LIVIU REBREANU, ION (roman obiectiv, realist, interbelic)

Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiune la persoana a III-a, focalizare zero, viziune “dindarat”,
perspectiva auctoriala, presupunand un narator obiectiv, omniscient, omniprezent, extradiegetic si heterodiegetic.
Inlantuite temporal si cauzal, faptele sunt verosimile, efectul asupra cititorului fiind de iluzie a vietii. Abordarea
personajelor ca tipologii este specifica realismului (care concepe arta ca mimesis), urmarind prin aceasta
generalizare o reprezentare cat mai cuprinzatoare a vietii.
Stilul se caracterizeaza prin sobrietate, concizie si precizie, scriitorul fiind un anticalofil1, cum insusi preciza:
"Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr-adevar ce vreau decat sa fiu slefuit si neprecis".
Prezenta regionalismelor ardelenesti (se hurducă2, să suduie3, să cătrănească4, să se hodineasca-o ţâră5 etc.)
asigura un echilibru stilistic, personajele avand un limbaj definitoriu pentru mediul caruia ii apartine fiecare. Fraza
este sacadata6 si armonioasa, cuprinzand uneori repetitii obsesive de cuvinte. “Sa nu dai, bade Vasile, ca… Sa nu
dai! Sa nu dai!...”, “Lasa, Anuţă, fii linistita, ca noi tot impreuna… impreuna… impreuna…”, “Imi trebuie tot
pamantul, socrule, stii bine… Tot pamantul!...”, “Pamantul se inchina in fata lui, tot pamantul… Si tot era al lui,
numai al lui…”.
“Ion” este o fresca a realitatilor sociale, economice, culturale si politice ale satului ardelenesc (Pripas) de la
inceputul secolului al xx-lea. Tema romanului este cea a dezumanizării datorate patimii obsedante pentru pământ,
in relatie cu aceasta fiind tema familiei, dar si tema iubirii.
Conflictelor exterioare: sociale, etnice (dintre bogaţi şi săraci, dintre români şi unguri) li se adaugă cele
sufleteşti, interioare (cele doua glasuri). Intr-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de averea
pe care-o posedă, patimile se nasc din saracie, iar neintelegerile casnice si dusmania tot de aici pornesc. Relatiile
sociale sufera din cauza acestei mentalitati: bogatul il priveste cu dispret pe sarac, saracul il dusmaneste pe cel avut.
Există în romanul lui Rebreanu ţărani săraci (Ion al Glanetaşului, Florica), “bocotanii” (George Bulbuc, Vasile
Baciu) şi “albăstrimea” rurală (familia învăţătorului Herdelea, preotul Belciug). Alături de aceştia apar numeroase
alte personaje: avocaţi, notari sau autorităţile maghiare în care românii, indiferent de clasa socială, nu au încredere.
Romanul este structurat în două părţi: “Glasul pământului” (şase capitole) şi “Glasul iubirii” (şapte capitole),
primul capitol numindu-se “Începutul”, iar ultimul “Sfârşitul”, ceea ce evidentiază simetria operei (tehnica
circularitatii).
In incipit este sugerata continua pendulare a personajului intre cele doua “glasuri” (”soseaua... intovarasind
Somesul, cand in dreapta, cand in stanga”.), acelasi inceput ilustrand si o coborare in Infern “o cruce stramba pe

1
Respingere a cultivării excesive a frumuseții stilului. Calitate a stilului de a nu fi prea mult cizelat, în dauna conținutului.
2
se zdruncina
3
sa injure
4
sa supere
5
sa se odihneasca putin
6
cu intreruperi

1
care e rastignit un Hristos cu fata spălăcită de ploi si cu o cununita de flori vestede, agatata de picioare... Hristos isi
tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vremuri.” In final, odata raul
inlaturat, spatiul este purificat, idee subliniata de prezenta aceleiasi cruci, de data aceasta cu Hristos cu fata poleita:
“Drumul ... se pierde in soseaua cea mare si fara inceput...”.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viata unor familii sau a unor medii sociale
diferite, trecerea de la un plan la altul realizandu-se prin alternantă. Actiunea se dezvolta pe doua planuri: viata
taranimii (avandu-l in centru pe Ion) si viata intelectualitatii rurale (familia invatatorului Herdelea).
Prin tehnica contrapunctului, intre doua planuri narative paralele apar corespondente (imagini, situatii,
personaje), fiecare dintre acestea avand inteles propriu, insa formand un tot unitar (nunta Anei corespunde cu
nunta Laurei, conflictul dintre Ion si V. Baciu corespunde conflictului dintre preot si invatator).
Prin tehnica anticiparii, naratorul stabileste dinainte destinul personajelor, elementele de decor avand valoare
simbolica (imaginea drumului, crucea de la marginea satului, scena sarutarii pamantului, moartea carciumarului
Avrum etc).
Protagonistul, personaj eponim, sintetizeaza comportamentul tipic al ţăranului fără pământ. Este un caracter
în transformare (rotund), intruchipand tipul arivistului7 fără scrupule8.
Ion este prezentat direct de către narator, la început, în scena horei: „Avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire şi un vicleşug9 neprefăcut”, anticipându-se astfel comportamentul de mai târziu al personajului. Ştiind
totul despre personajele sale, naratorul îi subliniază si calităţile: „Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna,
punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca o ibovnică10”. O întoarcere în timp a naraţiunii subliniază că
patima lui pentru pământ este înnăscută: “De mic copil pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.
Pentru Vasile Baciu, Ion este „hoţul”, „sărăntocul” şi „tâlharul”, preotul Belciug îl numeşte „stricat şi-un
bătăuş, ş-un om de nimic”, dar, după ce pământurile revin bisericii, este „mândru creştin”. Maria Herdelea il
califica drept „fără de pereche în blăstămăţii”, „cu obraz gros”, judecătorul îl numeşte „câine ticălos”, „mişel şi
netrebnic11”, considerându-l şi „spaima satului”, până şi mama sa îl crede „proclet”12.
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin intermediul monologului interior: ”Mă moleşesc ca
o babă neroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie13... Las’că-i bună Anuţa!”
Ion apare în toată complexitatea sa prin procedeele caracterizării indirecte, căci atitudinea, faptele, gesturile,
relaţiile cu celelalte personaje sunt în măsură să-i prezinte existenţa sa desfăşurată între cei doi ”trebuie” („trebuie
sa aiba pamant mult, trebuie!” şi „tot a mea trebuie să fii tu”).

