (doar 23 % din densitatea Terrei). A fost descoperită în anul
1781 de către William Hersel. Atmosfera de pe Uranus (alcătuită în dea mai mare
parte din hidrogen, heliu şi metan) estre caracterizată de prezenţa norilor care se
deplasează la latitudine constantă, formând benzi paralele, observabile pe
imaginile transmise de misiunile spaţiale.
O caracteristică interesantă a lui Uranus este faptul că axa sa de rotaţie
este puternic înclinată (97,6 °). Practic, planeta pare că se rostogoleşte pe planul
său orbital. Uranus posedă un sistem de inele , descoperit în 1977 de sondele
spaţiale.

PLANETA NEPTUN

Diametru 49.528 km
Masa 1,030 x 1026 kg
Distanţa faţă de Soare 30,1 u.a.
Durata unei revoluţii 164,8 ani tereştri
Viteza de deplasare 5,4 km/s
pe orbită
Temperatura la - 210º C
ƒ planeta Neptun suprafaţă
Sateliţi Naiad, Thalassa, Despina, Galatea,
Larissa, Proteus, Triton, Nereid
Misiuni spaţiale Voyager 1 – 20 august 1977
Voyager 2 – 5 septembrie 1977

Este a opta planetă de la Soare, aflându-se la o depărtare de 30,1 u.a. A

fost descoperită de către astronomul francez Le Verrier (1846), care a observat
anumite neregularităţi în mişcarea planetei Uranus. Masa planetei o depăşeşte pe
cea a Terrei de 17,2 ori. Planeta are un nucleu solid înconjurat de un înveliş
alcătuit din gheaţă, hidrogen, heliu şi metan, având temperaturi de 173 K (-200°
C). Densitatea planetei Neptun reprezintă 29,7% din densitatea medie a Terrei
26
 (este cea mai densă planetă gigant). Atmosfera planetei Neptun este una foarte
agitată, aici întâlnindu-se cele mai intense furtuni din Sistemul Solar. Viteza
vântului atinge adesea 2.000 km/h. În atmosfera lui Neptun s-a observat de către
sondele americane din seria Voyager o mare pată întunecată, similară cu Marea
Pată Roşie de pe Jupiter, care dă ocol complet planetei ăn numai 16 ore. Are opt
sateliţi naturali, dintre care se remarcă Triton, considerat cel mai rece corp
cunoscut în Sistemul Solar.

PLANETA PLUTO
Diametru 2.300 km
Masa 1,530 x 1022 kg
Distanţa faţă de Soare Medie 5,8 mld. km
Afeliu 7,37 mld km
Periheliu 4,43 mld km
Durata unei revoluţii 247,7 ani tereştri
Viteza de deplasare pe 4,7 km/s
orbită
Temperatura la - 220º C
suprafaţă
Sateliţi Charon
Misiuni spaţiale -

Planeta Pluto a fost considerată cea mai îndepărtată planetă cunoscută în

Sistemul solar până la descoperirea planetei Quaoar. Pluto a fost prevăzută
teoretic de Percival Lowell (1914) şi a fost observată pentru prima oară la 18
februarie 1930 de către Clyde Tombaugh. Datorită excentricităţii foarte mari a
ƒ planeta Pluto orbitei, uneori planeta Pluto trece în faţa planetei Neptun, devenind a opta planetă
de la Soare. Cu toate acestea, nu există posibilitatea unei eventuale coliziuni între
cele două planete, deoarece orbitele lor nu sunt în acelaşi plan. Această planetă
mai este cunoscută şi ca planeta dublă Pluto-Charon. Acest lucru se datorează
dimensiunilor foarte apropiate ale celor două corpuri (Pluto 2.300 km diametru şi
Charon, satelitul lui Pluto, 1.200 km). Atmosfera planetei Pluto este foarte subţire,
alcătuită în cea mai mare parte din azot. Durata unei zile plutonieie este de 6,4
zile terestre.

