Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

Capitolul 5 MECANICA RELATIVISTĂ RESTRÂNSĂ

5.1. Viteza luminii în sisteme inerţiale aflate în mişcare
Teoria relativităţii restrânse a fost fundamentată de A. Einstein în 1905. Fiind o parte fundamentală a
fizicii moderne, teoria relativităţii corelează rezultatele măsurătorilor experimentale cu mişcarea relativă a
observatorului şi cu mişcarea fenomenului studiat. Această teorie pune în evidenţă legătura indisolubilă dintre
spaţiu, timp, masă şi energie, legile teoriei relativităţii restrânse fiind valabile doar în SR inerţiale.
Viteza luminii în vid, notată cu c, este una dintre constantele fundamentale ale fizicii. Experienţele
realizate pentru a determina viteza de propagare a luminii în vid, faţă de sisteme inerţiale aflate în mişcare
relativă, au condus la următoarele concluzii :
1. Viteza c este viteza de propagare a tuturor undelor electromagnetice în vid, independent de frecvenţa
acestora.
2. Viteza c este invariantă în raport cu sistemele de referinţă inerţiale. Dacă viteza unui semnal luminos
într-un sistem de referinţă este c, ea va avea exact aceeaşi valoare şi într-un alt sistem de referinţă care se mişcă
relativ la primul sistem de referinţă cu viteza u (viteza semnalului luminos nu va fi egală cu c + u sau cu c - u).
3. Nici un semnal nu poate fi transmis printr-un mijloc oarecare, în vid sau în orice alt mediu, cu o
viteză mai mare decât viteza luminii, c.
4. Viteza absolută a unui sistem de referinţă nu are sens, deci pot fi determinate experimental numai
vitezele relative.

Experimentul lui Römer (1676)

Prima dovadă experimentală a faptului că viteza luminii este finită a fost obţinută în 1676 odată cu
observarea mişcării satelitului Jo, cel mai apropiat al planetei Jupiter. Variaţia perioadelor eclipselor lui Jo, date
de Jupiter, a fost pusă de Römer, pe seama timpului în care lumina străbate orbita Pământului. Cea mai bună
evaluare a diametrului orbitei terestre a fost de 2,83·10 11m, viteza luminii calculată de Römer fiind egală cu
c  3,14·108 m/s. Ţinând seama de epocă, concordanţa cu valoarea reală de aproximativ 3·10 8 m/s a fost
satisfăcătoare.

Aberaţia luminii
În 1725 James Bradley a observat că o stea aflată la zenit, pare a se mişca cu o perioadă de un an pe o
orbită aproape circulară având un diametru care se vede sub un unghi de aproximativ 40,5''. Acest fenomen a fost
denumit aberaţia luminii şi este consecinţa compunerii vitezei de propagare finite a luminii cu viteza de
deplasare a Pământului în jurul Soarelui. Întrucât această experienţă a pus în evidenţă direct variaţia anuală a
direcţiei vitezei Pământului în raport cu stelele, ea a fost prima experienţă care a arătat că Soarele este un sistem
inerţial cu o aproximaţie mai bună decât Pământul.
Pentru o stea aflată la zenit, aberaţia este maximă atunci când viteza Pământului este perpendiculară pe
direcţia de observaţie. În acest caz, din figura 5.1 se observă că unghiul de înclinare al telescopului (sau aberaţia)
este egal cu :

figura 5.1
vp
tg  
c

unde vp este viteza Pământului. Viteza orbitală a Pământului în mişcarea lui în jurul Soarelui este de 3,0·10 4 m/s.
Luând unghiul  jumătate din valoarea diametrului unghiular se obţine pentru viteza luminii :
c  3,1·108 m/s.

Experienţa lui Fizeau

Prima determinare terestră a vitezei luminii a fost făcută de Fizeau în 1849. El a găsit pentru viteza
luminii în aer valoarea :
c = (315 300  500) km/s.
Accelerarea electronilor

