Sunteți pe pagina 1din 97

SENZORI ȘI TRADUCTOARE NOTE DE CURS

Pentru consultarea și aprofundarea materiei recomand consultarea


BIBLIOGRAFIEI de la sfârșitul acestui document.

Mărimi neelectrice și clasificarea traductoarelor


Natura foarte diferita a mărimilor de măsurat (care pot fi termice,
mecanice, radiaţii s.a.) a impus unificarea semnalelor purtătoare de
informaţii si alegerea mărimilor electrice pentru acest scop, deoarece
electronica si tehnica de calcul oferă cele rnai mari posibilităţi de
valorificare a informaţiilor primite sub forma electrica (precizie,
sensibilitate, consum mic de putere, viteza mare de răspuns, prelucrare
operaţionala a mai multor semnale, stocare etc).
Elementele care realizează convertirea unei mărimi de intrare neelectrica
într-o mărime de ieșire de natura electrica (tensiune, curent, sarcina
electrica, rezistenta) se numesc traductoare.
Tipurile existente de traductoare sunt extrem de numeroase, clasificarea lor
putându-se face după următoarele criterii:
1. După forma semnalului electric obţinut, traductoarele se pot grupa în:
• traductoare analogice, la care semnalul produs depinde continuu de
mărimea de intrare:
• traductoare numerice, la care semnalul de ieșire variază discontinuu,
după un anumit cod (operaţie de codificare).
2. După modul de transformări efectuate si modul de interconectare,
traductoarele se împart în:
• traductoare directe care realizează o singura transformare;
• traductoare complexe care înglobează mai multe tipuri de traductoare
directe si uneori chiar elemente de aparte.
3. După domeniul de utilizare, traductoarele având denumirea mărimii
măsurate pot fi: pe presiune, de debit, de temperatura, de umiditate, de
deplasare etc.
4. După natura mărimii de ieșire, traductoarele electrice directe se împart:
• traductoare pasive, la care ca mărime de ieșire este rezistenta,
inductanta sau capacitatea si care necesita o sursa de energie
auxiliara;

CARACTERISTICILE SI PERFORMANŢELE TRADUCTOARELOR

Caracteristici și performanţe în regim staţionar

Caracteristicile funcţionale ale traductoarelor reflectă (în esenţă) modul în


care se realizează relaţia de dependenţă intrare-ieșire (I-E).

Performanţele traductoarelor sunt indicatori care permit să se aprecieze

1
măsura în care caracteristicile reale corespund cu cele ideale și ce condiţii sunt
necesare pentru o bună concordanţă între acestea.

Caracteristicile și performanţele de regim staţionar se referă la situaţia în


care mărimile de intrare și de ieșire din traductor nu variază, adică parametrii
purtători de informaţie specifici celor două mărimi sunt invarianţi.

Caracteristica statică a traductorului este reprezentată prin relaţia intrare –


ieșire (I-E):

y = f(x) (1.1)

în care y și x îndeplinesc cerinţele unei măsurări statice.

Relaţia (1.1) poate fi exprimată analitic sau poate fi dată grafic printr-o
curbă trasată cu perechile de valori (x , y).

Caracteristica y = f(x) redă dependenţa I-E sub forma ideală deoarece, în


realitate, în timpul funcţionării traductorului, simultan cu mărimea de măsurat x,
se exercită atât efectele mărimilor perturbatoare externe ξ1, ξ 2 , ξ3 , ..., ξ n cât

și a celor interne ν1 , ν 2 , ν 3 , ..., ν r care determină modificări nedorite ale


caracteristicii statice ideale.

În afara acestor perturbaţii (nedorite), asupra traductorului intervin și


mărimile de reglaj, notate prin C1 ,C 2 , C3 , ..., C q . Aceste reglaje servesc la

obţinerea unor caracteristici adecvate domeniului de variaţie al mărimii de


măsurat în condiţii reale de funcţionare a traductorului. Ţinând seama de toate
mărimile care pot condiţiona funcţionarea traductorului, acesta se poate reprezenta
printr-o schemă funcţională restrânsă, ilustrată în figura 1.1.

Reglajele C1 ,C 2 , C3 , ..., C q nu provoacă provoacă modificări nedorite

ale caracteristicii statice ideale și sunt necesare pentru:


- alegerea domeniului de măsurare;
- prescrierea sensibilităţii traductorului,
- calibrarea internă și reglarea zeroului.

2
Fig. 1.1

• Mărimile perturbatoare externe ξ1 , ξ2 , ξ3 , …, ξn cele mai importante


sunt de natura unor factori de mediu: presiunea, umiditatea, temperatura , câmpuri
electrice sau magnetice etc. Aceste perturbaţii (nedorite) pot acţiona atât asupra
mărimii de măsurat, cât și asupra elementelor constructive ale traductorului.

• Mărimile perturbatoare interne se datorează zgomotelor generate de


rezistoare, de semiconductoare, frecări în lagăre, îmbătrânirea materialelor care-și
schimbă proprietăţile, variaţii ale parametrilor surselor de alimentare etc. Datorită
mărimilor perturbatoare, traductorul va funcţiona după o relaţie de dependenţă (I-
E) reală, descrisă de funcţia:

y = f ( x, ξ1 , ξ 2 , ξ 3 , ..., ξ n , ν1 , ν 2 , ν 3 , ..., ν r ) ;
(1.2)

Este important de observat că erorile sunt generate de variaţiile mărimilor


perturbatoare și nu de valorile lor absolute, care dacă ar rămâne constante ar putea
fi luate în considerare ca atare în expresia caracteristicii.

Modul în care mărimile perturbatoare influenţează ieșirea , admiţând că


variaţiile lor sunt mici, se pune în evidenţă prin dezvoltarea în serie Taylor a
funcţiei (2.1) cu neglijarea termenilor corespunzători derivatelor de ordin superior.
Se obţine:

3
∂f ∂f ∂f ∂f ∂f
y= ∆x + ∆ξ1 + ... + ∆ξ n + ∆ν1 + ... + ∆ν r
∂x ∂ ξ1 ∂ξn ∂ ν1 ∂ νr
(1.3)

Derivatele de ordinul I au semnificaţia unor sensibilităţi:

∂f
- este sensibilitatea utilă a traductorului
∂x

∂f ∂f
și sunt sensibilităţi parazite
∂ξi ∂ν i

Cu cât sensibilitatea utilă va fi mai mare, iar sensibilităţile parazite vor fi


mai mici, cu atât caracteristica reală a traductorului va fi mai apropiată de cea
ideală (1.1)

Dacă sensibilităţile parazite au valori ridicate se impune introducerea unor


dispozitive de compensare automată.

Prin concepţie (proiectare) și construcţie, traductoarele se realizează astfel


încât mărimile de influenţă (perturbatoare) să determine efecte minime si deci , să
se poată considera valabilă caracteristică statică ideală y = f(x) în limitele unei
erori tolerate.

În ipoteza de liniaritate și admiţând că influenţele mărimilor perturbatoare


nu depășesc eroarea tolerată , forma uzuală pentru caracteristica statică a
traductoarelor analogice este:

y = k ⋅ (x − x 0 ) + y0 ; (1.4)

în care x0 și y0 pot lua diverse valori pozitive sau negative, inclusiv zero.

Caracteristicile statice liniare sunt tipice pentru traductoare, dar pot apărea,
în anumite cazuri particulare, (cerute de un S.R.A.-sistem de reglare automată),
caracteristici neliniare. În cele ce urmează se prezintă câteva exemple de
caracteristici statice – pentru traductoare:
a) liniară unidirecţională – (figura 1.2), defintă prin funcţia:

4
y = k ⋅ (x − x 0 ) + y 0 ;

x ≥ x0

k = tg α (panta caracteristicii)

Fig. 1.2 Fig. 1.3

b) proporţională liniară bidirecţională – (figura 1.3), definită prin funcţia:

y = k ⋅ x ;k= tgα

liniară pe porţiuni cu zonă de insensibilitate și saturaţie – (figura 1.4)

liniară pe porţiuni cu zonă de insensibilitate,


saturaţie și histerezis – (figura 1.5),

Fig. 1.4 Fig. 1.5

Pentru traductoarele cu ieșiri numerice caracteristica statică este

5
cvasiliniară având forma din figura 1.6.

Reprezentarea este pur convenţională, graficul corespunzând echivalentului


în sistemul de numeraţie zecimal al codului redat de semnalul YN de la ieșirea
traductorului, pentru diverse valori ale mărimii de intrare, considerând un interval
de cuantificare ∆x.

Prin unirea punctelor corespunzătoare valorilor medii ale nivelelor de


cuantificare se obţine o dreaptă (reprezentată printr-o linie discontinuă) ce
reprezintă caracteristica statică a traductorului numeric.

Exceptând discontinuităţile datorate operaţiei de cuantificare, această


caracteristică se consideră liniară. Estimarea mărimii de ieșire a traductorului
(YN) este cu atât mai precisă, cu cât intervalul de cuantificare ∆x este mai mic.

Fig. 1.6 Fig. 1.7

6
Erorile de neliniaritate și histerezis

Caracteristicile statice sunt determinate de legile fizice pe care se bazează


funcţionarea elementelor componente din structura traductorului. Aceste
caracteristici se deduc prin calcul sau experimental. Raportate la un domeniu larg
de variaţie a mărimii de intrare, caracteristicile statice se obţin neliniare.

Datorită avantajelor pe care le au caracteristicile liniare se procedează fie la


limitarea funcţionării traductorului pe anumite zone ale caracteristicii (unde
neliniaritatea este redusă), fie se liniarizează pe porţiuni caracteristica cu ajutorul
unor dispozitive special introduse în structura traductorului. Astfel, caracteristicile
statice liniare constituie o aproximare a caracteristicilor reale neliniare,
aproximare acceptabilă pentru condiţiile de utilizare a traductorului.

O măsură a aproximării o reprezintă abaterea de la liniaritate sau eroarea


de neliniaritate, ilustrată în figura 1.7.

În domeniul (xmin , xmax), în care ne interesează determinarea erori de


neliniarizare se trasează dreapta AB (linie continuă), care aproximează cât mai
bine caracteristica reală. Paralel cu AB se trasează dreptele A’B’ și A”B” care să
încadreze între ele, caracteristica reală. Cea mai mare dintre diferenţele ∆y’ și ∆y”
reprezintă abaterea absolută de la liniaritate, notată prin ∆ymax.

“Abaterea relativă de la liniaritate” se definește prin relaţia:

∆y max
εr = ⋅ 100[%];
y max − y min
unde: ∆ymax este abaterea absolută de la liniaritate, definită prin relaţia:

∆ymax = ∆y”-∆y’;

Alt tip de eroare, care poate fi estimată pe caracteristicile statice este eroarea de
histerezis. Din figura 1.5 se observă că fenomenul de histerezis se manifestă prin
aceea că se obţin două nivele diferite ale semnalului de ieșire (y) pentru aceeași
valoare a mărimii de intrare, în raport cu sensul crescător ( ↑ ) sau descrescător ( ↓
) de variaţie prin care acesta atinge valoarea respectivă.

Eroarea de histerezis este dată de diferenţa dintre cele două nivele ale
semnalului de ieșire (y). Pentru a asigura univocitatea valorii măsurate, eroarea de
histerezis trebuie să se încadreze, ca și cea de neliniaritate, sub o limită admisibilă.

• Domeniul de măsurare se situează pe caracteristica statică în zona în


care aceasta este liniară. Domeniul de măsurare se exprimă prin intervalul
[xmin…xmax] în cadrul căruia traductorul permite efectuarea corectă a măsurării.
Valorile limită minime atât pentru intrarea xmin , cât și pentru ieșirea ymin pot fi
zero sau diferite de zero , de aceeași polaritate sau de polaritate opusă limitei
maxime.Pentru traductoarele cu semnal unificat se întâlnesc cazuri în care ymin≠0

7
pentru xmin=0, precum și invers: ymin=0 când xmin≠0. Motivaţia care justifică

existenţa acestor situaţii se va explica ulterior. De regulă domeniul de măsurare se


definește pentru intervalul în care eroarea rămâne în limitele admisibile.

Observaţie. La traductoarele cu semnal unificat, limitele semnalelor de


ieșire ymin și ymax rămân constante indiferent de limitele xmin și xmax ale semnalelor
de intrare.

• Sensibilitatea (S)
Sensibilitatea traductorului se definește în raport cu mărimea de intrare,
neglijând sensibilităţile parazite introduse de mărimile perturbatoare. Pentru
variaţii mici ∆x și ∆y sensibilitatea se definește prin raportul dintre variaţia ieșirii
și variaţia intrării. În cazul unei caracteristici statice liniare sensibilitatea este
reprezentată de coeficientul unghiular al dreptei.

S = dy/dx ≅ ∆y/∆x = k = tgα (1.10)

O altă exprimare a sensibilităţii, ce ţine seama de domeniul de măsurare,


este dată de relaţia:

y − y min
S = max
x max − x min
(1.11)

Din relaţia (1.11) rezultă că sensibilitatea este constantă pentru întregul domeniu
de măsurare. În cazul unor caracteristici statice neliniare se pot defini numai valori
locale ale sensibilităţii sub forma:

S i = dy dx ≅ ∆y ∆x ;
x=x i x=x i
(1.12)

unde ∆x și ∆y sunt variaţii mici în jurul punctului de coordonate (xi, yi).

Sensibilitatea Si – se numește și sensibilitate diferenţială. Din relaţiile (1.10) și


(1.11) se observă că sensibilitatea este o mărime ale cărei dimensiuni depind de
dimensiunile mărimilor de intrare și de ieșire, iar valoarea sa depinde de unităţile
de măsură utilizate pentru mărimile respective.

În cazurile caracteristicilor liniare, la care natura mărimilor x și y este


aceeași, sensibilitatea (S) se va numi factor de amplificare, dacă este
supraunitară (S > 1), iar dacă S < 1 sensibilitatea se va numi factor de atenuare.

Acești factori sunt adimensionali și sunt frecvent utilizaţi pentru


caracterizarea traductoarelor.

Când domeniul mărimii de intrare este foarte extins, amplificarea sau


atenuarea se exprimă în decibeli [db] prin relaţia:

A=20 log (y/x); [db] (1.13)

8
Uneori se utilizează noţiunea de sensibilitate relativă exprimată prin:

∆y / y
Sr = (1.14)
∆x / x
unde ∆y/y este variaţia relativă a ieșirii, iar ∆x/x este variaţia relativă a intrării.

Sensibilitatea relativă (Sr) se exprimă printr-un număr adimensional, iar


valoarea sa nu depinde de sistemul de unităţi și ca urmare Sr este utilă la
compararea traductoarelor atunci când acestea au domenii de măsurare diferite.

• Rezoluţia
Sunt traductoare care au caracteristici statice ce nu sunt perfect netede. Ca
urmare, la variaţii continue ale mărimii de intrare (x) în domeniul de măsurare,
semnalul de ieșire (y) se modifică prin salturi având valori bine precizate
(deoarece are variaţii discrete).

Intervalul maxim de variaţie al mărimii de intrare necesar pentru a


determina apariţia unui salt la semnalul de ieșire, se numește rezoluţie.
Rezoluţia este utilizată, mai ales, la traductoare cu semnale de ieșire
numerice, a căror caracteristică statică este dată printr-o succesiune de trepte
(figura 1.6). În acest caz rezoluţia este dată de intervalul de cuantificare ∆x al
mărimii de intrare, iar pentru un domeniu de măsurare fixat prin ∆x se stabilește
numărul de nivele analogice ce pot fi reprezentate de către semnalul de ieșire.

Rezoluţia reprezintă un indicator de performanţă și în cazul unor


traductoare considerate (de obicei) analogice, cum sunt traductoarele pentru
deplasări liniare sau unghiulare bobinate, la care variaţiile de rezistenţă (sau de
tensiune - la montajele potenţiometrice) prezintă un salt la trecerea cursorului de
pe o spiră pe alta.

Pragul de sensibilitate

Cea mai mică variaţie a mărimii de intrare care poate determina o variaţie
sesizabilă (măsurabilă) a semnalului de ieșire, se numește prag de
sensibilitate.
Pragul de sensibilitate este important, întrucât condiţionează variaţiile
minime la intrare care pot fi măsurate prin intermediul semnalului de ieșire.

Factorii care determină pragul de sensibilitate sunt fluctuaţiile datorate


perturbaţiilor interne și externe: zgomotul în circuitele electrice, frecările statice și
jocurile în angrenaje pentru dispozitive mecanice.Calitatea traductoarelor este cu
atât mai bună cu cât sensibilitatea S este mai mare, iar rezoluţia și pragul de
sensibilitate sunt mai reduse.

• Precizia (eroare de măsurare)


Scopul fundamental al oricărei măsurări, acela de a determinarea și exprima
numeric valoarea mărimii de măsurat, poate fi realizat numai cu un anumit grad

9
de incertitudine.Oricât de perfecţionate ar fi metodele și aparatele utilizate și oricât
de atent ar fi controlat procesul de măsurare, rezultatul măsurării va fi întotdeauna
diferit de valoarea reală sau adevărată a măsurandului.

Eroarea de măsurare reprezintă diferenţa dintre rezultatul măsurării și


valoarea reală. Este evident că, din punct de vedere calitativ măsurările sunt cu
atât mai bune cu cât erorile respective sunt mai mici. Problematica erorilor de
măsurare este complexă și pentru detalii se recomandă lucrăruile [1] și [4]. În cele
ce urmează se prezintă succint noţiunile necesare pentru înţelegerea semnificaţiei
preciziei traductoarelor. Cauzele erorilor de măsurare sunt multiple și se pot
evidenţia printr-o analiză atentă a operaţoiei de măsurare. Acestea sunt:

- Eroarea de interacţiune este provocată de faptul că ES al traductorului exercită


o acţiune asupra valorii reale a mărimii de măsurat, astfel încât valoarea efectiv
convertită diferă de cea reală. Erorile de interacţiune pot apărea și între diversele
componente din structura traductorului.

- Eroarea de model este determinată de faptul că se idealizează caracteristicile


statice, ignorându-se anumiţi factori care le pot influenţa. Determinarea
experimentală a caracteristicilor statice prin utilizarea unor etaloane cu precizie
limitată, generează eroarea de model.

- Erori de influenţă care apar atunci când mărimile perturbatoare au


variaţii mari și nu pot fi compensate (prin mijloace tehnice).

În raport cu proprietăţile lor generale s-au stabilit următoarele criterii de


clasificare a erorilor :
a) Caracterul variaţiilor și valorilor pe care le pot lua:
– erori sistematice;
– erori aleatoare;
– erori grosiere.

• Erorile sistematice se produc în același sens în condiţii neschimbate de


repetare a măsurării și au valori constante sau variabile, după o lege determinată în
raport cu sursele care le generează.

• Erorile aleatoare (întâmplătoare sau accidentale) variază imprevizibil la


repetarea măsurătorii, putând lua valori diferite atât ca sens cât și ca valoare.

• Erorile grosiere (inadmisibile) afectează prea grav rezultatele


măsurătorii, încât rezultatele nu pot fi luate în considerare. Aceste erori au două
cauze:
– funcţionarea incorectă a aparatelor;
– utilizarea unei metode incorecte de măsurare.

b) Modul de exprimare valorică prin care se face deosebirea între erorile


absolute și erorile relative.

Erorile absolute sunt: ∆xi, ∆vi pozitive (sau negative) exprimate în aceleași
unităţi de măsură cu vi.

10
Eroarea relativă (reală sau convenţională) a unei măsurări individuale se
definește prin relaţiile:

∆x i v i − x ∆v i v i − v
∆x ir = = ; ∆v ir = = ;
x x v v
(1.19)

Erorile relative sunt exprimate prin numere fără dimensiune. Acestea pot estima
precizia de măsurare, deoarece înglobează și informaţia cu privire la valoarea
mărimii măsurate.

c) Mărimea de referinţă în funcţie de care se deosebesc erorile reale faţă


de erorile convenţionale.

Eroarea reală (a unei măsurări individuale) este notată ∆xi și exprimă


diferenţa dintre valoarea măsurată vi și valoarea reală (adevărată) x:

∆xi = vi-x; (1.20)

Eroarea convenţională (a unei măsuri individuale) este diferenţa

∆vi = vi-v; (1.21)

unde: v – valoarea de referinţă (admisă); vi – valoarea măsurată.

Eroarea admisibilă (sau tolerată) reprezintă valoarea limită a erorii ce nu


poate fi depășită în condiţii corecte de utilizare a aparatului. Cunoscând valoarea
admisibilă absolută ∆xad, intervalul în care se află valoarea reală (x) a mărimii de
măsurat este determinat cu probabilitatea 1, conform relaţiei:

x∈[vi - ∆xad , vi + ∆xad];


care poate fi exprimat și în formele:

vi - ∆xad ≤ x ≤ vi + ∆xad ; (1.23)

sau:

x = vi ± ∆xad ;
(1.24)

În cazul traductoarelor, în general, se prevăd dispozitive pentru compensarea


automată a erorilor suplimentare, astfel încât precizia măsurărilor să fie
determinată numai de eroarea intrinsecă, chiar la variaţii mari ale factorilor de
mediu.

În final eroarea tolerată de aparat, sub formă absolută, prin care se poate
exprima corect precizia măsurării efectuate în condiţii reale de funcţionare, este

11
dată de relaţia:

∆xtot = ± ∆xb ± ∆xs ; (1.25)

unde: ∆xb – este eroarea tolerată intrinsecă (de bază) determinată în primul rând
de clasa de precizie ;

∆xs – este eroarea tolerată suplimentară, calculată corespunzător


intervalelor în care se află mărimile de influenţă.

Observaţie: cele menţionate cu privire la precizie și indicatorii


corespunzători sunt specifice traductoarelor analogice, dar ţinând seama de
particularităţile conversiei analog-numerice aceste noţiuni se pot extinde și la
traductoarele cu ieșiri numerice.

La traductoarele cu ieșiri numerice, datorită faptului că adaptorul conţine


un convertor analog-numeric (CAN), apare o eroare inerentă de metodă, numită
eroare de cuantificare, egală cu 1/2 din intervalul de cuantificare ∆x, adică 1/2 din
bitul cel mai puţin semnificativ (LSB).Reducerea acestor erori la valori
acceptabile se face prin micșorarea lui ∆x.

Erorii de cuantificare i se poate adăuga eroarea de zero, ilustrată în figura


1.11-a, și/sau eroarea de domeniu prezentată în figura 1.11-b.

a) Eroare de zero b) Eroare de domeniu Fig. 1.11

1.2 Caracteristici și performanţe în regim dinamic


Regimul dinamic al unui traductor corespunde funcţionării acestuia în
situaţia în care mărimea de măsurat (x) și implicit semnalul de ieșire (y) variază în
timp. Variaţiile mărimii de intrare nu pot fi urmărite instantaneu la ieșire , datorită
inerţiilor care pot fi de natură: mecanică , electromagnetică , termică etc.

Funcţionarea traductorului în regim dinamic este descrisă de o ecuaţie


diferenţială de tipul:

12
n (k ) m (q)
∑ ak y (t ) = ∑ bq x (t )
k =0 q=0

(q ) (k )
unde x , y sunt derivatele în raport cu timpul de ordinul q și k ale intrării
x(t) și respectiv ieșirii y(t); a k și b q – sunt coeficienţi (de regulă invarianţi).

Ecuaţia caracterizează complet regimul dinamic al traductorului dacă


sunt prevăzute: condiţiile iniţiale, valorile mărimilor x(t), y(t) și valorile
derivatelor la momentul iniţial t0.

Pentru ca traductorul (ca element fizic) să poată fi realizat practic este


necesară condiţia: n > m, deci se impune ordinul ecuaţiei diferenţiale. Pentru
determinarea soluţiei ecuaţiei (1.26) se utilizează tehnicile uzuale de rezolvare a
ecuaţiilor diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi.

