Sunteți pe pagina 1din 7

Evoluția metodelor de determinare a vitezei luminiiț

Experiența lui Galilei („metoda lanternei și paravanului”)

Galileo Galilei și un asistent al său au efectuat experiența descrisă în „Dialog despre


cele două sisteme principale ale lumii”, după toate probabilitățile în anul 1620,
undeva în apropierea Florenței. Experimentul a constat în următoarea procedură: el și
asistentul său se aflau la o oarecare distantă unul față de celălalt, în noapte. Fiecare
avea o lanternă (un „felinar”) în mână care putea fi acoperit cu ajutorul unui paravan
acționat manual după voie. Galilei a pornit experiența dezobturând felinarul lui. Când
lumina a ajuns la asistentul său, acesta a descoperit felinarul lui, lumina căruia a fost
observat de către Galilei. Cunoscând cu precizie distanța dintre cei doi, Galilei a
încercat să măsoare timpul scurs între momentul descoperirii primului felinar și
momentul în care el a observat lumina celui de-al doilea felinar. Prin raportul dintre
dublul distanței dintre cei doi și acest interval de timp ar fi trebuit să găsească
valoarea vitezei de propagare a luminii în aer. Rezultatul experienței a fost un eșec,
din cauza faptului că Galilei nu a putut pune în evidență o diferență de timp între cele
două momente. Se știe astăzi că pentru o distanță de 1 km între cei doi, lumina face un
parcurs dus-întors într-un interval de timp de circa 3,3 x 10–6 s. Acest interval de timp
este cu ordine de mărime mai mic decât timpul de reacție uman respectiv precizia
ceasurilor obișnuite, motiv pentru care experiența lui Galilei a fost sortit eșecului.
Măsurătorile lui Ole Rømer
Observațiile lui Rømer asupra eclipselor satelitului Io văzute de pe Pământ.
Primele rezultate cantitative au fost obținute în 1676 de către Ole Rømer care studia
prin telescop mișcarea satelitului Io al lui Jupiter. Perioada de revoluție a lui Io în
jurul lui Jupiter era cunoscută din observațiile asupra eclipsei. Din aceste observații,
el a dedus că lumina parcurge o distanță egală cu diametrul orbitei Pământului în 22
de minute. Cu distanțele astronomice cunoscute în acele timpuri, Rømer ar fi ajuns la
o viteză a luminii de aproximativ 213 000 km/s
Experiența lui Fizeau ( metoda roții dințate)
În anul 1849 Armand Hyppolite Louis Fizeau (1819-1896), un fizician francez, a
măsurat pentru prima dată viteza luminii pe o cale neastronomică, obținând valoarea
de 3,15x108 m/s. În figura alăturată este prezentat montajul experimental folosit de
către Fizeau în experiența sa.
Schema dispozitivului experimental al lui Fizeau. L: sursa de lumină, S1: oglindă
semitransparentă, Z: roata dințată, S2: oglindă reflectătoare și B: observatorul.
Prin Δs este notată distanța dintre planul roții dințate (Z) și planul oglinzii
reflectătoare (S2)
. Cu ajutorul unei lentile convergente (nefigurat în imagine) lumina provenită de la
sursa L era strânsă și trimisă pe oglinda semitransparentă S1 care o reflecta și care
făcea ca în planul roții dințate să se formeze o imagine a sursei. Oglinda S1 era o așa-
numită oglindă „semiargintată”; stratul reflector al ei era atât de subțire încât numai
aproximativ jumătate din lumina incidentă era reflectată, cealaltă jumătate fiind
transmisă.În spatele roții dințate se afla o altă lentilă astfel ca imaginea din planul roții
dințate să dea un fascicul paralel de lumină; după aceasta fasciculul trecea printr-o
lentilă care focaliza lumina pe oglinda S2. În experiența lui Fizeau distanța Δs dintre
oglinda S2 și roata dințată Z era de 8633 m. Când lumina întâlnea din nou oglinda S1,
o parte din ea era transmisă observatorului B printr-o lentilă.Observatorul vedea
imaginea sursei L după ce lumina a parcurs drumul 2Δs, dus și întors. Pentru a
determina timpul necesar luminii să parcurgă această distanță era nevoie ca ea să fie
marcată într-un fel. Acest lucru sa realizat prin întreruperea fasciculului de lumină cu
ajutorul roții dințate Z. Timpul necesar parcurgerii distanței 2Δs era de 2Δs/c, timp în
care roata dințată s-a rotit doar cu atât cât era necesar ca trenul de undă luminoasă
care a scăpat printre doi dinți ai roții să ajungă înapoi în planul roții astfel ca să fie
obturat de un dinte. Lumina fiind obturată de dintele roții, ea nu mai ajungea la ochiul
observatorului.Viteza de rotație a roții dințate era reglabilă, astfel încât pentru o
anumită turație (viteză unghiulară), observatorul nu mai vedea licăririle luminii
întrerupte de roata dințată.Procedeul a constat în mărirea treptată a vitezei unghiulare
ω a roții dințate până la dispariția imaginii sursei L. Dacă se notează cu φ unghiul la
centru dintre o adâncitură și un dinte al roții, timpul de rotație necesar pentru ca roata
să facă unghiul φ este 2Δs/c, sau pus în ecuație:φ/ω=2Δs/c, relație din care rezultă
valoarea vitezei luminii: c=2ωΔs/φ. Valoarea exactă a vitezei luminii