Orbita lui Pluto în raport cu Neptun

(sursa: www.sternwarte.de)

27
 PLANETA QUAOAR ?

Diametru 1.200 km
Masa 1,530 x 1022 kg
Distanţa faţă de Soare Medie 5,8 mld. km
Afeliu 7,37 mld km
Periheliu 4,43 mld km
Durata unei revoluţii 247,7 ani tereştri
Viteza de deplasare pe 4,7 km/s
orbită
Temperatura la - 220º C
suprafaţă
Sateliţi Charon
Misiuni spaţiale -

Planeta Quaoar este cel mai nou obiect descoperit în Sistemul Solar, în
Kuiper Belt (Edgeworth – Kuiper Belt; trans Neptunian Belt), de către Chad
Trujilio şi Mike Brown, în iunie 2002. Este un obiect cu diametrul de 1.250 km
(aproximativ dimensiunile lui Charon, satelitul lui Pluto) situat la 42 u.a. de Terra
şi la 1,6 miliadre km în spatele lui Pluto. Nimic mai mare nu a fost descoperit în
ƒ planeta Sistemul Solar de când a fost descoperit Pluto (1930) şi Charon (1978).
Quaoar ?
Efectuează o revoluţie completă în jurul Soarelui în 285 ani tereştri.
Denumirea de Quaoar (pronunţia cua – uar) este dată după un zeu
american al populaţiei Tongva care ocupa arealul actual al oraşului Los Angeles,
înainte de venirea spaniolilor şi englezilor.
O parte din cercetăroeii de la NASA consideră că acest obiect nou
descoperit nu poate fi considerat o planetă, deoarece în Kuiper Belt există şi alte
corpuri cosmice cu diametre aproape la fel de mari (Varuna – 900 km diametru,
2002AW197 – 900 km diametru, etc)

4. Asteroizii

Asteroizii pot fi consideraţi nişte planete de dimensiuni mai mici

(majoritatea au un diametru care nu depăşeşte câteva sute de km) care gravitează
în jurul Soarelui pe orbite eliptice. Cea mai mare parte a acestora se găsesc pe o
centură de asteroizi care gravitează între planetele Marte şi Jupiter. La 12
octombrie 2000 erau numerotaţi 18.283 asteroizi, dar numărul lor este estimat
undeva la 40.000.
Asupra originii asteroizilor există două ipoteze. Una dintre acestea
ƒ originea
asteroizilor
consideră că asteroizii s-au format prin dezintegrarea unei planete care a existat
între Marte şi Jupiter. O altă ipoteză consideră că asteroizii în conformaţia lor
actuală prezintă o imagine a spaţiului înainte de formarea planetelor şi sunt resturi
ale acestui proces.
Cel mai mare asteroid cunoscut este Ceres care are un diametru de 1.000
km. Asteroizi precum Pallas şi Vesta au diametre de aproape 500 km, aproximativ
15 asteroizi au diametre mai mari de 250 km, iar cei mai mici au un diametru sub
un km. Marea majoritate au diametre sub 5 km. Dintre cei 18.283 asteroizi
numerotaţi şi clasificaţi până în prezent, există şi un număr mic de asteroizi care
au denumiri româneşti.

28
 Asteroizi cu nume româneşti
(După Dictionary of minor planet names, Springer, 1999)

Nr Codul Denumirea
crt
1 2331 Pârvulesco
2 4268 Grebenicov
ƒ asteroizi cu 3 6429 Brâncuşi
nume româneşti 4 1381 Danubia
5 9493 Enescu
6 9494 Donici
7 9495 Eminescu
8 9253 Oberth
9 9402 Sanduleak
10 12498 Dragesco