După rezolvarea ecuaţiei diferenţiale (1.26) se obţine soluţia ecuaţiei pentru


condiţii iniţiale date și mărimea de intrare cunoscută sub forma unei anumite
funcţii de timp:

y(t) = ytl (t) + ytf (t) + ysf (t) (1.27)

Cei trei termeni ai soluţiei (1.27) au semnificaţiile:

- ytl (t) → componenta tranzitorie liberă, care nu depinde de intrare, dar


depinde de dinamica traductorului, cât și de condiţiile iniţiale nenule de la ieșire ;

- ytf (t) → componenta tranzitorie forţată, care depinde atât de dinamica


traductorului cât și de intrare (x) ;

- ysf (t) → componenta forţată în regim stabilizat (sau permanent), în care,


datorită neliniarităţii, se regăsește forma de variaţie a intrării.

Traductorul ideal, din punct de vedere al comportării dinamice, ar fi acela la


care să existe numai ultima componentă în (1.27), fără componente tranzitorii.

Analiza comportării dinamice a traductoarelor utilizând rezolvări ale


ecuaţiei (1.26) reprezintă operaţii complicate (deși posibile). Din acest motiv se
utilizează metode mai simple care să asigure suficientă precizie, dar aprecieri și
comparaţii mai rapide referitor la performanţele dinamice ale traductoarelor.

Adoptând ipotezele simplificatoare: condiţii iniţiale nule, intrări (x) –


standard (impuls sau treaptă) se poate aplica transformarea directă Laplace
ecuaţiei diferenţiale și rezultă funcţia de transfer a traductorului:
m
∑bs
Y(s) j=0 j
H(s) = = n ; (1.28)
X(s) ∑ a si
i=0 i
Funcţia de transfer permite (f.d.t.) determinarea răspunsului (traductorului) în

13
formă explicită pentru orice tip de variaţie a intrării (x). De asemenea, funcţia de
transfer permite o corelare între analiza teoretică a regimului dinamic și
determinările experimentale.

Analiza performanţelor în regim dinamic (pentru traductoare) utilizând H(s)


se poate face astfel:
1) În domeniul timpului – utilizând funcţia indicială (răspuns la
treaptă) sau funcţia pondere (răspunsul la impuls);
2) În domeniul frecvenţei, pe baza răspunsului permanent armonic la
variaţia sinusoidală a intrării (x).

Analiza în regim dinamic este similară cu cea de la circuitele electronice


(sau din teoria SRA) cu precizarea că valoarea benzii de stabilizare nu trebuie să
depășească valoarea de 2% din semnalul de la ieșire în regim staţionar (stabilizat)
ys.

Fig.1.12 Funcţia indicială a unui traductor analogic echivalent

cu un element de ordinul II (oscilant - amortizat).

Principalii indicatori de regim dinamic pentru traductoarele analogice sunt :

a) εM – abaterea dinamică maximă (influenţată de factorul de amortizare


al traductorului);

b) Suprareglarea (supracreșterea) definită prin relaţia:

ε
σ [%] = M ⋅ 100 (1.29)
ys

14
c) Abaterea (eroarea) dinamică curentă definită prin relaţia

εD = y(t)-ys ; (1.30)

d) Timpul tranzitoriu (timp de răspuns) tt . Criteriul de delimitare a


timpului tranzitoriu (tt) este stabilit prin relaţia:

ε D ( t ) ≤ Bs , pentru ∀ t ≥ t t
(1.31)

Măsurarea turaţiei și deplasărilor

Marimi neelectrice si clasificarea traductoarelor


Natura foarte diferita a marimilor de masurat (care pot fi termice, mecanice,
radiatii s.a.) a impus unificarea semnalelor purtatoare de informatii si alegerea
marimilor electrice pentru acest scop, deoarece electronica si tehnica de calcul
ofera cele mai mari posibilitati de valorificare a informatiilor primite sub forma
electrica (precizie, sensibilitate, consum mic de putere, viteza mare de raspuns,
prelucrare operationala a mai multor semnale, stocare etc).Elementele care
realizeaza convertirea unei marimi de intrare neelectrica într-o marime de iesire de
natura electrica (tensiune, curent, sarcina electrica, rezistenta) se numesc
traductoare.Tipurile existente de traductoare sunt extrem de numeroase,
clasificarea lor putându-se face dupa urmatoarele criterii:
1. Dupa forma semnalului electric obtinut, traductoarele se pot grupa în:
• traductoare analogice, la care semnalul produs depinde continuu de
marimea de intrare;
• traductoare numerice, la care semnalul de iesire variaza discontinuu,
dupa un anumit cod (operatie de codificare).
2. Dupa modul de transformari efectuate si modul de interconectare,
traductoarele se împart în:
• traductoare directe care realizeaza o singura transformare;
• traductoare complexe care înglobeaza mai multe tipuri de traductoare
directe si uneori chiar elemente de aparte.
3. Dupa domeniul de utilizare, traductoarele având denumirea marimii
masurate pot fi: pe presiune, de debit, de temperatura, de umiditate, de
deplasare etc.
4. Dupa natura marimii de iesire, traductoarele electrice directe se împart:
• traductoare pasive, la care ca marime de iesire este rezistenta,
inductanta sau capacitatea si care necesita o sursa de energie
auxiliara;
• traductoare generatoare la care ca marime de iesire este o t.e.m.
termoelectrica, piezoelectrica, fotoelectrica, electrochimica sau de
inductie.

15
Senzori și traductoare pentru mărimi mecanice
Masurarea turaţiei

Traductoare de viteză și turaţie

Noţiuni fundamentale :
Viteza, prin definiţie, este o mărime vectorială. Dacă direcţia (suportul) de deplasare a
corpului în mișcare este dată, atunci traductoarele de viteză furnizează un semnal care
reprezintă modulul vitezei și uneori sensul acesteia.
Viteza liniară a unui punct material în mișcare pe o dreaptă la momentul t
este dată de relaţia :
dx ( t )
v( t ) = ; [ m / s]
dt
(7.1)
Pentru un interval de timp ∆ t, suficient de mic (astfel încât viteza să poată fi
considerată constantă) viteza liniară se poate exprima prin :
∆x
v= ;
∆t
(7.2)
unde : ∆x este distanţa parcursă pe dreaptă de punctul material în intervalul de timp
∆t , considerând mișcarea uniformă.
În cazul unui punct material în mișcare circulară, viteza unghiulară la momentul t va fi
:
dϕ ( t )
ω( t ) = ; [ rad / s ]
dt
(7.3)
unde : ϕ( t ) este poziţia unghiulară a punctului material la momentul t faţă de origine.
Pentru intervalul de timp ∆t suficient de mic, astfel încât viteza unghiulară să poată fi
considarată constantă, aceasta se exprimă prin relaţia :
∆ϕ
ω= ;
∆t
(7.4)
∆φ - măsura unghiului parcurs (" măturat ") de raza vectoare în timpul ∆t.
Observaţie:
De obicei, în loc de viteza unghiulară se folosește mărimea denumită turaţie
sau viteză de rotaţie, exprimată în [rot/min] sau [rot/s].

7.1 Principii și metode utilizate în


măsurarea vitezei

Principiile de măsurare a vitezei derivă din relaţiile (7.2) și (7.4). Uneori


principiile și metodele de măsurare pot fi consecinţe ale unor legi fizice ca de
exemplu: legea inducţiei electromagnetice, efectul Doppler etc.
a) Măsurarea vitezei (liniare sau unghiulare) prin intermediul distanţei parcurse
într-un interval de timp dat.
- Se marchează pe traiectoria mobilului, repere situate la o distanţă constantă

16
și relativ mică între ele, notate cu ∆x respectiv ∆φ.
Considerând un interval de timp T0 cunoscut, suficient de mare, astfel
încât mobilul să treacă prin dreptul mai multor repere ( i ) - distanţa parcursă de
mobil în acest timp va fi :
x = i ⋅ ∆x ,
(7.5)
respectiv, unghiul parcurs în cazul mișcării circulare va fi :
ϕ = i ⋅ ∆ϕ ;
(7.6)
Viteza liniară a mobilului se exprimă prin:
i ⋅ ∆x
v= = Kx ⋅i
T0
(7.7)
∆X
unde Kx = = constant, iar i este numărul de repere.
T0
Viteza unghiulară se exprimă prin :
i ⋅ ∆ϕ
ω= = Kϕ ⋅ i
T0
(7.8)
∆ϕ
unde K ϕ = = ct.
T0
Rezultă că operaţia de măsurare a vitezei constă în determinara numărului i.
În subcapitolul 7.2 se prezintă un exemplu de traductor pentru măsurarea
vitezei liniare, care utilizează principiul menţionat mai înainte.
b) Cronometrarea timpului de parcurgere a unei distanţe date.
Considerând pe dreapta ( pe suportul) pe care se deplasează mobilul, două repere
fixe situate la distanţa L0 (cunoscută), viteza mobilului se poate determina prin
măsurarea intervalului de timp ∆t în care mobilul parcurge distanţa L0 dintre cele
L
două repere. Se obţine : v= 0;
∆t
(7.9)
Analog se detrmină viteza unghiulară, considerând cele două repere pe circumferinţa
pe care se deplasează un punct material solidar cu mobilul aflat în mișcare de rotaţie:
1
ω = ϕ0 ⋅ ;
∆t
(7.10)
unde ϕ 0 -este unghiul la centru determinat de cele două repere, iar ∆t - timpul în
care mobilul parcurge arcul dintre cele două repere.
Un exemplu de traductor pentru măsurarea vitezei liniare, bazat pe
principiul menţionat anterior, este prezentat în cele ce urmează.

c) Legea inducţiei electromagnetice.


Tensiunea electromotoare indusă pe o curbă închisă (C) nedeformabilă,
din material conductor, este egală și de semn contrar cu viteza de variaţie în timp a

17
fluxului magnetic φ c printr-o suprafaţă oarecare, Sc , care se sprijină pe curba c :
dφ c ( t ) d
e c (t) = − = − ∫ B ⋅d A;
dt dt S
c
(7.11)
unde: B este inducţia magnetică, iar d A - elementul de arie.
În cazul unei bobine cu N spire, fluxul total prin bobină va fi de N ori mai
mare decât fluxul printr-o spiră:
φ = N ⋅ φc ,
(7.12)

iar tensiunea electromotoare indusă în bobină va fi:


dφ c
e ( t ) = -N ⋅ ;
dt
(7.13)
În aplicaţiile industriale, mișcarea de translaţie se obţine dintr-o mișcare
de rotaţie. Cunoscând viteza unghiulară ω, a unui disc de rază r, viteza liniară (pe
direcţia tangentei) la periferia discului va fi :
v = ω⋅ r
(7.14) Aceasta relaţie arată proporţionalitatea vitezei liniare cu cea unghiulară.
Întrucât traductoarele de turaţie sunt mai ușor de realizat decât traductoarele de
viteză liniară, în aplicaţiile industriale, cele mai utilizate sunt traductoarele de
turaţie. Excepţie fac cazurile în care măsurările de viteză liniară sunt obligatorii (în
cazul benzi transportoare, laminoare etc).

Traductoare de viteză liniară

Traductor de viteză liniară bazat pe măsurarea distanţei parcurse într-


un interval de timp dat.
Mobilul se mișcă solidar cu rigla gradată (R). Reperele sunt fante echidistante
cu ∆x. Rigla se află între sursa de lumină (SL) și elementul sensibil fotoelectric (ES).
Schema de principiu a traductorului de viteză liniară utilizează principiul
traductorului de deplasare incremental și este prezentată în figura 7.1

Fig. 7.1 – Traductor numeric de viteză liniară

Impulsul de durată T este obţinut de la un generator de tact (GT) prin


intermediul generatorului monoimpuls (GMI) – la comanda “Start”. Poarta logică P

18
(care reprezintă un circuit ȘI) este deschisă pe durata T, iar impulsurile generate de
elementul sensibil și formate prin circuitul formator de semnal (FS) sunt numărate de
numărătorul N. În acest numărător (pe durata T) se înscrie numărul :

n = f⋅T.
(7.15)
unde : f este frecvenţa impulsurilor date de elementul sensibil ES.

Dacă pe durata T mobilul parcurge distanţa X, atunci :


X
f= ;
∆x ⋅ T
(7.16)

x T
Deci n= ⋅ ;
T ∆x
(7.17)

T
Întrucât = K= constant, rezultă: n =k⋅v .
∆x
(7.18)

Deci numărul de impulsuri (n) înscris în numărătorul N, este direct


proporţional cu viteza liniară (v).

7.2.2. Traductor de viteză liniară bazat pe cronometrarea timpului de


parcurgere a unei distanţe cunoscute.
Se montează, paralel cu traiectoria mobilului (M) două sonde fotoelectrice
SF1 și SF2 (formate din emiţător și receptor de flux luminos) în dreptul punctelor fixe
x1 și x2 situate pe traiectoria mobilului. Distanţa dintre punctele (fixe) x1 și x2 este L0 . Pe
mobilul M ,ce se deplasează ,se aplică o bandă reflectorizantă (BR) , figura 7.2.
Când mobilul ajunge cu BR în dreptul reperului x1 sonda SF1 dă un
impuls care pune bistabilul B în starea " 1" logic (iniţial B se află în starea " 0 "
logic), iar când ajunge cu BR în dreptul reperului x 2 , sonda SF2 dă un impuls
care determină trecerea bistabilului în starea " 0 " logic.

19
Fig. 7.2 – Schema de principiu a unui traductor numeric de viteză
liniară, bazat pe măsurarea timpului de parcurge a unei distanţe cunoscute

Notând cu t durata impulsului dat de bistabil (timp ce reprezintă durata în


care mobilul parcurge distanţa L) și raportând distanţa L la timpul t rezultă
viteza liniară :

v= L/t ;
(7.19)
Observaţie: raportul L se calculează cu ajutorul unei scheme utilizată la
t
adaptorul numeric de turaţie cu inversarea perioadei, prezentată în
subcapitolul 7.4.

7.3. Traductoarele de turaţie


Aceste traductoare convertesc turaţia într-un semnal electric calibrat,
utilizând principiile de măsurare menţionate.
O primă clasificare a traductoarelor de turaţie trebuie făcută după destinaţia
acestora în sistemele de reglare a turaţiei. Astfel, traductoarele de turaţie pot fi:
a) Traductoare analogice de turaţie, când acestea au semnalul de ieșire unificat
(curent continuu sau tensiune continuă) fiind utilizate în cadrul sistemelor de reglare
analogică a turaţiei.
b) Traductoare numerice de turaţie, când acestea generează la ieșire semnale
numerice (într-un anumit cod) fiind utilizate în cadrul sistemelor de reglare
numerică a turaţiei.
O altă clasificare a traductoarelor de turaţie se poate face după tipul
(natura) elementelor sensibile. Din acest punct de vedere, traductoarele de turaţie
sunt:
a) Traductoare cu elemente sensibile generatoare, la care semnalul de ieșire
este o tensiune electrică dependentă de turaţie, obţinută pe baza legii inducţiei
electromagnetice. Din această categorie, cele mai utilizate sunt tahogeneratoarele
de curent continuu sau de curent alternativ și elemente sensibile cu reluctanţă
variabilă.
b) Traductoare cu elemente sensibile parametrice, la care variaţia turaţiei
modifică un parametru de circuit electric (R, L, C ), care modulează o tensiune
sau un curent generat de o sursă auxiliară. Cele mai utilizate elemente sensibile
în construcţia traductoarelor de turaţie sunt cele fotoelectrice sau de tip senzori
integraţi de proximitate, descriși în capitolul 5.

7.3.1. Tahogeneratoare de curent continuu

Acestea sunt micromașini electrice (microgeneratoare) de c.c. care


furnizează la borne o tensiune continuă proporţională cu turaţia având nivele și puteri
suficient de mari, încât pot fi folosite direct în SRA. Excitaţia poate fi separată sau cu
magneţi permanenţi (cea mai răspândită).
Rotorul poate fi de tip cilindric, de tip disc sau de tip pahar.
- Rotorul cilindric este realizat din tole de oţel electrotehnic, iar înfășurarea este
plasată în crestături înclinate în raport cu generatoarea.
Constantele de timp ale tahogeneratoarelor de c.c. sunt sub 10 ms ( TTg ≤ 10 ms ).

20
Pentru constante de timp mai mici se cer utilizate tahogeneratoare cu rotor disc sau
pahar.
- Rotorul disc este realizat din fibre de sticlă sau rășină epoxidică, pe care sunt
lipite înfășurările (utilizând tehnica circuitelor imprimate) și care se rotește în faţa
magneţilor permanenţi - plasaţi paralel cu axa.
- Rotorul pahar are înfășurările lipite pe un pahar realizat din fibre de sticlă sau
rășină epoxidică, iar magneţii permanenţi sunt plasaţi la fel ca la tahogeneratorul cu
rotor cilindric. Prin aceste soluţii constructive ultimele două tipuri de rotoare oferă
constante de timp mult mai mici. Astfel, constantele de timp mecanice se reduc sub o
milisecundă, iar constantele de timp electrice sunt mai mici decât 0,05 ms.
Schema de principiu unui tahogenerator de curent continuu cu magneţi permanenţi și
rotor cilindric este dată în figura 7.3.

F
i
g
.

7
.
Fig. 7.3 - Schema constructivă a unui
tahogenerator de curent continuu 4

F
o
r
m

21
a

t
e
n
s
i
u
n
i
i

d
e

l
a

i
e
ș
i
r
e
a

t
a
h
o
g
e
n

22
e
r
a
t
o
r
u
l
u
i

d
e

c
u
r
e
n
t

c
o
n
t
i
n
u
u

Semnificaţia notaţiilor din figura 7.3 este: MP - magneţi permanenţi; SM - șunt


magnetic; P - perii ; R - rotor ; C - colector ; K- carcasă;ALNICO - aliaj care
asigură stabilitate în timp și cu temperatura.

Magneţii permanenţi (MP) sunt realizaţi din aliaje de tip ALNICO,

23
care au o bună stabilitate în timp cu temperatura. Tot pentru stabilitate cu
temperatura se prevăd șunturile magnetice de compensare (SM). Colectorul
(C) are lamelele din cupru, iar periile sunt realizate din grafit. În cazul
tensiunilor mici (sub 1V), corespunzătoare turaţiilor mici, colectorul se
realizează din aliaje metalice ce conţin argint, iar periile sunt din argint
grafitat. Ansamblul colector – perii fiind un redresor mecanic, tensiunea
u e ( t ) de la ieșirea tahogeneratorului nu este strict continuă, ci prezintă
ondulaţii (figura 7.4.), datorită fenomenului de comutaţie între lamelele
colectoare și perii. Aceste ondulaţii devin mai mici, dacă numărul lamelelor
colectoare este mare. Se caută o soluţie de compromis deoarece creșterea
numărului de lamele duce la creșterea inacceptabilă a gabaritului.
În același scop de reducere a ondulaţiilor se pot folosi filtre “trece –
jos” la ieșirea tahogeneratorului, care însă conduc la creșterea timpului de
răspuns (crește constanta de timp a tahogeneratorului). Tahogeneratoarele de
c.c au sensibilitate redusă datorită legii inducţiei electromagnetice și nu pot
funcţiona corect la turaţii mici (cresc erorile de neliniaritate și de ondulaţie). De regulă,
gama de turaţii acoperită de tahogeneratoarele de curent continuu este de 50 rot/min …
5000 rot/min .
Observaţie:
Tahogeneratoarele de curent continuu pot fi utilizate și în acţionările reversibile.

Funcţionarea tahogeneratorului se analizează în două regimuri:


a) la funcţionarea în gol - caracteristica statică este liniară , exprimată prin relaţia :

E 0 = K Tg ⋅ n;
(7.20)
unde: E 0 este tensiune electromotoare, n - turaţia [ rot ], iar K T -
min g
sensibilitatea tahogeneratorului, numită și constanta tahogeneratorului care
depinde de : numărul perechilor de poli (p); numărul căilor de curent din
rotor (2a); numărul de conductoare (N); fluxul dat de magneţii permanenţi
( φ0 ).
p ⋅ N ⋅ φ0
K Tg =
a ⋅ 60
(7.21)

mV
Uzual sensibilitatea ( K T ) are valori cuprinse între 1 și 10 .
g rot
min
b) la funcţionarea în sarcină - tensiunea la borne este exprimată prin relaţia :
U e = E 0 − K i ⋅ n ⋅ I − R A ⋅ I − ∆U p
(7.22)
unde: K i ⋅ n ⋅ I este căderea de tensiune ce reprezintă reacţia indusului, fiind
proporţională cu turaţia (n) și curentul rotoric ( I ); RA⋅I - căderea de tensiune pe
circuitul rotoric, iar ∆UP - căderea de tensiune la perii.

24
Eroarea relativă ( ε r ) de conversie a turaţiei în tensiune la mersul în sarcină este
dată de relaţia:

R A + Ki ⋅ n 1
εr = =
RS + R A + Ki ⋅ n RS
+1
R A + Ki ⋅ n
(7.23)

Din ultima relaţie se observă că pentru a reduce eroarea ( ε r ) trebuiesc îndeplinite


condiţiile R S să fie mare, R A să fie mică și reacţia indusului ( K i ⋅ n ) să fie mică.
Principalele caracteristici tehnico – funcţionale ale tahogeneratorului de c.c.
sunt:

a) Tensiunea electromotoare la 1000 rot / min ( KE ) care este dată


 
 V  și reflectă sensibilitatea tahogeneratorului;
în
1000 rot 
 min 
b) Rezistenţa electrică (internă) la borne R A (necesară pentru
dimensionarea rezistenţei de sarcină); se adoptă : R S >> R A
c) Turaţia maximă n max .
d) Curentul nominal IN (necesar pentru dimensionarea rezistenţei de sarcină).
e) Eroarea maximă de neliniaritate definită prin relaţia:
 E − EC 
ε n =  M  ⋅ 100 [%]
 E C  max
(7.24)
unde EM este tensiunea electromotoare măsurată la diferite turaţii (n), iar:
n
EC = K E [V] .
1000
f) – eroarea de reversibilitate la 1000 rot , definită prin relaţia:
min
K Edr - K Est.
ε rev = 100 [%] ;
min (K Edr. , K Est )
(7.25)
unde K Edr și K Est reprezintă valoarea KE la rotirea spre dreapta,
respectiv spre stânga, cu n= 1000 rot ;
min
g) - ondulaţia maximă (pe diferite domenii de turaţie) exprimată prin
raportul:
U 
B =  R max  ⋅ 100 [%] ;
 U e  max

25
(7.26)
unde: U R max - este valoarea maximă a tensiunii de ondulaţie iar U e este
valoarea medie a tensiunii de ieșire.
Observaţie: Tahogeneratoarele de curent continuu se construiesc astfel
încât B să nu depășească 3%.

7.3.2. Tahogeneratoare de curent alternativ

Aceste tahogeneratoare pot fi de tip sincron sau asincron. Cele mai utilizate
sunt tahogeneratoarele sincrone (datorită simplităţii constructive) și se prezintă în cele
ce urmează.
Tahogeneratoarele sincrone de curent alternativ generează o tensiune sinusoidală
monofazată a cărei, valoare efectivă și frecvenţă sunt dependente de turaţie.
Constructiv, acest tahogenerator, este format din : stator realizat din tole de oţel
electrotehnic pe care se află bobine, iar rotorul este construit din magneţi permanenţi - ce
formează mai multe perechi de poli (figura 7.5).
Domeniul turaţiilor de lucru este de 100 rot …5000 rot .
min min
Funcţionarea la turaţii mici este limitată de faptul că viteza de variaţie a
fluxului magnetic nu este suficientă pentru încadrarea în limitele de eroare.

