Măsurări și traductoare

Sisteme de măsură

1
Senzori și traductoare
Măsurarea temperaturii
Măsurarea presiunii
Măsurarea debitului
Măsurarea vitezei
Măsurarea deplasării
Măsurarea nivelului
Veolia Energie Iasi
Ing. Radu Ganciu
1.1. Sistemul de unități de măsură

Din punctul de vedere al fizicii, materia este sub

Materia (latină „materia” = stofă,
formă de substanță sau câmp
substanță) este un termen general pentru
toate elementele care ne înconjoară și din
care suntem alcătuiți și noi. Din punct de vedere filozofic materia este
realitatea obiectivă înconjurătoare pe care o
percepem cu ajutorul organelor de simț

Trăsăturile caracteristice care definesc materia sunt: masa, necesarul de spațiu, structura
internă și energia termică internă a materiei

Materia este compusă din particule divizibile denumite atomi, care se grupează
formând molecule.
Atomii la rândul lor sunt alcătuiți din protoni, neutroni și electroni numite și
particule elementare
 Stări de agregare (ale materiei)

Conform tradiției sunt cunoscute patru stări de agregare, descrise prin proprietățile de
„volum” și „formă”:

• în stare solidă materia are volum și formă fixe;

• în stare lichidă are volum fix, dar se adaptează la forma vasului în care este ținută;
• în stare gazoasă materia ocupă întregul volum disponibil, luând forma corespunzătoare;
• în stare de plasmă, materia nu are nici formă, nici volum propriu, și este ionizată,
răspunde la forțe electromagnetice și emite radiații electromagnetice.

Această clasificare este însă incompletă și aproximativă: există stări de agregare cu proprietăți noi sau intermediare, cum sunt
stările de cvasicristal, coloid, condensat Bose-Einstein și cristal lichid.
 reprezintă o proprietate comună a unei categorii de
Mărimea fizică obiecte, stări, evenimente sau fenomene, care se poate
evalua experimental pentru caracterizarea lor cantitativă

A măsura înseamnă a compara o mărime Ansamblul operaţiilor experimentale

necunoscută cu o alta de aceeaşi natură care se execută în vederea obţinerii
luată drept unitate (de măsură). rezultatului măsurării constituie
procesul de măsurare

Această comparare este efectuată, de regulă, de către un

aparat de măsură ce are memorată unitatea de măsură,
în interior.
 FP – factori perturbatori temperatura, umiditatea,
presiunea, câmpurile electrice, magnetice şi
FP FP electromagnetice, etc.

Obiect de X Aparat de m Utilizare

Operator
măsura măsură rezultat

Proces de măsurare

La intrarea aparatului de măsură se aplică mărimea fizică de măsurat X. Indicaţia

aparatului de măsură (valoarea m) este primită de către un operator (uman sau
automat), în vederea luării deciziilor.
 Obiect de X’ X Aparat de m
Traductor Operator
măsura măsură

Lanţ de măsură

Când mărimea de măsurat x' este o mărime neelectrică, între obiectul de măsură şi
aparatul de măsurare se interpune un dispozitiv care să convertească mărimea de
măsurat neelectrică (de exemplu, temperatura) într-o mărime electrică x (de exemplu,
o tensiune); un asemenea dispozitiv (termocuplu în acest caz) se numeşte traductor
 Obiect de X’ X Aparat de m
Traductor Operator
măsura măsură

Regulator automat

Sistem de măsurare şi reglare

În cazul mărimilor neelectrice este necesar, adesea, nu numai măsurarea ci şi reglarea

mărimii respective cum ar fi, de exemplu, măsurarea şi reglarea temperaturii într-un
cuptor de tratamente termice. În acest caz, în schema de măsurare apare, în plus, un
organ de decizie şi acţiune (regulator automat de temperatură în cazul nostru)
Sistemul de unităţi de măsură este un ansamblu de unităţi de măsură distincte ce permit
măsurarea tuturor mărimilor fizice

Sistemul Internaţional (SI) a fost adoptat în octombrie 1960 la cea de-a XI – a Conferinţă
Generală de Măsuri şi Greutăţi. În prezent, unităţile de măsură cuprinse în Sistemul
Internaţional de Unităţi sunt divizate în trei clase:

• unităţi fundamentale (7 unităţi)

• unităţi derivate (27 unităţi derivate principale)
• unităţi suplimentare (2 unităţi)
Un sistem de unităţi de măsură este apreciat calitativ prin următoarele proprietăţi:
• generalitate (permite măsurarea cât mai multor mărimi fizice)
• practicitate (maximă simplitate pentru măsurările uzuale)
• coerenţă (relaţiile dintre unităţile de măsură derivate şi cele fundamentale nu conţin
coeficienţi numerici).

