Ion

(1920)

În „Istoria critică a literaturii române”, N. Manolescu sintetizează opiniile critice

referitoare la L. Rebreanu, considerându-l pe autor „creatorul romanului nostru modern”, iar
romanul său „Ion” este „unul dintre cele dintâi romane pe deplin obiectiv realiste.”
O primă trăsătură realistă se manifestă mai ales în modul în care este realizat universul
diegetic, pe baza principiului „mimesis”.Toponimele sunt autentice (Pripas, Armadia, Sibiu,
București) și este zugrăvită societatea cu multiplele ei interacţiuni. Pentru a atinge acest scop,
romancierul abandonează orice parţialitate şi devine impersonal. Discursul este obiectiv, asumat
de un narator heterodiegetic, ominscient, omniprezent, creditabil și nedramatizat, care
îndeplinește și funcția de regie , prin verbe „sentendi” și „dicendi” Pentru a fi veridic, pare
uneori crud, dar întotdeauna îndrăzneţ, ignorând posibile reacții ale unui receptor temător sau
ipocrit. Pentru Stendhal romanul realist este „o oglindă purtată de-a lungul unui drum”, iar
Balzac consideră că idealul acestui tip de scriere este de a realiza imaginea completă a unei
civilizaţii,reflectarea ei fidelă, cu vicii şi virtuţi,cu pasiuni şi remuşcări, cu fapte bune şi fapte
rele, fără a idealiza, încadrând personajele în tipare umane reprezentative.
O altă caracteristică de factură realistă se reflectă în modul în care sunt construite
personajele. Eroul devine ceea ce societatea face din el, iar această tehnică de învinuire a
societăţii pentru eşecul individului se transformă într-o critică aspră ce împinge către corectarea
elementelor negative. Ion Pop al Glanetașului este „iute și harnic ca mă-sa, „fruntea flăcăilor” din
Pripas, „cel mai iubit elev” al dascălului Zaharia Herdelea și totuși ajunge să se manifeste ca „o brută
instinctuală”, stabilindu-și ca prioritate evoluția în plan material, îmbogățirea și încercând să înăbușe
„glasul iubirii”.