Din punct de vedere al alcătuirii chimice se pot diferenţia trei tipuri de

ƒ asteroizi asteroizi:
carbonatici − Carbonatici (au un conţinut bogat în carbon, fiind mai întunecaţi),
precum asteroidul Mathilde
ƒ asteroizi silicatici − Silicatici (bogaţi în siliciu, fiind foarte strălucitori), precum
asteroizii Gaspra şi Ida
− Metalici (alcătuiţi în cea mai mare parte din metale precum
ƒ asteroizi metalici nichelul şi fierul)
În deplasarea lor în spaţiu asteroizii se pot ciocni între ei, rezultând
numeroase fragmente mai mici denumite meteoriţi. Mulţi meteoriţi cad în
atmosfera Pământului, dar majoritatea ard din cauza frecării înainte să atingă
Pământul. Aceştia sunt numiţi meteori când ard în atmosferă şi meteoriţi, daca ei
sunt găsiţi pe suprafaţa pământului. Meteorii se formează nu numai prin ciocnirea
dintre asteroizi, ci pot rezulta si din materia rămasă în urma trecerii unei comete.
În acest caz, meteoriţii sunt foarte numeroşi, manifestându-se sub forma curenţilor
meteorici, fenomene astronomice foarte spectaculoase care se manifestă cu
regularitate (curenţii: Leonide Geminide, Urside, Perseide, chi-Orionide, etc). Cel
mai cunoscut curent meteoric este curentul Perseidelor, care se manifestă cu
regularitate în luna august şi care este rezultatul intersectării Pământului cu orbita
cometei Swift – Tuttle, cometă care apare o dată la 130 de ani.
O problemă care s-a făcut simţită încă de la apariţia Pământului este
posibilitatea impactului între acesta şi un asteroid care s-ar putea apropia
ƒ impactul ameninţător de el. Din istoria Pământului se cunosc o serie de cazuri de ciocniri
Pământului cu asteroizi cu urmări de la mai puţin grave la catastrofale. Se pot menţiona câteva
cu asteroizii
cazuri foarte cunoscute de impact dintre Pământ şi asteroizi:
− Acum 4,5 miliarde de ani se pare că impactul cu un asteroid a dus
la apariţia satelitului natural al Pământului, Luna
− Cu 65 milioane de ani în urmă, un asteroid (sau o cometă) a căzut
în Peninsula Yucatan provocând, printre altele, dispariţia
dinozaurilor (se presupune că au dispărut aproape 70 % din speciile
care trăiau pe Pământ)
− Acum 50.000 ani un asteroid de 40 m lungime a produs un crater
cu diametrul de 1 km şi 40 m adâncime în Arizona
− 30 iunie 1908 la ora 7 am meteoritul Tungus a lovit Terra undeva
în Siberia, la câţiva zeci de kilometri de satul Vanvar. Meteoritul s-
a dezintegrat în atmosferă, la 6 – 8 km altitudine, astfel încât
efectele la sol au fost mult diminuate. Totuşi în momentul
exploziei s-a produs o undă de şoc ce a distrus 2.200 km2 de
29
 pădure, a culcat totul la pământ pe o rază de 30 km şi a produs 30
de victime

Meteor Crater din Arizona (sursa: www.cs.princeton.edu )

Asteroidul Mathilde observat de misiuneaNEAR (sursa: NASA)

În prezent există numeroase programe internaţionale care urmăresc

evoluţia asteroizilor care prezintă risc potenţial de a se ciocni cu Pământul. Cele
mai importante astfel de programe sunt :
− NEAT (Near Earth Asteroid Tracking) coordonat de
ƒ programe NASA
pentru − NEO (Near Earth Objects) coordonat de NASA
studierea − SPACEWATCH coordonat de universitatea din
asteroizilor Arizona
− Spaceguard Foundation coordonată de Institutul de
Astrofizică Spaţială al Consiliului Naţional de
Cercetare din Roma
În cadrul acestor programe s-au pus la punct numeroase misiuni spaţiale
care au ca scop studierea asteroizilor. Dintre acestea se remarcă: Galileo, Earth
Based Radar, NEAR (Near Earth Asteroid Rendezvous), DEEP SPACE 1 (lansat
în 1998 de NASA), MUSES C (lansat pentru studierea asteroidului Nereus),
CONTOUR (Lansată în anul 2002), DEEP IMPACT (misiune planificată de
NASA şi Universitatea din Maryland pentru anul 2005).
Cea mai nouă descoperire a unui asteroid care ar putea intra în coliziune
cu Terra a fost făcută la 3 septembrie 2003 de către NASA în cadrul programului
NEO, fiind vorba de asteroidul botezat 2003 QQ47 care ar putea lovi Pământul la
21 martie 2014. Pentru a putea evalua probabilitatea impactului dintre Pământ şi
asteroizi specialiştii NASA au elaborat mai multe scări valorice care au fost
menite să cuantifice riscul potenţial de impact. Dintre acestea se detaşează Scara
Palermo (cu valori cuprinse între –2 şi +2) şi Scara Torino (cu valori între 0 şi 10)

