Student:Mihaila(Niulai) Petruta

CARACTERISTICILE ŞI PERFORMANŢELE
TRADUCTOARELOR-referat

Caracteristici şi performanţe în regim staţionar

Caracteristicile funcţionale ale traductoarelor reflectă (în esenţă) modul

în care se realizează relaţia de dependenţă intrare-ieşire (I-E).
Performanţele traductoarelor sunt indicatori care permit să se aprecieze
măsura în care caracteristicile reale corespund cu cele ideale şi ce condiţii sunt
necesare pentru o bună concordanţă între acestea.
Caracteristicile şi performanţele de regim staţionar se referă la situaţia în
care mărimile de intrare şi de ieşire din traductor nu variază, adică parametrii
purtători de informaţie specifici celor două mărimi sunt invarianţi.
Caracteristica statică a traductorului este reprezentată prin relaţia
intrare – ieşire (I-E):
y = f(x)
în care y şi x îndeplinesc cerinţele unei măsurări statice.
Relaţia (1.1) poate fi exprimată analitic sau poate fi dată grafic printr-o
curbă trasată cu perechile de valori (x , y).
Caracteristica y = f(x) redă dependenţa I-E sub forma ideală deoarece, în
realitate, în timpul funcţionării traductorului, simultan cu mărimea de măsurat x,
se exercită atât efectele mărimilor perturbatoare externe 1,  2 , 3 , ...,  n cât şi a
celor interne 1 ,  2 ,  3 , ...,  r care determină modificări nedorite ale
caracteristicii statice ideale.
În afara acestor perturbaţii (nedorite), asupra traductorului intervin şi
mărimile de reglaj, notate prin C1 ,C 2 , C3 , ..., C q . Aceste reglaje servesc la
obţinerea unor caracteristici adecvate domeniului de variaţie al mărimii de
măsurat în condiţii reale de funcţionare a traductorului. Ţinând seama de toate
mărimile care pot condiţiona funcţionarea traductorului, acesta se poate
reprezenta printr-o schemă funcţională restrânsă, ilustrată în figura 1.1.
Reglajele C1 ,C 2 , C3 , ..., C q nu provoacă provoacă modificări nedorite
ale caracteristicii statice ideale şi sunt necesare pentru:
- alegerea domeniului de măsurare;
- prescrierea sensibilităţii traductorului,
- calibrarea internă şi reglarea zeroului.
 Fig. 1.1
 Mărimile perturbatoare externe 1 , 2 , 3 , …, n cele mai
importante sunt de natura unor factori de mediu: presiunea, umiditatea,
temperatura , câmpuri electrice sau magnetice etc. Aceste perturbaţii (nedorite)
pot acţiona atât asupra mărimii de măsurat, cât şi asupra elementelor
constructive ale traductorului.
 Mărimile perturbatoare interne se datorează zgomotelor generate de
rezistoare, de semiconductoare, frecări în lagăre, îmbătrânirea materialelor care-
şi schimbă proprietăţile, variaţii ale parametrilor surselor de alimentare etc.
Datorită mărimilor perturbatoare, traductorul va funcţiona după o relaţie de
dependenţă (I-E) reală, descrisă de funcţia:
y  f ( x , 1 ,  2 , 3 , ...,  n , 1 ,  2 ,  3 , ...,  r ) ; (1.2)

