1

2020-2021

CURSUL 3

3. TEORIA RELATIVITĂŢII

Teoria relativitatii arata cum depind rezultatele masuratorilor de miscarea

relativa a observatorului si a fenomenului studiat. In cadrul teoriei relativitatii se pune in
evidenta legatura indisolubila care exista intre spatiu si timp, masa si energie. Fara
aceste legaturi este imposibil sa se inteleaga fenomenele microcosmosului, a caror
explicatie constituie una dintre problemele fizicii contemporane.
1. Transformarile lui Galilei
Orice reper absolut aflat în translaţie uniformă în raport cu un sistem absolut
poate fi considerat şi el un reper absolut. Centrul de inerţie al universului poate fi
considerat ca fiind legat de un reper absolut. Cu o aproximaţie mai puţin bună dar
suficientă pentru studiul mişcărilor din vecinatatea Pamântului, poate fi considerat drept
absolut un reper având originea în centrul Pamântului şi direcţii legate de stelele fixe.
Vom considera două sisteme de referinţă inerţiale: unul este presupus fix (S) –
r
iar celălalt mobil (S’) aflat în mişcare de translaţie faţă de primul, cu viteza constantă v .
Se studiază mişcarea unui punct material M faţă de cele două sisteme de referinţă
inerţiale (fig.3.1).
Un punct material are coordonatele (r,t) şi (r’,t’) în sistemele S şi S’. Vom scrie
relaţiile de trecere de la (r,t) la (r’,t’), aşa cum rezultă din ipotezele despre spaţiu şi timp
ale mecanicii clasice.
Fie două ceasornice identice ataşate sistemelor S şi S’, sincronizate: t0 = t '0 = 0 .
Dar timpul este considerat absolut, deci mersul ceasornicelor este independent de starea
de mişcare a sistemelor cărora le sunt ataşate, scurgerea timpului absolut este aceeaşi în
cele două sisteme. Rezultă că sincronizarea se menţine: t = t ' .
Mişcarea particulei faţă de sistemul de r
referinţă fix se numeşte mişcare absolută, şi este
caracterizată de vectorul de poziţie r . Mişcarea particulei faţă de sistemul de referinţă
r
mobil se numeşte mişcare relativă, fiind caracterizată de vectorul de poziţie r ' .
Dacă cele două sisteme se află în mişcare de translaţie uniformă cu viteza
r
relativă v , vom avea:
r r r r r r
r = r ' + vt ⇒ r ' = r − vt (3.1)
t = t’
r r
Dacă S’ se mişcă faţă de S cu viteza v , atunci S se mişcă faţă de S’ cu viteza - v .
Coordonatele spaţio-temporale (x’,y’,z’,t’) ale unui eveniment în raport cu un
referenţial inerţial S’ sunt legate prin funcţii liniare de coordonatele spaţio-temporale
(x,y,z,t) ale aceluiaşi eveniment în raport cu un alt referenţial inerţial S.
3. Teoria relativitatii 2017-2018 S II 2

Fig.3.1

Relaţia (1) echivalentă cu trei relaţii scalare şi una referitoare la transformarea

timpului defineşte relaţiile de transformare Galilei. Alegând axele de coordonate astfel
r
încât viteza v să fie paralelă cu axa Ox, respectiv O’x’, adică să aibă o singură
componentă nenulă, iar OyIIO' y ' şi OzIIO' z ' rezultă:
x' = x − vt x = x'+ vt
y' = y y = y'
(3.2)
z' = z z = z'
t' = t t = t'
www.relativitycalculator.com/general_relativi...
Acestea sunt relaţiile de transformare Galilei speciale.
Consecinţele relaţiilor de transformare Galilei speciale:
1. Legea de compunere a vitezelor în mecanica clasică:
u’ = u - v (3.3)
2. Legea de compunere a acceleratiilor în mecanica clasică:
a’ = a (3.4)
’
3. Invarianţa lungimilor în orice sistem de referinţă l = l, unde:
l = x2 - x1 (3.5)
’ ’ ’
l = x2 - x1
Fizica clasică este o primă aproximaţie admisibilă în cazul mişcării corpurilor
macroscopice cu viteze neglijabile în raport cu viteza luminii.
Principiul relativitatii in mecanica clasica: Legile mecanicii clasice newtoniene sunt
invariante la transformarile Galilei. ( principiile mecanicii newtoniene fiind aceleasi in
toate SRI, rezulta ca toate legile mecanicii sunt aceleasi in orice SRI). Nu exista nici un
experiment mecanic care sa puna in evidenta starea de miscare uniforma sau de repaus
relativ a unui referential dat.
Principiul relativităţii galileiene este valabil numai pentru procese mecanice.
Limitarea principiului relativităţii galileiene la procese pur mecanice nu exclude
valabilitatea principiului relativităţii pentru procese de alta natură, numai că acest
 3
2020-2021