Fig. 7.5. – Schema constructivă a tahogeneratorului sincron de curent alternativ

În domeniul de funcţionare (precizat anterior) tensiunea electromotoare generată


este sinusoidală fiind dată de relaţia :
2π n  2π 
e0 ( t ) = W K w φ 0 sin  n t ;
60  60 
(7.27)
unde:
n este turaţia în [ rot/min ]; W - numărul de spire (pentru un pol); Kw - o
constantă ce depinde de tipul înfășurării; φ 0 -amplitudinea fluxului magnetic
(rotoric).
Amplitudinea tensiunii din (7.27) poate fi ordinul sutelor de volţi. Valoarea efectivă a
tensiunii electromotoare induse este proporţională cu turaţia fiind exprimată prin relaţia
:

26
π 2
E0 = w K W φ0 n = K ⋅ n
60
(7.28)

Observaţie :
Deoarece frecvenţa tensiunii e 0 ( t ) depinde de turaţie, la funcţionare pe
impedanţă de sarcină ( ZS ) finită, liniaritatea poate fi afectată ajungându-se
la erori inadmisibile. Ca urmare, în locul valorii tensiunii efective sau a valorii
maxime a tensiunii se utilizează (pentru conversia turaţiei) frecvenţa tensiunii
e 0 ( t ) , conform cu relaţia (7.27), dată de relaţia :
n
f= ;
60
(7.29)

Principalele caracteristici tehnico – funcţionale sunt :


- valoarea efectivă a tensiunii E0 , la 1000 rot/min.
- turaţia maximă; curentul nominal (la turaţia maximă);
- rezistenţa înfășurării statorice;

- frecvenţa tensiunii electromotoare la 1000 rot/min.


Adaptoarele pentru tahogeneratoarele de c.a. sunt simple, fiind formate dintr-
un redresor și un filtru dacă pentru măsurarea turaţiei este folosită amplitudinea
tensiunii e 0 ( t ) .
Dacă este folosită frecvenţa (f) pentru măsurarea turaţiei, tahogeneratorul se conectează la
un adaptor numeric, similar cu cele prezentate în subcapitolul 7.4.

7.3.3. Traductoare de turaţie cu reluctanţă variabilă

Elementul sensibil la aceste traductoare este compus dintr-un magnet


permanent - prelungit cu un miez de fier (pe care este înfășurată o bobină) aflat la
mică distanţă de periferia unui disc din material feromagnetic figura 7.6. Discul
poate fi danturat sau prevăzut cu fante echidistante. Acesta este montat pe axul a cărui
turaţie se măsoară

a) – Element sensibil care generează mai b) – Element sensibil care generează un


multe impulsuri la o rotaţie singur implus la o rotaţie

27
a’) – Forma tensiunii Ue(t) b’) – Forma tensiunii Ue(t)

Fig. 7.6. – Modalităţi de realizare a elementului sensibil cu reluctanţă variabilă și


forma tensiunii Ue(t)

Magnetul, miezul de fier și discul formează un circuit magnetic a cărui


reluctanţă variază în funcţie de poziţia dinţilor discului faţă de miezul
magnetic. Când un dinte al discului se află în prelungirea miezului,
reluctanţa este minimă, iar când în prelungirea miezului se află un spaţiu
liber al discului, reluctanţa este maximă. Variaţia de reluctanţă duce la
variaţia de flux magnetic prin bobină, ceea ce va induce o tensiune u e ( t )
în bobină conform legii inducţiei electromagnetice:

u e (t) = − ;
dt
(7.30)
La o rotirea discului (cu o viteză suficient de mare încât derivata fluxului să poată crea o
tensiune electromotoare sesizabilă) se obţine un număr de impulsuri egal cu numărul de
dinţi (z) de pe circumferinţa discului, figura 7.6.
Frecvenţa (f) a tensiunii electromotoare induser în bobină este :
f = n⋅Z
(7.31)

unde : Z este numărul de dinţi (fante), iar n – turaţia în rot/ s.


Elementele sensibile cu reluctanţa variabilă nu se pot utiliza la turaţii joase
și foarte joase, deoarece în aceste cazuri amplitudinea implusurilor fiind
dependentă de turaţie, poate să scadă sub pragul de sensibilitate al adaptorului.
Creșterea sensibilităţii la turaţii mici este posibilă prin utilizarea unor discuri cu un
număr mare de dinţi.
Pentru obţinerea unui semnal unificat la ieșirea traductorului, proporţional
cu turaţia, elementul sensibil trebiue conectat la un adaptor analogic.
Schema bloc a traductorului analogic de turaţie (ES+ADAPTOR) cu
reluctanţă variabilă este prezentată în figura 7.7.

28
Fig. 7.7 - Schema bloc a traductorului analogic de turaţie cu reluctanţă
variabilă

Semnificaţia notaţiilor este: ES- element sensibil; A + R - amplificator +


redresor; F.S. - formator de semnal; M – monostabil; DM - dispozitiv de
mediere; EE - etaj de ieșire.

Funcţionarea traductorului se explică cu ajutorul diagramei de semnale dată


în figura 7.8. Semnalul UES, având perioada T, furnizat de elementul
sensibil (ES) este amplificat și redresat monoalternanţă de către blocul
amplifcator – redresor (A+R). După ce este format de către blocul FS,
semnalul purtător de informaţie referitor la turaţie este aplicat
monostabilului M care generează impulsuri dreptunghiulare de amplitudine
constantă (U0) și durată fixată ( t 0 ), având aceeași perioadă T. Tensiunea
UM de la ieșirea monostabilului este mediată prin dispozitivul de mediere
DM pe o durată T0 >> T , rezultând o tensiune continuă UDM
proporţională cu turaţia:

T
1 0 1 i ⋅T i
U DM = ⋅ ∫ U M ( t ) ⋅ dt ≈ ⋅ ∫ U M ( t ) ⋅ dt = ⋅ t0 ⋅ U0 =
T0 0 i⋅T 0 i⋅T

1 n
t 0U0 = U0t 0 = K⋅n
T 60
(7.32)

în condiţia: i ⋅ T ≤ T0 < (i + 1) ⋅ T , unde i este numărul de impulsuri.

29
Fig. 7.8 – Diagrama de semnale pentru traductorul analogic de turaţie
cu reluctanţă variabilă
Etajul de ieșire (EE) furnizează un semnal unificat de tensiune (UE) sau de
curent (IE) proporţional cu turaţia (n). Acest traductor poate fi utilizat la
măsurarea turaţiilor într-un domeniu larg (100 rot/min…300.000 rot/min).
Observaţie: Elementul sensibil cu reluctanţă variabilă poate fi conectat la
un adaptor numeric, crescând astfel precizia și timpul de răspuns.

7.3.4. Traductoare de turaţie cu elemente fotoelectrice

Aceste traductoare utilizează elemente sensibile de tip fotoelectric care detectează


variaţiile unui flux luminos, dependente de viteza de rotaţie, folosind în acest scop un
dispozitiv modulator acţionat de axul a cărui turaţie se măsoară (figura 7.9).
După modul în care se obţin variaţiile fluxului luminos, dispozitivele
modulatoare sunt de două tipuri:
a – cu întreruperea fluxului luminos
b – cu reflexia fluxului luminos.
În cazul întreruperii fluxului luminos, elementul sensibil este de
forma celui din figura 7.9-a fiind alcătuit dintr-o sursă de radiaţii luminoase
(SL) în spectrul vizibil sau infraroșu și un element fotoelectric (EF), între
care se află un disc opac (D) prevăzut cu orificii (fante) echidistante așezate
pe un cerc concentric discului. Uneori discul D este transparent și fantele
sunt opace.
Elementul fotoelectric (fotodiodă sau fototranzistor) și sursa de
radiaţii luminoase (SL) sunt aliniate pe o dreaptă paralelă cu axul discului și
care intersectează cercul cu orificii de pe disc. Când un orificiu se găsește
pe dreapta ce unește SL cu EF, radiaţia luminoasă produce deblocarea
elementului fotoelectric, iar când între EF și SL se găsește partea opacă a
discului, elementul fotoelectric este blocat. Atât SL cât și EF sunt prevăzute
cu lentile de focalizare (L1 și L2). Când discul se rotește, orificiile sale trec
succesiv prin calea de lumină dintre SL și EF, obţinându-se impulsuri
luminoase, care, ajungând pe EF, sunt convertite cu ajutorul unor circuite
electronice, în impulsuri dreptunghiulare de tensiune compatibile
(compatibile TTL). Frecvenţa acestor impulsuri este egală cu viteza de
rotaţie a discului (în rot/s) multiplicată cu numărul de orificii de pe disc.
Rezultă o relaţie de dependenţă de tipul (7.31), în care z reprezintă numărul
de orificii: f=n.z.

30
a) - Element sensibil fotoelectric cu b)- Element sensibil fotoelectric cu reflexia
întreruperea fluxului luminos fluxului luminos

Fig. 7.9 – Principii de funcţionare ale elementelor sensibile fotoelectrice

Observatii:
-Constructiv, sursa SL, lentilele L1 și L2 cât și elementul fotoelectric
(FF) sunt încapsulate într-o sondă sau cap de citire.
-Creșterea sensibilităţii elementului sensibil presupune utilizarea
unui fototranzistor ca element fotoelectric (EF).
-Pentru eliminarea erorilor de măsurare, cauzate de lumina naturală
se utilizează optocuploare cu funcţionare în domeniul infraroșu. Astfel, SL
este înlocuită de un LED cu emisie în infraroșu, iar EF este un fototranzistor
pentru domeniul de infraroșu.

În figura 7.10-a este prezentată schema circuitului de formare a


impulsurilor pentru un element sensibil cu fotodiodă, iar în figura 7.10-b se
prezintă forma tensiunii de ieșire, furnizată de circuitul de formare. Valorile
UH (nivel înalt) și UL (nivel scăzut) corespund nivelelor de tensiuni
specifice circuitelor integrate TTL.
Varianta realizării elementului sensibil fotoelectric prin reflexia
fluxului luminos este prezentată în figura 7.9-b. În acest caz turaţia unui
disc sau a unei piese aflate în mișcare de rotaţie este convertită într-un tren
de impulsuri fără a necesita un disc auxiliar montat pe ax. Pe axul sau piesa
care se rotește se marchează un reper (sau mai multe repere echidistante)
sub forma unui dreptunghi, cu vopsea reflectorizantă sau se lipește o bandă
reflectorizantă (figura 7.9-b).
Reperele reflectorizante trebuie să alterneze cu zone înnegrite care
absorb radiaţia luminoasă. Sursa SL și elementul fotoelectric EF se dispun
în așa fel încât, radiaţia luminoasă emisă de SL și reflectată de reperul
reflectorizant să cadă pe EF, care devenind activ să emită un impuls de
tensiune. Formatorul de impulsuri poate fi de același tip cu cel prezentat în
figura 7.10-a, iar frecvenţa impulsurilor este dată de aceeași relaţie (7.31), în
care z reprezintă numărul de repere reflectorizante de pe ax sau de pe piesa
în mișcare de rotaţie.

31
Fig. 7.10 a) – circuit electronic de formare a impulsurilor; b) – forma
tensiunii de ieșire

Domeniul de utilizare al elementelor sensibile fotoelectrice este cuprins


între 1 rot/m in și 107 rot/min, dacă discul sau axul în rotaţie este prevăzut
cu un singur reper, dar limita superioară poate fi micșorată la turaţii mai
mici, folosind mai multe repere pe disc (sau ax).

Traductoarele de turaţie cu elemente fotoelectrice sunt foarte răspândite


datorită următoarelor avantaje: gamă largă de turaţii (inclusiv turaţii foarte
joase); construcţie simplă; încărcare a axului cu un cuplu neglijabil sau nul
(în cazul ES cu reflexie) și lipsa uzurii mecanice. Dezavantajul esenţial îl
reprezintă apariţia erorilor de măsurare în medii cu praf, fum sau lumini
exterioare puternice.
Schemele adaptoarelor numerice pentru elemente sensibile de tip
fotoelectric sunt date în § 7.4

Elementele sensibile magnetic pentru


traductoarele de turaţie
Frecvent utilizat ca element sensibil magnetic în construcţia
traductoarelor de turaţie este senzorul magnetic comutator, integrat, bazat pe
efectul Hall, care a fost prezentat în cap.5 (seriile βSM 230 și βSM 240). În
figura 7.12-a s-a prezentat un detector de turaţie cu senzor magnetic
comutator (SMC) cu ecranarea câmpului magnetic, iar în figura 7.12-b este
prezentat detectorul de turaţie cu senzor magnetic comutator ce
funcţionează prin concentrarea câmpului magnetic.

a) Detector de turaţie cu senzor magnetic b) Detector de turaţie cu senzor magnetic


comutator prin ecranarea câmpului magnetic comutator prin concentrarea câmpului

32
magnetic

Fig. 7.11 Principii de realizarea a detectorului de turaţie cu senzor magnetic

Se observă că în figura 7.11-a, ecranarea câmpului magnetic se


obţine așezând senzorul (SMC) și magnetul M de o parte și de alta a
discului feromagnetic D, fixat pe axul a cărui turaţie se determină. Discul D
este prevăzut cu o decupare mai mare decât suprafaţa activă a senzorului, iar
SMC și magnetul M sunt situaţi pe o axă comună paralelă cu axul A.
Distanţa dintre SMC și M se alege astfel încât atunci când centrul decupării
se află pe axa comună a celor două elemente (SMC și M) să fie atins pragul
de deschidere (activare) a senzorului, iar când senzorul este ecranat de
discul D, senzorul să se blocheze.
Pentru o ecranare sau concentrare sigură a câmpului magnetic,
grosimea discului trebuie să fie mai mare de 1 mm.
În cazul detectorului din figura 7.11-b, pe axul A a cărui turaţie se
măsoară, este fixat tamburul T din material feromagnetic a cărui grosime
trebuie să asigure prin decupare o fantă cu suprafaţa mai mare decât
suprafaţa activă a senzorului magnetic comutator (SMC). Funcţionarea
acestui detector se bazează pe concentrarea liniilor câmpului magnetic de
către tamburul T, atunci când senzorul este plasat într-un câmp magnetic
insificient de intens pentru a realiza comutarea (deschiderea) lui.
Astfel, când tamburul T se află în dreptul senzorului se depășește
pragul magnetic de deschidere a senzorului, iar când decuparea tamburului
este în dreptul senzorului are loc blocarea acestuia, datorită dispersiei
liniilor de câmp magnetic.

Fig. 7.12 - Forma tensiunii de ieșire pentru detectorul de turaţie cu senzor magnetic
comutator: a) prin ecranarea câmpului (fig. 7.11 - a); b) prin concentrarea câmpului (fig.7.11-
b)
Notând cu Ue tensiunea de ieșire a SMC și menţionând că pentru
senzor “deschis” Ue este de nivel logic “0”, iar pentru senzor “închis” Ue
este de nivel logic “1”, formele de variaţie a tensiunii Ue pentru detectoarele
de turaţie din figura 7.11-a și b sunt prezentate în figura 7.12 (a și b).
Modul de conectare a senzorului magnetic cu adaptorul este
prezentat în figura 7.13, unde Rp este rezistenţa de polarizare a colectorului
tranzistorului din etajul de ieșire al senzorului integrat.

Fig. 7.13 - Conectarea senzorului magnetic


comutator (detector de turaţie) cu adaptorul

33
Domeniul de turaţii în care poate fi utilizat senzorul magnetic
comutator este larg: 1 … 107 rot/min.
Un avantaj important îl constituie structura integrată, miniaturizată
a SMC.
Dezavantaje: Necesitatea atașării unui disc feromagnetic pe axul
aflat în mișcare de rotaţie. Senzorul magnetic comutator, ca oricare detector
de turaţie cu funcţionare în impulsuri, poate fi introdus într-o schemă de
traductor analogic pentru turaţie, ca cea din figura 7.7.

Masurarea deplasarii liniare sau


unghiulare
Traductoarele electrice utilizate pentrumasurarea deplasarii liniare permit
masurarea deplasarii într-un intervalcuprins de la câtiva microni pâna la
deplasari de ordinul metrilor, iar cele pentru deplasari unghiulare într-un interval de
la câteva secunde la 360°.
Pentru conversia deplasarii într-o marime electrica traductoarele de
deplasare pot cuprinde senzori rezistivi, capacitivi, inductivi, optici sau
digitali.

8.3.1. Utilizarea senzorilor rezistivi


Traductoarele rezistive de deplasare sunt constituite dintr-un senzor potentiometric
a carui rezistenta se modifica datorita unui cursor ce se deplaseaza sub actiunea
marimii de masurat, deplasarea putând fi liniara sau circulara.
Prin deplasarea cursorului are loc o modificare a lungimii l din senzor, care este
inclusa în circuitul de masurare, ceea ce conduce la relatia:
R= f ( x) (8.4)

unde: R este rezistenta senzorului; x – marimea neelectrica ce produce


deplasarea cursorului.
Traductoarele potentiometrice se realizeaza sub forma liniara (figura 3, a) sau
circulara (figura 3, b).
Caracteristica de conversie a traductorului potentiometric liniar este data de
relatia:

l
R = Rt
lt

în care: Rt este rezistenta totala a senzorului; R – rezistenta între cursor si un


capat; lt – lungimea totala; l – lungimea corespunzatoare deplasarii
cursorului, a=l/lt – deplasarea relativa.

34
e)
Fig. 3. Traductoare potentiometrice:
a) traductor potentiometric liniar;
b)traductor potentiometric circular;
c) schema electrica;
d)caracteristica de conversie;
e) variatia discontinua a senzorului bobinat.

Pentru traductorul potentiometric circular se poate scrie în mod


similar:

α
R = Rt
αt

α t este unghiul de rotatie a cursorului; α - unghiul de rotatie a


α
cursorului fata de un capat; a’ = - rotirea relativa.
αt

Pentru ambele tipuri de traductoare potentiometrice caracteristica de


conversie este liniara (figura 3, d).

Deoarece senzorul potentiometric se executa prin bobinarea unui fir


rezistiv pe un suport izolant rezulta ca variatia rezistentei nu se produce în
mod continuu ci în trepte care corespund cursorului de pe o spira pe alta
(figura 3, e). Rezulta ca valoarea rezistentei R este afectata de o eroare de
discontinuitate si deci:

Rt
R = aR t ±
2n
unde n reprezinta numarul total de spire.

Eroarea de discontinuitate este:

35
Rt
∆R d = ±
2n
iar eroarea relativa de discontinuitate este:
∆R d 1
εd = =±
R 2a ∗ n

Rezistenta totala a traductorului este de 10-100.000 Ω iar


eroarea relativa de neliniaritate este cuprinsa între ±0,025% si ±0,5%.
Reactanta inductiva si capacitiva a traductoarelor potentiometrice este foarte
mica putând fi neglijata pâna la frecvente de ordinul zecilor de kHz.
Traductoarele potentiometrice se utilizeaza pentru masurarea deplasarilor
liniare pentru lungimi pâna la 50 cm sau pentru deplasari unghiulare.
Deasemeni senzorii potentiometrici pot fi întâlniti în structura

traductoarelor complexe pentru masurarea nivelelor, presiunilor, fortelor etc.


Traductoarele potentiometrice pot fi conectate în orice circuit de masurare a
rezistentelor electrice. De exemplu în figura 4 se utilizează o sursă de curent
continuu U0.
În acest caz tensiunea de ieșire este:
R
U = UO
Rt

Daca se masoara aceasta tensiune cu un voltmetru de rezistenta


interna Rv el va indica o tensiune:
R
UV =UO
R(R t − R)
Rt +
RV

si schema de masurare introduce o abatere de la liniaritate care se


reduce daca Rv >>Rt.

Fig. 4. Alimentare în curent continuu.

Utilizarea senzorilor capacitivi


Traductoarele capacitive utilizate pentru masurarea electrica a deplasarii
liniare sau unghiulare se bazeaza pe modificarea ariei de suprapunere a

36
electrozilor.

Traductoarele capacitive de deplasare unghiulara sunt construite din doi


senzori capacitivi cu un electrod comun. Cei trei electrozi sunt formati din
placi de forma dreptunghiulara cu laturile de ordinul a 20-30 mm si
grosime de 1-2 mm (figura 5). Electrozii inferiori sunt ficsi si sunt separati
cu o mica distanta (1 mm).

U0
Traductor capacitiv de deplasare liniara.

Electrodul superior este electrodul comun si sub actiunea marimii de masurat


se poate deplasa paralel cu electrozii ficsi pastrând o distanta constanta
(d=1mm). Prin aceasta se modifica aria comuna dintre electrozii cu:

∆A = a × ∆x .

Cei doi electrozi ficsi sunt alimentati prin intermediul unui transformator cu
priza mediana. Când electrodul mobil este situat simetric în raport cu cei doi
electrozi ficsi tensiunea rezultanta U este nula si capacitatile celor doi senzori
sunt egale C1=C2=C.
Pentru o deplasare Dx a electrodului superior cele doua capacitati devin:
C1=C + ∆ C si C2=C- ∆ C

Traductoarele capacitive se utilizeaza pentru masurarea deplasarilor liniare


pentru lungimi pâna la 20mm (egale cu lungimea electrozilor).

Utilizarea senzorilor inductivi


Senzorii inductivi utilizati pentru realizarea traductoarelor de deplasare pot fi
clasificate în:
■ senzori inductivi la care este influentata o singura inductivitate;
■ senzori inductivi la care sunt influentate doua inductivitati;
■ senzori inductivi la care sunt influentate inductivitati mutuale.

37
Senzori inductivi la care este influentata o singura inductivitate.
Formele cele mai raspândite de astfel de traductoare de deplasare au senzorul
construit dintr-o singura bobina a carei inductivitate este modificata prin
deplasarea unui miez sau a unei armaturi.
De exemplu, pentru masurarea deplasarilor se utilizeaza traductorul inductiv
cu o singura inductivitate si miez mobil. Traductorul inductiv cu miez mobil
este format dintr-o bobina cilindrica lunga, fixa, în interiorul careia se poate
deplasa axial un miez mobil din material feromagnetic, de aceeasi lungime cu
bobina, solitar cu piesa a carei deplasare se masoară. Inductivitatea bobinei
variază în functie de poziţia miezului între valorile L0 si Lmax corespunzatoare
miezului scos din bobina, respectiv complet introdus în bobină.
Dependenţa inductivitătii L a bobinei în funcţie de deplasarea x a miezului
feromagnetic faţa de poziţia de inductivitate maximă se poate exprima prin
relaţia:
x
−k
L = (L − L )e l +L
max O O

Caracteristica de conversie L=f(x) – exprimata de ecuaţie și reprezentată


grafic în figura b este neliniară. Caracteristica de conversie se poate liniariza
pe un interval larg, realizându-se o distributie neuniforma a spirelor pe
lungimea bobinei.

Traductorul este robust, simplu si se utilizeaza la măsurarea deplasărilor medii


și mari pentru intervale de la 0-100 mm pâna la 0-2000 m.

38
Din punct de vedere constructiv, aceste traductoare sînt prevăzute cu
elemente sensibile de două tipuri : cu modificarea inductanţelor proprii sau
mutuale prin deplasarea unui miez mobil și cu modificarea întrefierului.
Elemente sensibile inductive eu miez mobil. în varianta de bază
(fig.7.1)-elementul sensibil este constituit dintr-o bobină B de lungime /, în
interioiul căreia se deplasează un miez feromagnetic M, sub acţiunea
mărimii de măsurat x ; această deplasare provoacă o variaţie a inductanţei
proprii a bobinei L, de forma celei din figura 7.2.
Se constată că se obţine o caracteristică statică pronunţat neliniară,
datorită câmpului magnetic neomogen creat în bobină. In plus, apar forţe

Fig. 7.1. Element sensibil inductiv


cu miez mobil.

Fig. 7.2. Variaţia inductanţei la un


element sensibil inductiv.

Fig.7.3 Element sensibil


inductiv in variantă

39
diferenţială.

Fig. 7.4. Caracteristică statică la ele-


mentul sensibil inductiv diferenţial.

parazite de atracţie ce influenţează asupra miezului în deplasare, care pot fi


eliminate în varianta diferenţială (fig. 7.3). la care se utilizează două bobine,
în interiorul cărora se deplasează miezul mobil (la poziţia 0 — de referinţă —
miezul fiind introdus în mod egal în cele două bobine). Varianta diferenţială
permite ameliorări și în ce privește sensibilitatea, iar caracteristica statică este
mult mai liniară (fig. 7.4).
Principiul de funcţionare se bazează pe modificarea reluctanţelor circui-
telor de închidere a fluxurilor și respectiv pe modificarea inductanţelor
proprii ale celor două bobine :

(7.1)

aproximarea datorându-se faptului că reluctanţa variază neliniar cu x.