30
 care, pe baza unor variabile legate de caracteristicile asteroizilor (viteza,
diametrul, orbita), încearcă să determine atât probabilitatea impactului cu un
asteroid cât şi efectele negative ale acestuia. Scara Torino a fost prezentată pentru
prima dată la Conferinţa Internaţională pricind Near Earth Objects (NEO) din
iunie 1999 desfăşurată la Torino. Ea utilizează cifre de la 0 la 10, unda 0
reprezintă şansa cea mai mică (neglijabilă) a unei coliziuni cu Terra. Totodată,
cifra 0 este folosită şi pentru a încadra orice obiect care este prea redus în
dimensiuni ca să penetreze intact atmosfera terestră. Cifra 10 indică o coliziune
sigură, iar obiectul de impact este atât de mare încât este capabil să producă
dezastre climatice la scară globală. Încadrarea unui corp cosmic în scara Torino se
bazează pe probabilitatea coliziunii sale cu Terra şi pe energia sa cinetică (masa
corpului înmulţit cu pătratul vitezei de întâlnire).

Scara Torino

Evenimente fără 0 Probabilitatea unei coliziuni sau şansa ca un corp (obiect) să

consecinţe lovească Terra în următorii zeci de ani este zero sau foarte
scăzută. Această apreciere se aplică şi tuturor corpurilor de
mici dimensiuni care în eventualitatea unei coliziuni nu vor
ajunge intacte pe Terra
Evenimente ce merită 1 Şansa unei coliziuni este extrem de puţin probabilă
monitorizare atentă
Evenimente ce merită 2 Apropiere întâmplătoare între un corp ceresc şi Terra.
atenţie Coliziune puţin probabilă
3 Şanse de 1% sau mai mari privind coliziuni capabile de
ƒ scara distrugeri locale
Torino 4 Şanse de 1% sau mai mari privind coliziuni capabile de
devastări regionale
Evenimente 5 Apropiere dintre un corp ceresc şi Terra, cu o semnificativă
ameninţătoare ameninţare a unei coliziuni capabile de devastări regionale
6 Apropiere dintre un corp ceresc şi Terra, cu o semnificativă
ameninţare a unei coliziuni capabile de catastrofe locale
7 Apropiere dintre un corp ceresc şi Terra, cu o extrem de mare
ameninţare a unei coliziuni capabile de catastrofe globale
Coliziuni sigure 8 Coliziune capabilă de a produce distrugeri locale. Astfel de
evenimente apar pe Terra cu o periodicitate cuprinsă între 1 la
50 ani şi 1 la 1.000 ani
9 Coliziune capabilă de a produce devastări regionale. Astfel de
evenimente apar pe Terra cu o periodicitate cuprinsă între 1 la
1.000 ani şi 1 la 100.000 ani
10 Coliziune capabilă să determine catastrofe climatice globale.
Astfel de evenimente apar la 1 la 100.000 ani sau mai puţin
frecvent
(După Petrescu I., 2002)

5. Cometele

Cometele sunt corpuri cereşti alcătuite din praf, gheaţă, diverse gaze
îngheţate, care gravitează în jurul Soarelui pe orbite foarte alungite. La distanţe
mari faţă de Soare, cometele sunt reprezentate de nişte blocuri cu dimensiuni
ƒ cometele relativ mici greu observabile (de exemplu cometa Halley are un nucleu de doar 8
km pe 15 km). cu cât o cometă se apropie de Soare îşi dezvoltă elementele
caracteristice, elemente care au dat denumirea acestor corpuri de stele cu coadă.

31
 Elementele unei comete
schiţă schematică
(sursa www.solarviews.com)

ƒ elementele
unei comete

Elementele unei comete

(sursa: www.uwo.ca)

Odată cu apropierea cometei de Soare, nucleul acesteia devine fierbinte,

gheaţa din interiorul cometei începe să fie sublimată, iar gazul astfel rezultat
începe să părăsească nucleul preluând cu el materia prăfoasă desprinsă.
Sublimarea gheţii începe atunci când cometa se apropie la 3 U.A. (Unităţi
Astronomice) faţă de Soare.
Elementele care se regăsesc în alcătuirea cometei începând de la această
distanţă sunt:
− Nucleul cometei reprezintă elementul principal şi este alcătuit dintr-o
mixtură de pulberi, gheaţă şi gaze. Din punct de vedere chimic, gazele
din nucleu sunt formate predominant din vapori de apă (80 %), urmaţi de