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 39

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

W. Bertozzi a accelerat electroni într-un accelerator liniar Van der Graaf. Accelerarea a fost realizată în
câmpuri electrostatice din ce în ce mai mari. Electronii acceleraţi se deplasează cu viteză constantă printr-o
regiune fără câmp şi apoi ciocnesc o ţintă situată la extremitatea traiectoriei. Dependenţa mărimii v 2 de energia
cinetică Ec ar trebui să fie liniară, dar pentru energii mai mari de 10 5 eV relaţia liniară dintre v2 şi Ec nu mai este
verificată experimental (figura 4.2).
Rezultatele experimentale arată că, deşi electronii absorb energie de la câmpul de accelerare, vitezele
lor nu cresc nelimitat. Rezultă că masa m nu este constantă atunci când energia cinetică creşte. Această
experienţă, alături de multe altele sugerează că viteza luminii în vid, c, este limita superioară a vitezelor de
deplasare a particulelor.

figura 5.2

În secolul trecut fizicienii au presupus ipoteza conform căreia lumina se propagă sub forma unei
oscilaţii printr-un mediu elastic analog propagării sunetului în aer. Mediul transparent prin care lumina se
propagă în spaţiu a fost numit eter. Deoarece eterul trebuia să fie legat de noţiunile de spaţiu, timp şi repaus
absolut, mişcarea Pământului prin eter, trebuia să producă efecte măsurabile. S-au efectuat numeroase experienţe
pentru determinarea vitezei de curgere a eterului faţă de Pământ. Nici una nu a putut pune în evidenţă o mişcare
a Pământului prin eter, experienţele lui Michelson şi Morley fiind unele dintre cele mai importante din punct de
vedere conceptual.
Din experienţe s-a dedus că un front luminos sferic emis de o sursă punctiformă într-un sistem de
referinţă inerţial îşi va menţine forma sferică pentru un observator situat în orice sistem de refeinţă inerţial.

5.2. Postulatele teoriei relativităţii restrânse

Legile electromagnetismului şi teoria electromagnetică a luminii, formulate de J.C.Maxwell nu sunt G-
invariante, adică nu sunt invariante la transformările lui Galilei. Rezultă că legile fenomenelor electromagnetice
şi optice ar trebui să difere de la un sistem de referinţă inerţial la altul, acest lucru permiţând evidenţierea unui
sistem de referinţă absolut.
Michelson şi Morley au demonstrat că prin experienţe optice nu se poate determina mişcarea sistemului
de referinţă inerţial, găsindu-se astfel că viteza luminii în vid nu depinde de mişcarea sursei sau a observatorului,
ceea ce contrazice legea clasică de compunere a vitezelor.
Contradicţia a fost rezolvată de A.Einstein, care a extins principiul relativităţii, al lui Galilei, la întreaga
fizică enunţând două postulate ale teoriei relativităţii :
I : Toate legile fizicii, nu numai cele mecanice, sunt aceleaşi în orice SR inerţial. Adică, toate sistemele de
referinţă inerţiale sunt absolut echivalente din punct de vedere fizic, nu există spaţiu absolut care să
poată fi luat drept SRI absolut.
II : Viteza maximă de propagare a interacţiunilor sau a energiei este finită şi aceeaşi în orice sistem de
referinţă inerţial (în virtutea echivalenţei lor) deci este o constantă universală a fizicii. Această viteză
absolută coincide cu viteza luminii în vid.

Pe aceste două postulate se bazează teoria restrânsă a relativităţii.

Principiul de corespondenţă (este un principiu de metodă)
Pentru viteze de deplasare relativ mici (v << c) legile mecanicii clasice sunt verificate de experienţă.
Deci este necesar să se considere şi un al treilea principiu, de metodă :
III : Legile mecanicii clasice (în general cele ale fizicii nerelativiste) fiind verificate în domeniul vitezelor
mici, satisfac în acest domeniu, criteriul practicii.

Compararea intervalelor de timp necesită introducerea conceptului de simultaneitate a evenimentelor.

Se pot introduce astfel noţiunile de :

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 40

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

 lungime proprie (lungimea măsurată în sistemul de referinţă inerţial în care corpul este în repaus)
 lungime cinematică (lungimea măsurată faţă de un sistem de referinţă mobil),
 timp propriu (intervalul de timp dintre două evenimente care se produc într-un punct fix în raport cu
sistemul de referinţă inerţial)
 timp cinematic (intervalul de timp măsurat faţă de un sistem de referinţă mobil).
În mecanica newtoniană criteriul simultaneităţii este determinat în mod univoc de principiul
imposibilităţii de interacţiune cauzală.
5.3. Cinematica relativistă