Dacă cele două bobine sunt alimentate de la o sursă de tensiune
sinusoidală, relaţiile (7.1) permit să se exprime variaţiile impedanţelor Z1
și Z2. In concluzie, deplasarea miezului mobil faţă de poziţia de echilibru
are ca efect final apariţia unei diferenţe de impedanţe:
(7.2)

Punerea în evidenţă a variaţiei ∆ Z se poate face prin conectarea


bobinelor în braţele adiacente ale unei punţi de impedanţe (fig. 7.5)
alimentată în ca. de la o sursă avînd tensiunea efectivă
Ua și pulsaţia ω cunoscute și constante. Celelalte două
braţe sunt constituite din două rezistenţe, de asemenea
de valoare fixată

40
Fig. 7.5. Adaptor pentru traductor inductiv diferenţial.

TRADUCTOARE DE PROXIMITATE

În general (în sens larg) proximitatea exprimă gradul de apropiere dintre două
obiecte, dintre care unul reprezintă sistemul de referinţă.
Se poate realiza controlul poziţiei unui obiect care se deplasează, fără contact
între acesta și referinţă.
În categoria măsurărilor de proximitate intră :
- sesizarea capetelor de cursă ;
- sesizarea interstiţiului dintre suprafeţe ;
- sesizarea prezenţei unui obiect în câmpul de lucru etc.
Traductoarele de proximitate au de regulă o caracteristică de tip releu,
mărimea de ieșire având variaţii discrete (" tot sau nimic ") discerne între două
valori care reprezintă (convenţional) prezenţa sau absenţa corpului controlat.
Această particularitate conduce la realizarea compactă a traductorului,
elementul sensibil și adaptorul (ES + AD) fiind plasate în aceeași unitate
constructivă.
Traductoare inductive de proximitate
Schema de principiu a acestui traductor este dată în figura 1. Detectorul are
rolul de a converti informaţia asupra poziţiei unui obiect metalic (în raport cu faţa
sensibilă) în semnal electric. Blocul adaptor prelucrează semnalul electric de la
ieșirea detectorului și comandă un etaj final cu ieșire pe sarcină de tip releu. Blocul
de alimentare furnizează tensiunea necesară circuitelor electronice.

Fig. 1 - Schema bloc a traductorului inductiv de proximitate.


Oscilatorul din blocul-detector întreţine, prin câmpul magnetic alternativ,
oscilaţiile în jurul bobinei ce formează (împreună cu miezul de ferită) faţa sensibilă
a detectorului.
Când un obiect metalic (cu proprietăţi feromagnetice) intră în câmpul
magnetic al detectorului, în masa metalului apar curenţi Foucault care generează, la
rândul lor, un câmp magnetic de sens opus câmpului principal pe care îl atenuează

41
puternic și ca urmare blochează oscilaţiile.
Caracteristicile de funcţionare ale traductorului pot fi apreciate în funcţie de
valorile cotelor utile, notate în figura 2 prin: e – grosimea ecranului metalic
(grosimea obiectului detectat); - lăţimea ecranului; L – lungimea ecranului; x –
distanţa de la marginea ecranului la centrului feţei sensibile; y – acoperirea feţei
sensibile de către ecranul metalic; z – distanţa de la ecran la faţa sensibilă; zN –
distanţa nominală de detecţie (sesizare).

Fig.2 - Dimensiunile de gabarit ale traductorului inductiv de proximitate.

Principalele caracteristici funcţionale:


a) Zona de acţiune,[2] delimitată de valorile [ 3 … 40 ] mm, este cuprinsă
între curba de anclanșare (oprirea oscilaţiilor) și curba de declanșare (pornirea
oscilaţiilor);
b) Distanţa utilă de detecţie – Z u , influenţată puternic de natura și
dimensiunile obiectului (ecranului), cât și de variaţia temperaturii, a tensiunii de
alimentare și de dispersiile câmpului magnetic (din fabricaţie).
c) Fidelitatea reprezintă toleranţa preciziei de reperare a punctelor de oprire
și pornire a oscilaţiilor, când se menţin constanţi următorii parametri : distanţa,
sensul și viteza de deplasare, temperatura și tensiunea de alimentare.
d) Histerezisul reprezintă cursa (distanţa) dintre punctele de oprire și de
pornire a oscilaţiilor în aceleași condiţii (figura 3).
e) Durata impulsului de ieșire, determinată de viteza deplasării ecranului
(obiectului) și dimensiunile acestuia.
Constructiv traductoarele inductive de proximitate se realizează în două variante:
1) cu faţa sensibil inclusă frontal sau lateral în corpul propriu-zis al traductorului ;
2) cu faţa sensibil separată și legată prin cablu flexibil de corpul
traductorului.

42
Fig. 3 – Histerezisul unui traductor de Fig. 4 – Traductor magnetic de proximitate
proximitate

Traductoare magnetice de proximitate

Aceste traductoare au o construcţie simplă și sunt formate dintr-un contact


întrerupător (releu de tip Reed) plasat pe un braţ al unei carcase sub formă de " U "
și un magnet permanent fixat pe celălalt braţ.Trecerea unui obiect metalic printre
braţele detectorului (carcasei) modifică liniile de forţă ale magnetului (le
ecranează) și ca urmare contactul releului își schimbă starea – figura 4. Există
variante constructive la care obiectele magnetice pot acţiona direct asupra releului.
Observaţie: Când viteza de deplasare a magnetului mobil depășește 10[ m/s ] -
distanţa nominală de acţionare se reduce cu un coeficient (0,7... 0,9) în funcţie de
viteza de lucru.

Elemente sensibile capacitive pentru traductoare de proximitate

În cazul traductoarelor capacitive de proximitate elementul sensibil este


format dintr-un condensator care face parte dintr-un circuit oscilant. Prezenţa unui
material conductor sau dielectric cu permitivitatea ε r >1, la o distanţă z u în raport
cu faţa sensibilă a detectorului, modifică capacitatea de cuplaj și amorsează
oscilaţiile, figura 5.
Funcţionarea este diferită în raport cu natura obiectului controlat.
a) La detecţia materialelor conductoare, obiectul a cărui poziţie este controlată
formează cu faţa sensibilă un condensator a cărui capacitate crește odată cu
micșorarea distanţei ∆x dintre obiect și faţa sensibilă.
b) La detecţia materialelor izolante, faţa sensibilă este un condensator a cărui
capacitate crește, cu atât mai mult, cu cât premitivitatea dielectrică ( ε r ) a
obiectului controlat este mai mare.
Principalele surse de erori le reprezintă variaţiile de temperatură.
Observaţie: Pentru evitarea perturbaţiilor, în cazul detectării obiectelor
metalice, acestea se leagă la pământ.

43
Fig. 5 – Element sensibil capacitiv pentru traducoare de proximitate

Elemente sensibile fotoelectrice pentru traductoare de proximitate


Funcţionarea acestora se bazează pe modificarea fluxului de radiaţii care se
stabilește între o sursă (emiţător) și un receptor, datorită prezenţei obiectului
controlat. Se disting două variante constructive :
a) Element sensibil de tip barieră, la care emiţătorul și receptorul sunt de o
parte și de alta a obiectului controlat, figura 5.6.

Fig. 6 – Element sensibil de tip barieră

b) Element sensibil de tip reflector la care fasciculul de radiaţii emis de


sursa (E) este transmis spre receptor, situat de aceeași parte cu emiţătorul, în raport
cu obiectul controlat, prin intermediul unui paravan reflectorizant (reflector).
Prezenţa obiectului controlat modifică intensitatea fluxului luminos receptat
după reflexie.
Dacă obiectul controlat are proprietăţi reflectorizante, atunci el poate juca și
rolul de paravan reflectorizant, (figura 7).
Sursele emiţătoare (E) pot fi realizate cu diode electroluminiscente (LED) cu
fascicul vizibil sau infraroșu (cel mai utilizat) dar și cu lămpi speciale care au
lentilă de focalizare. Receptoarele (R) utilizează fotodiode sau fototranzistoare în
domeniul vizibil sau infraroșu, dar pot utiliza și celule fotovoltaice în domeniul
vizibil. Variaţia de semnal electric furnizată de elementul sensibil, datorită
modificării poziţiei obiectului detectat – este prelucrată de adaptorul traductorului
(care conţine un formator de impulsuri și un amplificator) apoi transmisă

44
elementului de ieșire de tip releu sau contactor static (tiristor sau triac).

Fig. 7 – Element sensibil fotoelectric de tip reflector.

Observaţie: Se evită mediile umede care pot aburi lentilele cât și obiectele
strălucitoare (oglinzi) din apropierea zonei de lucru traductorului spre a evita
erorile în funcţionarea acestor traductoare.

Traductoare integrate de proximitate.


Traductoarele de proximitate realizate cu circuite integrate reprezintă o
tendinţă actuală și de viitor, datorită avantajelor pe care le oferă: gabarit redus,
performanţe ridicate, preţ de cost mai mic și fiabilitate mare. Noţiunea de traductor
integrat este justificată numai dacă semnalul de la ieșirea acestuia este un semnal
unificat, în accepţiunea definiţiei din automatizările industriale. Când această
condiţie nu este îndeplinită se poate utiliza denumirea de senzor integrat. Pentru
familiarizarea cu schemele bloc obișnuite se vor prezenta două exemple de senzori
integraţi de proximitate realizaţi în România (la fosta întreprindere de stat IPRS
Băneasa ,actualmente desfiinţată).

Senzorul inductiv integrat de proximitate

Acesta este realizat cu circuitul integrat TCA - 105N a cărui schemă de


principiu (bloc) este dată în figura 13. Acesta este capsulat într-o carcasă tip MP
48 - cu 8 terminale.

45
Fig. 14– Schema bloc a senzorului integrat TCA 105 – N

Bornele 2, 3 și 4 reprezintă baza, emitorul , respectiv colectorul unui


tranzistor care premite realizarea unui oscilator ce lucrează pe frecvenţa de
1...5MHz, dacă în exterior se montează un circuit adecvat de tip L, C. Schema mai
conţine un stabilizator de tensiune care alimentează oscilatorul OSC, blocul
comparator cu histerezis, cât și etajul de amplificare (ieșire).

Etajul de ieșire oferă două tensiuni în antifază compatibile TTL (de tip
tranzistor având colectorul în gol). În funcţie de amplitudinea oscilaţiilor, unul din
tranzistoare este saturat, iar celălalt blocat.
Schema tipică de cuplare a senzorului TCA 105-N la circuitul oscilant L, C
și la o rezistenţă de sarcina ( R S ) este dată în figura 14. În funcţionarea senzorului,
din această figură, se disting două situaţii:

a) Când se aproprie un obiect feromagnetic de bobina oscilatorului


(simbolizată cu L), ocilaţiile se amortizează, iar rezistenţa de sarcină
( R S ) este conectată la masă.
b) După îndepărtarea obiectului feromagnetic, circuitul de intrare începe să
oscileze din nou, iar ieșirea decuplează sarcina R S în gol.

Fig. 14 - Conectarea senzorului Fig. 15 – Senzorul de proximitate cu fantă.


TCA – 105 N la circuitul LC

Caracteristicile principale ale circuitului integrat TCA 105-N, conform


datelor de catalog, sunt date prin următoarele valori limită :
- Tensiunea de alimentare = +20V ; curent absorbit la ieșire = 75mA ; curent de
alimentare = 5mA ; frecvenţa maximă la oscilator = 5MHz.
Schema senzorului inductiv de proximitate cu fantă (realizat cu TCA 105-N)
este prezentată în figura 15. Circuitul de intrare are configuraţie de oscilator.
Oscilaţiile sunt întreţinute de cuplajul inductiv dintre cele două bobine L1 și L2

46
plasate pe miezuri de ferită și poziţionate astfel încât bobinele (având axa de
simetrie comună) să aibă între ele o distanţă (fantă) de 3…7 [mm].
În funcţionarea senzorului se disting două situaţii:
a) În lipsa obiectului (feromagnetic) oscilaţiile, cu frecvenţa de aproximativ 1
MHz, din etajul de intrare menţin ieșirile circuitului în starea " acţionată ".
b) La apariţia obiectului metalic în fantă cuplajul magnetic dintre bobine se
întrerupe, oscilaţiile se amortizează iar ieșirile trec în starea "blocat ".
Observaţii:
a) Valorile parametrilor constructivi ai circuitului oscilant (dimensiunea
miezurilor de ferită, numărul de spire al bobinelor, valoarea capacităţii C etc)
sunt date în documentaţie și depind de mărimea fantei dintre bobine.

Senzorul magnetic integrat de proximitate

Termenul "magnetic" derivă de la faptul că acest senzor utilizează un detector


de tip element Hall, care sesizează prezenţa câmpurilor magnetice de intensităţi
relativ mici (aproximativ 50 mT) și produce semnale de tensiune de ordinul (1...10)
mV.Un exemplu de senzor utilizează circuite integrate specializate de fabricaţie
românească din seria βSM 23X (X = 1, 2, 3, 4) sau βSM 24X (X = 1, 2) ( produs
de fosta fabrica IPRS Băneasa).
Aceste circuite integrate, conţin în același cristal de siliciu atât senzorul Hall,
cât și blocurile de prelucrare a semnalelor oferite de acesta. Denumirea comercială
a acestor circuite este “senzori magnetici comutatori”. Schema bloc a unui senzor
magnetic de tip βSM 23X; (24X) este prezentată în figura 16. Din punct de vedere
calitativ circuitul βSM 24X este superior circuitului βSM 23X prin doi parametri
electrici:
a) curentul de alimentare (la o inducţie de 50 mT) este de 2 mA în cazul
circuitului βSM 24X, faţă de 4,3 mA (7mA) – în cazul circuitului βSM 23X.
b) tensiunea de alimentare: 7V – la βSM 24X, faţă de 10V (25V) – la βSM 23X.

47
Fig. 16 – Schema bloc a senzorului magnetic comutator de tip βSM 23X.

Observaţie:
La circuitul βSM 24X nu mai există stabilizatorul tensiunii de alimentare, în
rest schema este aceeași, ca și la βSM 23X.
În funcţionarea acestui senzor se disting două situaţii:
a) Dacă este sesizat un câmp magnetic de inducţie B, senzorul Hall
furnizează o tensiune diferenţială, proporţională cu B. Această tensiune este
preluată de amplificatorul diferenţial care o aplică unui comparator cu histerezis, ce
lucrează ca un comutator. Dacă circuitul este plasat într-un câmp magnetic a cărui
inducţie depășește valoarea corespunzătoare pragului de deschidere, comparatorul
comandă prin intermediul unui amplificator - injecţia unui curent în baza
tranzistorului de ieșire, care este adus în saturaţie, deci colectorul său absoarbe un
curent important (curentul prin sarcina conectată la borna 3).
b) Dacă inducţia B scade sub valoarea pragului de blocare, ieșirea
comutatorului revine în starea iniţială, iar tranzistorul de ieșire este blocat. Între
pragul de dechidere și cel de blocare (închidere) există un histerezis, necesar pentru
a asigura imunizarea circuitului faţă de zgomote. Principalele căi de basculare a
senzorului magnetic comutator, legate direct de aplicaţiile industriale, sunt:
• Deplasarea magnetului permanent, care se poate face frontal sau transversal.
Pentru funcţionarea corectă asenzorului, cursa magnetului trebuie să depășească
(datorită histerezisului) două distanţe de prag: una la care are loc deschiderea, iar
cealaltă la care are loc blocarea.
• Ecranarea câmpului unui magnet care se poate realiza printr-o folie
feromagnetică plasată între sursa de câmp magnetic și senzor.
• Concentrarea câmpului unui magnet ce se poate face prin apropierea unui
material feromagnetic în spatele senzorului, care se află într-un câmp magnetic
insuficient de intens pentru a produce bascularea. Astfel inducţia magnetică va
crește la o valoare capabilă să basculeze senzorul.
Observaţii:
În afară de soluţiile menţionate, prin care circuitele βSM 23X sau βSM 24X
– sunt utilizate ca senzori de proximitate (limitator de cursă la mașini-unelte, roboţi
industriali, periferice de calculatoare etc), există și aplicaţii în construcţia unor
traductoare:
- traductor de orizontalitate (sau verticalitate), utilizând un pendul cu magnet;
- traductor de nivel având magnetul introdus într-un flotor ce se poate deplasa
ghidat prin dreptul senzorului magnetic comutator.
-traductor numeric rotativ incremental pentru viteză sau poziţie unghiulară;
- traductor de curent (releu de curent pentru protecţie), când senzorul
magnetic sesizează depășirea valorii limită a curentului printr-o înfășurare.
Diferite firme produc traductoare de proximitate care dau la ieșire o tensiune
continuă liniar variabilă cu variaţia inducţiei magnetice B în intervalul (-50mT...
+50mT).

48
SENZORUL TENSOR REZISTIV (marcă tensometrică)
Fie un element rezistiv metalic de secţiune constantă S și lungime l;
l
rezistenţa elementului este R = ρ . Supunem elementul rezistiv la întindere sau
S
compresiune în domeniul elastic al deformării și-n urma efectuării se vor modifica
parametrii ρ, l, și S. Modificările relative ale acesteia fiind foarte mici, putem
folosi calcule cu diferenţe finite (similar cu determinarea erorii), adică
∆R ∆ρ ∆l ∆S
logaritmizarea relaţiei anterioară ln R = ln ρ + ln l - ln S ⇒ = + −
R ρ l S
Dar pe baza celor cunoscute în rezistenţă pentru deformarea în domeniul
∆l ∆S ∆S ∆l
elastic între și există relaţia : = −2µ ; µ este coificientul lui Poisson
l S S l
∆R ∆l ∆ρ
⇒ = (1 + 2µ ) +
R l ρ
Definim ca sensibilitate respectiv factor de conversie al elementului rezistiv
∆R l
raportul K = • adică raportul dintre variaţia rezistenţei elementului supus la
R ∆l
 ∆ρ  l
efort și alungirea acestuia și găsim K = 1 + 2µ •
 ρ  ∆l
:
Pentru majoritatea metalelor sau aliajelor valorile coeficienţilor lui Poisson
µ este 0,3 la deformarea în domeniul elastic și 0,5 la deformarea în domeniul
plastic. Dacă elementul rezistiv supus efectelor mecanice nu și-ar modifica și
rezistivitatea atunci factorul de conversie, în toate cazurile, la metale și aliaje ar
trebui să fie : K=1+2·0,3 = 1,6 în domeniul elastic și K = 1+ 2·0,5 =2,0 în domeniul
plastic. În realitate, din tabelul anterior se observă că pentru majoritatea
materialelor factorii de conversie posedă alte valori și atunci cu siguranţă că efectul
mecanic modifică și rezistivitatea materială. În prezent este acceptată
proporţionalitatea dintre variaţia relativă a rezistivităţii și variaţia relativă a
∆ρ ∆V
valorilor elementului supus la efect, adică este acceptată relaţia: =m . Dar
ρ V
∆V ∆l ∆S ∆S ∆l ∆S ∆ρ ∆l
V=l•S ⇒ = + ; = −2µ ⇒ = −2µ = m(1 − 2µ ) și atunci
V l S S l S ρ l
factorii de conversie K=1+2µ+m(1-2µ). Se observă că pentru m =1 => K≈2 și din
expresia lui K dispare coeficientul lui Poisson µ rezultă elementul are același factor
de conversie K atât în domeniul elastic când µ = 0,3 cât și–n domeniul plastic când
µ = 0,5 și atunci din tabele sunt preferate materialele care au factor de conversie
apropiate de 2, dintre care cel mai indicat fiind constantarul K = 2,15. Acesta este
în prezent materialul de bază pentru construcţia senzorilor tensorezistivi. Singura
problemă a constantanului o constituie t.e.m. de contact ridicată faţă de cupru.

49
Aceasta ar avea importanţă numai dacă se lucrează în curent continuu. În plus, la
∆R
constantan dependenţa = f nu are histerezis. În afara constantantului, multe
R
aliaje au valori mai mari pentru K deci conduc și la sensibilităţi mai ridicate de
măsurare (platină, nichel etc.). Însă utilizarea acestora este limitată datorită
necesităţii compensării efectului termic al elementului tensorezistiv (compensarea
dependenţei rezistenţei elementului de temperatură). Valori mult mai mari pentru K
le au elementele tensorezistive realizate din semiconductori ( Si și Ge etc.).
Observaţie: Plecând de la legea cunoscută a lui Hooke
 σ ∆l 1 F F
ε = ; = ; σ =  ; σ = efort mecanic unitar în material și E = modulul de
 E l ES S
elasticitate, cunoscând pentru un material dat supus la efort valoarea lui
∆R l ∆R l
K = ⇒ =K , supunând elementul rezistiv la efort mecanic, printr-o
R ∆l R ∆l
∆R
măsură de rezistenţă ( fără și cu efort ) se deduce raportul: . Se cunoaște K=>
R
∆l σ ∆l
, iar din relaţia ε = se deduce σ = ε • E = E , deci se măsoară efortul
l E l
F
mecanic sau cu σ = ⇒ F = σ • S , F este forţa care acţionează asupra
S
elementului supus la effort; S este secţiunea.

Cu ajutorul unui astfel de element pot fi determinate mărimea mecanică F respectiv


efortul mecanic numai prin măsurarea de rezistenţă. Dar efortul de măsurare se aplică
pieselor mecanice, nu elementului rezistiv figurat iniţial. Pentru ca elementul rezistiv să
fie supus la același efort se lipește cu un adeziv special pe suprafaţa piesei mecanice
supusă la efort și din această cauză elementul tensorezistiv se mai numește și marcă
tensometrică.
Construcţia senzorilor termorezistivi

50
În figura de mai sus, firul metalic cu secţiunea de 30 ÷ 50 µ este lipit pe o
folie sintetică însă poziţionat sub formă de grătar și în acest fel, cea mai mare parte
din lungimea totală a firului rezistiv este orientată pe o singură direcţie cea a
efortului mecanic de măsurat. Tot pe suprafaţa foliei se prevăd contacte pentru
legăturile cu exteriorul. Sunt cazuri când efortul de măsurat nu are o direcţie strict
cunoscută și atunci pentru măsurare se folosesc rozete tensorezistive adică figura
(3): pe același suport se fixează, evident izolat electric tot prin lipire, două mărci
tensometrice în formă de grătar orientate însă pe direcţia 1. Senzorul se lipește pe
structura supusă la efort. Se fac măsurători de rezistenţă și se deduc valori efortului
în material pe cele două direcţii perpendiculare, apoi prin compunere vectorială a
efortului se găsește direcţia efortului principal. Rozetele se pot realiza și cu 3 mărci
identice orientate la 120°, și cu 4, etc.
În figura din dreapta se dă o secţiune printr-o marcă tensometrică cu fir
metalic lipită pe o structură în care: 5= piesă mecanică supusă efortului; 4= strat de
adeziv; 3= folie sintetică suport fixată pe structura cu adeziv; 2= conductoarele în
secţiune care formează marca tensometrică; 1=folie sintetică fixată prin lipire cu
adeziv și care protejează conductoarele 2 de acţiunile exterioare.
Observaţie: Această tehnologie cu fir lipit este cea mai veche dar se
contează pe deformarea părţii din grătar orientate pe diferite eforturi; concomitent
însă se deformează și porţiunile transversale de întoarcere a firului rezistiv.
Rezistenţa acestei porţiuni se modifică în sens contrar modificării rezistenţei
porţiunilor orientate în paralel în grătar pe direcţia efortului și aceasta constituie o
transmisie cu greutate a căldurii spre piesa supusă la efort.

