Ion

Comentariu
Liviu Rebreanu

În „Istoria critică a literaturii române”, N. Manolescu sintetizează opiniile

critice referitoare la L. Rebreanu, considerându-l pe autor „creatorul
romanului nostru modern”, iar romanul său „Ion” este „unul dintre cele
dintâi romane pe deplin obiectiv realiste.”

O primă trăsătură realistă se manifestă mai ales în modul în care este realizat
universul diegetic, pe baza principiului „mimesis”.Toponimele sunt autentice
(Pripas, Armadia, Sibiu, București) și este zugrăvită societatea cu multiplele
ei interacţiuni. Pentru a atinge acest scop, romancierul abandonează orice
parţialitate şi devine impersonal. Discursul este obiectiv, asumat de un
narator heterodiegetic, ominscient, omniprezent, creditabil și nedramatizat,
care îndeplinește și funcția de regie , prin verbe „sentendi” și „dicendi”
Pentru a fi veridic, pare uneori crud, dar întotdeauna îndrăzneţ, ignorând
posibile reacții ale unui receptor temător sau ipocrit. Pentru Stendhal
romanul realist este „o oglindă purtată de-a lungul unui drum”, iar Balzac
consideră că idealul acestui tip de scriere este de a realiza imaginea completă
a unei civilizaţii,reflectarea ei fidelă, cu vicii şi virtuţi,cu pasiuni şi
remuşcări, cu fapte bune şi fapte rele, fără a idealiza, încadrând personajele
în tipare umane reprezentative.

O altă caracteristică de factură realistă se reflectă în modul în care sunt

construite personajele. Eroul devine ceea ce societatea face din el, iar această
tehnică de învinuire a societăţii pentru eşecul individului se transformă într-o
critică aspră ce împinge către corectarea elementelor negative. Ion Pop al
Glanetașului este „iute și harnic ca mă-sa, „fruntea flăcăilor” din Pripas, „cel
mai iubit elev” al dascălului Zaharia Herdelea și totuși ajunge să se manifeste
ca „o brută instinctuală”, stabilindu-și ca prioritate evoluția în plan material,
îmbogățirea și încercând să înăbușe „glasul iubirii”.

Tema abordată este complexă : în plan principal este analizată

condiția țăranului, iar în planul secundar este urmărit statutul micului
intelectual din lumea satului. O supratemă reunește subiecte legate de familii,
de iubire, relații cu autoritățile, în Transilvania aflată sub ocupație
austroungară și se reflectă în câteva secvențe semnificative, care clarifică
viziunea despre lume și viață a unui țăran transilvănean, la începutul secolului
al XXlea.

Ion are două cămăși(una pentru muncă și una pentru horă), iar valoarea
supremă la care se raportează este pământul. El respectă și participă cu
plăcere la tradiții și obiceiuri specifice acelui cronotop. Descrierea deixisului
spaţial din incipit conduce spre hora satului desfăşurată duminica. Hora
simbolizează unitatea primordială, perfecţiunea, armonia definită prin
principiul feminin şi masculin. Dansează „Someşana” şi „Învârtita”, dansuri
de perechi cu ritmuri alerte interpretate de o formaţie de lăutari. Atmosfera
subliniază caracterul monografic atribuit romanului. Femeile stau pe margine,
vorbesc despre necazuri şi admiră dansatorii, printre care se plimbă copii
curioşi. Bărbaţii stau mai departe vorbind despre treburile gospodăreşti.
Separat, stau primarul, învăţătorul şi câţiva ţărani mai înstăriţi. Alte obiceiuri
car definesc viața unui țăran, menţionate de L. Rebreanu, sunt:„bojotaia”
(tăierea porcului în familia Herdelea), „colindatul” (Ion cântă „Lerui
Doamne”, un grup de fete colindă la fereastră şi corul elevilor de la liceul din
Armadia soseşte spre dimineaţă pentru Ghighi), „descântecul” (este rostit de
Zenobia pentru nepotul ei, Petrişor). „Nunta” lui Ion cu Ana respectă ritualul
tradiţional: cu „druşte” (Florica şi Margareta); cu naşi (familia învăţătorului
Zaharia Herdelea); cu flăcăii care pocnesc din pistoale şi cu lăutari (darul se
strânge la miezul nopţii când se joacă mireasa şi fiecare nuntaş pune bani într-
o strachină înflorită).
 O altă secvență narativă care reflectă tema romanului este redată în capitolul
„Sărutarea” și are la bază, după mărturisirea autorului, un episod biografic.
Pasajele descriptive au rol de retardare epică, cresc suspansul şi reflectă
legătura, empatia dintre om şi natură, specifică naturaliştilor. Se apleacă plin
de cucernicie și sărută pământul crâmpoțindu-l, ațâțat de mirosul său și se
ridică rușinat, cu teama de a nu fi fost văzut de cineva, dar ca și cum ar fi un
viteaz ce a învins uriașul. Dacă odinioară Ion auzea glasul pământului
( foșnet, freamăt, zumzet)„ca pe o chemare năvalnică”, copleșindu-l și
făcându-l să se se simtă „mic și slab cât un vierme”, „ca o frunză pe care
vântul o vâltorește”, acum pare învingător în fața pământului pe care l-a iubit
„ca pe o mamă”, „ca pe o ibovnică”. Valoarea supremă este pământul și
durerea lui se măsoară tot prin raportare la acest element esențial .Când se
căsătorește George cu Florica îl durea sufletul, ca și cum „ar fi pierdut cea
mai mare și cea mai frumoasă delniță ”.