Multipli şi submultipli unităţilor de măsură

permit evitarea utilizării valorilor numerice
foarte mari sau foarte mici.

1024 = 10.000.000.000.000.000.000.000.000

10-24 = 0,0000000000000000000000001
1.2. Senzori și traductoare
Conducerea unui proces presupune cunoaşterea unor informaţii cât mai corecte şi cât mai
complete asupra parametrilor mărimilor fizice ce caracterizează acel proces.

Cuvântul senzor provine din cuvântul latin „sensus”, care însemnă simţ şi, înainte de a fi
adoptat pentru sisteme tehnice, a fost şi este utilizat pentru a desemna capacităţile
organelor de simţ ale oamenilor şi ale organismelor vii, de a culege şi prelucra informaţii
din mediul înconjurător şi a le transmite creierului.

Așadar, am putea privi senzorii ca fiind acele elemente din instalaţiile de automatizare
destinate să suplinească vreunul dintre simţurile omului (tactil, vizual, auditiv), doar că ele
– datorită originii tehnice – extind gama biologică, exploatând efecte fizico-chimice greu
decelabile de către oameni (magnetic, electrostatic, presiune, debit, termic, infraroşu,
ultrasunet, pH, concentraţie etc).
Senzorul (elementul sensibil) este elementul component al unui sistem automat sau al
unui aparat de măsurat care are rolul de a transforma mărimea de măsurat, având o
anumită natură, într-un semnal purtător de informaţie - pentru sistemul automat - sau
într-o mărime care se poate măsura cu aparatul de măsurat.

Rezistiv (R)
Elemente sensibile pasive Inductiv (L)
Capacitiv (C)

• Electromagnetic (de inducție)

Elemente sensibile active
• Termoelectric
• Piezoelectric
• Magnetostrictiv
• Electrochimic
• Fotoelectric (fotovoltaic)
Nivelul semnalului nu este compatibil, în formă brută, cu nivelul semnalelor cu care operează
sistemul automat. De aceea se introduce un element auxiliar numit adaptor.

În principiu, senzorul şi adaptorul alcătuiesc o unitate numită traductor, care este un

element de bază pentru orice instalaţie automatizată.

Traductoarele pot fi definite ca dispozitive care realizează conversia unor mărimi fizice
(temperatura, deplasare, presiune, forţă, etc.) în alte mărimi fizice, cel mai adesea
electrice, sau a unor mărimi electrice în alte mărimi electrice, în scopul măsurării
parametrilor acelor mărimi şi informării, respectiv luării unor decizii în consecinţă.
 X Y
ELEMENT
ADAPTOR
INTRARE SENSIBIL (Senzor) IEȘIRE
Mărimea de Semnal
măsurat unificat

SURSA AUXILIARĂ
DE ALIMENTARE

Structura generală a unui traductor

Elementele componente ale traductorului sunt:

a. Elementul sensibil ES (detector, captor, senzor) este elementul specific pentru

detectarea mărimii fizice pe care traductorul trebuie să o măsoare.
El are capacitatea de a elimina sau reduce la minim influenţele exercitate de alte mărimi
decât cea care se măsoară şi care acţionează simultan asupra traductorului.

b. Elemente de transmisie ELT sunt elemente auxiliare care realizează conexiuni electrice,
mecanice, optice sau de altă natură în situaţiile în care tehnologiile de realizare a
traductorului o impun.

c. Adaptorul A are rolul de a modifica (adapta) semnalul de la ieşirea elementului sensibil la

cerinţele impuse de aparatura de automatizare utilizată.
Funcţiile realizate de adaptor sunt complexe, ele incluzând şi adaptarea de nivel, putere
(sau impedanţă) cu referire la semnalul de ieşire, în raport cu dispozitivele de automatizare.