Valoarea vitezei luminii în vid exprimată în diverse unități de măsură

metru pe secundă 299 792 458 (exactă)

1 079 252 848,8
kilometru pe oră
(exactă)
milă pe oră ≈ 670 616 629,3844

milă pe secundă ≈ 186 282,3970512

Durata parcurgerii în vid a unor distanțe de către un semnal luminos

Un metru 3,30 nanosecunde

Un picior 1,00 nanosecunde

Un km 3,30 microsecunde

O milă 5,4 microsecunde

Lungimea ecuatorului Pământului 0,13 secunde

De la Pământ la Lună 1,282 secunde

De la Soare la Pământ 8,28 minute

Un parsec 3,26 ani

De la Alpha Centauri la Pământ 4,4 ani


Diametrul galaxiei noastre 100 000 de ani

De la galaxia Andromeda la Pământ 2,5 milioane de ani

De la un capăt la celălalt capăt al Universului cel puțin 156 miliarde de ani

Determinările cantitative ale valorii vitezei luminii au devenit de-a lungul timpului
din ce în ce mai precise, odată cu perfecționarea metodelor și dispozitivelor
experimentale.Începând din anii 1940, toate măsurătorile efectuate au avut o eroare
relativă de măsurare sub 0,005 %. Rezultatele măsurătorilor ulterioare convergeau
spre valoarea de 299 792 450 m/s.Cunoașterea valorii cu o precizie atât de mare a
ridicat problema redefinirii etalonului pentru unitatea de lungime.Fizicianul
maghiar Zoltán Bay propune în 1965 înlocuirea etalonului unității de lungime cu un
etalon bazat pe definiția unității de timp și valoarea vitezei luminii.El a motivat
propunerea pe baza studiilor sale legate de stabilitatea și precizia de măsurare a
vitezei luminii. În anul 1983, al XVII-lea Congres Internațional pentru Greutăți și
Măsuri, ținut la Paris, a adoptat o nouă definiție pentru metru și anume:
Metrul este lungimea drumului parcurs de lumină în vid în timp de 1/299 792 458
dintr-o secundă.[7][8]
Valoarea utilizată în această definiție pentru durată se baza pe cea mai precisă
determinare a valorii vitezei luminii la acea dată, efectuată în cadrul
laboratoarelor NBS. Cu această definiție, valoarea vitezei luminii devenea „exactă”,
în sensul că ea rezultă din calculul bazat pe definiția metrului și a secundei. [9]
Cu alte cuvinte, valoarea aproximativă a vitezei luminii în vid este de trei sute de
mii de kilometri pe secundă sau un miliard de kilometri pe oră.
Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai mică decât c. Factorul de
micșorare a vitezei luminii este egal cu indicele de refracție al mediului respectiv.
Anumite experimente au reușit încetinirea vitezei luminii până la 17 m/s[10]
Deși considerată a fi viteza limită superioară în acest Univers în care trăim,
conform fizicii pe care o știm, totuși călătoria cu viteze superioare vitezei luminii
este o temă preferată în literatura științifico-fantastică și nu numai în aceasta.
Există teorii în fizica modernă care afirmă că viteze superluminice sunt posibile,
precum particula ipotetică numită tahion, a cărei existență nu a fost dovedită.
Există de asemenea o serie de experimente în care viteza luminii este aparent
depășită, dar la o analiză atentă se poate dovedi că în respectivele experimente
nici materia nici informația nu s-au deplasat mai repede decît lumina

S-ar putea să vă placă și