5.3.1. Transformările lui Lorentz

Prin transformări Lorentz sunt definite transformările de coordonate ale unui punct material la trecerea
de la un sistem de referinţă
 inerţial (S) la un alt sistem de referinţă inerţial (S') care se deplaseaz ă faţă de primul
cu viteza relativă u . Transformarea de coordonate trebuie să fie compatibilă cu ipotezele teoriei relativităţii.
Presupunând că în originea sistemului (S) se află o sursă de lumină, ecuaţia frontului de undă sferic emis la
momentul t = 0, este :
x 2  y2  z2  c2t 2 (5.1)
În sistemul de referinţă S', în care coordonatele punctului P sunt x', y', z' şi t', frontul de undă trebuie să
fie tot sferic, ecuaţia frontului de undă fiind :
x ' 2  y ' 2  z' 2  c 2 t ' 2 , (5.2)
viteza luminii, c, este aceeaşi în ambele sisteme de coordonate.
Utilizând transformările Galilei :
x' = x - ut ; y' = y ; z' = z ; t' = t
se obţine relaţia :
x 2  2xut  u 2 t 2  y 2  z 2  c 2 t 2 , (5.3)
ecuaţie care nu coincide cu relaţia (5.1). Aşadar, transformările Galilei nu pot fi aplicate acestui exemplu pentru
că nu conduc la rezultatul.
Presupunând că în orice sistem de referinţă inerţial există etaloane de lungime şi de timp, un eveniment
 
va fi caracterizat de coordonatele spaţio-temporale  r , t  în (S) şi de coordonatele  r ' , t '  în (S'). Legătura
dintre coordonate este liniară deoarece în caz contrar ar exista mai multe soluţii ale ecuaţiilor de mişcare, deci
evenimentele nu s-ar interpreta univoc. 
Pentru simplificare se va presupune că viteza relativă de deplasare u este coliniară cu axa Ox şi că,
axele Ox' şi Ox sunt paralele, Ox' || Ox. Mişcarea relativă având loc de-a lungul axei Ox, celelalte coordonate nu
sunt afectate de această mişcare deci :

figura 5.3

 y  y'

 z  z'
Pentru coordonatele x, x' se presupune a fi valabilă următoarea transformare (figura 4.3) :

 x'   x  ut 
 (5.4)

 x   x' ut'
unde coeficientul  nu depinde de coordonate şi trebuie să fie acelaşi (în transformarea Galilei este egal cu 1).
Se presupune că la momentul iniţial când O şi O' coincid se emite un semnal luminos din origine în
sensul axei Ox || Ox'. Semnalul va ajunge într-un punct din spaţiu pentru care :

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 41

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

x  ct ; x'  ct ' , (5.5)

viteza luminii fiind aceeaşi în ambele sisteme de referinţă inerţiale.
Se aplică transformările coordonatelor acestui punct :

ct'xu t ct'tcu
  c  c u  2 22 2

ctxu' t' ctt'cu

(5.6)

Din relaţia (4.6) se obţine coeficientul  ca fiind egal cu:

1 1 u
  ; unde  
u2 1  2 c (5.7)
1
c2
Deci transformările de coordonate vor fi :
x  ut x' ut '
x'  ; x . (5.8)
1  2
1  2

Eliminând x', respectiv x, din cele două relaţii se obţin transformările pentru coordonata temporală :
ux ux'
t 2 t' 2
t'  c ; t c (5.9)
1  2
1  2
Din ecuaţii se obţin transformările Lorentz, care dau transformarea coordonatelor unui eveniment la
trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul, cel de-al doilea deplasându-se faţă de primul cu viteza

constantă u de-a lungul axei comune Ox :

 x  ut  x'ut'
x' 2 , x  2 ,
 1   1 
y' y, y  y',
 
z' z, z  z', (5.10)

 
 t  ux  t' ux'
2 2
 t'  c , t  c
 1 2  1 2
Observaţii :
1. Transformarea satisface condiţia ca forma ecuaţiei care descrie frontul de undă să fie aceeaşi în toate sistemele

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 42

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

de referinţă care se mişcă uniform unele în raport cu altele. Înlocuirea transformărilor (x', y', z', t') în relaţia (5.2)
duce la relaţia (5.1).
2. Transformările Galilei se obţin ca un caz limită pentru viteze de deplasare mult mai mici decât viteza luminii u
<< c.
3. Conform postulatului I, toate ecuaţiile fizicii trebuie să fie invariante la transformările Lorentz (L-invariante).
4. Legile mecanicii clasice sunt invariante la transformările Galilei şi nu la transformările Lorentz, de aceea nu
sunt exacte pentru deplasări cu viteze comparabile cu viteza luminii, deci trebuiesc înlocuite cu legile mecanicii
relativiste.

