Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală; conform

cunoștintelor pe care le avem în prezent, este viteza de propagare a luminii în vid perfect
- independent de parametri fizici ai luminii cum sunt: culoarea, intensitatea, direcția,
polarizarea sau durata propagării. Această caracteristică este proprie nu numai luminii din
spectrul vizibil, ea este valabilă tuturor radiațiilor de natură electromagnetică cum sunt:
undele radio, lumina infraroșie și ultravioletă, radiațiile X și Gamma. Viteza luminii în
vid, conform teoriei relativității restrânse[1] al lui Einstein reprezintă valoarea limită a
vitezei pe care o poate atinge un corp, indiferent de mediul în care se propagă[2]. Valoarea
sa, exprimată în unități din Sistemul Internațional, este de 299.792.458 m/s (metri pe
secundă)[3]. Determinări experimentale de mare precizie au demonstrat stabilitatea foarte
mare a valorii vitezei luminii în vid: măsurătorile de laborator au arătat că variația vitezei
de propagare pentru raze de lumină de culori (lungimi de undă) diferite se încadrează
într-o abatere de valori ce reprezintă unu la 1014 parte din valoarea determinată.[4][5]

Deși simbolul vitezei în fizică este "v," pentru viteza luminii în vid se folosește un
simbol consacrat, litera minusculă "c", mai rar „c0”, de la cuvîntul latinesc celeritas
(viteză)[6].

Lumina se propagă cu viteză atât de mare încât nici un fapt empiric comun nu permite
evaluarea sa pe cale obișniută, de-a lungul istoriei au existat polemici științifice și
filozofice privind caracterul finit sau infinit al vitezei ei. Viteza de propagare a luminii
este de milioane de ori mai mare decât a sunetului, poate înconjura Pământul de
aproximativ 7 ori în decursul unei secunde, parcurge distanța de la Pământ la Lună în mai
puțin de 1,3 secunde. Pentru a fi posibilă măsurarea cu suficientă precizie a valorii vitezei
luminii a fost nevoie de tehnici speciale care au evoluat odată cu dezvoltarea diferitelor
ramuri ale fizicii.Prima determinare experimentală a valorii vitezei luminii, după
nenumărate încercări eșuate a fost făcută de către Ole Rømer în anul 1676. Începând cu
secolul al XX-lea performanțele determinărilor experimentale s-au îmbunătățit atât de
mult încât au permis cunoașterea valorii ei cu o eroare relativă de 3,34x10-7%, această
precizie, extrem de mare a condus la redefinirea etalonului unității de lungime, metrul,
printr-o nouă definiție, bazată pe „valoarea exactă” a vitezei luminii în vid adoptată prin
convenție.

Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu material transparent este mai mică
decât valoarea vitezei luminii în vid. Ea depinde de caracteristicile electrice și magnetice
ale mediului în care se deplasează și nu se modifică pentru un mediu material
transparent, omogen și izotrop. La trecerea luminii dintr-un mediu transparent, omogen
și izotrop într-un alt mediu are loc modificarea vitezei, concomitent cu schimbarea
direcției de propagare, fenomen cunoscut în optica geometrică sub denumirea de
refracție

Valoarea exactă a vitezei luminii

Determinările cantitative ale valorii vitezei luminii au devenit de-a lungul timpului din ce
în ce mai precise, odată cu perfecționarea metodelor și dispozitivelor
experimentale.Începând din anii 1940, toate măsurătorile efectuate au avut o eroare
relativă de măsurare sub 0,005%.Rezultatele măsurătorilor ulterioare convergeau spre
valoarea de 299 792 450 m/s.Cunoașterea valorii cu o precizie atât de mare a ridicat
problema redefinirii etalonului pentru unitatea de lungime.Fizicianul maghiar Zoltán Bay
propune în 1965 înlocuirea etalonului unității de lungime cu un etalon bazat pe definiția
unității de timp și valoarea vitezei luminii.El a motivat propunerea pe baza studiilor sale
legate de stabilitatea și precizia de măsurare a vitezei luminii.În anul 1983, al 17.
Congres Internațional pentru Greutăți și Măsuri, ținut la Paris, a adoptat o nouă definiție
pentru metru și anume:

Metrul este lungimea drumului parcurs de lumină în vid în timp de 1/299 792 458 dintr-o
secundă.[7][8]

Valoarea utilizată în această definiție pentru durată se baza pe cea mai precisă
determinare a valorii vitezei luminii la acea dată, efectuată în cadrul laboratoarelor
NBS.Cu această definiție, valoarea vitezei luminii devenea „exactă”, în sensul că ea
rezultă din calculul bazat pe definiția metrului și a secundei.

Valoarea vitezei luminii în vid exprimată în diverse unități de măsură metru pe secundă
299.792.458 (exactă) kilometru pe oră 1.079.252.848,8
(exactă) milă pe oră ≈ 670.616.629,3844 milă pe secundă ≈ 186.282.397,0512 Durata
parcurgerii în vid a unor distanțe de către un semnal luminos Un metru 3.30 nanosecunde
Un picior 1.00 nanosecunde Un km 3.30 microsecunde O milă 5.4 microsecunde În jurul
Pământului la ecuator 0.13 secunde De la Pământ la Lună 1.282 secunde
De la Soare la Pământ 8.28 minute
Un parsec 3.26 ani
De la Alpha Centauri la Pământ 4.4 ani
În jurul galaxiei 100.000 de ani
De la galaxia Andromeda la Pământ 2.5 milioane de ani
De la un capăt la celălalt capăt al Universului 156 miliarde de ani

Cu alte cuvinte, valoarea aproximativă a vitezei luminii în vid este de treisute de mii de
kilometri pe secundă sau un miliard de kilometri pe oră.

Viteza luminii în orice alt mediu decât vidul este mai mică decât c. Factorul de micșorare
a vitezei luminii este egal cu indicele de refracție al mediului respectiv. Anumite
experimente au reușit încetinirea vitezei luminii până la 17 m/s [1]

Deși considerată a fi viteza limită superioară în acest Univers în care trăim, conform
fizicii pe care o știm, totuși călătoria cu viteze superioare vitezei luminii este o temă
preferată în literatura științifico-fantastică și nu numai în aceasta. Există teorii în fizica
modernă care afirmă că viteze superluminice sunt posibile, precum particula ipotetică
numită tahion, a cărei existență nu a fost dovedită. Există de asemenea o serie de
experimente în care viteza luminii este aparent depășită, dar la o analiză atentă se poate
dovedi că în respectivele experimente nici materia nici informația nu s-au deplasat mai
repede decît lumina

Viteza luminii în teoria electromagnetismului

Permitivitatea electrică a vidului (ε0) nu depinde de c și este definită în unități de măsură
al SI prin:

Permeabilitatea magnetică a vidului (μ0) nu depinde de c și este definită în unități de

măsură al SI prin:

Viteza de propagare a luminii într-un mediu material transparent este dată de relația:

Prin raportarea lui c la cmediu, se găsește relația de dependență a indicelui de refracție al

mediului de permitivitatea electrică relativă și permeabilitatea magnetică relativă:

Măsurători ale vitezei luminii

Anul (epoca) Autorul Caracterul vitezei luminii
450 v. Chr. Empedocle finit
350 v. Chr. Aristotel infinit
100 Heron din Alexandria infinit
1000 Avicenna/Alhazen finit
1350 Sayana finit
 1600 Johannes Kepler infinit
1620 René Descartes infinit
1620 Galileo Galilei finit

Experiența lui Galilei („metoda lanternei și paravanului”)