32
 monoxid de carbon, dioxid de carbon, metan, amoniu şi alte elemente cu
proporţii nesemnificative.
− Coama cometei se formează atunci când cometa se apropie la 1 U.A.
faţă de Soare şi este formată din pulberi şi gaze, putându-se dezvolta pe
o rază de 100.000 km în jurul nucleului. Coama împreună cu nucleul
formează capul cometei.
− Cozile cometei se dezvoltă când aceasta se apropie la mai puţin de 1
U.A. de Soare. Se pot distinge două cozi:
1. coada ionică se datorează faptului că pe măsură ce cometa se
ƒ coada apropie de Soare, creşte atât cantitatea de radiaţie solară cât şi
ionică intensitatea vântului solar. Acesta împinge elementele care
alcătuiesc coama în direcţia opusă Soarelui. Deoarece ionii
cometei sunt cel mai uşor de îndepărtat, coada ionică se prezintă
sub forma unei linii drepte, orientată direct spre partea opusă
ƒ coada de Soarelui.
pulberi 2. coada de pulberi apare tot în partea opusă faţă de Soare dar,
datorită greutăţii mai mari a particulelor care intră în alcătuirea sa,
are o inerţie mai mare in raport cu deplasarea cometei pe orbită, şi
de aceea este uşor curbată spre orbită şi de obicei este mai scurtă
decât coada ionică (Fig. 3)

Fig.3: Comportarea cozilor cometei

în raport cu deplasarea acesteia pe orbită (sursa: NASA)

− Învelişul de hidrogen se formează datorită faptului că în urma absorbţiei

razelor ultraviolete de către cometă, procesele chimice accelerate
eliberează hidrogen care scapă de influenţa atracţiei gravitaţionale a
acesteia. Acest înveliş nu poate fi observat de pe Pământ din cauza
atmosferei terestre, dar a putut fi observat de către misiunile spaţiale.
Cometele prezintă interes pentru astronomi atunci când ele trec prin
apropierea Soarelui. De aceea, cea mai importantă clasificare a cometelor este
ƒ comete cu făcută în funcţie de periodicitatea lor. Astfel se pot deosebi:
perioadă scurtă − Comete cu perioadă scurtă: sunt cometele care au o periodicitate de sub
200 de ani precum: Halley, Enke, Herchel Rigollet, etc
ƒ comete cu − Comete cu perioadă lungă: cometele cu o periodicitate de peste 200 de
perioadă lungă ani: Halle-Bopp, Mueller, Machholz, etc.
Prima fotografie făcută asupra unei comete din apropiere a fost luată
asupra cometei Halley în 1986 de către misiunea spaţială Giotto. De atunci s-au
33
realizat numeroase programe spaţiale menite să aducă noi informaţii referitoare la
cele mai importante comete care străbat sistemul solar. Cometele cel mai mult
studiate sunt:
− Borelly – misiunea Deep space 1 (SUA – 24 octombrie 1998)
− Giacobini-Zinner – misiunea International Sun – Earth
Explorer 3
− Grigg-Skjellerup - misiunea Giotto (1985)
− Halley – misiunea Vega 1(URSS - 1984); misiunea Vega 2
(URSS - 1984); misiunea Sakigake (Japonia – 1985);
misiunea Giotto (1985); misiunea Siusei (Japonia – 1985 –
1991)
− Shoemaker Levy 9 – studiată cu telescopul spaţial Hubble
(1990)
− Hyakutake – misiunea NEAR (SUA – 1996)
− P/Wild – misiunea Stardust (SUA – 1999)
În prezent sunt în activitate şi în proiect numeroase misiuni spaţiale create
în scopul studierii cometelor. Dintre acestea menţionăm misiunea CONTOUR
(misiune SUA), Rosetta (misiune a ESA) şi Deep Impact (SUA).