5.3.2. Consecinţele cinematice ale transformărilor Lorentz

A. Lungimea cinematică şi lungimea proprie (contracţia Lorentz-Fitzgerald)
Relaţia dintre lungimea proprie x0' a unui corp fix aflat în (S'), măsurată pe direcţia axei O'x' (unde
extremităţile au coordonatele x2', x1') şi lungimea cinematică, x, a aceluiaşi corp calculată în raport cu (S), în
care extremităţile se găsesc simultan (t1 = t2 = t) în x2 şi x1, este dată de relaţia :
x 2  ut   x1  ut  x
x 0 '  x 2 'x1 '   (5.11)
1  2 1  2
Contracţia Fitzgerald, contracţia relativistă a lungimii, este dată de relaţia :
l
l0   l  l0 1  2 (5.12)
1  2

Lungimea unui corp, l, măsurată într-un sistem de referinţă (S) aflat în translaţie de-a lungul lungimii
corpului, este cu atât mai mică decât lungimea proprie, l 0, măsurată într-un sistem de referinţă inerţial (S') în care
corpul se află în repaus, cu cât viteza sistemului de referinţă (S), u, este mai apropiată de viteza luminii, c.

Observaţii :
1. Contracţia lungimilor este o consecinţă a principiului invarianţei vitezei luminii în vid.
l
2. Lungimea proprie a unui corp este limita superioară a lungimii sale cinematice : l 0  .
1  2
3. Dimensiunile transversale nu se modifică la trecerea dintr-un sistem de referinţă la altul.

B. Volumul cinematic şi volumul propriu

Din transformările Lorentz rezultă că dimensiunile transversale sunt aceleaşi în sistemele de referinţă
(S) şi (S') :
y  y' ; z  z' (5.13)
Notând cu V = l y z volumul cinematic şi cu V0 = l0 y' z' volumul propriu (în S'-sistem propriu),
şi înlocuind rezultă următoarea relaţie între volumul propriu şi volumul cinematic :
V  V0 1   2 (5.14)
Observaţie : dacă o suprafaţă este sferică în (S') ea va avea formă teşită (elipsoidală) în (S).

C. Relativitatea simultaneităţii
Fie două evenimente A şi B simultane în raport cu (S), deci tA = tB, adică t = 0, şi situate în puncte
diferite, date de xA  xB. În (S') intervalul de timp dintre cele două evenimente va fi dat de t A'-tB' = t' şi poate fi
calculat conform relaţiilor:
u u u
tA  2 xA t B  2 x B t  2 x A xB  xA u
t'  c  c  c   t '   2 0
1  2 1  2 1  2 1  2 c
(5.15)
ceea ce înseamnă că evenimentele nu sunt simultane în sistemul de referinţă (S').
Evenimentele vor fi simultane în (S') numai dacă xA = xB, deci simultaneitatea a două evenimente este
absolută numai dacă evenimentele coincid.

D. Ordinea în timp a două fenomene fizice

Pentru a defini ordinea în timp se corelează două evenimentele printr-un semnal care se propagă cu
viteza v < c în sistemul propriu (S). În acest caz viteza de propagare este dată de relaţia :

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 43

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

xB  xA
vc (5.16)
tB  tA
În sistemul de referinţă (S') intervalul de timp dintre cele două evenimente, t B'- tA', se determină din
transformările Lorentz :
u u u
tB  2 xB t A  2 x A  t B  t A   2 v t B  t A 
t B ' t A '  c  c  c (5.17)
1  2
1  2
1  2
rezultând :
uv
1
t B ' t A '   t B  t A   c2 . (5.18)
1  2

Se observă că dacă tB > tA, atunci şi tB' > tA', deci ordinea în timp a evenimentelor este invariantă în raport cu
transformările Lorentz.

E. Durata cinematică şi durata proprie (dilatarea relativistă a timpului)

Fie t0' durata proprie a unui eveniment ce se produce în punctul fix x' situat în sistemul (S') şi t durata
cinematică a aceluiaşi eveniment măsurată în sistemul (S).
Se determină durata cinematică :

 ux'   ux' 
 t 2 ' 2   t1 ' 2 
 c   c  t 0 ' (5.19)
t  t 2  t 1   
1  2 1  2 1  2

rezultând că durata cinematică a oricărui fenomen este mai mare decât durata proprie. Durata proprie este limita
inferioară a duratelor cinematice.