Tehnologia cu strat metalicic subţire

Pe un suport electroizolant se depune iniţial un strat metalic subţire (50µ)


reprezentând materialul senzorului rezistiv; apoi prin corodare chimică se realizează
structura în grătar. Structura este prevăzută cu bobine pentru conectarea electrică cu
exteriorul. Deasupra se lipește o altă folie sintetică de protecţie și se obţine astfel o marcă
tensometrică.
Avantaje: Procedeul de fabricare se pretează perfect pentru automatizare și
majoritatea mărcilor tensometrice actuale sunt realizate cu această tehnologie.
Contactul fizico-mecanic cu structură de încercat prin lipire se realizează mult mai
bine deci se poate transfera mai multă căldură de la marca tensometrică la structură
deci marca poate fi încărcată electric mai mult decât porţiunile orientate pe direcţie
în forturi. Variaţia de rezistenţă determinată de deformarea acestor porţiuni sunt
nesemnificative, nu eronează rezultatul.

51
Tehnologia cu senzori semiconductori
Un filament semiconductor obţinut prin tăiere dintr-un cristal este lipit pe
un suport izolant. El se orientează pe direcţia efortului și la extremităţi se prevăd
contacte pentru exterior. O altă variantă utilizează direct o plăcuţă de siliciu cu o
grosime de circa 25µ care se lipește pe structura de încercat. La suprafaţa foiţei de
siliciu care este iniţial pură, se pot introduce impurităţi sau elemente
impurificatoare. La capete se prevăd contacte și s-a obţinut astfel o marcă
tensometrică semiconductoare.

Rezistenţe normalizate pentru ST


În prezent rezistenţele elementelor tensorezistive sunt normalizate și anume
pot avea 120 Ω, 300 Ω sau 600Ω. Ele se conectează de obicei într-o punte și de
exemplu, pentru mărci tensometrice de 120 Ω puntea se alimentează la 5V și atunci
curenţii nominali prin mărcile tensometrice de 120 Ω se reduc pe baza relaţiei
I=5/(120+120) ≈ 20mA (deoarece în punte sursa este conectată la capetele a două
tensorezistenţe. Pentru mărcile de 300 și 600 Ω se poate lucra cu tensiuni de
alimentare mai mari pentru punte.

Compensarea efectului termic la mărcile tensometrice


Considerând o marcă tensometrică lipită pe o structură supusă la efort.
Temperatura mediului variază cu cantitatea ∆θ. Se întâmplă următoarele fenomene:
se modifică rezistivitatea mărcii tensometrice sau a ST, se dilată sau se comprimă
marca tensometrică și se dilată sau se comprimă structura supusă la efort. Fie αR
coeficientul de temperatură al rezistivităţii mărcii tensometrice. La variaţia
temperaturii cu ∆ θ, variaţia relativă a rezistenţei mărcii tensometrice va fi

52
∆R1
: = α R • ∆θ . Apoi fie αT coeficientul de dilatare termică a mărcii tensometrice
R
și αS coeficientul de dilatare termică a structurii, deci dacă are loc variaţia
temperaturii cu ∆ θ, variaţia relativă a lungirii prin dilatare pentru marca
tensometrică liberă va fi ∆l = α T • ∆θ sau dacă marca este lipită pe structură
l
∆l = (α - α ) • ∆θ . Fie K factorul de conversie sau sensibilitatea mărcii
R T
l
tensometrice și avem relaţia K = ∆R ⋅ l deci la variaţia relativă a lungimii,
R ∆l
∆R2
variaţia corespunzătoare a rezistenţei mărcii va fi: = K ⋅ ∆l = K (αS − α T )∆θ și
R l
atunci variaţia cumulată a rezistenţei datorită celor două fenomene, modificarea
∆R1 ∆R2
rezistivităţii și dilatarea termică va fi: ∆R = + = α R ∆θ + K (αS − α T )∆θ
R R R
La variaţia temperaturii se modifică suplimentar rezistenţa mărcii
tensometrice. Prin intermediul rezistenţei măsurăm efortul mecanic și atunci
variaţia suplimentară de rezistenţă este percepută ca o deformare suplimentară care
nu apare în realitate deci reprezintă o sursă de erori sistematice, erori care trebuie
diminuate sau înlăturate. În prezent pentru compensarea efectului termic al mărcilor
tensometrice sunt practicate trei procedee:
• se folosesc mărci compensate individual;
• se folosesc mărci autocompensate;
• se realizează compensarea efectului termic prin conectarea
corespunzătoare într-o punte a două sau patru mărci tensometrice.
1. Mărcile compensate individual
În serie sau în paralel cu marca tensometrică de rezistenţă R și coeficient
global de temperatură α se conectează un element de circuit cu un coeficient de
temperatură astfel ales încât rezistenţa ansamblului marcă tensometrică – element
de compensare să rămână neschimbată la variaţia temperaturii.Observatii: În
același timp ansamblul marcă tensometrică – element de compensare trebuie să
aibă o rezistenţă apropiată de rezistenţa iniţială a marcii tensometrice. Din acest
motiv rezistenţa suplimentară a elementelor de compensare, de exemplu la serie
trebuie să aibă o valoare redusă in schimb coeficientul de temperatură a acestei
rezistenţe trebuie să aibă o valoare ridicată și atunci, pentru compensare se folosesc
termistori care au coeficientul de temperatură cu cel puţin un ordin de mărime
superior mărcilor tensometrice obișnuite.
2. Mărci autocompensatePlecând de la expresia coeficientului global de
temperatură α =αR +K(αS – αT), se realizează condiţiile pentru ca acesta să devină
nul. Deci pentru un senzor dat, se lucrează numai cu anumite structuri astfel încât
să devină posibilă compensarea lui α. Evident aceste mărci tensometrice au un
domeniu îngust de aplicabilitate.
3. Compensarea efectului termic prin conectarea corespunzătoare într-o
punte a două sau patru mărci tensometriceVariaţiile de rezistenţă datorită

53
eforturilor la care este supusă și marca tensometrică sunt în general mici, nu
depășesc în unităţi relative 5 – 10 ‰ și atunci variaţiile de rezistenţă se măsoară de
obicei folosind puntea Wheatstone.
Domeniul temperaturilor de lucru pentru mărcile tensometrice.
După lipirea mărcii tensometrice pe structura de încercat se contează pe
proprietăţile elastice ideale ale adezivului. Aceasta înseamnă că deformarea
corpului supus la efort se transmite în totalitate mărcii tensometrice. În practică însă
nu se întâmplă așa și anume după o durată relativ scurtă de timp, adezivul revine
lent la starea iniţială, netensionată. Acesta se numește post-efect și din cauza lui,
măsurările cu mărci tensometrice lipite pe structuri nu sunt reproductibile într-un
timp îndelungat. Totuși s-au imaginat procedee cu ajutorul cărora să se poată face
măsurători tensometrice și reproductibile chiar și într-o perioadă de timp de ordinul
anilor dar în locul mărcilor lipite cu adezivi, tensorezistenţele s-au realizat din
conductor metalic rezistiv întins între suporţi electroizolanţi.
Simularea în laborator a deformării
Odată lipite pe structură mărcile nu mai pot fi refolosite întru-cât prin
dezlipire se distrug. Din acest motiv firmele producătoare încearcă câteva
exemplare de mărci dintr-un lot de fabricaţie și valoarea medie a factorului de
conversie K este atribuită întregului lot. Dar, supusă la efort mecanic, marca își
modifică rezistenţa proprie.
Variaţiile mici de rezistenţă care ar fi produse de efortul mecanic pot fi
simulate în laborator conectând în paralel cu marca tensometrică o rezistenţă fixă
mult mai mare ca aceasta. De exemplu, în paralel cu marca de rezistenţă R0 este
R0 Rp
conectată rezistenţa Rp. Ansamblul R0 Rp are rezistenţa R ∗ = . Variaţia
R0 + Rp
R0 Rp

R0 −
∆R R0 − R R0 + Rp ∆R R0
relativă a rezistenţei = = ⇒ = = Kε
R R0 R0 R R0 + Rp
întrucât factorul de conversie K = ∆R ⋅ l . Dar deformaţia relativă se mai
R ∆l
notează cu ε și apoi se deduce Rp R0= RoKε + RpK ε => Rp= R0(1/ K ε – 1). Dar
ε are o valoare foarte mică 4 ÷5 ‰ maxim și atunci
1/ K ε >> 1 => Rp= R0 / K ε . Deci, pentru o deformare dată ε , se găsește
imediat rezistenţa conectată în paralel care ar simula deformaţia datorată efortului
mecanic.
Puntea tensometrică
Servește măsurării deformaţiei și efortului mecanic prin intermediul
mărcilor tensometrice.
Puntea propriuzisă este realizată de exemplu cu două mărci tensometrice R1
și R2 și cu două rezistenţe R3 și R4 care sunt variabile. Acestea sunt conectate în
paralel cu doi condensatori variabili C3 și C4. Deci după fixarea mărcilor pe
structura de încercat se realizează echilibrul perfect iniţial al punţii în absenţa
efortului. Pentru aceasta se reglează ca la o punte de curent alternativ elementele de

54
circuit R3 și R4, respectiv C3 și C4. Capacităţile sunt necesare pentru compensarea
capacităţii parazite existente în punte, aparţinând mărcilor tensometrice sau dintre
acestea și masă. După finalizarea echilibrului iniţial, structura se supune la efort și
deformare este indicată direct de instrumentul de ieșire. Acesta poate fi analogic
(cu ac indicator ) sau numeric.
Dimensionarea mărcilor
Lungimile mărcilor tensometrice iau valori între 3 și 150 mm, lăţimile între
1 și 60 mm; mărcile lungi se folosesc la încercarea structurilor neomogene de
exemplu a grinzilor de beton, de lemn, etc. mărcile cu lungimi până la 20 mm se
folosesc pentru încercarea structurilor omogene cum sunt metalele. Există și mărci
miniatură care au lungimea de 1 mm.
Utilizări: au numeroase aplicaţii în special în construcţii de mașini, robotică,
etc...

TRADUCTOARE DE FORŢĂ
Pentru măsurarea forţelor se realizează convertoare de măsurare sub formă de
capsule (capsule dinamometrice) care se montează în serie cu corpul de măsurat și
trebuie să suporte întreaga forţă, prezentând în același timp o variaţie de lungime
cât mai mică. În funcţie de senzorii folosiţi capsulele dinamometrice pot fi:
rezistive, capacitive, inductive, magnetoelastice, piezoelectrice.
De exemplu, capsula dinamometrică pentru solicitări de compresiune realizată cu
senzori tensometrici prezintă un corp elastic(3) pe suprafaţa căruia sunt aplicaţi
patru senzori tensometrici, doi în direcţie verticală (4), adică în direcţia forţei și ei
vor fi comprimaţi, ceilalţi doi în direcţie orizontală (5) care vor fi întinși. Dilatarea
sau comprimarea la care este supus acest corp sunt convertite de senzori în variaţii
de rezistenţă ± ∆R , iar aceste variaţii sunt convertite în tensiune electrică prin
intermediul unei punţi în regim neechilibrat. În cazul alimentării în cc. se obţine
schema funcţională din schema bloc care evidenţiază că deviaţia instrumentului
magnetoeleetric este proporţională cu forţa măsurată, iar mărimile de influenţă ce
pot afecta exactitatea măsurării sunt: modulul de elasticitate E al materialului din
care este executat corpul elastic și tensiunea de alimentarea punţii. Pentru a asigura
preluarea forţei axiale, contactul se realizează prin intermediul unei bile din oţel de
rulment (1).

55
Există și variante constructive realizate pentru solicitări de tracţiune.Un domeniu de
utilizare pentru această variantă poate fi cântărirea unor mașini grele, agabaritice.
În acest caz, se agaţă corpul de cârligul unei macarale iar între cârlig și cablul de
ridicare se intercalează o capsulă dinamometrică pentru solicitări la tracţiune.
Pentru puntea cu 4 senzori tensometrici rezultă
relaţiile :

R1= R4= R- ∆R ; R2 = R3 = R+ ∆R

Introducând relaţiile în ecuaţia de mai sus se


∆R
obţine tensiunea de dezechilibru : ∆U = U
R
Rezultă că puntea cu 4 senzori tensometrici rezistivi activi este liniară. Efortul
unitar σ este proporţional cu tensiunea de dezechilibru ∆U .
E
σ = k 4 ∆U unde k 4 =
SU
Sensibilitatea punţii este: Sp=1 deci o sensibilitate de două ori mai mare decât în
cazul punţii cu 2 senzori activi și de patru ori mai mare decât în cazul punţii cu un
senzor activ.
Pentru a determina influenţa variaţiei temperaturii la locul de măsurare
asupra tensiunii de dezechilibru se consideră puntea cu variaţiile de rezistenţă
datorate efortului mecanic și temperaturii. Fiecare rezistenţă va fi afectată
suplimentar și de o variaţie ∆RT . În acest caz rezistenţele ce formează puntea sunt
exprimate prin relaţiile :

R1 = R4 = R − ∆R + ∆RT ; R2 = R3 = R + ∆R + ∆RT
Introducând relaţiile de mai sus în expresia tensiunii de dezechilibru rezultă:

∆R  ∆RT  ∆RT
∆U = U 1 −  raportul <<1 pentru variaţii de temperatură de
R  R  R
10 0C si materiale uzuale pentru senzori astfel că:
∆R
∆U = U
R
Rezultă că puntea cu 4 senzori activi este liniară și eroarea de temperatură este
compensată în limite largi de temperatură.

56
Traductoare de presiune

Întrucât presiunea se definește pe baza forţei, rezultă că cel puţin pentru anumite
domenii metodele de măsurare vor fi asemănătoarecu cele pentru măsurarea
forţelor; în acest sens se folosesc traductoare complexe ce conţin elemente sensibile
elastice.

Elemente sensibile elastice

Pentru măsurarea presiunii în domeniile vaccum și suprapresiuni, ca


elemente sensibile elastice se folosesc membrane, tuburi și pistoane cu resort.
Membranele sunt plăci elastice de grosime mică, de formă circulară,
încastrate pe margine; sub acţiunea unei presiuni asupra uneia din suprafeţele
membranei se produce o deformaţie care poate fi măsurată prin metode electrice.
Membranele pot fi plane, gofrate (suprafaţa cu profil ondulat) sau sferice.
Membranele plane pot fi metalice (cu rigiditate mare) sau nemetalice(cu rigiditate
mică), ultimele fiind de obicei foarte flexibile. La membranele rigide se măsoară de
regulă deformaţia, iar la membranele semirigide și flexibile se măsoară săgeata
maximă, eventual multiplicată prin procedee mecanice. Ca materiale se folosesc:
oţelul inox, alpaca, bronzuri, alamă și, respectiv,cauciuc, ţesături cauciucate, piele
etc.
Dependenţa presiunii de deformare pentru membranele plane este
prezentată în figură. În cadrul caracteristicii se disting trei zone:
a) zona a - corespunzătoare membranelor groase la care săgeata (deformaţia) y
este mai mică decât grosimea d a membranei.
b) zona a și b – caracteristică pentru membranele cu grosime medie la care
y<3d;
c) zona a+b+c - corespunzătoare membranelor subţiri, pentru care
caracteristica este pronunţat neliniară.

57
y
y<d y<3d y>3d

Dependenţa presiunii de deformaţie.

În literatura de specialitate sunt prezentate relaţiile de calcul care


exprimă dependenţa dintre presiune și deformaţie pentru cele trei tipuri de
membrane.
Timpul de răspuns depinde de construcţia mecanică a traductorului și
poate atinge 10 -3 s; pentru reducerea efectului vibraţiilor asupra membranelor
se folosesc membrane subţiri, eventual cu pretensionare.
Fiind o structură elastică, orice membrană are o frecvenţă proprie de
rezonanţă dată de relaţia:
.
1 k
fr =
2π m
unde: k reprezintă constanta elastică echivalentă membranei, iar m - masa
acesteia; deoarece în cazul membranelor forţa de reacţiune este o forţă elastică
de tip kx, unde x este săgeata medie, rezultă că sensibilitatea unei membrane, de
suprafaţă A va fi:
x A
S= =
p k

Din combinaţia celor două relaţii se


obţine: mS.f r2 = const.

ceea ce indică faptul că pentru membranele cu răspuns rapid (fr - mare)


sensibilitatea este redusă, iar pentru o sensibilitate mare - membranele vor avea
un răspuns lent. Orientativ, se recomandă ca pentru membranele circulare:

mS.f r2=0,043

iar pentru membranele încastrate:

mS.f r2=0,25

Deformaţia maximă admisă pentru membranele plane nu trebuie să


-3
depășească 10 (1000 µ m/m) deoarece peste această valoare pot apare fenomene de
fluaj. Din cauza faptului că prelucrările mecanice tradiţionale introduc tensiuni interne
în materialul membranelor, în prezent prelucrarea acestora se face prin electroeroziune.
Pentru mărirea săgeţii se pot folosi amplificatoare mecanice, ca de exemplu:
pârghii sau sisteme cu roţi dinţate.
Creșterea săgeţii este posibilă la membranele gofrate (ondulate) care au realizate
pe suprafaţa lor o serie de gofreuri concentrice, mijlocul membranei fiind rigidizat;
formele gofreurilor pot fi sinusoidale, triunghiulare sau trapezoidale. Dacă din punct de
vedere tehnic ele se realizează mult mai greu, au însă ca avantaj obţinerea unor săgeţi

58
mult mai mari cu o bună liniaritate.
Membranele gofrate sunt mai puţin folosite în mod direct; de obicei, se
asamblează câte două, lipite pe circumferinţă formând capsule. Dacă presiunea de
măsurat acţionează în interior, capsula se numește manometrică, respectiv, aneroidă -
dacă în interior se produce vacuum; pentru măsurarea altor mărimi, capsulele pot fi
umplute cu diferite substanţe (gaze, vapori, lichide). Folosirea mai multor capsule crește
sensibilitatea de un număr de ori egal cu numărul membranelor utilizate. Cel mai
întrebuinţat material pentru construcţia membranelor gofrate îl reprezintă bronzul cu
beriliu, care are o bună stabilitate și un histerezis redus.

Profiluri de membrane gotrate:a) sinusoidal; b) triunghiular,•c),ţrapezoidal.

Săgeţi mari pot fi obţinute și cu ajutorul tuburilor ondulate - silfoane- a căror


construcţie este prezentată în figură.

Săgeata obţinută la silfoane poate fi destul de importantă, deoarece într-


o primă aproximaţie silfoanele se consideră ca provenind dintr-un sistem de
plăci inelare legate pe conturul exterior.
Materialele din care se construiesc aceste traductoare sunt bronzurile cu
beriliu sau oţelurile inoxidabile.
O altă categorie! de traductoare mecanice folosite la măsurarea presiunii
o reprezintă tuburile Bourdon, care pot fi cu pereţi subţiri sau pereţi groși,
având forma unui arc de cerc cu deschiderea la centru de circa 240°; profilul
tubului poate fi oval, eliptic sau în D. Sub acţiunea presiunii crește raza de
curbură, iar tubul se îndreaptă, producând o deplasare a capătului liber.

Tuburi Bourdon a) construcţie; b) profile.

59
Sensibilitatea maximă se obţine la tuburile cu profil în D. Ele pot fi
folosite atât pentru măsurarea presiunilor reduse (mm Hg) cât și a presiunilor
înalte, diferenţa constând în grosimea pereţilor.
În literatura de specialitate sunt prezentate relaţiile de calcul pentru
traductoarele mecanice ce se folosesc la măsurarea presiunilor.
Trebuie menţionat faptul că traductoarele mecanice elastice sunt relativ
sensibile la mărimile de influenţă ca: vibraţii și șocuri, temperatură, umiditate,
cuplul de fixare sau de strângere a traductorului; în timpul funcţionării lor pot
apare derive de zero, cât și variaţia sensibilităţii sau fenomene de histerezis.
Pentru compensarea variaţiilor cu temperatura se fac compensări termice sau se
folosesc circuite de răcire.Durata de viaţă a acestor traductoare depinde de
numărul de șocuri sau cicluri la care sunt supuse, dar și de suprasarcină; de
exemplu, pentru un nivel de încredere de 90% numărul de cicluri pentru
valoarea nominală este.circa 10 6, în timp ce pentru un traductor supraîncărcat
se reduce la 10 4; membranele din siliciu ce apar în construcţia traductoarelor
integrate au circa 105 cicluri de funcţionare. Cea mai mare durată de viaţă de
aproximativ 10 9 cicluri o prezintă tuburile construite din materiale speciale.

Traductoare elecrice asociate

Așa cum s-a arătat în paragraful precedent, elementele sensibile elastice


transformă
presiunea într-o deformaţie sau o deplasare; rezultă că traductoarele electrice
asociate au rolul de a converti mărimile intermediare de mai sus într-o
informaţie electrică.
Din punct de vedere constructiv se urmărește ca modul de cuplare al
traductorului electric la elementul sensibil elastic să se realizeze cât mai simplu,
eventual, fără contact mecanic.
În continuare vor fi discutate principalele aspecte legate de realizarea
traductoarelor complexe pentru măsurarea presiunilor.
a) Folosirea traductoarelor tensometrice se face prin lipirea acestora
direct pe membranele plane sau pe un subansamblu (tijă, lamă) care se
deformează sub acţiunea altui element sensibil elastic.În ceea ce privește
folosirea membranelor plane, trebuie precizat că, sub acţiunea presiunii,
deformaţia produsă creează atât tensiuni mecanice radiale, cât și tangenţiale.
Considerând o diafragmă circulară perfect încastrată ca în figură
(membrana și blocul de încastrare provin din același material printr-o
prelucrare corespunzătoare), de grosime g și rază R asupra căreia acţionează
diferenţial presiunile p1 și p2.

60
Din curbele prezentate rezultă că distribuţiile tensiunilor mecanice radiale și
Tangenţiale au semne contrare la marginea membranei în raport cu zona de
centru a membranei.Această observaţie permite utilizarea a patru timbre tensometrice
în montaj diferenţial, metodele de măsurare fiind identice cu cele de la măsurarea
deformaţiilor. Deoarece deformaţiile sunt mai importante după direcţia radială,
poziţionarea timbrelor dreptunghiulare se face după această direcţiesau se folosesc
mărci tensometrice cu formă specială, dedicată pentru măsurători de presiune .
b) Folosirea traductoarelor inductive este avantajoasă atunci când trebuie
măsurate deplasări mari; de exemplu, în figura de mai jos este prezentată schema unui
traductor de presiune pentru măsurarea fără contact a unei presiuni diferenţiale cu
traductor inductiv diferenţial; de remarcat că, în acest caz, membrana traductorului
poate fi și gofrată, însă este de dorit ca zona din mijloc să fie plană. Pentru această
construcţie pot fi întîlnite două situaţii:
1)membrana este magnetică (eventual și corpul traductorului); în acest caz
traductorul este traductor inductiv diferenţial cu armătură mobilă;
2)membrana este nemagnetică, caz în care traductorul inductiv diferenţial
funcţionează pe baza modificării curenţilor Foucault ( vezi traductoare de proximitate).
Adaptări similare pot fi imaginate șj pentru celelalte tipuri de elemente sensibile
elastice.

61
c) Folosirea traductoarelor capacitive are la bază faptul că o armătură poate fi
chiar
membrana , care este fixată de un corp, prin intermediul unui inel izolator; presupunând
că asupra ei acţioneazăpresiunea p și în interior este vacuum, valoarea capacităţii va fi :
εO A
C( p) ≈
d O − kp
A este suprafaţa traductorului, iar k – o constantă.

Fig.5.8.Traductor complex de presiune cu traductor capacitiv.

Trebuie remarcat faptul că pentru aceste traductoare, mai ales la dimensiuni


mici, variaţiile de capacitate sunt reduse, pe când capacităţile parazite pot fi deosebit de
importante, motiv pentru care sunt mai puţin folosite in practică.
d) Folosirea traductoarelorelectrooptice este mai redusă în comparaţie cu cele
prezentate anterior, deși ea poate fi avantajoasă, deoarece permite eliminarea
contactului cu elementul sensibil elastic. Schema unui asemenea traductor care poate
avea dimensiuni de ordinul milimetrilor, este prezentată mai jos.

. Traductor complex de presiune cu traductoare electrooptice.