d. Sursa auxiliară de energie SAE, necesară în cele mai frecvente cazuri, pentru a menaja
energia semnalului util.
1.3. Măsurarea temperaturii
Temperatura este o mărime de stare. Ea caracterizează „starea termică” a unui corp, adică
gradul de încălzire al acestuia.
• scara Celsius (unitatea de măsură: gradul Celsius - °C) este definită prin punctul de
topire al gheţii, considerat 0°C, şi punctul de fierbere al apei, considerat 100°C;
• scara Réaumur (unitatea de măsură: gradul Réaumur - °Re) a fost definită prin aceleaşi
puncte ca şi scara Celsius, dar li s-au atribuit alte valori: 0°Re pentru 0°C şi 80°Re
pentru 100°C;
• scara Fahrenheit (unitatea de măsură: gradul Fahrenheit - °F) a fost definită prin
punctul de topire al amestecului de zăpadă şi amoniac, considerat 0°F, şi temperatura
normală a corpului uman, considerată 100°F; punctele fundamentale din scara Celsius
au în scara Fahrenheit valorile: 32°F pentru 0°C şi 212°F pentru 100°C;
• scara termodinamică absolută sau scara Kelvin (unitatea de măsură: Kelvinul - K) are
originea diferită de a scării Celsius, şi anume zero-ul absolut al temperaturilor;
punctele fundamentale din scara Celsius au în scara termodinamică absolută valorile:
273,15K pentru 0°C şi 373,15K pentru 100°C.
Conducerea manuală sau automată a principalelor procese tehnologice din industria
energetică, siderurgică, construcţii de maşini etc. este legată de necesitatea măsurării
temperaturii.

• variaţia dimensiunilor prin dilatare (termometre bimetalice);

• variaţia volumului prin dilatare (termometre de sticlă cu lichid);
• variaţia presiunii lichidelor şi gazelor închise în incinte cu volum
constant (termometre manometrice);
• variaţia rezistenţei electrice (termorezistenţe);
• variaţia tensiunii generate prin efect termoelectric (termocupluri);
• variaţia intensităţii radiaţiilor corpurilor încălzite (termometre de
radiaţie)

În general, pentru a putea determina temperatura unui corp, elementul sensibil al termometrului trebuie să se afle în
contact direct cu acesta (termometre de temperatură cu contact). Excepţie fac parte termometrele de radiaţie, al căror
element sensibil primeşte doar energia radiantă de la corpul a cărui temperatură se măsoară (termometre de
temperatură fără contact).
Traductoare termoelectrice (termocuplele)

Un termocuplu reprezintă ansamblul a două conductoare omogene, de natură diferită,

denumite termoelectrozi, sudate la unul din capete – sudura este denumită joncţiune de
măsurare - care este imersat în mediul cu temperatura t de măsurat. La capetele libere, care
constituie joncţiunea de referinţă, aflate la temperatura t0, datorită efectelor Seebeck, Peltier şi
Thomson, apare o tensiune termoelectromotoare.
Thomas Johann Seebeck Jean Charles Athanase Peltier William Thomson, 1st Baron Kelvin
1770 - 1831 1785 - 1845 1824 - 1907
Termorezistentele sunt senzori de temperatura care transforma variatia de temperatura a
mediului controlat în variatia rezistentei elementului sensibil si se bazeaza pe proprietatea
materialelor de a-si modifica rezistenta electrica în functie de temperatura

Rt = Ro (1 + αΔθ )
In care: Rt este valoarea finala a rezistentei (Ω);
Ro - valoarea intiala a rezistentei (Ω);
Δθ - variatia de temperatura (° C) ;
α - sensibilitatea relativa, (1/° C);

Denumirea de "termistor" este o combinare a cuvintelor englezesti "thermally sensitive

resistor" (rezistenta sensibila termic). Aceasta denumire descrie cu exactitate functia de baza a
dispozitivului si anume aceea de-a avea o schimbare de rezistenta electrica predictibila in
functie de orice schimbare a temperaturii sale absolute.
A = constanta ce depinde de geometria dispozitivului;
R(T) = A. eB/T T = temperatura in grade Kelvin;
R = rezistenta la temperatura T;
B = constanta ce depinde de materialul semiconductor
1.4. Măsurarea presiunii
Presiunea reprezintă o mărime esenţială pentru descrierea stării unui fluid. O forţă F,
uniform repartizată pe o suprafaţă S, exercită pe această suprafaţă o presiune p, a cărei
valoare este