F. Compunerea vitezelor în mecanica relativistă


 
Se consideră un punct material care se mişcă cu viteza v ' v x ' , v y ' , v z ' în raport cu sistemul (S')-

propriu, şi sistemul de referinţă (S) care se deplasează cu viteza u
în raport cu (S'). Atunci viteza punctului

 
material măsurată faţă de (S) va fi v v x , v y , v z şi se obţine din transformările Lorentz prin diferenţierea
relaţiilor :

 dx' udt'
 dx  ; dy  dy' ; dz  dz'
 1  2

 u (5.20)
 dt ' 2 dx'
c
 dt 
 1  2
Împărţind primele trei ecuaţii din sistemul de ecuaţii la ultima ecuaţie, se obţin componentele vitezei de
deplasare a punctului material măsurate faţă de sistemul (S) :

dx dx' udt' v x ' u

  vx 
dt u u (5.21)
dt' 2 dx' 1 2  vx'
c c

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 44

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

dy dy' 1   2 v y ' 1  2
  vy  (5.22)
dt u u
dt ' 2 dx' 1 2  vx '
c c

dz dz' 1   2 v z ' 1  2
  vz  (5.23)
dt u u
dt' 2 dx' 1 2  vx '
c c
Observaţii :
u
1. În cazul limită când viteza de deplasare u << c, v  1, se obţin formulele clasice, newtoniene, de
c2 x
compunere a vitezelor.
2. Din formulele relativiste de compunere a vitezelor rezultă că viteza luminii nu poate fi depăşită. De exemplu,
dacă compunem două viteze de aceeaşi direcţie şi acelaşi sens (Ox), egale cu 3c/4, se obţine viteza :
3c 3c
v ' u  24
vx  x  4 4  cc
v 'u 9 25
1 x2 1
c 16
Dacă una dintre viteze este egală cu viteza luminii, c, viteza rezultantă este egală tot cu c, adică viteza
luminii este aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale :

c u
vx  c
u
1
c
5.4. Proprietăţile spaţiu-timp. Universul Minkowski

În teoria relativistă spaţiul şi timpul sunt mărimi între care există o legătură intrinsecă, nu pot fi
considerate entităţi separate.
Evenimentele se produc într-un continuu cuadridimensional numit spaţiu-timp (x,y,z,t).
Poincaré şi Minkowski au introdus un spaţiu cuadridimensional, care este un spaţiu anizotrop, în care
dimensiunile celor patru coordonate nu sunt aceleaşi (nu sunt echivalente) şi în care evenimentul are caracter
spaţio-temporal. Pentru a avea aceeaşi dimensiune se consideră pentru dimensiunea temporală coordonata ict,
i = 1 .
Invarianţi relativişti
În clasa invarianţilor relativişti intră toate constantele : 0, 0, c, k, h, e; sarcina electrică q; mărimile
scalare proprii : l0, 0. Invariantul fundamental se defineşte prin :

s2  x2  y2  z2  ict2 s2  x2  y2  z2  2tc 2

 2 2 2 2 2 sau  2 2 2 2 2 2
s  x' y' z'  ct'i  s  x' y' z' c t'
unde s2 reprezintă "intervalul" dintre două evenimente caracterizate de coordonatele spaţio-temporale (0, 0, 0, 0)
respectiv (x, y, z, ict). Intervalul cuadridimensional dintre două evenimente apropiate date de (x, y, z, ict) şi,
respectiv, (x+dx, y+dy, z+dz, ic(t+dt)) se defineşte ca şi :
ds 2  dx 2  dy 2  dz 2  c 2 dt 2
şi reprezintă metrica spaţiului.
Pentru a putea reprezenta un eveniment în acest spaţiu, se consideră coordonatele y şi z neschimbate şi