principiu trebuie enunţat într-o formă mai generală pe baza propagării prin contiguitate
a interacţiilor.
Studiul fenomenelor electromagnetice a condus, în sec al XIX-lea, la
introducerea noţiunii de eter, un mediu deosebit de celelalte medii materiale prin care el
pătrunde. Eterul este prezent în vid şi este purtătorul undelor electromagnetice, deci se
considera a fi purtătorul material al fenomenelor luminoase.
3.2. Principiile teoriei relativităţii restrânse einsteiniene
Teoria relativitatii stabileste dependenta intre caracteristicile fizice ale spatiului,
timpului si materiei in miscare. Teoria relativitatii restranse studiaza fenomenele
mecanice si electromagnetice care se produc in SRI. Teoria relativitatii generalizate
cuprinde si fenomenele gravitationale si nu impune nici o restrictie asupra sistemelor de
referinta.
Teoria relativităţii poate fi construită pe
baza a două principii fundamentale
enunţate de Einstein în 1905: principiul
relativităţii einsteiniene şi principiul
invarianţei vitezei luminii. La acestea se
mai adaugă un principiu general de
corespondenţă.

Albert Einstein (1879-1955)

1. Principiul invarianţei legilor fizicii (principiul relativităţii einsteiniene).
Acest principiu reprezintă extinderea principiului relativităţii galileiene la toate
fenomenele din natură.
“Fenomenele fizicii se desfăşoară identic în toate sistemele de referinţă
inerţiale, dacă condiţiile iniţiale sunt identice.”
Legile fizicii trebuie reformulate:
-Toate legile fizicii au aceeaşi formă în raport cu toate sistemele de referinţă inerţiale;
-Prin nici un fel de experienţă efectuată într-un sistem de referinţă inerţial nu se poate
pune în evidenţă starea de mişcare rectilinie şi uniformă sau de repaus relativ al
sistemului.
2. Principiul invarianţei vitezei maxime de propagare a interacţiunilor.
“Viteza de propagare a luminii în vid este independentă de starea de mişcare rectilinie
şi uniformă sau de repaus relativ a sursei de lumină sau observatorului. Această viteză
este invariantă faţă de orice sistem de referinţă inerţial, este o constantă universală şi
reprezintă viteza maximă posibilă de propagare a interacţiunilor (c = 3 x 108 m/s)”.
3. Principiul de corespondenţă. “Relaţiile care exprimă noile formulări ale
legilor fizice derivate din primele două principii ale teoriei relativităţii restrânse,
trebuie astfel formulate, încât să cuprindă legile mecanicii clasice drept cazuri
particulare limită, pentru v << c.”
In concluzie, de la teoria relativităţii nu se poate trece la cea newtoniană decât
printr-un salt, admiţând caracterul universal al timpului şi propagarea instantanee a
interacţiilor.
3. Teoria relativitatii 2017-2018 S II 2

3.3. Transformarea Lorentz specială (transformarea Lorentz-Poincare-

Einstein)
Considerăm două evenimente care au loc în punctele A şi B solidare cu sistemul
de referinţă S (fig 4.3).
Ca o consecinţă a faptului că viteza luminii are aceiaşi valoare în orice sistem de
referinţă inerţial, rezultă că cele două evenimente simultane faţă de observatorul din
sistemul de referinţă S nu vor mai fi simultane faţă de observatorul din sistemul de
referinţă S’; rezultă astfel caracterul relativ al noţiunii de simultaneitate.