În general, domeniul de variaţie al presiunii din aplicaţiile tehnice este

divizat
• vacuum extrem (10-10÷10-9 bar);
• vacuum tehnic (10-9÷10-6 bar);
• vacuum (10-6÷10-1 bar);
• presiuni în jurul celei atmosferice (10-1÷10 bar);
• presiuni mijlocii (10÷102 bar).
• suprapresiuni tehnice (102÷104 bar);
• presiuni foarte înalte (>104 bar).
 În natură şi în instalaţiile tehnice pot exista diferite tipuri de presiuni. Presiunea exercitată de învelişul
gazos care înconjoară globul pământesc se numeşte presiune atmosferică (barometrică) care variază în
raport cu altitudinea. Presiunea de referinţă numită presiune normală este presiunea corespunzătoare
nivelului marii la latitudinea de 45o şi temperatura de 0oC şi care are valoarea
pN = 760 mmHg = 101325 Pa = 1,01325 bar.
Presiunea măsurată faţă de vidul absolut (considerat de presiune zero) se numeşte presiunea absolută.
Presiunea relativă (efectivă) este presiunea măsurată faţă de presiunea atmosferică
Dacă presiunea măsurată este mai mare decât presiunea atmosferică, ea se numeşte suprapresiune.
Diferenţa dintre această presiune şi presiunea atmosferică se numeşte presiune manometrică, deoarece
aparatele cu care se măsoară presiunea se numesc manometre.
Dacă presiunea măsurată este mai mică decât presiunea atmosferică, ea se numeşte depresiune sau
vacuum. Diferenţa dintre presiunea atmosferică şi această presiune se numeşte presiune vacuummetrică
deoarece aparatele cu care se măsoară se numesc vacuummetre.
Presiunea diferenţială este diferenţa de presiune faţă de o valoare de referinţă ce interesează într-un
anumit proces tehnologic.
Presiunea statică este presiunea ce se exercită normal pe direcţia de curgere a fluidului (în cazul fluidelor
în repaus).
1.5. Măsurarea debitului
Debitul este una din principalele mărimi caracteristice ale fluidelor în mişcare. Prin definiţie,
debitul unui fluid printr-o suprafaţă dată S reprezintă mărimea fizică numeric egală cu
cantitatea de fluid ce trece în unitatea de timp prin această suprafaţă

În funcţie de modul de exprimare a cantităţii de fluid debitele sunt: masice, volumice şi de

greutate

Debitul masic qm este mărimea fizică numeric egală cu masa

de fluid ce trece în unitatea de timp prin suprafaţa S
Debitul volumic qv este mărimea fizică numeric egală cu
volumul de fluid ce trece în unitatea de timp prin suprafaţa S
Debitul de greutate qG reprezintă greutatea de fluid care trece
în unitatea de timp prin suprafaţa S
Pentru măsurarea debitelor se utilizează în mod curent următoarele principii fizice:

• variaţia presiunii fluidelor prin ştrangulări (diafragme, ajutaje Venturi, tuburi Venturi)
intercalate în conducte;
• variaţia presiunii dinamice a fluidelor în mişcare prin conducte;
• variaţia vitezei medii de deplasare a fluidelor în conducte;
• variaţia temperaturii fluidelor în mişcare prin conducte;
• principiul inducţiei electromagnetice;
• principiul ionizării fluidelor;
• propagarea undelor ultrasonice în fluide.
Diafragmele
Diafragmele sunt dispozitive de ştrangulare care se montează pe conducte cu scopul de a
crea o îngustare locală. Această îngustare produce o cădere de presiune.
Diferenţa de presiune dintre amontele şi avalul ştrangulării se măsoară cu un manometru
diferenţial, permiţând astfel determinarea debitului volumic al fluidului.
Partile componente ale unui sistem de masura cu
diafragama cu orificiu