Tema abordată este complexă : în plan principal este analizată condiția țăranului, iar în
planul secundar este urmărit statutul micului intelectual din lumea satului. O supratemă reunește
subiecte legate de familii, de iubire, relații cu autoritățile, în Transilvania aflată sub ocupație
austro-ungară și se reflectă în câteva secvențe semnificative, care clarifică viziunea despre lume
și viață a unui țăran transilvănean, la începutul secolului al XX-lea.
Ion are două cămăși(una pentru muncă și una pentru horă), iar valoarea supremă la care
se raportează este pământul. El respectă și participă cu plăcere la tradiții și obiceiuri specifice
acelui cronotop. Descrierea deixisului spaţial din incipit conduce spre hora satului desfăşurată
duminica. Hora simbolizează unitatea primordială, perfecţiunea, armonia definită prin principiul
feminin şi masculin. Dansează „Someşana” şi „Învârtita”, dansuri de perechi cu ritmuri alerte
interpretate de o formaţie de lăutari. Atmosfera subliniază caracterul monografic atribuit
romanului. Femeile stau pe margine, vorbesc despre necazuri şi admiră dansatorii, printre care se
plimbă copii curioşi. Bărbaţii stau mai departe vorbind despre treburile gospodăreşti. Separat,
stau primarul, învăţătorul şi câţiva ţărani mai înstăriţi. Alte obiceiuri car definesc viața unui
țăran, menţionate de L. Rebreanu, sunt:„bojotaia” (tăierea porcului în familia Herdelea),
„colindatul” (Ion cântă „Lerui Doamne”, un grup de fete colindă la fereastră şi corul elevilor de
la liceul din Armadia soseşte spre dimineaţă pentru Ghighi), „descântecul” (este rostit de
Zenobia pentru nepotul ei, Petrişor). „Nunta” lui Ion cu Ana respectă ritualul tradiţional: cu
„druşte” (Florica şi Margareta); cu naşi (familia învăţătorului Zaharia Herdelea); cu flăcăii care
pocnesc din pistoale şi cu lăutari (darul se strânge la miezul nopţii când se joacă mireasa şi
fiecare nuntaş pune bani într-o strachină înflorită).
 O altă secvență narativă care reflectă tema romanului este redată în capitolul „Sărutarea”
și are la bază, după mărturisirea autorului, un episod biografic. Pasajele descriptive au rol de
retardare epică, cresc suspansul şi reflectă legătura, empatia dintre om şi natură, specifică
naturaliştilor. Se apleacă plin de cucernicie și sărută pământul crâmpoțindu-l, ațâțat de mirosul
său și se ridică rușinat, cu teama de a nu fi fost văzut de cineva, dar ca și cum ar fi un viteaz ce a
învins uriașul. Dacă odinioară Ion auzea glasul pământului ( foșnet, freamăt, zumzet)„ca pe o
chemare năvalnică”, copleșindu-l și făcându-l să se se simtă „mic și slab cât un vierme”, „ca o
frunză pe care vântul o vâltorește”, acum pare învingător în fața pământului pe care l-a iubit „ca
pe o mamă”, „ca pe o ibovnică”. Valoarea supremă este pământul și durerea lui se măsoară tot
prin raportare la acest element esențial .Când se căsătorește George cu Florica îl durea sufletul,
ca și cum „ar fi pierdut cea mai mare și cea mai frumoasă delniță ”.
Titlul romanului apărut în 1920 este un substantiv propriu ce anticipează personajul
principal, cu un nume frecvent întâlnit la români şi asociat cu semnificaţii religioase multiple.
Romanul este structurat în două părţi, cu titluri sugestive: „Glasul pământului”, „Glasul iubirii”,
două metafore nominale ce definesc o confruntare interioară între tendinţa eroului de a acumula
avere şi pământuri şi impulsul de a se supune iubirii.
Romanul are 13 capitole (număr al fatalităţii, al morţii, al destinului nefast), ale căror
titluri sunt substantive comune sugestive („Începutul”, „Sfârşitul”, „Nunta”, „Sărutarea”,
„Copilul”) cu excepţia capitolelor intitulate „George”, „Vasile”.
Caracterul simetric este obţinut şi prin folosirea a două motive: motivul drumului şi
motivul drumului şi motivul horei. „Şoseaua ce vine de la Cârlibaba” este personificată
(„aleargă”, „vesel”), devine un suprapersonaj, un alter ego naratorial care conduce cititorul
dinspre „timpul vieţii” spre „timpul ficţiunii”, iar în final, același drum însoțește revenirea
dinspre diegeză spre real, dinspre narator spre naratar.
Ca în orice roman doric, perspectiva naratorială este „vision par derrière”, fiindcă unele
detalii anticipează destinul tragic al personajelor ( „Cişmeaua Mortului”, „râpele Dracului” şi
„crucea strâmbă, de tablă ruginită, cu un Hristos faţa spălăcită de ploi”) şi confirmă impresia că
naratorul cunoaşte evoluţia întâmplărilor.
În „Mărturisiri” (1932), autorul susţine că „toată desfăşurarea din primul capitol este, de
fapt, evocarea primelor amintiri din copilărie”.
Romanul este considerat obiectiv deoarece naratorul relatează la persoana a III-a („satul
fierbea”), fără a se implica afectiv, ca un creator ce îşi desăvârşeşte procesul demiurgic. Nu
există focalizare deoarece romanul oferă o perspectivă de ansamblu, o lume a ficţiunii percepută
ca o altă lume reală şi alcătuită din opiniile şi trăirile mai multor personaje.
Romanul este biplan pentru că în planul principal urmăreşte destinul Ion (feciorul
Zenobiei şi al lui Alexandru Pop Glanetaşul); în plan, secundar este urmărită povestea familiei
Herdelea (Maria, Laura, Ghighi, Titu). Tehnica narativă pe care o foloseşte este alternanţa
planurilor care respectă prin spaţiul acordat importanţa planului principal.
Pluriperspectivismul apare în capitolele care redau crima săvârşită de George. Naratorul
urmăreşte iniţial stările şi gândurile ucigaşului („Parcă tot întunericul s-ar fi schimbat dintr-o
dată într-o baltă de sânge închegat, care-l asmuţea”, „Unde l-oi fi lovit”) pentru ca apoi să redea
trăirile lui Ion („Cu ce o să-l trăznească?”, „zăcea într-o baltă murdară”). Aceeaşi întâmplare este
redată din două perspective.
Stilul indirect liber presupune preluarea de către narator a cuvintelor personajelor şi
utilizarea lor ca şi cum i-ar aparţine („Dar el de ce e ticălos?”) Este folosit în construirea
personajelor împreună cu monologul interior pentru redarea celor mai intime gânduri şi trăiri.
 Caracterul sentenţios rezultă din enunţurile formulate la prezentul gnomic din care se
desprind învăţături în concepţia poporului („Grijile – necazurile sunt veşnice, pe când fericirea e
aşa nestatornică”, „Din frumuseţe nu se face porumb şi din isteţime mămăligă.”)
N. Manolescu consideră că realismul descriptiv din prima parte se transformă într-o
viziune măreaţă asupra oamenilor percepuţi ca „masive forţe ale naturii”. Alte două motive
literare se impun prin valenţele simbolice. Mărul sub care Ana îl naşte pe Petrişor este reperul ce
îl atenţionează pe Ion asupra păcatului când, după un an, se iubeşte acolo cu Florica. (Mărul
devine simbolul păcatului originar.) Motivul cuptorului este asociat cu o gură neagră a
Infernului, deoarece declanşează frământările Anei asociate cu păcatul comis şi precede
momentul sinuciderii.
Eugen Lovinescu atribuie romanului un caracter obiectiv şi urban, G. Călinescu îl
aseamănă balzacianismului, iar Ion Negoiţescu asociază scrierea lui L. Rebreanu cu operele lui
Thomas Mann.