Elementul sensibil elastic - membrana - reflectă lumina adusă printr-o fibră


optică de la o sursă de lumină; lumina reflectată este preluată de către o altă fibră optică
și adusă, la fotodetectorul FD. La apariţia unei presiuni p, membrana se deformează și
produce dispersarea fasciculului de lumină, ceea ce va conduce la scăderea fluxului de
lumină ce ajunge la fotodetector. Metoda descrisă mai sus prezintă avantajul că partea
electrică poate fi situată la distanţă apreciabilă de traductor, fapt ce permite reducerea
nivelului de perturbaţii.

62
Ca dezavantaje pentru traductoarele complexe de presiune cu traductoare electrooptiee
pot fi citate modificarea factorului de reflexie în timp, precum și influenţa temperaturii
asupra caracteristicilor traductorului

Traductoare piezoelectrice de presiune

Deoarece chiar termenul de piezoelectricnats are la bază noţiunea de


presiune, este normal ca acest efect să stea la baza construirii unor traductoare pentru
măsurarea presiunii. Se pot folosi două procedee de măsurare:
- folosirea efectului piezoelectric direct;
- dependenta frecventei proprii de rezonanţă de presiunea aplicată traductorului.
a) Traductoarele bazate pe efectul piezoelectric direct se realizează fie în formă
plană (rondele), fie în formă cilindrică, din materiale piezoelectrice sau piezoceramice.
Presiunea maximă ce poate fi aplicată pastilelor din cuarţ este 9500 bar, iar pentru
materialele piezoceramice în jur de 8000 bar; valorile de mai sus trebuie considerate ca
limite maxime, cele practice reprezentând doar 1/10- l/20din valorile de mai sus în
funcţie de interfaţa dintre pastilă și electrod. Pentru a realiza un bun contact între
pastilă și electrod, paralelismul dintre suprafeţele lor trebuie să asigure o variaţie mai
mică decât 10 µ m, iar planeitatea să aibă abateri mai mici de 1 µ m, condiţii asigurate
prin polizare fină. Orice neregularitate între cele două suprafeţe poate conduce la
apariţia unor tensiuni mecanice mari, care să ducăla distrugerea materialelor
piezoelectrice.

Pentru a elimina eventualele goluri de aer care pot apare între rondelele
piezoelectrice și electrozi, ansamblul se pretensionează cu ajutorul unor resoarte;
această pretensionare are ca efect și îmbunătăţirea liniarităţii traductorului, cât și
posibilitatea măsurării unor presiuni mai mici ca presiunea atmosferică. Trebuie amintit
însă faptul că această pretensionare de ordinul 500 - 1000 N depinde de temperatură,
ceea ce va produce erori suplimentare la modificarea temperaturii.
În vederea creșterii sensibilităţii se pot folosi mai multe rondele; pentru
eliminarea efectelor datorate vibraţiilor ele se conectează astfel încât efectul presiunii
să se

Fig.5.11. Traductor piezoelectricde presiune.

însumeze, în timp ce efectul vibraţiilor să se anuleze (acest lucru este posibil dacă în

63
interfaţă sunt doi electrozi separaţi galvanic între ei).
O formă constructivă mai avantajoasă care permite creșterea sarcinii și
simplificarea modului de conectare o reprezintă traductorul cu elementul piezoelectric
în formă tubulară, metalizat atât în interior cât și in exterior. Aceste traductoare sunt
realizate de obicei din materiale ceramice (titanat de bariu, PZT etc.) și sunt
pretensionate din motivele arătate mai sus.

De observat că o asemenea structură permite realizarea răcirii prin circulaţia unui jet de
apă prin traductor.
— Domeniul de măsurare este cuprins între 1 mbar și 1000 bari.
Sensibilitateatraductoarelor
piezoelectrice este cuprinsă între 0,05 pC/bar și 1 pC/bar, au o bună liniaritate, însă nu
pot fi utilizate decât în regim dinamic (eventual cvasistatic).

MĂSURAREA DEBITULUI

Măsurarea debitului este o problemă legată de curgerea unui fluid; dacă


curgerea este constantă în funcţie de timp, ea se numește curgere laminară , iar dacă
este variabilă în timp este curgere turbulentă. Pentru reducerea numărului de parametri
ce caracterizează curgerea au fost introduse o serie de mărimi specifice adimensionale;
astfel, pentru a caracteriza o curgere incompresibilă,izotermă - ceea ce presupune ca
densitatea și temperatura să fie constante - este necesară cunoașterea numărului lui
Reynolds (Re) ce se calculează prin relaţia:

Re=uD/v

unde: u reprezintă viteza caracteristică a fluidului printr-o conductă de diametru D, iar


v - vâscozitatea cinematică a fluidului definită ca raportul dintre vâscozitatea dinamică
și densitatea fluidului.
Două curgeri pot fi considerate identice dacă au același număr Reynolds; se
consideră că o curgere este laminară pentru Re<2200 și turbulentă în caz contrar.
Pentru curgeri mai complicate trebuie luaţi în cnsiderare și alţi parametri ca
numărul lui Mach - (Ma) - egal cu raportul dintre viteza de curgere și viteza de
propagare a sunetelor prin mediul respectiv etc.
De remarcat faptul că prezenţa traductorului în fluid poate influenţa curgerea
acestuia, în special la viteze mici de curgere.
Curgerea este caracterizată prin viteza de curgere, însă de cele mai multe ori în
tehnică interesează debitul. Debitul poate fi volumic Qv dacă se definește ca fiind

64
volumul ce trece printr-o secţiune S a conductei în unitaea de timp:

Qv=V/t=uS [m3/s, m3/h, l/s]

sau debit masic Qm - reprezentând masa fluidului ce trece prin secţiunea conductei în
unitatea de timp:

Qm=m/t=ρuS=ρQv [kg/s, kg/h]

unde: ρ este densitatea fluidului.


Atât la măsurarea vitezei, căt și a debitului prezintă importanţă caracteristicile
lichidului: caracterul curgerii, vâscozitatea, transparenţa, temperatura, conţinutul de
impurităţi, existenţa suspensiilor etc., caracteristici ce stabilesc metoda de măsurare.
Măsurarea debitului fluidelor se poate realiza ca urmare a modificării curgerii
prin intermediul unui corp fizic sau prin intermediul unor fenomene care sunt
influenţate de curgere.

DEBITMETRE CU STRANGULAREA SECŢIUNII

Funcţionarea debitmetrelor cu strangularea secţiunii se bazează pe legea lui


Bernoulli privind curgerea lichidelor; strangularea poate fi fixă sau variabilă. Principiul
de funcţionare al debitmetrelor cu strangularea fixă rezultă din fig.6.1. Prin conducta de
secţiune A1 circulă un fluid cu viteza u1; conducta este prevăzută cu o strangulare de
arie A2, în care viteza fluidului este u2.

Considerând că fluidul este incompresibil, rezultă că densitatea ρ va rămâne constantă;


pentru curgerea de mai sus se poate scrie:

ρ(u12/2)+p1=ρ(u22/2)+p2

Ţinând seama de faptul că debitul de volum este constant:

Q=A1u1=A2u2

se deduce:

65
2
2 A 
u = ( p1 − p 2 ) +  2  u 22
2
2
ρ  A1 
Notând: m=A2/A1 și α=l/(l-m2)1/2

se obţine debitul de volum:

Q=αA2(2/ρ)1/2(p1-p2)1/2

și, respectiv, debitul masic:

Qm=αA2(2ρ)1/2(p1-p2)1/2

În realitate, deoarece curgerea este mai complexă, în relaţiile de mai sus se


introduc termeni de corecţie care depind de tipul fluidului utilizat, precum și de
dispozitivele de strangulare.
Cele mai răspândite tipuri de strangulare (fig.6.2.) sunt diafragma, duza și tubul
Venturi. Diferenţa de presiune p1-p2, numită și cădere de presiune reziduală, este
maximă pentru diafragme și minimă pentru tuburile Venturi, însă ultimele perturbă mai
puţin procesul de curgere.

Ca ordin de mărime această presiune reziduală este cuprinsă între 1 și 20 mm


H2O, eroarea maximă putînd fi mai mică de 1%
Așa cum s-a arătat mai sus, datorită caracterului complex al curgerii, în funcţia
de transfer a mijloacelor de măsurare ce introduc coeficienţi de corecţie ce depind de
tipul dispozitivului de strangulare, felul curgerii, natura fluidului, rugozitatea pereţilor,
vâscozitate, compresibilitate, temperatură etc.De obicei, acești coefiocienţi de corecţie
se determină pe baza unor nomograme.
În comformitate cu expresiile debitului (6.8) și(6.9), circuitele de măsurare
trebuie să conţină blocuri de extragere a radicalului . Această cerinţă este rezolvată la
debitmetrele mecanice cu ajutorul unor dispozitive cu came, în timp ce pentru
debitmetrele electrice cu dispozitive de extragere a rădăcinii sau blocuri de calcul

66
numeric.

DEBITMETRE CU STRANGULARE VARIABILĂ

Toate traductoarele folosite la debitmetrele cu strangulare variabilă sunt astfel


constituite încât păstrează constantă căderea de presiune prin intermediul unui plonjor
ce se poate deplasa în interiorul fluidului; ovariantă a acestui tip de traductor o
reprezintă rotametrul(fig.6.4). Plonjorul este plasat într-un tub de formă conică prin
care circulă fluidul al cărui debit se măsoară. Asupra lui va acţiona, în afara greutăţii G
și a forţei arhimedrice Fa, o forţă dinamică ascensională Fas care este proporţională cu
pătratul vitezei de curgere u.
Considerând curgerea staţionară și notând cu ρ densitatea plonjorului șiV
volumul său, respectiv, ρo -densitatea lichidului, la echilibru se poate scrie:

gρ0V+kρ0(Su2/2)=ρgV ,

unde:S este suprafaţa plonjorului de diametru d, iar k-coeficientul de antrenare datorat


curgerii.

Plonjorul se va plasa într-o zonă de diametru D, care poate fi exprimat în funcţie de


înălţimea h prin relaţia:

D=d+ah ,

unde a este un factor de proporţionalitate.


În condiţiile de mai sus, debitul masic Q poate fi exprimat prin relaţia:

Q=4/π[(d+ah)2]{(2gV/kS)[(ρ/ρ0)-1]}1/2 ≈ π1/2ah{(2gV/kS)[(ρ/ρ0)-1]}1/2

de unde rezultă că debitul este direct proporţional cu înălţimea la care s-a plasat
plonjorul.

67
Domeniul de măsurare pentru aceste tipuri de debitmetre se situează între 10-4 și
3
200 m /h în limitele Qmax /Qmin=10, asigurând erori de ordinul procentelor.Trebuie
remarcat faptul că rotametrul introduce o rezistenţă la curgerea fluidului care pentru
unele aplicaţii poate fi destul de importantă.
O variantă constructivă a debitmetrelor cu strangulare variabilă deosebit de
simplă, robustă și ieftină, o reprezintă debitmetrul cu paletă(fig.6.5); datorită curgerii
fluidului, asupra paletei acţionează o forţă dinamică ce o rotește în jurul articulaţiei,
rotire ce este pusă în evidenţă printr-un traductor adecvat.

Traductorul are funcţie de transfer neliniară și introduce o rezistenţă destul de


importantă în curgerea fluidului.

ALTE DEBITMETRE MECANICE

Deoarece prin curgerea fluidului se poate pune în mișcare un sistem mecanic,


au fost concepute o serie de traductoare care transformă deplasarea fluidului într-o
mișcare de rotaţie; în acest sens se folosesc debitmetre cu cupe (în special la măsurarea
debitului gazelor) și debitmetre cu turbină (elice). Ele sunt formate dintr-un ansamblu
ce pune în mișcare sistemul cu cupe sau turbina, urmat de un traductor electric de
turaţii, debitul fiind proporţional cu viteza derotaţie.
Aceste traductoare măsoară debitul volumic, iar etalonarea lor este
independentă de fluid. Etalonarea lor se poate face în medii staţionare-aer sau apă în
care traductorul se deplasează cu viteză constantă. RaportulQmax/Qmin este de ordinul 5-
20 asigurând erori sub
1-2%.

DEBITMETRE ELECTROMAGNETICE

Debitmetrele electromagnetice măsoară viteza de deplasare a fluidelor bune


conductoare de electricitate, principiul lor de funcţionare bazându-se pe legea inducţiei.
Schema de principiu a unui debitmetru electromagnetic este prezentată în fig.
6.6. Tubul nemagnetic prin care are loc curgerea lichidului cu viteză v este plasat în
câmp magnetic B realizat de către un electromagnet alimentat cu tensiunea u. Din
cauza curgerii, în timpul de tranzit ∆t, între electrozi va lua naștere o tensiune

68
electromotoare dată derelaţia:

e= -(d/dt)(v∆t.d.B)

unde B este inducţia câmpului magnetic, perpendicular pe direcţia de curgere , iar d-


diametrul tubului. Deoarece tensiunea obţinută este redusă, de ordinul microvolţilor,
pentru a se putea folosi detecţia sincronă se folosește un câmp magnetic alternativ B ;în
acest caz relaţia devine:

e= -v.d.Bsinωt-v∆t.d.ω.Bcosωt .

Din relaţia de mai sus se constată că tensiunea generată are două componente în
cuadratură; cu ajutorul detecţiei sincrone se extrage doar prima componentă, realizând
în acest fel și o reducere a efectului perturbaţiilor.
Întrucât se dorește ca rezistenţa interioară a generatorului echivalent de tensiune să
fie redusă, este necesar ca lichidul să fie conductor, condiţie satisfăcută pentru lichidele
ce au conductivitate σ>10-2Ω-1m-1 (de exemplu, apele industriale satisfac această
cerinţă).
Condiţia de mai sus este necesară și pentru ca răspunsul circuitului să fie rapid,
adică constanta de timp RC să fie redusă.
Domeniul de măsurare al acestor traductoare este cuprins între 10 m/s cu erori de
ordinul 1% din domeniu și abând constanta de timp de circa 1 s.
Aceste debitmetre asigură o serie de avantaje, ca: măsurarea nu depinde de
caracteristicile fizice ale fluidului și nici de repartiţia de viteze; traductorul nu are piese
în mișcare și deci nu realizează pierderi de presiune. De asemenea, prin alegerea
corespunzătoare a materialelor componente, se poate asigura o rezistenţă sporită la
acţiunea agenţilor chimici.

DEBITMETRE TERMOANEMOMETRICE

Principiul de funcţionare a debitmetrelor termoanemometrice se bazează pe


fenomenul de transport de căldură de către fluidul ce curge. Elementul încălzitor, care

69
poate juca și rolul de traductor detemperatură îl reprezintăun rezistor; în fig.6.7.a este
prezentată schema de principiu a unui debitmetru termoanemometric. În interiorul
tubului în care are loc curgerea fluidului, sunt plasate traductoarele de temperatură T1 și
T2 care măsoară temperatura înainte și după ieșirea fluidului din zona de încălzire a
rezistorului R plasat în interiorul sau exteriorul conductei. Izotermele obţinute
(fig.6.7.b) au o formă diferită în cazul în care fluidul este static sau se află în stare de
curgere, de aici rezultând că diferenţa de temperatură sesizată de cele două traductoare
poate constitui o măsură a debitului. Funcţia celor două traductoare poate

fi preluată de către rezistorul încălzitor obţinându-se anemometrul cu fir cald .La aceste
anemometre, firul încălzitor, realizat din platină sau wolfram cu diametrul cuprins între
0,6 și 10 µm, plasat în lungul curgerii pe axul tubului, realizează un schimb de căldură
prin convecţia fluidului, dacă acesta se află la temperatură constantă Ta ; puterea
termică schimbată are expresia:

Pe=h.S(T-Ta)
unde: h este coeficientul de schimb termic, S-suprafaţa laterală afirului, iar T-
temperatura acestuia. Valoarea coeficientului termic se determină cu formula lui King:

h=a+bu1/2

unde a și b sunt constante ce depind dedimensiunile firului și de natura fluidului.


La echilibru termic, puterea disipată în rezistor R.I2 - unde I este curentul ce
trece prin rezistor, trebuie să fie egală cu puterea termică schimbată prin convenţie, de
unde rezultă două posibilităţi de măsurare:
a) Montajul cu curent constant prezentat în fig.6.8. este compus din firul
încălzitor alimentat de la sursa de tensiune E, curentul fiind stabilit prin rezistorul
variabil Rv . Căderea de tensiune de pe firul încălzitor este amplificată de
amplificatorul A și aplicată unui circuit de compensare a inerţieiCI. Dacă firul
încălzitor are o rezistenţă dependentă detemperatură r(T) astfel încât r(T)<< Rv, atunci
o variaţie a vitezei de curgere produce o modificare a tensiunii de ieșire e(t) conform
relaţiei:

e(t)=A.I0.r(T)=e∞(1-exp(-t/τ))

70
unde: A este amplificarea amplificatorului, τ- constantă de timp a circuitului termic, iar
e - valoarea tensiunii de la ieșirea amplificatorului la t→∞.

Dacă sondele se construiesc cu mai multe fire, orientate diferit în spaţiu, se


poate realiza studiul fluctuaţiilor de viteză. De asemenea, procesul de convecţie a
căldurii depinde de natura fluidului. Cea mai importantă sursă de erori rămâne însă
variaţia temperaturii fluidului care poate fi compensată folosind un traductor de
referinţă.
În ceea ce privește inerţia termică și deci banda de frecvenţe, pentru
anemometrele cu curent constant este de circa 102 Hz, în timp ce pentru cele cu
temperatură constantă este cu două ordine de mărime mai mare.
Termoanemometrele se folosesc de obicei pentru măsurarea vitezelor decurgere
a gazelor până la 100 m/s; ele pot fi folosite și în alte aplicaţii, ca de exemplu, la
măsurarea vitezei vapoarelor.

DEBITMETRE ULTRASONORE

Funcţionarea debitmetrelor ultrasonore se bazează pe fenomenele depropagare și de


transport a undelor de către fluidele aflate în mișcare.
Aceleași principii pot fi folosite și pentru alte radiaţii, cum ar fi cele luminoase,
sursa de radiaţii fiind în acest caz laserul - de unde denumirea de debitmetru cu laser.
Există două tipuri de debitmetre ultrasonore - unul la care se măsoară timpul de
tranzit și cel de-al doilea, la care se pune în evidenţă efectul Doppler. În fig 6.11.se
prezintă schema bloc a unui debitmetru cu ultrasunete. Cele două traductoare de
ultras
unete
T1 și
T2 ,
plasa
te
axial
în

71
tubul prin care curge fluidul cu viteza u, primesc simultan un impuls electric de la
generatoarele de impulsuri GI1 șiGI2 pe care le transformă în impulsuri ultrasonore;
secvenţa de măsurare este stabilită de oscilatorul pilot QP care are și rolul blocării
amplificatoarelor A1 și A2 pe durata emisiei.

După terminarea emisiei, traductoarele trec în regim de recepţie, semnalul de la ieșirea


acestora fiind amplificat de cele două amplificatoare derecepţie A1 și A2,
amplificatoare ce au și rolul de formatoare de impulsuri. Semnele astfel obţinute
realizează comanda START-STOP pentru numărătorul N, cu ajutorul circuitului
basculant bistabil CBB și a porţii ȘI; în intervalul detimp astfel stabilit sunt numărate
impulsurile provenite de la oscilatorul etalon, care stabilește scara și rezoluţia
măsurării. Conţinutul numărătorului este transmis blocului de afișare Af.
Considerând că ultrasunetele se propagă în fluidul care curge cu viteza u, cu
viteza de propagare c, are loc un fenomen de transport al undei de către fluid; astfel,
timpii de propagare pentru undele ultrasonore transmise de cele două traductoare vor fi:

t12=d/(c+u) și t12=d/(c-u)

de unde rezultă că:

∆t=t21-t12=[2d/(c2-u2)]u≈ (2d/c2)u

în ipoteza că c >> u
Dacă direcţia de propagare a ultrasunetelor nu coincide cu direcţia de curgere,
viteza de transport a undei va fi de forma c + ,-ucosα, unde α este unghiul dintre
vitezele u și c. Trebuie remarcat faptul că în realitate se măsoară o viteză medie:
D/2
Um=2/D(∫u(r)dr)
0
unde D reprezintă diametrul tubului, iar r- raza vectoare a acestuia.
Deoarece în relaţia (6.22) intervine viteza de propagare a ultrasunetelor care

72
depinde de o serie de parametri exteriori, există posibilităţi de procesare care să elimine
această mărime;astfel dacă se calculează:

(t2-t1)/(t2+t1)=2u/d

se obţine o expresie ce nu depinde de c.


Deasemenea, considerând:

f1=(c+u)/d și f2=(c-u)/d ,

se observă că:

∆f=f1-f2=2u/d .

Metodele descrise mai sus permit măsurarea unor debite cuprinse între 0,1 și
105 m3/h pentru diametre ale conductelor începând de la câţiva mm până la ordinul
metrilor, erorile de măsurare fiind sub 1%. Trebuie amintit faptul că bulele sau
particulele existente în fluid pot produce reflexii suplimentare, precum și împrăștierea
fasciculului, pe de altă parte, prin realizarea de reflexii multiple, se mărește distanţa
parcursă de fasciculul de ultrasunete, permiţând și creșterea rezoluţiei.
Metoda de măsurare cu ultrasunete poate fi folosită și prin punerea în evidenţă a
efectului Doppler; impulsul de ultrasunete având frecvenţa f0 este reflectat de
particulele conţinute în fluid. Deoarece aceste particule sunt antrenate cu viteza u a
fluidului, impulsul recepţionat va conţine un semnal cu frecvenţa modificată.
Întra-devăr, considerând că sursa A se deplasează cu viteza u s, iar receptorul B
cu viteza u și perioada semnalului emis de sursa din A0 egală cu T0, la momentul t=0 ,
acesta va fi
recepţionat de receptorul din B0 după timpul:

t'0=l/(c-u) .

După o perioadă T0, sursas-a deplasat în A1 cu AA1= usT0 , iar semnalul ajunge
la receptor în momentul:

t'1=[l+(c-us)T0]/(c-u)

73
rezultă că pentru receptor perioada va fi:

Tr=t'1-t'0=(c-us)T0/(c-u)

sau considerând frecvenţa semnalelor:

fr=(c-u)f0/(c-us)

unde:f0 reprezintă frecvenţa semnalului emis, iar fr - frecvenţa semnalului recepţionat.


În practică emiţătorul este fix ( us = 0), rezultând că diferenţa de frecvenţă între
semnalul emis și cel recepţionat va fi:

∆f=f0-fr=f0u/c

Această deviaţie de frecvenţă se poate pune în evidenţă cu un mixer urmat de


un filtru trece-jos.
Metoda bazată pe efectul Doppler se folosește pentru măsurarea vitezelor de
până la
1-10m/s, limita inferioară fiind de circa 0,1 m/s, eroarea de măsurare nedepășind 2%.
Avantajele metodelor cu ultrasunete constau în faptul că nu perturbă procesul de
curgere și sunt insensibile la natura fluidului; principalul dezavantaj apare atunci când
măsurarea depinde de viteza de propagare a ultrasunetelor, care va trebui să fie
cunoscută(viteza de propagare depinde de temperatură, ceea ce poate să conducă la
erori suplimentare).