Este important de observat că erorile sunt generate de variaţiile

mărimilor perturbatoare şi nu de valorile lor absolute, care dacă ar rămâne
constante ar putea fi luate în considerare ca atare în expresia caracteristicii.
Modul în care mărimile perturbatoare influenţează ieşirea , admiţând că
variaţiile lor sunt mici, se pune în evidenţă prin dezvoltarea în serie Taylor a
funcţiei (2.1) cu neglijarea termenilor corespunzători derivatelor de ordin
superior. Se obţine:
f f f f f
y x  1  ...   n  1  ...   r (1.3)
x  1 n  1  r
Derivatele de ordinul I au semnificaţia unor sensibilităţi:
f
x - este sensibilitatea utilă a traductorului
f f
i
şi  i
sunt sensibilităţi parazite
Cu cât sensibilitatea utilă va fi mai mare, iar sensibilităţile parazite vor fi
mai mici, cu atât caracteristica reală a traductorului va fi mai apropiată de cea
ideală (1.1)
Dacă sensibilităţile parazite au valori ridicate se impune introducerea
unor dispozitive de compensare automată.
Prin concepţie (proiectare) şi construcţie, traductoarele se realizează
astfel încât mărimile de influenţă (perturbatoare) să determine efecte minime si
deci , să se poată considera valabilă caracteristică statică ideală y = f(x) în
limitele unei erori tolerate.
 În ipoteza de liniaritate şi admiţând că influenţele mărimilor
perturbatoare nu depăşesc eroarea tolerată , forma uzuală pentru caracteristica
statică a traductoarelor analogice este:
y  k  (x  x 0 )  y0 ; (1.4)
în care x0 şi y0 pot lua diverse valori pozitive sau negative, inclusiv zero.
Caracteristicile statice liniare sunt tipice pentru traductoare, dar pot
apărea, în anumite cazuri particulare, (cerute de un S.R.A.), caracteristici
neliniare. În cele ce urmează se prezintă câteva exemple de caracteristici statice
– pentru traductoare:
a) liniară unidirecţională – (figura 1.2), defintă prin funcţia:
y  k  (x  x 0 )  y 0 ;
x  x0
k = tg  (panta caracteristicii)

Fig. 1.2 Fig. 1.3

b) proporţională liniară bidirecţională – (figura 1.3), definită prin funcţia:
y  k  x ; k = tg  (1.5)
c) liniară pe porţiuni cu zonă de insensibilitate şi saturaţie – (figura 1.4)
definită prin funcţia:
0 pentru  x1  x  x1
k  ( x  x 1 ) pentru :  x 2  x   x1 ; x1  x  x 2
y   y pentru x  x 2
 y s pe ntru x  x 2
 s

(1.6)
d) liniară pe porţiuni cu zonă de insensibilitate, saturaţie şi histerezis –
(figura 1.5), definită prin funcţia:
0 p e n tr u :  x1 '  x  0 ; 0  x

k ( x  x1 ) p e n tru : x 2  x   x
y  k ( x  x1 ' ) p e n tr u :  x 2 '  x  
 y s p en t ru : x  x 2 ' ;
  y s p e n tr u : x   x 2 ' ;


(1.7)
 Fig. 1.4 Fig. 1.5
Pentru traductoarele cu ieşiri numerice caracteristica statică este
cvasiliniară având forma din figura 1.6.
Reprezentarea este pur convenţională, graficul corespunzând
echivalentului în sistemul de numeraţie zecimal al codului redat de semnalul YN
de la ieşirea traductorului, pentru diverse valori ale mărimii de intrare,
considerând un interval de cuantificare x.
Prin unirea punctelor corespunzătoare valorilor medii ale nivelelor de
cuantificare se obţine o dreaptă (reprezentată printr-o linie discontinuă) ce
reprezintă caracteristica statică a traductorului numeric.
Exceptând discontinuităţile datorate operaţiei de cuantificare, această
caracteristică se consideră liniară. Estimarea mărimii de ieşire a traductorului
(YN) este cu atât mai precisă, cu cât intervalul de cuantificare x este mai mic.