1. Diafragma
2. Robinet de izolare
3. Manifold cu 3 sau 5 valve
4. Transmiter de presiune diferentiala
5. Sonda de temperatura
6. Priza de test
7. Transmiter de presiune absoluta
8. Oale de condens (montate la aceeasi
inaltime)
9. Sifon spirala
10. Manifold cu o valva
Debitmetre cu ultrasunete
O aplicaţie a utilizării ultrasunetelor, care sunt oscilaţii cu frecvenţa mai mare de 20 kHz, o
constituie determinarea vitezei de curgere a fluidelor şi, implicit, determinarea debitelor.
Undele ultrasonice se deplasează în mediul fluid cu viteza a, iar fluidul curge cu viteza wf.
Timpul necesar undei de a parcurge distanţa dintre cele două traductoare, în sensul
curgerii, este τ1
Timpul necesar de a parcurge aceeaşi distanţă în sensul invers al curgerii fluidului este τ2
Diferenţa dintre cele două durate, ţinând cont că wf<<a, se poate exprima suficient de
exact prin relaţia
1.6. Măsurarea vitezei (de rotatie)
În fizică, viteza reprezintă raportul dintre distanța parcursă și
durata deplasării corpului.

velocitate, iuțeală, repeziciune.

Principale aparate care permit măsurarea pe cale electrică a turaţiilor sunt: tahogeneratorul,
tahometrul cu curenţi turbionari, tahometre cu impulsuri, stroboscopul de turaţii, giroscopul
cu fibră optică şi laser.
Tahometrul optic
Funcţionarea acestui traductor constă în emiterea de lumină (de regula în spectrul
infraroşu) cu ajutorul unei surse de lumină către corpul aflat în mişcare de rotaţie.
Lumina este reflectată spre tahometrul optic cu ajutorul unei benzi reflectorizante lipită pe
obiectul aflat în mişcare şi convertită cu ajutorul unei fotodiode în impulsuri electrice, ce,
odată amplificate, vor ajunge la un numărător de impulsuri electronic.
1.7. Măsurarea deplasării
Prin deplasare se înţelege o mărime ce caracterizează schimbările de poziţie ale unui corp
sau ale unui punct caracteristic faţă de un sistem de referinţă. Deplasările pot fi liniare
când corpul efectuează o mişcare de translaţie sau unghiulare când corpul se roteşte.

Traductoarele electrice utilizate pentru măsurarea deplasării permit măsurarea deplasării

liniare într-un interval cuprins de la câţiva microni până la deplasări de ordinul metrilor, iar
cele pentru deplasări unghiulare într-un interval de la câteva secunde la 360°.

Pentru conversia deplasării într-o mărime electrică traductoarele de deplasare pot

cuprinde senzori rezistivi, capacitivi, inductivi, optici sau digitali.
Traductoare rezistive de deplasare
Principiul de funcţionare a traductorului rezistiv de deplasare este ilustrat în figura de mai jos:
Traductoare inductive de deplasare
Principiul de funcţionare a traductorului inductiv de deplasare este ilustrat în figurile de mai jos:

Traductor cu armătură mobilă Traductor cu miez mobil

(pentru deplasări mici, de ordinul zecimilor de (pentru deplasări mari)
milimetru)
Traductoare capacitive de deplasare
Principiul de funcţionare a unui traductor capacitiv de deplasare poate fi înţeles
pornind de la relaţia de calcul a unui condensator, relaţie din care rezultă că se
deosebesc trei categorii de astfel de traductoare
1.8. Măsurarea nivelului
Măsurarea nivelului în recipienţi este foarte importantă pentru multe procese tehnologice şi
pentru evaluarea stocurilor existente.
În procesul de măsurare a nivelului pot apărea o serie de probleme specifice ca, de exemplu:
vase speciale sub presiune sau la temperaturi înalte, prezenţa spumei la suprafaţa exterioară
sau a turbulenţelor, corozitatea substanţelor folosite etc. Aceste probleme se rezolvă prin
soluţii constructive adecvate.
Cele mai simple traductoare de nivel se bazează pe forţa arhimedică: evident, ele pot fi folosite numai în cazul
lichidelor.