ALTE METODE DE MĂSURARE A DEBITULUI

Măsurarea debitului se poate face și folosind unele fenomene mai deosebite


care însoţesc procesul de curgere; astfel, dacă se plasează o bară perpendicular pe
direcţia de curgere, fluidul având peste o anumită valoare a numărului Reynolds, se
produc o serie de turbioane deo parte și de cealaltă a barei. Frecvenţa de producere a
acestor turbioane este invers proporţională cu viteza de curgere. Prin urmare, folosind
traductoare adecvate
(capacitive de presiune sau cu fir cald) se poate determina frecvenţa turbioanelor, care
constitue o măsură a debitului.
O altă categorie de debitmetre, numite cu turbioane axiale, se bazează pe
generarea unor turbioane cu ajutorul unui dispozitiv special, turbioane ce intră în
oscilaţie cu o frecvenţă ce depinde de viteza de curgere a fluidului; sesizarea frecvenţei
de oscilaţie se face cu ajutorul unor traductoare piezoelectrice.
Funcţionarea debitmetrelor masice bazate pe forţele Coriolis folosesc următorul
principiu al mecanicii: pentru o masă ce se deplasează cu o anumită viteză și care
execută și o mișcare de rotaţie, asupra ei ia naștere o forţă numită forţă Coriolis. În

74
cadrul acestor debitmetre, fluidul care reprezintă masa în mișcare - trece prinr-un tub în
formă de U care este pus în oscilaţie. Datorită forţelor Coriolis ce apar în cele două
braţe ale tubului, ia naștere un moment de torsiune ce produce rotirea tubului, rotire ce
se măsoară cu ajutorul unor traductoare adecvate. Asemenea debitmetre au domeniul
de măsurare cuprins între kg/h și t/h, cu erori sub 0,5%.
Pentru unele aplicaţii speciale, cum ar fi: măsurarea debitelor la temperaturi sau
presiuni înalte, ori pentru fluidele deosebit de corozive se folosesc uneori metode
bazate pe marcarea fluidului care curge prin ionizare (se folosește în cazul gazelor -
marcarea făcându-se cu ajutorul unui eclator) sau prin introducerea unor substanţe
radioactive ( 85Kr pentru gaze sau 24Na pentru lichide ); fluidele, marcate la un moment
dat în amonte de locul detecţiei, parcurg o distanţă cunoscută într-un anumit interval de
timp, pe baza căruia se determină debitul.

MĂSURAREA NIVELULUI

Măsurarea nivelului în recipienţi este deosebit de importantă pentru multe


procese tehnologice, cât și în ceea ce privește evaluarea stocurilor existente și se
realizează pentru lichide, suspensii, pulberi sau granule.
În procesul de măsurare a nivelului pot apare o serie de probleme speciale, ca
de exemplu: vase speciale sub presiune sau la temperaturi înalte, prezenţa spumei la
suprafaţa exterioară, corozitatea substanţelor folosite, etc. Măsurarea poate fi continuă,
atunci când evaluarea măsurandului se face în permanenţă sau în puncte, atunci când se
urmărește doar atingerea unor nivele critice ale nivelului.
Metodele de măsurare pot fi directe în cazul în care se determină lungimea
substanţei a cărei nivel se măsoară sau indirecte, când nivelul se determină prin
intermediul unor mărimi intermediare, ca: presiunea, masa, atenuarea unei radiaţii, etc.
Trebuie observat că măsurarea nivelului nu presupune inclusiv determinarea volumului
sau a masei de substanţă, ele putând fi calculate numai dacă sunt cunoscute unele date
suplimentare privind relaţia nivel - volum, eventual, densitatea.
În principiu, metodele de măsurare a nivelului derivă din metodele de măsurare
a altor mărimi, ele fiind doar adaptate măsurării nivelului; în continuare vor fi
prezentate sistematizat principalele metode de măsurare a nivelului.

METODE BAZATE PE PROPRIETĂŢILE ELECTRICE DE MATERIAL

O primă distincţie, care trebuie făcută în cazul măsurării nivelului, este aceea că
unele materiale sunt dielectrice, iar altele sunt materiale conductoare, rezultând metode
de măsurare diferite.
Pentru materialele dielectrice, măsurarea nivelului se poate face cu ajutorul
metodelor capacitive (fig.7.1.).Într-un vas metalic este plasat central un electrod
metalic eventual prevăzut cu un înveliș izolator (teflon); dacă înălţimea vasului este h,
iar a lichidului x, capacitatea totală între electrodul central și vas va fi:

Ct=C2+C1

75
C1=[2πε0/ln(D/d)]εra(h-x)

C2=[2πε0/ln(D/d)]εrx

C0=[2πε0/ln(D/d)]εrah

Ct=C0+C0(εr-1)x/r

εra≅1 - permitivitatea relativă a aerului


εr - permitivitatea relativă a lichidului
C0 - capacitatea condensatorului format între peretele interior al vasului și electrodul
central (de diametru d), pe lungimea h când rezervorul este gol.

Pentru materialele conductoare care au conductivitatea σ>10-2S/m se folosește


metoda prezentată în fig. 7.2. Rezistorul R este plasat în interiorul vasului metalic pe
toată înălţimea

acestuia, lichidul conductor șuntează o porţiune a rezistenţei, astfel încât rezistenţa


totală din circuit devine:

76
R(x)=R1+R2=[R0(h-x)/h]+(R0r(x)x)/(R0x+r(x)h).

unde r(x) reprezintă rezistenţa echivalentă a lichidului.


Principalul dezavantaj al metodei constă în faptul că σ depinde de natura
lichidului, cât și de temperatură.
O variantă îmbunătăţită a acestei metode constă în folosirea unui rezistor cu
bandă elastică (fig.7.3.).
Rezistenţa bobinată este introdusă într-o teacă ce conţine o bandă elastică
conductoare care se deformează sub acţiunea presiunii lichidului, scurtcircuitând o
parte din spire.

Metodele descrise mai sus


permit măsurarea nivelului
până la 1-2m.

METODE BAZATE PE FORŢA ARHIMEDICĂ

Metodele bazate pe forţa arhimedică pot fi folosite numai pentru lichide; ele pot
fi clasificate în: metode de măsurare cu plutitor și metode de măsurare cu imersor. În
fig.7.4 este prezentată o metodă de măsurare a nivelului cu plutitor.
Plutitorul, aflat în permanenţă la suprafaţa lichidului, este legat printr-un fir ce
trece peste un tambur la o contragreutate; poziţia relativă a tamburului dă indicaţii
referitoare la nivelul lichidului. De remarcat că metoda poate fi folosită și în cazul
măsurării nivelului pulberilor sau granulelor, dacă în cadrul metodei ce urmărește
tensiunea din firul de suspendare, iar o schemă adecvată menţine tensiunea din fir la o
anumită valoare.
O metodă bazată propriu-zis pe forţa arhimedică este cea în care se folosește un
imersor (fig.7.5). Imersorul parţial introdus în fir este suspendat prin intermediul unui
resort; la echilibru, se poate scrie:

Fe+Fa=G,

unde: Fe reprezintă forţa elastică a resortului, Fa forţa arhimedică, iar G greutatea


imersorului. Explicitând, se obţine:

77
∆x=(gm/k)[1-(xρ1/hρ)],

unde: ∆x este deformarea resortului faţă de poziţia de echilibru, k constanta elastică a


resortului, m masa inversorului, g acceleraţia gravitaţională, x nivelul de fluid, h
înălţimea imersorului/vasului, ρ1 densitatea lichidului, iar ρ densitatea imersorului.
Trebuie observat că în acest caz se poate foarte ușor adapta o balanţă de forţe.
Metoda poate fi folosită dacă se cunoaște densitatea lichidului; principala sursă de erori
o reprezintă dependenţa densităţii de temperatură, însă aceste erori pot fi compensate.

METODE BAZATE PE MĂSURAREA PRESIUNII

Determinarea nivelului cu ajutorul metodelor bazate pe măsurarea presiunii


constă în stabilirea presiunii hidrostatice a coloanei de lichid cu ajutorul relaţiei:

∆p=ρgh

unde: ∆p reprezintă diferenţa de presiune dintre presiunea de deasupra lichidului și


presiunea de la baza acestuia, ρ densitatea lichidului, g acceleraţia gravitaţională, iar h
înălţimea coloanei de lichid. Așa cum rezultă din relaţia de mai sus, metoda permite
determinarea presiunii și pentru recipienţii aflaţi sub presiune, cu condiţia ca măsurarea
presiunii să se facă diferenţial. Dacă se folosește pentru măsurarea diferenţei de
presiune un traductor cu balanţă de forţe, eroarea de măsurare poate fi mai mică de 1%.

METODE CU RADIAŢII

Determinarea nivelului cu ajutorul radiaţiilor este deosebit de avantajoasă,


deoarece folosește metode de măsurare fără contact. Aceste metode pot fi folosite în
condiţii speciale, ca: recipiente sub presiune sau la temperaturi înalte, medii deosebit de
corozive sau periculoase, etc. De multe ori metodele cu radiaţii pot fi folosite fără a se

78
interveni asupra recipientului deoarece radiaţiile pot vedea prin pereţii vasului.
După natura radiaţiilor folosite, nivelmetrele se pot clasifica în:
a)Nivelmetre cu ultrasunete, asemănătoare aparatelor de măsurat grosimi cu
ultrasunete, pot fi realizate în mai multe variante (fig.7.6).
Astfel, ele pot funcţiona în undă continuă, dacă traductoarele de ultrasunete
funcţionează continuu, sau în impuls. De asemenea, se pot folosi metode prin
transmisie - caz în care obligatoriu se folosesc două traductoare sau prin reflexie, când
același traductor poate fi folosit atât ca emiţător, cât și ca receptor.

În practică, cel mai frecvent sunt folosite metodele în impuls, existând posibilitatea de
măsurare fie a coloanei de lichid (traductoarele 1 și 2 la metoda transmisiei,
traductoarele 1 sau 2 la metoda reflexiei), fie a coloanei de aer de deasupra lichidului
(traductoarele 2 și 3 la metoda transmisiei și traductoarele 2 sau 3 la metoda reflexiei).
Metodele de transmisie sunt mai puţin avantajoase deoarece presupun montarea
traductorului 2 pe un plutitor, precum și legarea acestuia în circuitul de măsurare; ele
pot fi însă avantajoase când la suprafaţa lichidului se formează spumă care poate
deveni o sursă importantă de erori.
Deoarece atenuarea ultrasunetelor prin lichide este de obicei mai mică decât în
aer, iar impedanţa acustică a traductoarelor de ultrasunete poate fi mai ușor adaptată la
lichide, se preferă de obicei metoda reflexiei cu traductorul plasat în poziţia 1; prezenţa
unor curenţi în lichid poate conduce la fenomene de transport a undei acustice; de
asemenea, metoda nu poate fi folosită la măsurarea nivelului granulelor sau pulberilor,
când se recomandă folosirea metodei reflexiei cu traductorul în poziţia 3.
O atenţie deosebită trebuie acordată posibilităţii apariţiei unor reflexii
suplimentare, motiv pentru care traductoarele folosite trebuie să asigure o bună
directivitate.
Deoarece determinarea nivelului se face prin intermediul vitezei de propagare a
ultrasunetelor, din cauza dependenţei acesteia de temperatură, este necesar să se facă o
corecţie; în fig.7.7 este prezentat un circuit de corecţie a vitezei de propagare în funcţie
de temperatură prin intermediul unui convertor tensiune - frecvenţă care reprezintă
oscilatorul pilot pentru măsurarea intervalului de timp între impulsul emis și cel
recepţionat.

79
Tensiuneade la ieșirea amplificatorului operaţional are expresia:

U0=Uref[(R(θ)+R0)/R]

tensiunea ce va fi convertită în frecvenţă de convertorul tensiune - frecvenţă CUF;


ţinând seama că dependenţa vitezei de propagare a ultrasunetelor în aer este de forma:

c=331,5+0,6∆θ

unde temperatura ∆θ este dată în grade Celsius, rezultă:

f=kU0=(kUref/R)[ R(θ0)+R0+ R(θ0)α∆θ].

Conform expresiei de mai sus, alegând convenabil traductorul de temperatură


R(θ) și rezistorul R0 se poate realiza ușor dependenţa de temperatură conform relaţiei
(7.7).
Domeniu de măsurare a nivelului este cuprins între10 și 30 m. Frecvenţa de
lucru a traductoarelor de ultrasunete este de obicei cuprinsă între 20 și40 kHz,mai rar în
afara acestui interval, din această cauză apărând probleme la măsurarea nivelelor mici.
Erorile de măsurare sunt de regulă sub 1% din domeniul de măsurare.
b)Nivelmetrele cu microunde au la bază faptul că materialele conductoare
reflectă microundele, în timp ce materialele dielectrice le atenuează. Principiul de
măsurare pentru materialele conductoare este prezentat în fig.7.8.

Un emiţător de microunde E
transmite prinintermediul
antenei de emisie AE un
fascicol de microunde spre
lichidul conductor, de
unde acesta se reflectă și este
captat de antena de recepţie
AR și transmis receptorului R.

80
Timpul de tranzit al impulsului de microunde reprezintă o măsură a distanţei până la
suprafaţa de separare.
Deoarece viteza de propagare este foarte mare (practic viteza luminii),
intervalul de timp măsurat este redus, ceea ce face ca erorile de măsurare să nu poată fi
mai mici de 1-2%.

TRADUCTOARE DE TEMPERATURĂ
Generalităţi; clasificări

Temperatura reprezintă una dintre mărimile cele mai frecvent măsurate ăn


numeroase domenii datorită faptului că în majoritatea proceselor fizice, chimice,
biologice, naturale sau artificiale, intervin fenomene de natură termică. Se apreciază că
în aplicaţiile industriale, în medie, 50% din totalul punctelor de măsurare și peste 20%
din cel al buclelor de reglare au ca obiect temperatura sau alte mărimi termice.
Supravegherea și/sau reglarea temperaturii pot fi întâlnite practic în toate
ramurile industriale, principalele scopuri fiind optimizarea fluxurilor termice în
procesele tehnologice, întocmirea bilanţurilor de energie termică, evaluarea și
reducerea pierderilor prin transfer de căldură, asigurarea și menţinerea anumitor
condiţii climatice în fazele de producţie, depozitare sau transport etc.
Valorile temperaturilor care trbuie măsurate variază în limite largi de la -200°C
până la 3000-3500°C. Totodată este demn de subliniat faptul că, dat fiind implicaţiile
tehnico-economice deosebite, măsurările trebuie efectuate cu precizie ridicată și
mijloacele de măsurare utilizate să nu exercite influenţe nedorite asupra proceselor
respective. Mediile ale căror temperaturi se măsoară se pot afla în oricare dintr cele trei
stări de agregare posibile. Pot astfel să apară situaţii foarte variate, de exemplu
măsurarea temperaturii unor fluide sau chiar solide în mișcare, măsurări de temperaturi
locale sau pe suprafeţe mari, în zone și la distanţe ușor accesibile sau dimpotrivă.
O primă clasificare a traductoarelor de temperatură, bazată pe modul în care
elementul sensibil preia energia de la mediul a cărui temperatură se măsoară, permite
să se distingă două mari categorii:
a)traductoare de temperatură cu contact;
b)traductoare de temperatură fără contact.
-În cazul primei categorii elementul sesibil se află în contact direct cu mediul,
preluarea energiei termice efectuându-se prin conductibilitate sau
convecţie.Traductoarele de temperatură cu contact reprezintă categoria cea mai
frecvent utilizată în domeniul -200°C-1600°C. Problema cea mai importantă,din puncul
de vedere al preciziei, este aceea a influenţei pe care o exercită introducerea
elementului sensibil asupra câmpului de temperatură existent în mediul de măsurat. Un
alt aspect care trebuie avut în vedere este cel referitor la regimul dinamic al
traductoarelor de temperatură cu contact. Transferul de căldură de la mediul de măsurat
la elementul sensibil necesită un anumit timp, de dorit cât mai redus, până la echilibru
termic. Constantele de timp caracteristice acestor traductoare sunt sensibil mai mari
decât ale traductoarelor pentru alte mărimi și ele reprezintă un indicator de performanţă
esenţial în proiectarea sistemelor de reglare (mai ales în cazul fliudelor care curg prin
conducte). De asemenea trebuie relevată necesitatea unor mijloace de protecţie a

81
elementului sensibil la imersia acestuia în medii corozive, metale topite etc.
-Pentru temperaturi mai ridicate, până la 3000-3500°C, la măsurarea
temperaturii pe suprafeţe, sau în cazul unor obiecte în mișcare, sunt întrebuinţate
traductoarele de temperatură fără contact care funcţionează pe baza radiaţiilor emise de
corpurile aflate la temperaturi ridicate. Elementul sensibil, situat în afara mediului a
cărei temperatură se măsoară, are capacitatea de a detecta, la o distanţă convenabilă,
energia radiantă pe o anumită lungime de undă (radianţa monocromatică) sau pe întreg
spectrul de radiaţie (radianţa totală). Dificultăţile principale constau în realizarea unor
elemente sensibile capabile să funcţioneze cu energii preluate foarte reduse și în
asigurarea unei transmisii adecvate a radiaţiei emise; în schimb ele nu mai ridică
problemele privitoare la regimul dinamic și de protejare împotriva agresivităţii
mediului menţionate la cele cu contact. Traductoarele de temperatură fără contact, fiind
folosite la temperaturi înalte, se mai numesc și de tip pirometric.
Perfecţionarea elementelor sensibile a permis extinderea utilizării traductoarelor
fără contact și la temperaturi relativ joase adică începând de la 100-200°C.

TERMOMETRIE REZISTIVĂ

Termorezistoare metalice

Se demonstrează că pentru metale rezistivitatea este direct proporţională cu


temperatura.Din cauza dilatării reţelei cristaline și ,respectiv,a modificării energiei
electronilor, în realitate dependenţa de temperatură este neliniară,astfel încât rezistenţa
poate fi aproximată polinomial :
R T = R To (1 +A *∆T +B *∆T2 +C *∆T3 +…..)
unde RTo reprezintă valoarea rezistenţei la temperatura de referinţă To.
Prezenţa impurităţilor în metale crește numărul de coliziuni ale electronilor,
conducând
și la creșterea rezistivităţii ; la temperaturi nu prea înalte, termenul corespunzător
rezistivităţii
proprii metalului este comparabil cu termenul corespunzător rezistivităţii datorat
impurităţilor,
ceea ce conduce la scăderea sensibilităţii. Din acest motiv , la construirea
termorezistoarelor
metalice se folosesc numai metale cu puritate ridicată.
Criteriile privind alegerea metalelor din care se confecţionează
termorezistoarele sunt :
- rezistivitate mare pentru obţinerea unor traductoare de dimensiuni reduse ;
- coeficient de variaţie a rezistivităţii cu temperatura ridicat pentru a avea o
sensibilitate ridicată;
-o bună liniaritate a caracteristicii de transfer pentru a nu necesita circuite de
liniarizare suplimentare;
- asigurarea unei purităţi cât mai ridicate pentru reproductibilitate;
- stabilitate în timp și la acţiunea agenţilor chimici;
-preţul de cost cât mai scăzut.

82
Îndeplinirea simultană a condiţiilor de mai sus nu poate fi îndeplinită ; în
prezent ca materiale pentru realizarea termorezistoarelor metalice se folosesc : platina,
nichelul, cuprul și wolframul.
Dintre metalele enumerate, platina se apropie cel mai mult de cerinţele
enumerate, cu excepţia preţului de cost; platina poate fi realizată cu o puritate de
99,999 % , de unde rezultă o bună reproductibilitate, este inactivă chimic și nu prezintă
modificări cristaline în timp.
Termorezitoarele din platină se folosesc în intervalul de temperatură ( -180 o C…+ 600
o
C), eventual extins între - 200 și + 1000 o C.
Termorezistoarele dn platină se folosesc ca etaloane de temperatură înintervalul
cuprins între 0 și 600 oC.
Deși prezintă o sensibilitate mai ridicată decât a platinei, nichelul este mai puţin
folosit la construcţia termorezistoarelor atât din cauza oxidării la temperaturi ridicate,
cât și din cauza unei tranziţii cristaline ce are loc la 350 oC care modifică puternic
rezistivitatea.
Termorezistoarele din nichel se folosesc în domeniul - 100 oC….+250 oC,
principalul lor dezavantaj fiind legat de neliniaritatea pe care o prezintă.
O liniaritate foarte bună și o mare sensibilitate o au termorezistoarele din cupru,
însă domeniul lor de măsurare se limitează la intervalul - 50 oC…+180 oC din cauza
activităţii chimice pronunţate; un alt dezavantaj este datorat rezistivităţii reduse care
conduce la gabarite și greutăţi mari ale traductorului.
Deși wolframul are o sensibilitate și o liniaritate superioară platinei, este relativ
puţin folosit la construcţia termorezistoarelor,datorită modificărilor pe care le suferă
structura cristalină în timp.
Rezistenţa nominală a termorezistoarelor metalice la 0 oC poate fi
25,50,100,500 sau 1000 Ω, ultimele fiind folosite în special pentru temperaturi joase;
pentru a reduce influenţa conductoarelor de legătură, ele se construiesc în variante cu 3
sau 4 borne de conectare.
Constructiv, termorezitoarele trebuie să asigure protecţia la acţiunea agenţilor
exteriori, preluarea rapidă a temperaturilor mediului în care sunt introduse,să nu fie
influenţate de fenomenele de dilatare și să permită măsurarea atât în curent continuu,
cât și în curent alternativ.
Forma constructivă cea mai răspândită este prezentată în fig. 8.1. Pe un suport izolator,
realizat de obicei din două plăci din mică în formă de cruce, se realizează o înfășurare
neinductivă dublu elicoidală. Aceasta se realizează spiralând iniţial conductorul cu
spire de 1 -2 mm în diametru, după care se înfășoară pe suport câte două spire,
începând din vârf, cu mijloculconductorului.Această construcţie nu este afectată de
fenomenele de dilatare.Întreaga înfășurare este introdusă într-un tub de protecţie închis
la un capăt și terminat la celălalt capăt cu o cutie de fixare și o cutie în care se găsește
blocul bornelor.

83
Timpul de răspuns al acestorr traductoare este de ordinul secundelor în apă și de
ordinul zecilor de secunde în aer.
La termorezistoarele din platină firul are diametrul de ordinul zecilor de
microni și o
lungime de câţiva zeci de centimetrii; firele de legătură de la termorezistor la blocul de
borne sunt din nichel cu diametru mult mai mare pentru ca variaţia rezistenţei acestora
cu temperatura să fie neglijabilă.
O altă variantă constructivă se poate realiza prin depunere ; astfel pe o placă din
aluminiu oxidată se depune un film din platină, obţinându-se un termorezistor cu o
inerţie de câteva ori mai mică decât la varianta precedentă, însă cu o scădere a
sensibilităţii cu cca. 50%.
În practică , se mai folosesc sonde termorezistive de suprafaţă, asemănătoare
mărcilor tensometrice,confecţionate din nichel sau aliaje din feronichel ; inerţia lor
termică este redusă ( de ordinul milisecundelor), însă sunt sensibile și la deformaţii.
Leagrea termorezistenţelor la circuitele de măsurare se face printr-o linie
bifilară sau coaxială cu rezistenţa totală a conductoarelor de 10 sau 20 Ω ( dacă
rezistenţa conductoarelor este mai mică se introduc rezistenţe bobinate de egalizare
pentru compensarea diferenţei).