Galilei și un asistent al său au efectuat experiența descrisă în „Dialog despre cele două
sisteme principale ale lumii”, după toate probabilitățile în anul 1620, undeva în
apropierea Florenței.Experimentul a constat în următoarea procedură: el și asistentul său
se aflau la o oarecare distantă unul față de celălalt, în noapte.Fiecare avea o lanternă (un
„felinar”) în mână care putea fi acoperit cu ajutorul unui paravan acționat manual după
voie.Galilei a pornit experiența dezobturând felinarul lui.Când lumina a ajuns la
asistentul său, acesta a descoperit felinarul lui, lumina căruia a fost observat de către
Galilei.Cunoscând cu precizie distanta dintre cei doi, Galilei a încercat să măsoare timpul
scurs între momentul descoperirii primului felinar și momentul în care el a observat
lumina celui de-al doilea felinar.Prin raportul dintre dublul distanței dintre cei doi și
acest interval de timp ar fi trebuit să găsească valoarea vitezei de propagare a luminii în
aer.Rezultatul experienței a fost un eșec, din cauza faptului că Galilei nu a putut pune în
evidentă o diferență de timp între cele două momente.Se știe astăzi că pentru o distanță
de 1 km între cei doi, lumina face un parcurs dus-întors într-un interval de timp de circa
3.3x10-6 s.Acest interval de timp este cu ordine de mărime mai mic decât timpul de
reacție uman respectiv precizia ceasurilor obișnuite, motiv pentru care experiența lui
Galilei a fost sortit eșecului.

Măsurătorile lui Ole Rømer

Primele rezultate cantitative au fost obținute în 1676 de către Ole Rømer care studia prin
telescop mișcarea satelitului Io al lui Jupiter. Perioada de revoluție a lui Io în jurul lui
Jupiter era cunoscută din observațiile asupra eclipsei. Din aceste observații, el a dedus că
lumina parcurge o distanță egală cu diametrul orbitei Pământului în 22 de minute. Cu
distanțele astronomice cunoscute în acele timpuri, Rømer ar fi ajuns la o viteză a luminii
de aproximativ 213.000 km/s.

Experiența lui Fizeau ( metoda roții dințate)

În anul 1849 Armand Hyppolite Louis Fizeau (1819-1896), un fizician francez, a măsurat
pentru prima dată viteza luminii pe o cale neastronomică, obținând valoarea de
3,15x108 m/s.În figura alăturată este prezentat montajul experimental folosit de către
Fizeau în experiența sa.

Cu ajutorul unei lentile convergente (nefigurat în imagine) lumina provenită de la sursa L

era strânsă și trimisă pe oglinda semitransparentă S1 care o reflecta și care făcea ca în
planul roții dințate să se formeze o imagine a sursei.Oglinda S1 era o așa-numită oglindă
„semiargintată”; stratul reflector al ei era atât de subțire încât numai aproximativ
jumătate din lumina incidentă era reflectată, cealaltă jumătate fiind transmisă.În spatele
roții dințate se afla o altă lentilă astfel ca imaginea din planul roții dințate să dea un
fascicul paralel de lumină; după aceasta fasciculul trecea printr-o lentilă care focaliza
lumina pe oglinda S2. În experiența lui Fizeau distanța Δs dintre oglinda S2 și roata
dințată Z era de 8633 m.Când lumina întâlnea din nou oglinda S1, o parte din ea era
transmisă observatorului B printr-o lentilă.Observatorul vedea imaginea sursei L după ce
lumina a parcurs drumul 2Δs, dus și întors.Pentru a determina timpul necesar luminii să
parcurgă această distanță era nevoie ca ea să fie marcată într-un fel.Acest lucru sa realizat
prin întreruperea fasciculului de lumină cu ajutorul roții dințate Z. Timpul necesar
parcurgerii distanței 2Δs era de 2Δs/c, timp în care roata dințată s-a rotit doar cu atât cât
era necesar ca trenul de undă luminoasă care a scăpat printre doi dinți ai roții să ajungă
înapoi în planul roții astfel ca să fie obturat de un dinte.Lumina fiind obturată de dintele
roții, ea nu mai ajungea la ochiul observatorului.Viteza de rotație a roții dințate era
reglabilă, asfel încât pentru o anumită turație (viteză unghiulară), observatorul nu mai
vedea licăririle luminii întrerupte de roata dințată.Procedeul a constat în mărirea treptată
a vitezei unghiulare ω a roții dințate până la dispariția imaginii sursei L.Dacă se notează
cu φ unghiul la centru dintre o adâncitură și un dinte al roții, timpul de rotație necesar
pentru ca roata să facă unghiul φ este 2Δs/c, sau pus în ecuație:φ/ω=2Δs/c, relație din
care rezultă valoarea vitezei luminii: c=2ωΔs/φ.