Fig. 3.3.
Aceste formule dau transformarea coordonatelor unui eveniment (x, y, z, t) la trecerea
de la un referenţial inerţial la altul.
Transformările Lorentz speciale:
x − vt x '+ vt '
x' = ; y ' = y ; z ' = z; x= ; y = y'; z = z ' ;
v2 v2
1− 2 1− 2
c c
 v   v  (3.6)
t −  2 x t '+ 2  x'
t' =   t=  
c c
2
v v2
1− 2 1− 2
c c

Formulele de mai sus se numesc transformările Lorentz speciale, deoarece se considera

deplasarea sistemului S’ fata de S numai dupa directia axei Ox. Generalizarea pentru o
miscare a lui S’ dupa o directie oarecare se obtine prin descompunerea vitezei pe doua
directii perpendiculare si utilizarea transformărilor Lorentz speciale.
3.4. Consecinţe cinematice ale transformărilor Lorentz
3.4.1. Contracţia lungimilor.Distanţa dintre două puncte, măsurată de un
observator în repaus faţă de sistem, apare mai mică unui observator care se mişcă
rectiliniu şi uniform în raport cu sistemul respectiv.
Considerăm o bară aflată în repaus faţă de sistemul de referinţă propriu S0.
Lungimea proprie a barei, măsurată în sistemul propriu este:
l0 = x2 − x1 (3.7)
unde x2 şi x1 sunt coordonatele capetelor barei.
Lungimea barei l, în raport cu sistemul de referinţă S’ va fi:
l = x2 '− x1 ' (3.8)
3. Teoria relativitatii 2017-2018 S II 2

unde x2’ şi x1’ sunt coordonatele capetelor barei în sistemul de referinţă S’, la acelaşi
moment de timp t’.
v2
l = l0 1 − ⇒ l < l0 (3.9)
c2
Pentru dimensiunile transversale ale corpului în raport cu direcţia mişcării nu se
percepe nici o modificare. Pe direcţia mişcării se produce o contracţie care creşte odată
cu viteza corpului, la limită, când v → c, lungimea acestuia tinzând către zero.
Conform relaţiei de mai sus nu lungimea l0 se contractă ci lungimea aparentă l,
fenomenul de contracţie nu se referă la obiectul însuşi ci la aparenţa lui, variabilă de la
un observator la altul, după viteza acestora.
Volumul cinematic şi volumul propriu Rezultă că relaţia între volumul
cinematic V şi volumul propriu V0 ale unui corp este:
v2
V = V0 1− (3.10)
c2
Forma corpurilor în mişcare este deci aplatizată în direcţia mişcării relative, cu
conservarea dimensiunilor lor transversale faţă de v.
3.4.2. Dilatarea duratelor. Considerăm două evenimente care au loc în acelaşi
punct dintr-un sistem de referinţă propriu S0, dar la momente de timp diferite. Intervalul
de timp scurs între cele două evenimente, măsurate în sistemul de referinţă propriu si în
sistemul de referinţă S este:
τ 0 = t 2 − t1 (3.11)
τ = t 2 '−t1 '
τ0
τ= ⇒τ >τ0 (3.12)
v2
1− 2
c
Totul se petrece ca şi cum un ceasornic, aflat în mişcare rectilinie şi uniformă faţă de un
observator din sistemul inerţial fix în raport cu evenimentele, indică o incetinire a
timpului.
Intervalui de timp dintre două evenimente este funcţie de inerţial.
Numim timp propriu, durata unui eveniment în sistemul de referinţă faţă de
care el este imobil, iar timp cinematic durata măsurată de două ceasuri sincronizate
plasate în sistemul de referinţă S în puncte diferite.
Timpul propriu este invariant faţă de transformările Lorentz.