Pentru măsurarea nivelelor de lichid se utilizează următoarele metode:

• metode cu plutitor şi imersor;
• metoda hidrostatică;
• metoda rezistivă;
• metoda inductivă;
• metoda capacitivă;
• metoda ultraacustică;
• metode optice;
Metoda hidrostatică pentru măsurarea nivelului se bazează pe dependenţa între presiunea
hidrostatică a lichidului şi nivelul acestuia.
 Masurarea nivelului cu ultrasunete
Tehnologia de masurare a nivelului cu ultrasunete este de tip non-contact, emitand
impulsuri ultrasonice catre mediul scanat, acestea fiind reflectate inapoi. Timpul de la
emitere la receptia semnalului este proportional cu nivelul rezervorului. Senzorii de nivel
bazati pe acest principiu de masurare sunt ideali pentru aplicatii simple si pot fi folositi
atat pentru lichide cat si pentru solide.
• Senzorii ultrasonici emit pulsatii acustice scurte, de inalta frecventa, la intervale de
timp regulate. Acestea se propaga prin aer cu viteza sunetului. Daca lovesc un obiect,
acestea sunt reflectate inapoi ca semnale ecou la senzor, care calculeaza distanta pana
la obiect pe baza intervalului de timp dintre emiterea semnalului si receptarea ecoului.
• Deoarece distanta pana la obiect este determinata prin masurarea timpului de
deplasare a undelor si nu prin intensitatea sunetului, senzorii ultrasonici sunt excelenti
pentru eliminarea interferentelor de fundal.
 Sisteme de reglare automată (SRA)

Tipuri de semnale

2
Schema generală a unui SRA
Regulatoare automate
Elemente de execuție
Convertorul analogic-numeric (CAN)

Veolia Energie Iasi

Ing. Radu Ganciu
2.1. Tipuri de semnale
Sistemele de reglare automata sunt sistemele care realizează în mod automat
controlul uneia sau a mai multor mărimi electrice, mecanice, termice, etc.
Exemple de astfel de sisteme se găsesc pretutindeni, de la aparatele de uz casnic,
pâna la cele mai sofisticate sisteme de navigaţie.
Din punct de vedere constructiv partea de comanda poate fi analogică sau digitală
(numerică).
În cazul analogic complexitatea metodei de reglare ce poate fi utilizată este redusa,
la fel este şi posibilitatea de modificare în timp a acesteia, performanţele sistemului
variază cu temperatura şi se pot modifica în timp datorita îmbătrânirii
componentelor.
Aceste dezavantajele sunt eliminate în cazul comenzii numerice, algoritmul de
reglare fiind implementat utilizând microcontrolere, microprocesoare sau
procesoare digitale de semnal (DSP).
În cadrul unui sistem de reglare automată se doreşte ca o anumită mărime,
caracteristică procesului fizic reglat, să varieze după un anumit profil impus de
utilizator.
Principalele cerinţe ce trebuie avute în vedere la un sistem de reglare
automată (SRA) sunt:
• obţinerea unei erori staţionare de reglare cât mai mică, teoretic nulă ;
• menţinerea stabilităţii sistemului pentru toate regimurile de
funcţionare;
• obţinerea unui anumit regim dinamic.
 Cele mai importante mărimi ce
caracterizează regimul dinamic al
unui SRA definite generic pentru
mărimi de referinţă de tip treaptă
sunt:

• suprareglajul , adică valoarea

maximă cu care ieşirea depăşeşte
valoarea referinţei

• timpul de stabilizare, adică timpul

după care eroarea este mai mică
decât un anumit prag impus.
 2.2. Schema generală a unui SRA
Elementele componente ale eschemei unui SRA:
E.C. – element de comparaţie;
R.A. – regulator automat;
E.E. – element de execuţie;
I.T. – instalaţie tehnologică;
Tr - traductor
Mărimi care intervin în schema de elemente a unui SRA:
U – mărime de intrare a sistemului;
ε – semnalul de eroare;
Yr – mărime de reacţie;
Xc – mărimea de ieşire a regulatorului automat;
Xm – mărime de intrare a instalaţiei tehnologice;
Y – mărime de ieşire a sistemului (a instalaţiei tehnologice);
P – perturbări.
Prin Sistem de Reglare Automată (SRA) se înţelege un sistem realizat astfel încât între
mărimea de ieşire şi mărimea de intrare se realizează automat, fără intervenţia omului,
o relaţie funcţională care reflectă legea de conducere a unui proces.
• Elementul de comparaţie (EC) are rolul de a compara permanent mărimea de ieşire
a instalaţiei tehnologice cu o mărime de acelaşi fel cu valoare prescrisă (considerată
constantă), rezultatul comparaţiei fiind semnalul de eroare ε.
• Regulatorul automat (RA) are rolul de a efectua anumite operaţii asupra mărimii ε
primită la intrare, respectiv are rolul de a prelucra această mărime după o anumită
lege, numită lege de reglare, rezultatul fiind mărimea Xc aplicată ca mărime de
comandă elementului de execuţie.
• Elementul de execuţie (EE) are rolul de a interveni în funcţionarea instalaţiei
tehnologice pentru corectarea parametrilor reglaţi conform mărimii de comandă
transmise de RA.
• Instalaţia tehnologică (IT) este în cazul general un sistem supus unor acţiuni externe
numite perturbaţii şi acţiunii comenzii generate de RA a cărui mărime de ieşire este
astfel reglată conform unui program prescris.
• Traductorul (Tr) este instalat pe bucla de reacţie negativă are rolul de a transforma
mărimea de ieşire a IT de regulă într-un semnal electric aplicat EC.
Clasificarea SRA
Există mai multe posibilităţi de clasificare a SRA în funcţie de criteriul adoptat. Mai importante sunt următoarele:

1. După caracterul informaţiei apriorice asupra IT se deosebesc SRA cu informaţie apriorică completă şi SRA cu informaţie apriorică incompletă. În
primul caz, caracteristicile IT sunt practic invariabile în timp, în al doilea caz aceste caracteristici se modifică (sub influenţa unor perturbări) într-un
mod care nu este dinainte cunoscut. Pentru a compensa influenţa unor asemenea modificări asupra performanţelor sistemului se folosesc
elemente suplimentare, de adaptare, rezultând sisteme adaptive.
2. După dependenţele – în regim staţionar – dintre mărimile de ieşire şi de intrare ale elementelor componente se deosebesc SRA liniare (când
dependenţele sunt liniare) şi SRA neliniare (când cel puţin una din dependenţe este neliniară). Din punct de vedere matematic sistemele liniare
sunt descrise prin ecuaţii liniare, iar cele neliniare prin ecuaţii neliniare.
3. După caracterul prelucrării semnalelor se deosebesc SRA continue (când toate mărimile care intervin sunt continue în timp) şi SRA discrete
(când cel puţin una dintre mărimi are o variaţie discretă în timp).
4. După aspectul variaţiei în timp a mărimii de intrare (şi deci şi al mărimii de ieşire) se deosebesc trei categorii:

sisteme de reglare automată, dacă mărimea de intrare este constantă;

sisteme cu program, dacă mărimea de intrare variază după un anumit program;
sisteme de urmărire, dacă mărimea de intrare variază aleatoriu în timp.
5. După numărul de bucle principale (de reacţie) se deosebesc sisteme cu o buclă principală şi sisteme cu mai multe bucle principale sau sisteme
de comandă.
6. După viteza de răspuns a IT la un semnal aplicat la intrare se deosebesc SRA pentru procese rapide, când constantele de timp ale IT nu depăşesc
10 secunde (acţionările electrice) şi SRA pentru procese lente când IT au constante de timp mai mari şi de multe ori au şi timp mort.
7. După caracteristicile construcţiei dispozitivelor de automatizare se deosebesc SRA unificate (când toate mărimile care circulă sunt unificate,
adică au aceeaşi gamă şi aceeaşi natură) şi SRA specializate, când nu se întâmplă acest lucru. La sistemele unificate, diferite blocuri ale
dispozitivelor de automatizare pot fi conectate în diferite moduri rezultând astfel o varietate mare de structuri realizate cu un număr relativ mic de
elemente componente.
8. După agentul purtător de semnal se deosebesc sisteme electronice, pneumatice, hidraulice şi mixte.
 2.3. Regulatoare Automate

Regulatorul automat are rolul de a prelucra operaţional semnalul de eroare ε (obţinut in

urma comparaţiei liniar – aditive a mărimii de intrare u şi a mărimii de reacţie r in
elementul de comparaţie) şi de a da la ieşire un semnal de comandă c pentru elementul
de execuţie.
Clasificarea regulatoarelor

Se poate face după mai multe criterii.

