Compunere de caracterizare a personajului

secundar din romanul „Geniul pustiu” de Mihai Eminescu

Captiv între aspirație și realitate, spiritul uman își găsește un sprijin în artă ca
reducție metaforică a cotidianului și descoperă în universul compensator, expresia unei
noi forme de existență. Această proprietate este specifică și personajelor literare
romantice, în special celor din opera eminesciană.

Astfel, analizând trăsăturile personajului secundar, Ioan, din romanul

„Geniul pustiu” de Mihai Eminescu, observăm puncte tangențiale evidente cu tipul
Titanului, o ființă intermediară între omul comun și Demiurgul în mitologia greacă.
Aidoma lui Prometeu, care este devotat omenirii, Ioan este cel care se sacrifică pentru
națiunea română în cadrul Revoluției de emancipare națională, fiind caracterizat direct
de către narator: „fața cea palidă a lui Ioan se-nroșise de-un roșu ofticos și bolnav, căci
în inima lui fierbea amorul cel mare al națiunii”.

În plus, izolarea și distanțarea acestuia de viața limitată de timpul uman

reprezintă al doilea argument în favoarea tipologiei alese. Distrus în plan spiritual de
plecarea iubitei, chiar și pe patul de moarte, Ioan afirma cu încredere: „O voi urma,
[…], o voi urma în curând; Crede-mă că-s fericit, foarte fericit” de revederea cu Sofia,
ființa care i-a determinat întreaga existență și a devenit partea arhetipală a acestuia.

Și nu în ultimul rând, îl catalogăm pe Ioan drept un Titan, datorită spiritului

său puternic revoluționar (asemenea Titanilor din mitologia greacă, care erau răzvrătiți
asupra politicii lui Zeus) și a nemulțumirii față de lipsa egalității în societate, el
afirmând în acest context: „Mizerie, mizerie, soartea sufletelor mari, sufletelor de
îngeri... pe când cei mari, idioți în mărirea lor, se primblă în trăsuri aurite. O! acești
mari! n-ar putea ei să încurajeze, să susție pe acel bătrân poet ce-și hrănește viața cu
visuri, ce moare de foame cu tot geniul său”.
 Portretul personajului este unul complex, naratorul recurgând atât la
caracterizarea directă, cât și la cea indirectă. Astfel, acesta prezintă desfășurat portretul
fizic al tânărului („copil ca de vro optsprezece [ani], cu păr negru și lung, cu buzele
subțiri și roze, cu fața albă ca marmura și cu niște ochi albaștri mari, sub mari
sprâncene și lungi gene negre. Ochii cei albaștri ai copilului erau așa de străluciți, de-
un colorit atât de senin, încât păreau că privesc cu inocența, cu dulceața lor mai
femeiască asupra spectatorului ce privea în ei. Era o adevarată operă de artă”) și cu
aceeași minuțiozitate conturează trăsăturile morale ale acestuia.

În primul rând, Ioan este un patriot desăvârșit, devotamentul căruia se

evidențiază indirect din participarea activă la manifestările naționale: „Luasem parte cu
Ioan la toate acele demonstrații de viață ale națiunii— etern unice in felul lor”.
Totodată, această trăsătură de caracter este susținută și de curajul tânărului (dedus
indirect din propriile gânduri), manifestat nu doar în timpul revoluției, luptând umăr la
umăr cu tovarășii săi: „-Copii, pe luptă! zise el c-o voce aspră. Și-ntr-adevăr că feciorii
atâta păreau c-așteaptă pentru de-a sări din atitudinile lor plecate sau culcate și a
apuca cu mâni vânjoase lăncile-nfipte în iarbă”, dar și curajul în fața morții, fiind
motivat de revederea cu ființa iubită: „Cum să-mi fie? Am să mor, iată tot. O, de-ai ști
ce fericit voi fi de-oi muri...o să văd pe Sofia...”.
În aceeași ordine de idei, Ioan devine, după moartea iubitei sale, nepăsător,
disperat, un adevărat ascet în propriul univers. Acest fapt se reliefează, în special, în
cadrul secvenței: „Surâsul cel liniștit arăta pe-un om fără pasiune, fața lui era sântă ca
să zic așa- se cunoștea, că-n inima se stinseseră tot ce-i lumesc”. Astfel, cuprins de o
dragoste toxică, obsesivă pentru persoana iubită chiar și după moartea ei („un înger a
fost, un înger cum îl cugetă Dumnezeu numai o dată în mijlocul eternității sale fără
margină”), acesta suferă o metamorfoză spirituală și viața lui se reduce la o existență
absentă.
Fiind o fire creatoare, un „artist etern”, esența existențială a lui Ioan, o
constituie arta, materializată sub chipul Sofiei. Astfel încât după moartea acesteia, viața
artistică, care păstra flacăra vie în sufletul său, a luat sfârșit. În rezultat, el ramâne
„numai o umbră moartă în care trăia doar ochii cei înfocați”, iar „în inimă se stinse tot
ce-i lumesc”. Totuși, el se simte dator față de societate, a cărei soartă îl preocupă mai
mult decât propria existență, din care cauză participă la luptele revoluționare din ’48,
„adevărat că viața nu plătește nimica dacă nu vom face noi ca să prețuiască ceva”,
menționează personajul.
Chiar și în pragul morții, el spune că este fericit, de unde deducem
indiferența față de viață, căci existența lui este marcată doar de iubirea față de Sofia, ce-
i constituia singura lui viziune asupra împlinirii absolute este unirea cu ea după moarte.

În acelașă timp însă, prezintă un anumit dezgust și dezinteres față de oameni,

tratându-i într-un mod mediocru: „