http://www.thebigview.com/spacetime/timedilation.html
3.4.3. Legea compunerii vitezelor Notăm cu ux , uy , uz
componentele vitezei corpului în sistemul de coordonate (S) iar cu ux’, uy’, uz’
componentele vitezei corpului în sistemul de coordonate (S’) de unde rezulta legile de
transformare ale vitezelor:
 3
2020-2021

dx'
+v
dx dx'+ vdt ' u '+v
ux = = = dt ' = x
dt dt '+v dx ' 1 + v dx' 1 + vu x '
c2 c 2 dt ' c2
dy dy ' v2 uy ' v2 (3.13)
uy = = 1− 2 = 1− 2
dt dt '+ vdx' c vu '
1 + 2x c
2
c c
v2
uz ' 1 −
dz c2
uz = =
dt vu '
1 + 2x
c
Dacă v << c rezultă (principiul corespondenţei):
ux = ux’ + v; uy = uy’; uz =uz’ (3.14)
3.4.4. Relativitatea simultaneităţii
Pentru două evenimente A şi B, plasate în xA ≠ xB care sunt simultane în raport cu
sistemul de referinţă S ( tA = tB ) se obţine în sistemul S’:
v xA vx
tA − t A − 2B
t A '−t B ' =
2
c − c = v xB − x A ≠ 0 (3.15)
v 2
v2 c2 v2
1− 2 1− 2 1− 2
c c c
Cele două evenimente nu sunt simultane şi în raport cu sistemul de referinţă S’.
http://www.youtube.com/watch?v=wteiuxyqtoM
Exemple:
Paradoxul gemenilor Fie doi gemeni, unul dintre acestia, care călătoreşte în spaţiu cu o
navă cu o viteză apropiata de viteza luminii, se întoarce pe Pământ şi îşi găseşte fratele
geamăn mai bătrân decât el. Acest rezultat pare neaşteptat, deoarece situaţia pare
simetrică, întrucât fratele rămas pe Pământ poate fi considerat ca fiind şi el în mişcare în
raport cu celălalt. De aceea se numeşte paradox.
Considerăm o navă spaţială care se deplasează de pe Pământ până la cel mai apropiat
sistem solar: pe distanţa d = 4,45 ani lumină, cu viteza v = 0.866c. Durata calatoriei
2d
calculata pe Pământ (drumul dus-întors) este de t = = 10, 28 ani după timpul de pe
υ
Pământ (persoanele aflate pe Pământ vor fi cu 10,28 ani mai în vârstă atunci când se
întoarce nava). Trecerea timpului pe navă şi îmbătrânirea călătorilor de-a lungul acestui
υ2
drum va fi încetinită cu un factor de ε = 1 − , ε = 0,5 . Călătorii vor îmbătrâni doar
c2
cu 0,5×10,28 = 5,14 ani la întoarcere.
Pentru membrii echipajului nava se misca cu viteza relativa v pe parcursul drumului. În
sistemul lor în repaus, εd = 0,5d = 2,23 ani lumină (contractia Lorentz) atât pe călătoria
2,23
dus cât şi pe cea de întors. Fiecare jumătate de drum durează = 2,57 ani , iar
υ
drumul dus întors durează 2×2,57 = 5,14 ani. Calculele lor arată ca ei vor sosi acasă
după 5,14 ani. Calculele celor de pe Pământ si calculele echipajului de pe nava conduc
la acelasi rezultat, deşi călătoria este resimţită diferit.
Calculul ilustrează folosirea fenomenului de contracţie a lungimii şi a celui de dilatare a
timpului.
3. Teoria relativitatii 2017-2018 S II 4

