Masurarea vitezei

luminii
Roberto Stoican
 Vitezalumini

 Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală; conform cunoștințelor existente, este viteza de propagare a luminii în vid - independent de
parametrii fizici ai luminii cum sunt: culoarea, intensitatea, direcția, polarizarea sau durata propagării. Această caracteristică este proprie nu numai luminii din
spectrul vizibil, ea este valabilă tuturor radiațiilor de natură electromagnetică cum sunt: undele radio, lumina infraroșie și ultravioletă, radiațiile X și Gamma.
Viteza luminii în vid, conform teoriei relativității restrânse a lui Einstein reprezintă valoarea limită a vitezei pe care o poate atinge un corp, indiferent de mediul
în care se propagă. Valoarea sa, exprimată în unități din Sistemul Internațional, este de 299 792 458 m/s (metri pe secundă). Determinări experimentale de mare
precizie au demonstrat stabilitatea foarte mare a valorii vitezei luminii în vid: măsurătorile de laborator au arătat că variația vitezei de propagare pentru raze de
lumină de culori (lungimi de undă) diferite se încadrează într-o abatere de valori ce reprezintă unu la a 1014-a parte din valoarea determinată.

 Deși simbolul vitezei în fizică este „v,” pentru viteza luminii în vid se folosește un simbol consacrat, litera minusculă „c”, mai rar „c0”, de la cuvântul latinesc
celeritas (viteză).
 umina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt empiric comun nu permite evaluarea sa pe cale obișnuită; de-a lungul istoriei au existat polemici
științifice și filozofice privind caracterul finit sau infinit al vitezei ei. Viteza de propagare a luminii este de milioane de ori mai mare decât a sunetului, poate
înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei secunde, parcurge distanța de la Pământ la Lună în mai puțin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă
măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor ramuri ale fizicii.
Prima determinare experimentală a valorii vitezei luminii, după nenumărate încercări eșuate a fost făcută de către Ole Rømer în anul 1676. Începând cu secolul
al XX-lea performanțele determinărilor experimentale s-au îmbunătățit atât de mult încât au permis cunoașterea valorii ei cu o eroare relativă de 3,34 x 10–7
%; această precizie, extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unității de lungime, metrul, printr-o nouă definiție, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei
luminii în vid adoptată prin convenție.
 Ecuatia vitezei
luminii
 Cu alte cuvinte, valoarea aproximativă a vitezei luminii în vid este de
trei sute de mii de kilometri pe secundă sau un miliard de kilometri pe
oră.

 Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai mică decât c.
Factorul de micșorare a vitezei luminii este egal cu indicele de refracție
al mediului respectiv. Anumite experimente au reușit încetinirea vitezei
Valoarea exacta luminii până la 17 m/s

a vitezei luminii
 Deși considerată a fi viteza limită superioară în acest Univers în care
trăim, conform fizicii pe care o știm, totuși călătoria cu viteze superioare
vitezei luminii este o temă preferată în literatura științifico-fantastică și
nu numai în aceasta. Există teorii în fizica modernă care afirmă că
viteze superluminice sunt posibile, precum particula ipotetică numită
tahion, a cărei existență nu a fost dovedită. Există de asemenea o serie
de experimente în care viteza luminii este aparent depășită, dar la o
analiză atentă se poate dovedi că în respectivele experimente nici
materia nici informația nu s-au deplasat mai repede decât lumina.
  Determinările cantitative ale valorii vitezei luminii au devenit de-a lungul
timpului din ce în ce mai precise, odată cu perfecționarea metodelor și
dispozitivelor experimentale.Începând din anii 1940, toate măsurătorile
efectuate au avut o eroare relativă de măsurare sub 0,005 %. Rezultatele
măsurătorilor ulterioare convergeau spre valoarea de 299 792 450 m/s.
Cunoașterea valorii cu o precizie atât de mare a ridicat problema redefinirii
etalonului pentru unitatea de lungime. Fizicianul maghiar Zoltán Bay
propune în 1965 înlocuirea etalonului unității de lungime cu un etalon
Continuarea bazat pe definiția unității de timp și valoarea vitezei luminii. El a motivat
propunerea pe baza studiilor sale legate de stabilitatea și precizia de
valorii exacte a măsurare a vitezei luminii. În anul 1983, al XVII-lea Congres Internațional
pentru Greutăți și Măsuri, ținut la Paris, a adoptat o nouă definiție pentru
luminii metru și anume:
 Metrul este lungimea drumului parcurs de lumină în vid în timp de 1/299
792 458 dintr-o secundă.
 Valoarea utilizată în această definiție pentru durată se baza pe cea mai
precisă determinare a valorii vitezei luminii la acea dată, efectuată în cadrul
laboratoarelor NBS. Cu această definiție, valoarea vitezei luminii devenea
„exactă”, în sensul că ea rezultă din calculul bazat pe definiția metrului și a
secundei.
  Lumina se propagă cu o viteză atât de mare încăt nici o experiență obișnuită din
viața de toate zilele nu sugerează ideea că semnalele luminoase nu se propagă cu
viteză infinită.Din cele mai vechi timpuri, intuiția oamenilor a condus la ideea că
lumina se propagă instantaneu.Totuși, odată cu dezvoltarea metodelor de măsurare
și apariția unor noi modele ce descriau natura, în epoca renașterii se punea tot
mai frecvent întrebarea: „cât de repede se propagă lumina?”. Galileo Galilei a
fost cel care a ridicat cel mai tranșant această problemă, în prima jumătate a
secolului al XVII-lea, a încercat să determine viteza luminii, mai întâi pe cale
experimentală (în jurul anului 1620), apoi a teoretizat problema metodei de
determinare.În lucrarea sa fundamentală „Dialogo dei massimi sistemi del
mondo” (Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii), apărută pentru