7
persoană care caută să parvină (sa ajunga, fără merite deosebite, prin mijloace neoneste sau printr-un concurs favorabil de împrejurări, la
o bună situație materială, politică sau socială)
8
fara scrupule – lipsit de corectitudine, de morala, de cinste
9
viclenie, perfidie, prefacatorie
10
iubita, amanta
11
ticalos
12
blestemat, ticalos, pacatos
13
saracie

2
 Mediul social in care traieste este un factor modelator, care exercita o presiune autoritara asupra personajului,
o societate pentru care pamantul este un criteriu al valorii individuale: “Ce ti-am spus eu tie, sarantocule?… Flacaul
primi ocara ca pe o lovitura de cutit.”
Sunt doua scene in roman care exprima semnificatiile intalnirii cu pamantul. La inceput, ne este prezentata o
zi de munca, ce scoate in evidenta instinctul de posesiune al eroului: “Glasul pamantului patrundea navalnic in
sufletul flacaului… Se simtea mic si slab, cat un vierme… Cat pamant, Doamne!”. A doua intalnire are loc atunci
cand Ion devine “stapan al tuturor pamanturilor”, pe care vrea “sa le mangaie ca pe niste ibovnice”, locul fiind “ca
o fata frumoasa care si-a lepadat camasa, aratandu-si corpul gol, ispititor”. Secventa aceasta contine simbolul
caderii, al mortii ”mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu”. Lipindu-si buzele “cu voluptate
de pamantul ud”, Ion simti "un fior rece, ametitor".
Odata potolit „glasul pamantului", sufletul lui este luat in stapanire de celalalt „glas". Surprins intr-o noapte
de George, in curtea lui, Ion este ucis, in mod simbolic, cu sapa. In ultimele clipe de viata, prin mintea personajului
se deruleaza momente ale existentei sale trecute, incheiate tot cu „glasul pamantului" („si-i paru rau ca toate au fost
degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui").
Comportamentul faţă de Ana îi subliniază viclenia, căci o face pe aceasta să-l iubească, dându-i de înţeles că
o place: „Hei, Anuţă, mult aleanu14-i în inima mea”, în timp ce cu luciditate îi analizează defectele: „Tare-i slăbuţă
şi urâţică, săraca de ea”. Când intră în posesia pământurilor, felul în care se comportă acasă îi subliniază
brutalitatea verbală şi fizică sau cinismul15: ”Las' s-o bata zdravan, ca i se cade! adauga Ion cu un ranjet rautacios”;
”cu o pofta neinfranata ridica mana si o lovi greu”, “Da’ omoara-te dracului ca poate asa am sa scap de tine!".
Ana este o faptura firava, a carei personalitate a fost anihilata de brutalitatea cu care au tratat-o atat tatal, cat
si barbatul ei. Ea se indreapta cu naivitate catre Ion, pe care il iubeste deznadajduita (”norocul meu”). Scena
spanzurarii este pregatita cu minuțiozitate 16 si reprezinta un apogeu17 al validarii ei ca personaj pacient18: “Si atunci
gandul mortii i se cobori in suflet ca o scapare fericita”. Cea mai grea condiţie în lumea aceasta o au femeile, G.
Calinescu remarcand foarte bine acest aspect ”... in societatea taraneasca, femeia reprezinta doua brate de lucru, o
zestre si o producatoare de copii. Odata criza erotica trecuta, ea inceteaza de a mai insemna ceva pentru feminitate.
Soarta Anei este mai rea, dar deosebita cu mult de a oricarei femei, nu.”

Complexitatea personajului a atras dupa sine aprecieri diferite in critica literara: “Ion este expresia
instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita... si cu deosebire o vointa imensa”
(Eugen Lovinescu); “Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei
fiinte reduse” (G.Calinescu).
14
suferinta, durere
15
sarcastic, sfidător, insolent
16
meticulozitate, migală
17
punct culminant
18
suporta urmarile actelor altor personaje; opus personajului agent, ce sustine firul epic in mod dominant

3
 Conditia taranului ilustrata in “Ion” isi gaseste o replica peste timp in “Morometii”, naturii primare a eroului
lui Rebreanu opunandu-i-se “cel din urma taran”, fire contemplativa, care nu mai lupta pentru a stapani spatiul, ci
pentru a scapa de teroarea timpului.