3.5. Spaţiul Minkowski

În 1908, Hermann Minkowski a introdus noţiunea de spaţiu cuadridimensional: x1 = x,
x2 =y, x3 = z , x4 = ict. În acest spaţiu, intervalul ds2 între două evenimente constând în
emisia şi recepţia unui semnal în sistemele de referinţă inerţiale S si S’, se scrie sub
forma:
2 2 2 2
ds 2 = dx 2 + dy 2 + dz 2 − c 2 dt 2 = dx1 + dx2 + dx3 + dx4 (3.16)
2
unde ds reprezintă distanţa dintre două puncte (evenimente) în spaţiul
cuadridimensional. Mărimea ds2 este invariantă faţă de transformările Lorentz:
ds 2 = ds' 2

www.npe.ednews.org/Review/Essays/v3n1.htm
Spaţiul Minkowski este un spaţiu pseudo euclidian, deosebindu-se de spaţiul
euclidian prin modul în care este definită distanţa, astfel că nu poate fi privit ca o simplă
extindere a spaţiului cu trei dimensiuni, prin adăugarea unei a patra dimensiuni identice.

http://www.thebigview.com/spacetime/spacetime.html
Un obiect masiv provoaca curbarea spatiu-timp. Figura de mai sus ilustreza prin
intermediul unei reprezentari 2D cum spatiul 3D este curbat în jos atunci când obiectul
este încorporat în hiperspatiu aplatizat. Nu putem sa reprezentam in totalitate acest
hiperspatiu. Aplatizarea spatiului 3D ne ajuta sa reprezentam curbarea si ne ajuta sa
vizualizam implicarea teoriei relativitatii generalizate.

3.6. Noţiuni de dinamică relativistă.

3.6.1.Dependenţa masei de viteză
In mecanica clasică s-a considerat că masa este independentă de viteză. Experimental s-
a dovedit însă că masa electronilor creşte cu viteza. În general dacă un corp cu masa de
repaus m0 se deplasează cu viteza v, masa corpului este:
m0
m= (3.17)
υ2
1−
c2
Din această relaţie rezultă că masa, ca măsură a inerţiei corpului, este cu atât mai
mare, cu cât viteza corpului este mai mare şi tinde către infinit când viteza corpului
 5
2020-2021

tinde către viteza de propagare a undelor electomagnetice, c. Masa inerţială proprie m0

(masa newtoniană) este limita masei ierţiale relativiste când viteza corpului tinde către
zero şi se numeşte masă de repaus. Masa relativistă este o mărime scalară
3.6.2.Ecuaţia fundamentală a dinamicii
Impulsul relativist se defineşte folosind masa de mişcare:
r r
r r m0v r dr
p = mv = ; p = m0 (3.18)
v2 dτ 0
1−
c2
unde τ 0 este timpul propriu.
Deosebirea dintre impulsul relativist şi cel nerelativist apare ca o consecinţă a
modificării conceptului de timp.Legea a doua a dinamicii are aceeaşi formă:
r
d r dp r
(mυ ) = = F (3.19)
dt dt
3.6.3.Relaţia relativistă dintre masă şi energie E=mc2

m0c 2
Ec = mc 2 − m0c 2 = − m0c 2 (3.20)
u2
1− 2
c
Energia cinetică Ec are aceeaşi semnificaţie din mecanica nerelativistă. Aceasta coincide
cu expresia nerelativista numai pentru viteze mici.
In sistemul propriu, o particula este totdeauna in repaus si atunci energia
devine E0 = m0c 2 este o constantă şi se numeşte enegia de repaus a corpului. Deci
enegia totală E = m c 2 a unui corp este formată din energia de repaus E0 şi energia
cinetică Ec. În general, energia cinetică este:
 
 
2 1 
Ec = E − m0c = m0c 
2
2
− 1 (3.21)
u
 1 − 2 
 c 
u m0u 2
Când << 1 se obţine expresia nerelativistă a energiei cinetice E = .
c 2
Energia cinetică a corpului tinde la infinit atunci când u → c .
Particule cu masa de repaus nula
La viteze foarte mari, tinzand spre c, masa, impulsul si energia particulelor tind spre
infinit. Particulele cu viteza egala cu c (ex. Fotonii), au masa de repaus nula. Numai asa
restul caracteristicilor raman finite. Pentru foton, ca si pentru celelalte particule care se
misca cu viteza c Putem vorbi doar de masa de miscare.
3. Teoria relativitatii 2017-2018 S II 6

3.6.4. Relaţia relativistă dintre energie şi impuls

Enegia totală relativista a unui corp este
m0
E = mc 2 = c2 (3.22)
2
v
1−
c2
iar impulsul este
r
r r m0v
p = mv = (3.23)
v2
1−
c2
Rezulta relaţia relativistă dintre energie şi impuls:
2
E = c p 2 + m0 c 2 (3.24)
Observatie S- a considerat numai semnul + in fata radicalului, cu toate ca matematic
ambele semne sunt posibile. Semnul – a fost luat in considerarre odata cu introducerea
notiunii de antiparticula.

