Viteza luminii

Clasa a IX
Viteza luminii
 Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală;
conform cunoștintelor existente, este viteza de propagare a luminii în
vid perfect - independent de parametrii fizici ai luminii cum sunt:
culoarea, intensitatea, direcția, polarizarea sau durata propagării.
Această caracteristică este proprie nu numai luminii din spectrul
vizibil, ea este valabilă tuturor radiațiilor de natură electromagnetică
cum sunt: undele radio, lumina infraroșie și ultravioletă, radiațiile X și
Gamma. Viteza luminii în vid, conform teoriei relativității restrânse a
lui Einstein reprezintă valoarea limită a vitezei pe care o poate atinge
un corp, indiferent de mediul în care se propagă. Valoarea sa,
exprimată în unități din Sistemul Internațional, este de 299.792.458
m/s (metri pe secundă). Determinări experimentale de mare precizie
au demonstrat stabilitatea foarte mare a valorii vitezei luminii în vid:
măsurătorile de laborator au arătat că variația vitezei de propagare
pentru raze de lumină de culori (lungimi de undă) diferite se
încadrează într-o abatere de valori ce reprezintă unu la 1014 parte
din valoarea determinată.
 Deși simbolul vitezei în fizică este "v," pentru viteza luminii în vid se folosește
un simbol consacrat, litera minusculă "c", mai rar „c0”, de la cuvîntul latinesc
celeritas (viteză).

 Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt empiric comun nu
permite evaluarea sa pe cale obișnuită; de-a lungul istoriei au existat polemici
științifice și filozofice privind caracterul finit sau infinit al vitezei ei. Viteza de
propagare a luminii este de milioane de ori mai mare decât a sunetului, poate
înconjura Pământul de aproximativ 7 ori în decursul unei secunde, parcurge
distanța de la Pământ la Lună în mai puțin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă
măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei luminii a fost nevoie de
tehnici speciale care au evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor ramuri ale
fizicii. Prima determinare experimentală a valorii vitezei luminii, după
nenumărate încercări eșuate a fost făcută de către Ole Rømer în anul 1676.
Începând cu secolul al XX-lea performanțele determinărilor experimentale s-
au îmbunătățit atât de mult încât au permis cunoașterea valorii ei cu o eroare
relativă de 3,34x10-7%; această precizie, extrem de mare a condus la
redefinirea etalonului unității de lungime, metrul, printr-o nouă definiție, bazată
pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată prin convenție.
 Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu material
transparent este mai mică decât valoarea vitezei luminii în vid. Ea
depinde de caracteristicile electrice și magnetice ale mediului în care
se deplasează și nu se modifică pentru un mediu material
transparent, omogen și izotrop. La trecerea luminii dintr-un mediu
transparent, omogen și izotrop într-un alt mediu are loc modificarea
vitezei, concomitent cu schimbarea direcției de propagare, fenomen
cunoscut în optica geometrică sub denumirea de refracție.

 Conform teoriilor actuale, general acceptate, viteza luminii în vid este

cea mai mare viteză posibilă din univers. Totuși, în alte medii decât
în vid lumina are o viteză mai redusă, putând fi depășită, așa cum se
întâmplă de exemplu în cadrul efectului Cerenkov.
Valoarea exactă a vitezei luminii

Cu alte cuvinte, valoarea aproximativă a vitezei luminii în vid este de

treisute de mii de kilometri pe secundă sau un miliard de kilometri pe
oră.

Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai mică decât c.
Factorul de micșorare a vitezei luminii este egal cu indicele de refracție
al mediului respectiv. Anumite experimente au reușit încetinirea vitezei
luminii până la 17 m/s
Măsurători ale vitezei luminii
 Lumina se propagă cu o viteză atât de mare încăt nici o experiență
obișnuită din viața de toate zilele nu sugerează ideea că semnalele
luminoase nu se propagă cu viteză infinită.Din cele mai vechi timpuri,
intuiția oamenilor a condus la ideea că lumina se propagă
instantaneu.Totuși, odată cu dezvoltarea metodelor de măsurare și
apariția unor noi modele ce descriau natura, în epoca renașterii se
punea tot mai frecvent întrebarea :„cât de repede se propagă
lumina?”. Galileo Galilei a fost cel care a ridicat cel mai tranșant
această problemă, în prima jumătate a secolului al XVII-lea, a
încercat să determine viteza luminii, mai întâi pe cale experimentală
(în jurul anului 1620), apoi a teoretizat problema metodei de
determinare.În lucrarea sa fundamentală „Dialogo dei massimi
sistemi del mondo” (Dialog despre cele două sisteme principale ale
lumii), apărută pentru prima oară la Florența în anul 1632, și
publicată șase ani mai târziu în Olanda, scrisă sub forma unui dialog
imaginar dintre trei persoane fictive care se numesc Sagredo,
Salviati și Simplicio, descrie următorul raționament sub forma unei
discuții:

 Simplicio: Experiența de toate
zilele ne arată că lumina se
propagă instantaneu: când vedem
o salvă de artilerie, la distanță
mare, lumina ajunge la ochii noștri
fără a pierde nici un timp; dar
sunetul ajunge la urechile noastre
cu o întârziere simțitoare
 Sagredo: Bine, Simplicio, dar unicul lucru
care eu pot să-l afirm din această
experiență familiară este că sunetul ce
ajunge la urechea noastră merge mult mai
încet decăt lumina; ea nu ne spune în nici
un fel dacă lumina se propagă instantaneu
sau dacă ea necesită totuși un timp, cu
toate că ea se propagă extrem de rapid..
 În fragmentul de mai sus, părerea lui
Simplicio întruchipează convingerea
multiseculară a oamenilor, bazată pe
experiența cotidiană, potrivit căreia lumina
se propagă cu viteză infinită, Sagredo, care
evident îl reprezintă pe Galilei, apărător al
ideii verificării toriei pe cale experimentală,
descrie în continuare o experiență simplă
prin care se poate măsura viteza
luminii.Experimentul imaginar din cartea lui
Galilei a fost efectuată de autor împreună
cu un asistent al său cu aproximativ 12 ani
în urmă și este cunoscută ca „metoda
lanternei și paravanului
Experiența lui Galilei („metoda lanternei
și paravanului”)
 Galileo Galilei și un asistent al său au efectuat experiența descrisă în
„Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, după toate
probabilitățile în anul 1620, undeva în apropierea Florenței. Experimentul a
constat în următoarea procedură: el și asistentul său se aflau la o oarecare
distantă unul față de celălalt, în noapte. Fiecare avea o lanternă (un
„felinar”) în mână care putea fi acoperit cu ajutorul unui paravan acționat
manual după voie. Galilei a pornit experiența dezobturând felinarul lui.
Când lumina a ajuns la asistentul său, acesta a descoperit felinarul lui,
lumina căruia a fost observat de către Galilei. Cunoscând cu precizie
distanța dintre cei doi, Galilei a încercat să măsoare timpul scurs între
momentul descoperirii primului felinar și momentul în care el a observat
lumina celui de-al doilea felinar. Prin raportul dintre dublul distanței dintre
cei doi și acest interval de timp ar fi trebuit să găsească valoarea vitezei de
propagare a luminii în aer. Rezultatul experienței a fost un eșec, din cauza
faptului că Galilei nu a putut pune în evidență o diferență de timp între cele
două momente. Se știe astăzi că pentru o distanță de 1 km între cei doi,
lumina face un parcurs dus-întors într-un interval de timp de circa
3.3x10−6 s. Acest interval de timp este cu ordine de mărime mai mic decât
timpul de reacție uman respectiv precizia ceasurilor obișnuite, motiv pentru
care experiența lui Galilei a fost sortit eșecului.