TERMOREZISTOARE SEMICONDUCTOARE

Cea mai mare răspândire o au termistoarele care realizează sensibilităţi mai


mari cu circa un ordin de mărime decât temorezistoarele metalice.Ele sunt realizate din
amestecuri de oxizi metalici sau săruri cu lianţi ,supuse apoi unor procese de
sinterizare.Au forme miniaturale de discuri, cilindrii, perle, permiţând măsurarea
cvasipunctuală a temperaturii, cu o viteză de răspuns ce poate fi de ordinul
milisecundelor.
Domeniul de măsurare se poate întinde de la - 200 oC până la circa 400 oC ,dar
sunt sensibile la șocuri termice care pot distruge materialul protector și au toleranţe de
ordinul 10 % ceea ce face dificilă operaţia de interșanjabilitate.
În funcţie de natura materialelor utilizate la construcţia termistoarelor, acestea

84
pot avea coeficient de variaţie al rezistivităţii negativ - numite termistoare NTC ( engl.
Negative Temperature Coefficient ) sau pozitiv - numite termistoare PTC engl.Positive
Temperature Coefficient ). Ca traductoare de temperatură se folosesc de obicei
termistoarele NTC.
S-a demonstrat că dependenţa rezistenţei termistoarelor în funcţie de
temperatură poate fi exprimată printr-o relaţie de forma :

R(T) = A exp ( B/T)

unde: T reprezintă temperatura absolută, iar A și B sunt constante ce depind de forma


constructivă și natura materialului.Pentru aplicaţii practice se preferă o formulă ce
derivă din relaţia de mai sus în care apare valoarea rezitenţei termistorului R( To) la
temperatura de referinţă To :

R(T) =R( To) exp B(1/T-1/To)

Ca temperatură de referinţă pentru termistoare se consideră în majoritatea


cataloagelor 25 oC, iar B este o constantă de material. Fig. 8.5.a reprezintă dependenţa
rezistenţei termistorului în funcţie de temperatură pentru putere disipată zero; această
caracteristică se poate obţine în practică numai prin extrapolare.
Dacă puterea disipată de termistor este diferită de zero, din cauza încălzirii
proprii, rezistenţa termistorului se modifică..
Din caracteristica R(T) rezultă că sensibilitatea termistoarelor este variabilă,
crescând o dată cu scăderea temperaturii.Pentru anumite intervale de măsurare este
posibil să se liniarizeze caracteristica de transfer conectând rezistenţe suplimentare în
serie, paralel sau serie - paralel.Orice liniarizare realizată cu rezistenţe sau alte
dispozitive electronice duce la scăderea sensibilităţii.
Rezistenţa nominală a termistoarelor la 25 oC poate cuprinsă între sute de ohmi
și sute de kiloohmi.Deoarece variaţia rezistenţei eset foarte rapidă, o atenţie deosebită
trebuie acordată circuitului de măsuare, asfel încât încălzirea proprie să fie neglijabilă
în orice condiţii.
Schemele de măsurare sunt similare cu cele de la termorezistoarele metalice, cu
diferenţa că valoarea curentului prin termistoare este de obicei de ordinul zecilor de
µA.Datorită sensibilităţii lor foarte mari, termistoarele sunt indicate la măsurarea
diferenţială a temperaturii, atingând rezoluţii de ordinul 0,01 oC.

TRADUCTOARE CU DISPOZITIVE SEMICONDUCTOARE ACTIVE

Iniţial , materialele semiconductoare au fost folosite la construcţia


traductoarelor pentru măsurarea temperaturilor foarte joase ( germaniul pentru
măsurarea temperaturilor cuprinse
între 1 și 35 K, respectiv carbonul pentru măsurarea temperaturilor mai mici de 20 K ).
Datorită dezvoltării tehnologiei traductoarelor integrate, momentan se folosește siliciul,
dopat cu impurităţi de tip " n ". Termistoarele de siliciu au o dispersie sub 1%, ceea ce
le asigură

85
interșanjabilitatea și o stabilitate bună în intervalul de valori -50 oC ….+120 oC.
Utilizarea dispozitivelor semiconductoare active ca traductoare pentru
măsurarea
temperaturii se bazează pe dependenţa caracteristicilor acestora de temperatură.
La diodele semiconductoare, dependenţa curentului de tensiunea de polarizare
este:

I = Io ( exp qU/kT - 1)

q - sarcina eletronului, k - constanta lui Boltzmann, T - temperatura absolută, Uo -


diferenţa de
potenţial corespunzătoare benzii interzise ( pentru siliciu este 1,12 V)
m - constantă de material ( m = 3 pentru siliciu )
C - constantă ce depinde de geometria diodei, independentă de temperatură.
Dacă se menţine constantă una dintre mărimile electrice, curentul sau tensiunea,
cealaltă mărime va depinde de temperatură.În practică se preferă menţinerea constantă
a curen-
tului, astfel încât căderea de tensiune prin dioda direct polarizată va avea o expresie ce
indică
prezenţa unei neliniarităţi.Eroarea de neliniaritate pentru diode este același ordin de
mărime cu
eroarea de neliniaritate a termorezistoarelor din platină ( dar cu semn schimbat) în
intervalul de temperatură cuprins între - 50 și +150 oC.
În practică, de obicei , nu se utilizează diode, ci tranzistoare în montaj de diodă,
ca în fig. 8.7.

Tranzistorul T, având baza legată la colector, reprezintă traductorul de temperatură iar


sursa de alimentare stabilizată E, împeună cu rezistorul R1 ,de valoare mare, reprezintă
un generator de curent constant.Amplificatorul A1 asigură o impedanţă mare de intrare
și transmite semnalul amplificatorului A2. Potenţiometrul R3 servește la calibrarea
schemei, iar
domeiul de măsurare se modifică prin raportul R5 / R4.

86
Termocuplu

Se bazează pe efectul termoelectric care spune că la atingerea a două metale cu


proprietăţi electrice diferite apare între ele o diferenţă de potenţial, numită diferenţă de
potenţial de contact. Ea variază de la câţiva milivolţi la ordinul volţilor, în funcţie de
metalele folosite. Această diferenţă de potenţial este accentuată de temperaturile la care
sunt joncţiunile termocuplului.
Termocuplul se compune din două fire din metale diferite, numite
termoelectrozi, sudate la un capăt 1. Capătul sudat se numeste sudura caldă, iar
celelalte capete 2 si 3, numite capete libere ale termocuplului, se leagă prin
conductoarele de legatura c la aparatul electric pentru masurarea forţei
termoelectromotoare. Legăturile dintre capetele libere si conductoarele de legătură
constituie sudura rece. Temperatura sudurilor reci trebuie menţinută la o valoare
constantă.

Deoarece termoelectrozii au o lungime maximă de 200 cm, din care 2/3 intră în
cuptorul în care se măsoară temperatura, sudura rece se va găsi totdeauna în apropierea
cuptorului. Acesta fiind la temperatură ridicată, degajă căldura si creeaza in jurul lui o
temperatură mai ridicată decât a camerei si variabilă in timp. Rezolvarea acestor
probleme create de temperatura înaltă din jurul termocuplului se poate face prin
prelungirea termoelectrozilor cu alte conductoare de aceeași natură, în general chiar din
același material. In felul acesta la contactul dintre conductoarele de prelungire si firele
termocuplului nu se formează un termocuplu, deci nu ia naștere forţă
termoelectromotoare. Aceste fire se numesc cabluri de compensare și sunt complet
separate de termocuplu, legătura executându-se numai la montarea termocuplului.
Cablul de compensare are rolul de a muta sudura rece din apropierea cuptorului într-un
loc cu o temperatura mai constantă. Sudura rece se va forma acum la legătura dintre
cablul de compensare și cablul de legătură.
În cazul în care contactele(joncţiunile) termocuplui sunt menţinute la aceeași
temperatură forţa electromotoare rezultantă este egală cu zero. Dacă contactele
termocuplului au temperaturi diferite, în circuit apare o forţă electromotoare direct
proporţională cu diferenţa dintre temperaturile joncţiunilor și este dată de relaţia :

E = α(t1 - t2) + β(t12 - t22)

87
unde: - α și β sunt constantele metalelor din termocuplu
- t1 și t2 indică temperaturile la care este supus
termocuplul

Pentru un interval mic de temperatură, variaţia forţei electromotoare este


aproximativ liniară, astfel poate fi citită cu un milivoltmetru.
Termocuplul este caracterizat de sensibilitate care este exprimată de relaţia:

s = ∆E/∆t

unde: ∆E este variaţia forţei termoelectromotoare în intervalul de temperatură ∆t

Dacă se ia ∆t = 1 oC rezultă că s = ∆E, astfel sensibilitatea unui termocuplu este egală


cu variaţia forţei termoelectromotoareatunci când temperature variază cu 1 oC.
Termocuplele sunt utilizate la măsurarea temperaturilor in funcţie de tip în
intervalul --258oC ÷ 2100 oC.
Pentru temperaturi cuprinse între -258oC și 0 oC se utilizează termocuplu aur-
argint, pentru domeniul 0oC - 800 oC cele mai folosite sunt cupru-constantan, nichel-
fier, nichel-platină.
În gama 800oC - 1600 oC se folosesc termocuplele platină-platină+rodiu, care
sunt folosite și ca termocuple etalon datorită sensibilităţii foarte bune și stabiltăţii în
timp.
Pentru temperaturi mai înalte sunt folosite termocuple de cărbune-carbură de
siliciu care suportă temperaturi de 1800oC și termocuple de wolfram-molibden care
suportă 2100 oC.
Termistorul

Termistoarele sunt rezistoare a căror rezistenţe depind de temperatură. Sunt


realizate din semiconductoare. Se folosesc materiale semiconductoare deoarece
rezistenţa acestora se schimbă semnificativ în comparaţie cu o modificare mică a
temperaturii.
În funcţie de modul de variaţie a rezistivităţii, termistorii pot fi clasificaţi în
termistori cu coeficient de temperatură:
- negativ - rezistenţa scade cu creșterea temperaturii
- pozitiv - rezistenţa crește cu temperatura.

Pentru obţinerea termistoarelor cu coeficient de temperatură negativ se folosesc


oxizi din grupa fierului (Fe, Cr, Mn, Ni), iar pentru cele cu coeficient pozitiv se
folosește titanat de bariu (BaTiO3) sau soluţie solidă de titanat de bariu și titan de
stronţiu.
Sunt realizate sub formă de plachete, cilindrii, discuri, filamente protejate în
tuburi de sticlă.
Legile de variaţie ale rezistenţei cu temperatura:
- pentru termistoarele cu coeficient de temperatură negativ

88
RT = AeB/T

- pentru termistoarele cu coeficient de temperatură pozitivnegativ


RT = A + CeB/T

unde A, B, C sunt constante de material, iar T este temperatura în oK


unde:
A - constanta ce depinde de geometria dispozitivului;
T - temperatura in grade Kelvin;
R - rezistenta la temperatura T;
B - constanta ce depinde de materialul semiconductor masurata in K,
B=D E/2kB cu D E banda interzisa a semiconductorului si se determina din valoarile
rezistentei la doua temperaturi:
B = [T1×T2 /(T2 - T1)] × ln (R1 /R2)

Denumirea de "termistor" este o combinare a cuvintelor englezesti "thermally


sensitive resistor" (rezistenţă sensibilă termic). Această denumire descrie cu exactitate
funcţia de bază a dispozitivului și anume aceea de-a avea o schimbare de rezistenţă
electrică predictibilă în funcţie de orice schimbare a temperaturii sale absolute.

Parametrii utilizati pentru a descrie caracteristicile oricarui termistor sunt:


- rezistenta electrica nominala la 25 oC;
- raportul rezistentelor pentru doua temperaturi date (25 oC si 85 oC);
- coeficientul de temperatură al rezistenţei exprimat in %/oC;
- puterea disipata maxima;
- factorul (coeficientul) de disipare;
- constanta de timp termica;
- domeniul de temperatura, Tmin si Tmax .

Schimbarea temperaturii termistorilor poate fi clasificată în funcţie de tipul

89
încălzirii: externă cauzată de temperatura ambiantă internă ca rezultat al puterii
dezvoltate de trecerea curentului prin dispozitiv (auto-încălzire) combinată (externă +
internă).

Pirometrul

Principiul de funcţionare constă în măsurarea temperaturii prin transformarea


energiei radiante în energie electrică prin diverse metode fără contact.
Acest tip de senzori sunt fară contact și se utilizează în special pentru măsurarea
temperaturilor foarte înalte. Datorită faptului că radiaţia constituie unul din modurile de
propagare a căldurii, un corp poate emite emite energie sub formă de radiaţii sau poate
primi radiaţii emise de alte corpuri.
Pirometrul este aparatul utilizat pentru măsurarea temperaturii corpurilor solide
și a gazelor luminoase calde, bazat pe proprietatea acestora de a emite radiaţii in
domeniul vizibil si infraroșu, cu o intensitate crescătoare cu temperatura.
Deoarece spectrul vizibil este cuprins ~ 0,1 – 0,8 µm, la temperaturi mai mici de
525oC, energia emisă nu mai este vizibilă, lungimea de undă fiind mai mare de 0,8 µm.
Când lumina sau radiaţiile electromagnetice întâlnesc un corp o parte se reflectă
pe suprafaţa corpului, iar cealaltă parte pătrunde în corp fiind absorbite într-o mai
mare/mică măsură. Energia absorbită de către corp se transformă în căldură, iar corpul
se încălzește emiţând lumină vizibilă care trece treptat de la roșu la alb strălucitor.
Transformarea energiei radiante în energie electrică se realizează cu ajutorul
unui termocuplu căruia i se cunoaște funcţia dependenţei de temperatură a tensiunii faţă
de un corp negru (realizat cu negru de platină sau negru de fum).

Temperatura reală a corpului cald se calculează după relaţia:

T = 4Tr
εT

unde: T - temperatura corpului cald


Tr - temperatura corpului negru care produce aceeași radianţă
εT - factorul energetic al corpului

Pirometrele se împart în:


- În funcţie de parametrul de radiaţie folosit:
o Pirometre de radiaţie;
§ totală;
§ parţială;
§ monocromatică
o pirometre de distribuţie spectrală;

90
- Funcţie de intervalul spectral:
o optice 0.1 … 300 µm;
o radiopirometre 500 … 106 µm
- Funcţie de detector:
o vizuale;
o obiective

Energia radiată de corpul la care se măsoară temperatura, este concentrată cu un


sistem de lentile pe jonctiunea unui termocuplu. Sistemul optic folosit este de tip
Kepler, iar lentilele folosite sunt puţin absorbante, realizate din cristal. Pentru limitarea
efectelor căldurii datorate utilizării în condiţii grele se utilizează dispozitive de
protecţie și răcire.
Elementul sensibil este format din plăcuţe de platină acoperite cu negru de fum
care absorb într-un procent foarte mare radiaţiile emise de sursa de căldură.

91
SENZORI DE RADIAŢII LUMINOASE
Energia luminoasă este o formă radiantă de energie electromagnetica. Aceste radiaţii
sunt emise de cele mai multe ori de corpuri incandescente sau de fenomene de
luminescenţă și au lungimi de undă cuprinse între 0,01 µ m și 100 µm.
Spectrul vizibil conţine radiaţie electromagnetică în gama 0,4 µ m--0,76 µ m,
spectrul infraroșu conţine gama 0,76 µ m --100 µ m , iar spectrul ultraviolet cuprinde
gama 0,01 µ m -0,4 µ m.
Radiaţia luminoasă este emisă sau absorbită prin cuante corespunzătoare unor
particule numite fotoni. Ele au energia proporţională cu frecvenţa și nu pot exista în
stare de repaos. Transformarea radiaţiei luminoase în semnal electric se bazează pe
unul din fenomenele următoare:

a) fenomenul de fotoconducţie care constă in modificarea conductivităţii


electrice a unui semiconductor sub acţiunea luminii;
b) efectul fotovoltaic (fotoelectric) care constă în conversia directă a energiei
luminoase în energie electrică;
c) fenomenul fotoemisiv care se manifestă într-un tub electronic special
prin emiterea de către catod a electronilor atunci.când acesta este iluminat.
Dintre sursele artificiale de radiaţie luminoasă se menţionează:
a) lămpile cu incandescenţă care emit lumina albă,
b) diode electroluminiscente (LED) și diode cu emisie în infraroșu
(IRED), care emit o radiatie monocromatică
c) laserul care emite o .radiaţie monocromatică, coerentă.

Pentru concentrarea fasciculelor de radiaţii, schimbarea direcţiei sau realizarea


fascicolelor paralele se folosesc diverse piese și instrumente optice: lentile,
prisme, diafragme, lupe, condensoare..
Elementele sensibile care convertesc radiaţia luminoasă în semnal electric se
numesc fotodetectoare sau fotosenzori.
Fotodetectoarele pot fi de tip generator - ca de exemplu celule fotovoltaice și
fotoelemente MOS - sau de tip parametric - ca de exemplu fotodiodele,
fototranzistorii și fotorezistenţele.

CELULE FOTOVOLTAICE

Celulele fotovoltaice sunt dispozitive semiconductoare (din siliciu,


seleniu, germaniu) care realizeză un randament ridicat al efectului
fotovoltaic.

92
Fig.1 Structura de bază a unei celule fotovoltaice cu siliciu
Celula fotovoltaică din Si este cel mai des utilizată și are structura
de bază prezentată în fig.1
Semnificaţia notaţiilor din figură este următoarea:
T,, T2 - terminale; C- contacte; SiO 2 - strat de bioxid de siliciu; M-
strat metalic; Si p - strat de siliciu tip p; Si n - strat de siliciu tip n; J-
joncţiunea p-n; RL- radiaţie luminoasă; R, - rezistenţa de sarcină
externă.
Stratul de bioxid de siliciu este transparent și are rol
antireflectorizant. Adâncimea de formare a joncţiunii p-n nu depășește 3,
µ m astfel încât stratul de siliciu p să fie semitransparent pentru fotoni.
Joncţiunea p-n acţionează ca un câmp electric permanent. Când lumina
pătrunde în regiunea joncţiunii, fotonii incidenţi generează un curent
de purtători de sarcină, deci o tensiune electro-motoare (t.e.m.) la
contactele metalice ale celulei.
Acest curent este proporţional cu iluminarea atunci când celula este pusă
în scurtcircuit. Fotocurentul (curentul electric datorat iluminării este
funcţie de aria suprafeţei fotosensibile, rezistenţa de sarcină și
iluminarea). Tensiunea la borne în circuit deschis variază logaritmic cu
iluminarea. Valoarea ei este dependentă de aria suprafeţei fotosensibile
și depinde de rezistenţa de sarcină.
'Tensiunea maximă în circuit deschis este de aproximativ 0,5V.
Pentru a crește t.e.m,fotocelulele se leagă în serie iar pentru a crește
curentul, se leagă în paralel.
Caracteristica curent-tensiune a celulei fotovoltaice (fig.2) are expresia:

qU
I = I S {exp[ ] − 1} − I L
β kT

unde:
I-.curentul prin celula fotovoltaică IS curentul de saturaţie

U- tensiunea la borne, IL- fotocurentul, q - sarcina electronului β -


parametru adimensional (de regulă β = 2) k- constanta lui Boltzman
T-temperatura absolută

93
Fig.2 Caracteristica curent-tensiune a unei celule fotovoltaice
Celula fotovoltaică este echivalentă cu o sursă de curent în paralel
cu o rezistenţă«de sarcină (fig.3) și are simbolul prezentat în fig.4.

Schema echivalentă a Simbolul unei celule


Unei celule fotovoltaice fotovoltaice

Celulele fotovoltaice sunt produse într-o varietate de configuraţii:


cilindrice, paralelipipedice, matriciale. Ele sunt des utilizate drept
convertoare de energie solară în energie electrică având un randament
de 11% - 20%.

FOTODIODE

Considerând caracteristica curent-tensiune a unei joncţiuni p-n de


semiconductor (fig.5) fotodioda corespunde funcţionării în cadranul trei
(deci cu polarizare inversă), regiune in care curentul (fotocurentul)
variază liniar cu iluminarea. Din această cauză .fotodiodele sunt
indicate pentru măsurări cantitative de iluminare.

In absenţa radiaţiei luminoase ( Φ =0) există un foarte mic curent


invers numit curent de întuneric ID. Dacă suprafaţa fotosensibilă a
joncţiunii este iluminată, în joncţiune se generează perechi de purtători
de sarcină (electron-gol) care duc la creșterea curentului invers.
În funcţie de semiconductorul din care se realizează joncţiunea,
fotodiodele pot fi din Ge, Si, In-Sb, In-As. Cele mai răspândite
fotodiode sunt cele din Si.
În fig.6 este prezentată structura de bază a unei fotodiode planare din Si

94
Fig.6 Structura de bază a unei fotodiode planare cu Si
Semnificaţia notaţiilor din figură este următoarea: M - strat metalic; C -contacte
electrice; Si p+ - strat de Si p puternic dopat; Si n - strat de Si n; Si n * -strat de Si n puternic
dopat; J - joncţiune; B - strat de baraj; RL - radiaţie luminoasă.
Stratul de Si p+ este suficient de subţire pentru a permite radiaţiei luminoase să ajungă la
joncţiune. Structura este introdusă într-o carcasă metalică prevăzută cu o fereastră de sticlă
plană sau cu o lentilă care să focalizeze lumina pe porţiunea fotosensibilă a joncţiunii..
Caracteristica de sensibilitate spectrală a fotodiodei (fotocurent funcţie de lunginea de
undă) prezintă ca și la celelalte, fotodetectoare, un maxim (fig.7).
Fotodioda cu Si prezintă un maxim în jurul lungimii de undă λ M = 0,8 µ m. În domeniul
infraroșu se utilizează fotodiode din Ge ( λ M = 4,4 µ m) sau In-As ( λ M = 3,3 um), acestea din
urmă fiind mai sensibile.

Fig.7. Caracteristica de sensibilitate spectrală pentru un senzor de radiaţie luminoasa.


Caracteristica de directivitate normată, la fel ca la orice .fotodetector, reprezintă
dependenţa dintre valoarea relativă a fotocurentului IL / ILmax și valoarea deplasării unghiulare
faţă de axa .optică a fotodetectonilui (pentru eare fotocurentul are valoarea maximă).
Fotodetectoarele cu lentilă au o directivitate mai pronunţată decât cele cu
fereastra plană. Simbolul fotodiodei și modul de conectait sunt reprezentate in
figura 8. ^

Fig.8 Simbolul și polarizarea unei fotodiode

FOTOTRANZISTOARE

Fototranzistorul este. asemănător cu tranzistorul obișnuit, fiind alcătuit dintr-o plăcuţă


semiconductoare din Ge sau Si în care există alternativ regiuni cu conducţie de tip n și de tip p
(pnp sau npn) și la care joncţiunea bază colector reprezintă fotojoncţiunea. Fototranzistoarele
sunt utilizate ca fotodetectoare în dispozitivele de comandă automată. Ca mod de operare ele
sunt asemănătoare fotodiodelor, cu deosebirea că au sensibilitatea de 100-500 ori mai mare,
datorită amplificării în curent.
Structura de bază a unui fototranzistor in tehnologie planară este
reprezentată în fig. 9. ,
Semnificaţia notaţiilor din fig.9 este următoarea:
E - emitor; B- baza; K - colector; J - fotojoncţiunea; M - strat metalic; C - contact
electric; .O- strat de oxid-(Si02); RL - radiaţie luminoasă.

Fig. 11. Structura de bază a unui fototranzistor


Datorită efectului de tranzistor, fotocurentul generat în joncţiunea J este amplificat cu
factorul de amplificare corespunzător. Grosimea bazei este foarte mică astfel încât să devină
semitransparentă pentru fotoni. Considerând baza liberă, în absenţa iluminării
fototranzistoruliii,între emitor și colector va circula curentul de întuneric:
I D = βI CBo

unde ICBo este fotocurentul generat de joncţiunea bază-colector la iluminare nulă, iar β este
factorul de amplificare al tranzistorului. La iluminarea fotojoncţiunii ia naștere un fotocurent
I’L care prin amplificare cu β generează fotocurentul de tranzistor IL:

I L = β ( I CBo + I ' L )

Deoarece fotocurentul IL este funcţie și de factorul de amplificare β , iar acesta depinde


neliniar de curent, dependenţa dintre I L și iluminare este neliniară (spre deosebire de
fotodiodă la care dependenţa este liniară).
În scopul creșterii sensibilităţii se urmărește atât creșterea sensibilităţii joncţiunii bază-
colector cât și creșterea valorii lui β .
Simbolul și modul de conectare pentru un fototranzistor de tip npn este reprezentat în
figura de mai jos.

2
Bibliografie :

1. Brandusa Pantelimon, Constantin Iliescu Măsurarea electrică a mărimilor


neelectrice Universitatea “ Politehnica Bucuresti 1997
2. Alimpie Ignea Măsurarea electrică a mărimilor neelectrice Editura de Vest,
Timișoara 1996
3.Nicolae Marius Bârlea Fizica senzorilor Editura Albastră , Cluj 2000
4. Lucian Ciobanu Senzori și traductoare Editura MATRIX ROM 2006
5. Valer Dolga Senzori si traductoare Editura Eurobit, Timisoara,1999