APLICATII
Teoria relativitatii restranse s-a cristalizat pornind de la teoria Maxwell-Lorentz a
fenomenelor electromagnetice. Toate experientele care sustin aceasta teorie
electromagnetica sustin si teoria relativitatii.
-Teoria relativitatii restranse explica, in concordanta cu experienta, influentele pe care
miscarea relativa a Pamantului in raport cu stelele fixe le exercita asupra luminii care ne
vine de la acestea. Acestea sunt deplasarea anuala a pozitiei aparente a stelelor fixe ca
urmare a miscarii Pamantului in jurul Soarelui si influenta comportarii radiale a miscarii
relative a stelelor fixe in raport cu Pamantul a culorii luminii care ajunge pana la noi,
care se exprima printr-o usoara deplasare a liniilor spectrului determinat de lumina care
vine de la aceste stele fixe, in raport cu spectrul dat de o sursa de lumina terestra (efectul
Doppler).
- Teoria relativitatii restranse explica structura si comportarea electronilor.
- Aplicarea teoriei relativitatii restranse la GPS sateliti.
- Aplicarea dilatarii timpului din studiul comportarii muonilor, proveniti din radiatia
cosmica, in atmosfera terestra.

Sistemul de Pozitionare Globala (GPS)

Sistemul Global de Pozitionare GPS
GPS este un sistem de radio-navigatie globala si consta din 24 sateliti plasati pe o orbita
terestra joasa. Acestia transmit pe frecvente joase de microunde si receptoarele capteaza
transmisiile. Minimum patru sateliti sunt utilizati simultan pentru a da o pozitie corecta
si, din informatiile primite, receptorul este capabil sa calculeze longitudinea, latitudinea
si altitudinea.
Fiecare satelit este mentinut pe o orbita foarte precisa. La bord, satelitul are un ceas
atomic pentru a avea o precizie a timpului. Aceasta informatie de timp este transmisa in
semnalul de la fiecare satelit. Astfel, este posibl ca fiecare receptor sa calculeze
 7
2020-2021

diferitele lungimi de drum de la sateliti la receptor. Tipul necesar semnalului pentru a

ajunge de la satelit la receptor este proportional cu lungimea drumului, care se poate
calcula intrucat viteza de propagare este cunoscuta. Aceasta informatie este folosita in
calcule de catre procesorul din receptor pentru a da pozitia de pe Pamant. Altitudinea
unui satelit este de 35860km.
GPS-ul foloseste satelitii ca puncte de referinta pentru a calcula pozitiile cu o acuratete
mai mica de un centimetru.
Functionarea GPS
1.Baza GPS-ului este "triangulatia" de la sateliti.
2.Pentru a triangula , un receptor GPS masoara distanta folosind timpul de propagare al
undelor radio.
3.Pentru a masura timpul de propagare GPS-ul are nevoie de o cronometrare precisa
4.Pe linga distanta este nevoie sa se cunoasca exact unde se afla satelitii in spatiu.
5.Corectarea semnalul radio de orice erori aparute la propagarea prin atmosfera.

Probleme
1. Un cub în repaus are densitatea de 2000kg/m3. Ce densitate măsurată în sistemul
laboratorului va avea cubul când se deplasează cu viteza v=0,9c pe o direcţie
perpendiculară pe una din feţe
Solutie
l0 este lungimea de repaus a cubului pe direcţia mişcării, la deplasarea cu viteza v
aceasta devine

densitatea cubului care se deplasează cu viteza v este:

2. Care este viteza unei particule, dacă energia cinetică este jumătate din energia de
repaus?
Solutie