Titlul romanuluiapărut în 1920 este un substantiv propriu ce anticipează

personajul principal, cu un nume frecvent întâlnit la români şi asociat cu
semnificaţii religioase multiple. Romanul este structurat în două părţi, cu
titluri sugestive: „Glasul pământului”, „Glasul iubirii”, două metafore
nominale ce definesc o confruntare interioară între tendinţa eroului de a
acumula avere şi pământuri şi impulsul de a se supune iubirii.

Romanul are 13 capitole (număr al fatalităţii, al morţii, al destinului nefast),

ale căror titluri sunt substantive comune sugestive („Începutul”, „Sfârşitul”,
„Nunta”, „Sărutarea”, „Copilul”) cu excepţia capitolelor intitulate „George”,
„Vasile”.

Caracterul simetric este obţinut şi prin folosirea a două motive: motivul

drumului şi motivul drumului şi motivul horei. „Şoseaua ce vine de la
Cârlibaba” este personificată („aleargă”, „vesel”), devine un suprapersonaj,
un alter ego naratorial care conduce cititorul dinspre „timpul vieţii” spre
„timpul ficţiunii”, iar în final, același drum însoțește revenirea dinspre
diegeză spre real, dinspre narator spre naratar.
 Ca în orice roman doric, perspectiva naratorială este „vision par derrière”,
fiindcă unele detalii anticipează destinul tragic al personajelor ( „Cişmeaua
Mortului”, „râpele Dracului” şi „crucea strâmbă, de tablă ruginită, cu un
Hristos faţa spălăcită de ploi”) şi confirmă impresia că naratorul cunoaşte
evoluţia întâmplărilor.

În „Mărturisiri” (1932), autorul susţine că „toată desfăşurarea din primul

capitol este, de fapt, evocarea primelor amintiri din copilărie”.

Romanul este considerat obiectiv deoarece naratorul relatează la

persoana a III-a („satul fierbea”), fără a se implica afectiv, ca un creator ce îşi
desăvârşeşte procesul demiurgic. Este heterodiegetic, omniscient şi
omniprezent, creditabil şi nedrematizat. Îndeplineşte funcţie narativă şi de
regie prin verbe sentendi („tremurând de durere”) şi dicendi („zise,
„îngăimând”). Nu există focalizare deoarece romanul oferă o perspectivă de
ansamblu, o lume a ficţiunii percepută ca o altă lume reală şi alcătuită din
opiniile şi trăirile mai multor personaje.

Romanul este biplan pentru că în planul principal urmăreşte destinul Ion

(feciorul Zenobiei şi al lui Alexandru Pop Glanetaşul); în plan, secundar este
urmărită povestea familiei Herdelea (Maria, Laura, Ghighi, Titu). Tehnica
narativă pe care o foloseşte este alternanţa planurilor care respectă prin
spaţiul acordat importanţa planului principal.

Pluriperspectivismul apare în capitolele care redau crima săvârşită de

George. Naratorul urmăreşte iniţial stările şi gândurile ucigaşului („Parcă tot
întunericul s-ar fi schimbat dintr-o dată într-o baltă de sânge închegat, care-l
asmuţea”, „Unde l-oi fi lovit”) pentru ca apoi să redea trăirile lui Ion („Cu ce
o să-l trăznească?”, „zăcea într-o baltă murdară”). Aceeaşi întâmplare este
redată din două perspective.

Stilul indirect liber presupune preluarea de către narator a cuvintelor

personajelor şi utilizarea lor ca şi cum i-ar aparţine („Dar el de ce e ticălos?”)
Este folosit în construirea personajelor împreună cu monologul interior pentru
redarea celor mai intime gânduri şi trăiri.
 Caracterul sentenţios rezultă din enunţurile formulate la prezentul gnomic
din care se desprind învăţături în concepţia poporului („Grijile – necazurile
sunt veşnice, pe când fericirea e aşa nestatornică”, „Din frumuseţe nu se face
porumb şi din isteţime mămăligă.”)

N. Manolescu consideră că realismul descriptiv din prima parte se transformă

într-o viziune măreaţă asupra oamenilor percepuţi ca „masive forţe ale
naturii”. Alte două motive literare se impun prin valenţele simbolice. Mărul
sub care Ana îl naşte pe Petrişor este reperul ce îl atenţionează pe Ion asupra
păcatului când, după un an, se iubeşte acolo cu Florica. (Mărul devine
simbolul păcatului originar.) Motivul cuptorului este asociat cu o gură neagră
a Infernului, deoarece declanşează frământările Anei asociate cu păcatul
comis şi precede momentul sinuciderii.

Eugen Lovinescu atribuie romanului un caracter obiectiv şi urban, G.

Călinescu îl aseamănă balzacianismului, iar Ion Negoiţescu asociază scrierea
lui L. Rebreanu cu operele lui Thomas Mann.