Tabel cronologic al celor mai cunoscute măsurători (Selectiv)

viteza
Experimentator luminii
Anul Metoda Țara Alte constatări
ul exprimat în
km/s
Metoda
„Dacă nu este
lanternelor și
aprox. neconcluden instantanee, este
Galileo Galilei paravanelor Italia
1620 t oricum foarte
acționate
rapidă”
manual
Pentru prima
Măsurători ale
Ole Rømer și oară se
timpului în
1676/78 Christiaan Franța 213 000 demonstrează
fenomene
Huygens caracterul finit a
astronomice
vitezei luminii
1728 James Bradley Măsurători Anglia 301 000 Măsurarea, în
asupra premieră a
 constantei
aberațiilor vitezei luminii
stelelor cu o precizie de
sub 1%.
Pentru prima
oară se
Tranziția
aprox.177 aprox. stabilește cu
? planetei Venus Anglia
5 285 000 precizie
din 1769
valoarea unității
astronomice
Metoda oglinzii
rotitoare aplicat
Charles la măsurători determinări ale
1834 Anglia 402 336
Wheatstone ale vitezei vitezei de drift
curentului
electric
Încercare de
aplicare a neconcluden
1838 François Arago Franța
metodei oglinzii t
rotitoare
Metoda roților
1849 Armand Fizeau Franța 315 000
dințate
Metoda oglinzii 298 000 ±
1851 Léon Foucault Franța
rotitoare 500
Metoda oglinzii
1875 Alfred Cornu Franța 299 990
rotitoare
Metoda roților
1879 Albert Michelson SUA 299 910 ± 60
dințate
Metoda oglinzii
1883 Newcomb Anglia 299 860 ± 30
rotitoare
Metoda oglinzii
1883 Albert Michelson SUA 299 853 ± 60
rotitoare
Dovedirea pe
Măsurători
cale
aupra
aprox. experimentală a
1888 Heinrich Hertz frecvenței și Germania
300 000 naturii
amplitudinii
electromagnetic
undelor radio
e a luminii
Teoria
1906 Rosa și Dorey electromagnetic SUA 299 781 ± 10
ă
Unde staționare
1923 Mercier Franța 299 782 ± 15
în cabluri
Metoda oglinzii
1926 Albert Michelson SUA 299 796 ± 6
rotitoare
 Karolus și
1928 Celula Kerr Germania 299 778 ± 10
Mitteltaed
Michelson, Pease Metoda oglinzii
1932 SUA 299 774 ± 11
și Pearson rotitoare
1940 Huettel Celula Kerr Germania 299 768 ± 10
1941 Anderson Celula Kerr SUA 299 776 ± 14
Louis Essen,
Cavitate de
1947 Albert Gordon- Anglia 299 792 ± 3
microunde
Smith
299 792,7 ±
1950 Bergstrand Geodimetru Suedia
0.25
Cavitate de 299 792,5 ±
1950 Louis Essen Anglia
microunde 3
299 792,5 ±
1958 Keith Froome Interferometru SUA
0,1
Grupul Boulder 299 792,457
1973 Măsurători laser SUA
de la NBS 4 ± 0,001
Redefinirea Conferință 299 792,458
Stabilit fără
1983 CGPM etalonului internațional (valoare
măsurători
pentru metru ă exactă)