Fig. 1.6 Fig. 1.7

Erorile de neliniaritate şi histerezis

Caracteristicile statice sunt determinate de legile fizice pe care se

bazează funcţionarea elementelor componente din structura traductorului.
Aceste caracteristici se deduc prin calcul sau experimental. Raportate la un
domeniu larg de variaţie a mărimii de intrare, caracteristicile statice se obţin
neliniare.
Datorită avantajelor pe care le au caracteristicile liniare se procedează fie
la limitarea funcţionării traductorului pe anumite zone ale caracteristicii (unde
neliniaritatea este redusă), fie se liniarizează pe porţiuni caracteristica cu
ajutorul unor dispozitive special introduse în structura traductorului. Astfel,
caracteristicile statice liniare constituie o aproximare a caracteristicilor reale
neliniare, aproximare acceptabilă pentru condiţiile de utilizare a traductorului.
O măsură a aproximării o reprezintă abaterea de la liniaritate sau
eroarea de neliniaritate, ilustrată în figura 1.7.
 În domeniul (xmin , xmax), în care ne interesează determinarea erori de
neliniarizare se trasează dreapta AB (linie continuă), care aproximează cât mai
bine caracteristica reală. Paralel cu AB se trasează dreptele A’B’ şi A”B” care să
încadreze între ele, caracteristica reală. Cea mai mare dintre diferenţele y’ şi
y” reprezintă abaterea absolută de la liniaritate, notată prin ymax.
“Abaterea relativă de la liniaritate” se defineşte prin relaţia:
y max
r  100 % ; (1.8)
y max  y min
unde: ymax este abaterea absolută de la liniaritate, definită prin relaţia:
ymax = y”-y’; (1.9)

Alt tip de eroare, care poate fi estimată pe caracteristicile statice este

eroarea de histerezis. Din figura 1.5 se observă că fenomenul de histerezis se
manifestă prin aceea că se obţin două nivele diferite ale semnalului de ieşire (y)
pentru aceeaşi valoare a mărimii de intrare, în raport cu sensul crescător (  ) sau
descrescător (  ) de variaţie prin care acesta atinge valoarea respectivă.
Eroarea de histerezis este dată de diferenţa dintre cele două nivele ale
semnalului de ieşire (y). Pentru a asigura univocitatea valorii măsurate, eroarea
de histerezis trebuie să se încadreze, ca şi cea de neliniaritate, sub o limită
admisibilă.
 Domeniul de măsurare se situează pe caracteristica statică în zona în
care aceasta este liniară. Domeniul de măsurare se exprimă prin intervalul
[xmin…xmax] în cadrul căruia traductorul permite efectuarea corectă a măsurării.
Valorile limită minime atât pentru intrarea x min , cât şi pentru ieşirea ymin pot fi
zero sau diferite de zero , de aceeaşi polaritate sau de polaritate opusă limitei
maxime.Pentru traductoarele cu semnal unificat se întâlnesc cazuri în care ymin0
pentru xmin=0, precum şi invers: ymin=0 când xmin0. Motivaţia care justifică
existenţa acestor situaţii se va explica ulterior. De regulă domeniul de măsurare
se defineşte pentru intervalul în care eroarea rămâne în limitele admisibile.
Observaţie. La traductoarele cu semnal unificat, limitele semnalelor de
ieşire ymin şi ymax rămân constante indiferent de limitele x min şi xmax ale semnalelor
de intrare.

 Sensibilitatea (S)

Sensibilitatea traductorului se defineşte în raport cu mărimea de intrare,

neglijând sensibilităţile parazite introduse de mărimile perturbatoare. Pentru
variaţii mici x şi y sensibilitatea se defineşte prin raportul dintre variaţia
ieşirii şi variaţia intrării. În cazul unei caracteristici statice liniare sensibilitatea
este reprezentată de coeficientul unghiular al dreptei.
S = dy/dx  y/x = k = tg (1.10)
O altă exprimare a sensibilităţii, ce ţine seama de domeniul de măsurare,
este dată de relaţia:
 y y
S  max min (1.11)
x max  x min