Există şi două comete cu nume româneşti, şi anume DAIMACA (1943c) şi VAN

GENT-PELTIER-DAIMACA (1943 W1), descoperite în 1943 de profesorul de
matematică din Târgu Jiu Victor Daimaca (1892 – 1969)

6. Test de evaluare

1. Interpretaţi teoria Kant – Laplace cu privire la formarea Sistemului Solar.

2. Clasificaţi planetele din Sistemul Solar folosindu-vă de criteriile
prezentate.
3. Caracterizaţi planetele din Sistemul Solar.
4. Caracterizaţi asteroizii, cometele şi meteoriţii.
5. Care sunt principalele tipuri de comete după perioada de revoluţie? Daţi
câteva exemple.
6. Care este diferenţa dintre meteoriţi şi meteori?
7. Este corectă denumirea de stea căzătoare? De ce?
8. Impactul Pământului şi meteoriţi şi consecinţe pentru mediul terestru.

7. Bibliografie

Ielenicz, M. (2001), Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti
Ielenicz, M., Comănescu, Laura, (2003), Geografie fizică generală. Bazele
geografiei fizice, Edit. Universitară, Bucureşti
Petrescu, I., coord., (2002), Catastrofe geologice, Edit. Dacia, Cluj Napoca
*** (1999 – 2003), colecţia revistei Ştiinţă şi Tehnică,
*** (1994), The New Enciclopedia Britanica, 15th Edition, Chicago
*** NSSDC (National Space Science Data Center) – NASA
*** http://www.space.com
*** http://science.nasa.gov
*** http://spaceguard.ias.rm.cnr.it

34
*** www.astroclubul.org
*** www.tisp.ro/

8. Sinteză

Sistemul Solar este sistemul cosmic din care face parte si Pământul,
planeta noastră. Acesta s-a format începând în urmă cu aproximativ 5 miliarde de
ani, şi se află într-o continuă evoluţie. Alcătuirea Sistemului Solar este foarte
complexă, putând fi identificate mai multe categorii de corpuri cereşti: Soarele,
planetele, sateliţii naturali, asteroizii, meteoriţii şi cometele.
Soarele, este steaua centrală a sistemului nostru planetar, o stea mijlocie,
care asigură lumina şi căldura, în măsură mai mare sau mai mică, tuturor
planetelor.
Planetele sunt corpuri cereşti, fără lumină proprie, care gravitează pe
orbite circulate sau eliptice în jurul Soarelui. Planetele Sistemului Solar sunt:
− Mercur, Venus – planetele interioare
− Terra – planeta noastră
− Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto – planetele exterioare
La acestea se adaugă posibila planetă Quaoar, situată dincolo de planeta
Pluto, dar care nu a fost catalogată încă drept planetă.
Sateliţii sunt de asemenea corpuri cereşti fără lumină proprie, dar care
gravitează în jurul planetelor. Cu excepţia planetelor Mercur şi Venus, toate
planetele deţin sateliţi. Cei mai mulţi sateliţi îi are planeta Saturn (18), iar ca
planete cu un singur satelit sunt Pământul, cu satelitul său Luna, şi Pluto, cu
satelitul Charon.
Corpurile mici din Sistemul Solar sunt asteroizii, meteoriţii şi cometele.
Asteroizii sunt corpuri cereşti mici rezultate fie prin dezintegrarea unei planete
aflate între Marte şi Jupiter, fie ca o etapă în configuraţia unui nou corp ceresc din
cadrul sistemului. Aceştia au dimensiuni mici şi gravitează, de asemenea, în jurul
Soarelui.
Meteoriţii sunt corpuri cereşti care intră in contact cu câmpul gravitaţional
al planetelor şi cad pe acestea. În cazul în care meteoriţii intră în sfera de atracţie a
Pământului se produc două fenomene: fie corpul cade pe suprafaţa Pământului
provocând un crater de mari dimensiuni, fie arde datorită frecării cu atmosfera şi
nu mai ajunge la suprafaţa Pământului. În ambele situaţii se produce un fenomen
luminos, cunoscut sub numele de meteor, sau impropriu stea căzătoare.
Cometele sunt corpuri cereşti alcătuire din gheaţă, pulberi şi gaze care
gravitează în jurul Soarelui pe orbite foarte alungite. În timpul apropierii de Soare,
datorită acestei alcătuiri, îşi dezvoltă în partea opusă acestuia două cozi, una de
praf şi una ionică, de unde denumirea populară de stea cu coadă sau stea pletoasă.

35