a) În funcţie de sursa de energie exterioară folosită, acestea se clasifică în:

regulatoare directe – atunci când nu este necesară o sursă de energie exterioară, transmiterea semnalului realizându-se pe seama energiei
interne;
regulatoare indirecte – când folosesc o sursă de energie exterioară pentru acţionarea elementului de execuţie.
b) După viteza de răspuns există:
regulatoare pentru procese rapide folosite pentru reglarea automată a instalaţiilor tehnologice care au constante de timp mici (mai mici de 10 s).
regulatoare pentru procese lente folosite atunci când constantele de timp ale instalaţiei sunt mari (depăşesc 10 sec).
c) În funcţie de particularitaţile de constructie şi funcţionale avem clasificarile:

o După tipul acţiunii:

regulatoare cu acţiune continuă - sunt cele in care mărimile variaza continuu in timp;
dacă dependenţa dintre cele două mărimi este liniară, regulatorul se numeşte liniar;
dacă dependenţa dintre cele două mărimi este neliniară, regulatorul este neliniar;
regulatoare cu acţiune discretă sunt cele la care mărimile reprezintă un tren de impulsuri.

o După caracteristicile constructive există:

regulatoare unificate utilizate pentru reglarea a diferiţi parametrii (temperatură, presiune, etc.);
regulatoare specializate utilizate numai pentru o anumită mărime.

o După agentul purtător de semnal există:

regulatoare electronice;
regulatoare electromagnetice;
regulatoare hidraulice;
regulatoare pneumatice.
 2.4. Elemente de executie
Noţiuni generale
Elementele de execuţie sunt componente ale sistemelor automate care primesc la intrare
semnale de mică putere de la blocul de conducere şi furnizează mărimi de ieşire, în marea
majoritate a cazurilor, de natură mecanică (forţe, cupluri) capabile să modifice starea
procesului în conformitate cu algoritmul de conducere stabilit.

Având un dublu rol, informaţional şi de vehiculare a unor puteri importante, elementele de

execuţie au o structură complexă, reprezentând subsisteme în cadrul sistemelor automate.
În general, elementul de execuţie este format din două părţi distincte: motorul de execuţie
ME (numit şi servomotor) şi organul de execuţie OE.
Relaţia care se stabileşte între mărimile m de la ieşirea EE (mărimea de execuţie) şi c mărimea de intrare a EE
(provenită de la regulator) defineşte comportarea EE în regim staţionar. Raportul dintre aceste mărimi, pentru orice
valoare a lui c, ar fi ideal să fie constant, dar intervin în cursul funcţionării EE anumiţi factori care influenţează
mărimea m (frecări, reacţii ale mediului ambiant, greutăţi neechilibrate etc.).

Există cazuri când trecerea de la regulator la EE trebuie adaptată, folosind un convertor care transformă mărimea de
comandă, de exemplu din electrică în hidraulică, dacă intrarea în EE trebuie să fie hidraulică.

EE poate acţiona asupra modificării de energie în două moduri:

Continuu, dacă mărimea m poate lua orice valoare cuprinsă între două valori limită;
Discontinuu, dacă mărimea m poate fi modificată numai pentru două valori limită (dintre care cea inferioară este în
general zero).
Dacă intervenţia asupra organului de execuţie se realizează manual, partea motoare ME nu mai este necesară.

După natura sursei de energie folosite pentru alimentarea părţii motoare ME, EE se pot clasifica în:

• Electrice;
• Hidraulice;
• Pneumatice.
 2.5. Convertorul analogic-numeric (CAN)
Masurarea semnalelor analogice
Lumea inconjuratoare este alcatuita in esenta din semnale analogice : lumina, sunetul,
caldura. Pentru a putea fi masurate intr-un sistem de calcul digital, aceste semnale trebuiesc
convertite in valori numerice discrete.
Un convertor analog – numeric (CAN) este un circuit electronic care converteste o tensiune
analogica de la intrare intr-o valoare digitala. Aceasta poate fi reprezentata in mai multe feluri
in functie de codificarea datelor : binar, cod Gray sau cod complement al lui doi.
O caracteristica importanta a unui CAN o constituie rezolutia acestuia. Rezolutia indica
numarul de valori discrete pe care convertorul poate sa le furnizeze la iesirea sa in intervalul de
masura. Deoarece rezultatele conversiei sunt de obicei stocate intern sub forma binara,
rezolutia unui convertor analog-digital este exprimata in biti.
De exemplu, daca rezolutia unui
convertor este de 10 biti atunci el poate
furniza2^10 = 1024 valori diferite la iesire.
Daca gama de masurare este de 0-5V,
rezolutia demasurare va fi : (5V-0V) /
1024 = 0,005V = 5mV