Din relaţia (1.11) rezultă că sensibilitatea este constantă pentru întregul

domeniu de măsurare. În cazul unor caracteristici statice neliniare se pot defini
numai valori locale ale sensibilităţii sub forma:
S i  dy dx  y x
xx i xx i;
(1.12)
unde x şi y sunt variaţii mici în jurul punctului de coordonate (xi, yi).
Sensibilitatea Si – se numeşte şi sensibilitate diferenţială. Din relaţiile (1.10) şi
(1.11) se observă că sensibilitatea este o mărime ale cărei dimensiuni depind de
dimensiunile mărimilor de intrare şi de ieşire, iar valoarea sa depinde de
unităţile de măsură utilizate pentru mărimile respective.
În cazurile caracteristicilor liniare, la care natura mărimilor x şi y este
aceeaşi, sensibilitatea (S) se va numi factor de amplificare, dacă este
supraunitară (S > 1), iar dacă S < 1 sensibilitatea se va numi factor de atenuare.
Aceşti factori sunt adimensionali şi sunt frecvent utilizaţi pentru
caracterizarea traductoarelor.
Când domeniul mărimii de intrare este foarte extins, amplificarea sau
atenuarea se exprimă în decibeli [db] prin relaţia:
A=20 log (yx); [db] (1.13)

Uneori se utilizează noţiunea de sensibilitate relativă exprimată prin:

y / y
Sr  (1.14)
x / x
unde yy este variaţia relativă a ieşirii, iar xx este variaţia relativă a intrării.
Sensibilitatea relativă (Sr) se exprimă printr-un număr adimensional, iar
valoarea sa nu depinde de sistemul de unităţi şi ca urmare S r este utilă la
compararea traductoarelor atunci când acestea au domenii de măsurare diferite.
Determinarea sensibilitatea unui traductor analogic.
Sensibilitatea unui traductor este determinată de sensibilităţile
elementelor componente şi de modul de conectare a acestora în schema
structurală a traductorului. Dacă elementele care compun traductorul au
caracteristicile de transfer (I-E) liniare, sensibilitatea totată a traductorului (S t) se
deduce uşor din sensibilităţile parţiale ale elementelor traductorului, considerând
aceste sensibilităţi constante pe întreg domeniul de măsurare.
Se prezintă modul de calcul al sensibilităţii totale (S t) pentru câteva
scheme tipice de conectare a elementelor componente (descrise de caracteristici
liniare).

a) Pentru conexiunea serie (figura 1.8):

n
St   Si (1.15)
i 1
 b) Pentru conexiunea paralel (figura 1.9):
n
St   Si ; (1.16)
i 1
c) Conexiunea cu reacţie negativă (figura 1.10):
S1
St  (1.17)
1  S1S 2

Fig. 1.8

Fig. 1.9 Fig. 1.10

În cazul conexiunii cu reacţie negativă, deoarece (de regulă S11), se

poate admite aproximarea:
1
St 
S2
; (1.18)
Deci se observă că sensibilitatea elementului de pe calea de reacţie este
determinantă în calculul sensibilităţii totale a traductorului.

 Rezoluţia
Sunt traductoare care au caracteristici statice ce nu sunt perfect netede.
Ca urmare, la variaţii continue ale mărimii de intrare (x) în domeniul de
măsurare, semnalul de ieşire (y) se modifică prin salturi având valori bine
precizate (deoarece are variaţii discrete).
Intervalul maxim de variaţie al mărimii de intrare necesar pentru a
determina apariţia unui salt la semnalul de ieşire, se numeşte rezoluţie.
Rezoluţia este utilizată, mai ales, la traductoare cu semnale de ieşire
numerice, a căror caracteristică statică este dată printr-o succesiune de trepte
(figura 1.6). În acest caz rezoluţia este dată de intervalul de cuantificare x al
mărimii de intrare, iar pentru un domeniu de măsurare fixat prin x se stabileşte
numărul de nivele analogice ce pot fi reprezentate de către semnalul de ieşire.
 Rezoluţia reprezintă un indicator de performanţă şi în cazul unor
traductoare considerate (de obicei) analogice, cum sunt traductoarele pentru
deplasări liniare sau unghiulare bobinate, la care variaţiile de rezistenţă (sau de
tensiune - la montajele potenţiometrice) prezintă un salt la trecerea cursorului de
pe o spiră pe alta.