Măsurători ale prima oară la Florența în anul 1632, și publicată șase ani mai târziu în Olanda,
scrisă sub forma unui dialog imaginar dintre trei persoane fictive care se numesc

vitezei luminii Sagredo, Salviati și Simplicio, descrie următorul raționament sub forma unei
discuții:
 Simplicio: Experiența de toate zilele ne arată că lumina se propagă instantaneu:
când vedem salvă de artilerie, la distanță mare, lumina ajunge la ochii noștri fără
a pierde nici un timp; dar sunetul ajunge la urechile noastre cu o întârziere
simțitoare.
 Sagredo: Bine, Simplicio, dar unicul lucru care eu pot să-l afirm din această
experiență familiară este că sunetul ce ajunge la urechea noastră merge mult mai
încet decât lumina; ea nu ne spune în nici un fel dacă lumina se propagă
instantaneu sau dacă ea necesită totuși un timp, cu toate că ea se propagă extrem
de rapid.
 Observațiile lui Rømer
asupra eclipselor satelitului
Io văzute de pe Pământ.

Măsurătorile lui Primele rezultate cantitative au fost obținute în 1676 de către

Ole Rømer Ole Rømer care studia prin telescop mișcarea satelitului Io
al lui Jupiter. Perioada de revoluție a lui Io în jurul lui
Jupiter era cunoscută din observațiile asupra eclipsei. Din
aceste observații, el a dedus că lumina parcurge o distanță
egală cu diametrul orbitei Pământului în 22 de minute. Cu
distanțele astronomice cunoscute în acele timpuri, Rømer ar
fi ajuns la o viteză a luminii de aproximativ 213 000 km/s.
  În anul 1849 Armand Hyppolite Louis Fizeau (1819-1896), un fizician francez, a măsurat pentru prima dată viteza luminii
pe o cale neastronomică, obținând valoarea de 3,15x108 m/s. În figura alăturată este prezentat montajul experimental
folosit de către Fizeau în experiența sa.

 Schema dispozitivului experimental al lui Fizeau. L: sursa de lumină, S1: oglindă semitransparentă, Z: roata dințată, S2:
oglindă reflectătoare și B: observatorul. Prin Δs este notată distanța dintre planul roții dințate (Z) și planul oglinzii
reflectătoare (S2)

 Cu ajutorul unei lentile convergente (nefigurat în imagine) lumina provenită de la sursa L era strânsă și trimisă pe oglinda
semitransparentă S1 care o reflecta și care făcea ca în planul roții dințate să se formeze o imagine a sursei. Oglinda S1 era
o așa-numită oglindă „semiargintată”; stratul reflector al ei era atât de subțire încât numai aproximativ jumătate din
lumina incidentă era reflectată, cealaltă jumătate fiind transmisă.În spatele roții dințate se afla o altă lentilă astfel ca
imaginea din planul roții dințate să dea un fascicul paralel de lumină; după aceasta fasciculul trecea printr-o lentilă care
focaliza lumina pe oglinda S2. În experiența lui Fizeau distanța Δs dintre oglinda S2 și roata dințată Z era de 8633 m. Când
lumina întâlnea din nou oglinda S1, o parte din ea era transmisă observatorului B printr-o lentilă.Observatorul vedea

Experiența lui imaginea sursei L după ce lumina a parcurs drumul 2Δs, dus și întors. Pentru a determina timpul necesar luminii să
parcurgă această distanță era nevoie ca ea să fie marcată într-un fel. Acest lucru sa realizat prin întreruperea fasciculului

Fizeau ( metoda de lumină cu ajutorul roții dințate Z. Timpul necesar parcurgerii distanței 2Δs era de 2Δs/c, timp în care roata dințată s-a
rotit doar cu atât cât era necesar ca trenul de undă luminoasă care a scăpat printre doi dinți ai roții să ajungă înapoi în

roții dințate)
planul roții astfel ca să fie obturat de un dinte. Lumina fiind obturată de dintele roții, ea nu mai ajungea la ochiul
observatorului.Viteza de rotație a roții dințate era reglabilă, astfel încât pentru o anumită turație (viteză unghiulară),
observatorul nu mai vedea licăririle luminii întrerupte de roata dințată.Procedeul a constat în mărirea treptată a vitezei
unghiulare ω a roții dințate până la dispariția imaginii sursei L. Dacă se notează cu φ unghiul la centru dintre o adâncitură
și un dinte al roții, timpul de rotație necesar pentru ca roata să facă unghiul φ este 2Δs/c, sau pus în ecuație:φ/ω=2Δs/c,
relație din care rezultă valoarea vitezei luminii: c=2ωΔs/φ.

Schema dispozitivului experimental al lui Fizeau. L: sursa de lumină, S1: oglindă

semitransparentă, Z: roata dințată, S2: oglindă reflectătoare și B: observatorul. Prin
Δs este notată distanța dintre planul roții dințate (Z) și planul oglinzii reflectătoare
(S2)
 Imagini
explicative despre
masurarea vitezei
luminii