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 45

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

se iau în considerare numai dimensiunile (x, ict) (figura 5.4), deplasarea relativă făcându-se de-a lungul axei Ox.
Un eveniment este caracterizat, faţă de evenimentul din origine, la intervalul relativist:

figura 5.4
s  x c t s x c t
2 2 2 2 2 2 2

În spaţiul Minkowski, relaţia s2 = 0, corespunde unui hipercon numit hipercon luminos. Acest hipercon dus prin
origine împarte cuadrispaţiul evenimentelor în două regiuni :
1) viitorul absolut şi trecutul absolut, corespunzând evenimentelor din interiorul conului, separate de
evenimentul origine printr-un interval de tip temporal s 2 < 0, cu t > 0, respectiv t < 0. Aceste evenimente pot fi
legate cauzal de evenimentul origine şi succesiunea lor temporală faţă de evenimentul origine este absolută,
adică nu poate fi inversată;
2) evenimentele absolut depărtate, corespunzând exteriorului conului şi separate de evenimentul origine
printr-un interval de timp spaţial s2 > 0. Aceste evenimente nu pot fi legate cauzal de evenimentul origine şi
succesiunea lor temporală faţă de evenimentul origine este relativă, adică poate fi inversată faţă de diferite SR.
Mişcarea unei particule este descrisă în cuadrispaţiu printr-o linie numită linie de univers. Pentru o
particulă aflată în repaus linia de univers este paralelă cu axa ict.
În cazul în care metrica ds2 = 0, interacţiunile se propagă cu viteza luminii c = v. Evenimentele sunt în
coincidenţă absolută numai dacă sunt simultane şi se găsesc în coincidenţă spaţială.

5.5. Dinamica relativistă

Schimbarea radicală în relaţia spaţiu-timp impusă în relativitatea restrânsă implică modificări

corespunzătoare ale legilor dinamicii relativiste.
Se definesc în continuare mărimile : impuls, forţă, energie şi masă, formulate astfel încât legile fizicii
scrise cu ajutorul lor să fie invariante faţă de transformările Lorentz.

Legea a doua a dinamicii relativiste

d  m 0 c 2   cl 
  F  v . (5.24)
dt  1   2 
Primul
 termen al relaţiei reprezintă variaţia energiei totale în unitatea de timp. Deoarece lucrul mecanic efectuat
de F cl asupra punctului material în unitatea de timp este egal cu variaţia energiei totale relativiste în unitatea
de timp, rezultă că energia totală va fi dată de relaţia :
m 0c2
Wt 
1  2
Graficul energiei totale relativiste este prezentat în figura 5.5, unde M este masa de repaus (M = m 0).

Energia cinetică, definită ca şi energia de mişcare, este dată de relaţia :

Ec = W - W0 = W - m0c2.

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 46

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

Observaţii :
1. La viteze mici (v << c) energia totală poate fi aproximată prin :
 v2  m v2
W  m 0 c 2 1  2  ...   m 0 c 2  0  ... ,
 2c  2
deci energia totală este egală cu : W  W0  E c ;
2. Legătura dintre variaţia energiei şi variaţia masei este : W  m  c 2 ;

figura 5.5

3. Relaţia dintre energia totală şi impulsul punctului material este : W  p c  m 0 c .

2 2 2 2 4

Legătura între impulsul tridimensional relativist şi masă este dată de relaţia :


 m0v  
p  m ( v )v
v2
1
c2
Figura 5.6 ilustrează această dependenţă a impulsului de viteza v în caz relativist şi în caz nerelativist, M = m 0.

figura 5.6

Mărimea :
m0
m( v ) 
v2
1
c2
este definită ca şi masa relativistă a particulei caracterizată de viteza v şi de masa de repaus m 0. Dependenţa de
viteză a masei relativiste este prezentată grafic în figura 5.7, unde M = m 0. Masa de repaus este masa determinată
in sistemul propriu, când v  0. Creşterea relativistă a masei a fost verificată în funcţionarea oricărui accelerator
de particule.

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 47

Note de curs şi seminar 2009-2010 Fizică I

figura 5.7

Din principiul fundamental al dinamicii rezultă că :

 dp m0  m0 v dv 
F  a 3/ 2  2   v,
dt 1  2
 1    c dt
2

adică vectorul forţă nu are aceeaşi direcţie şi acelaşi sens cu vectorul acceleraţie. Forţa poate fi scrisă ca şi suma
a două componente :

  m0
   v  av m| 
F  ma|  m 2  1 2
v
    m v2
  m|  v  a  m  0 3  2

F  ma|  c2  v2 v  2 c
 1 
unde m  este "masa longitudinală" şi m reprezintă "masa transversală".

prof.dr. Filip Sanda, lector dr. Horea Cristian 48