Ion – Liviu Rebreanu

Romanul Ion semnat de Liviu Rebreanu a fost publicat în anul 1920 (titlul inițial fiind Zestrea),
și a devenit o operă reprezentativă pentru perioada interbelică.
Opera lui Liviu Rebreanu se încadrează în paradigma realismului, care s-a dezvoltat în
secolul al XIX-lea, continuând în forme specifice până astăzi şi reunind scriitori cu principii de creaţie
comune. Teoretician al realismului în secolul al XIX-lea este considerat scriitorul francez Jules Husson
(Champfleury). Realismul refuză, în numele prezentului, idealizarea trecutului, abordând cu
precădere subiecte din contemporaneitate sau din trecutul foarte apropiat. Principiile de creaţie se
pot rezuma la conceptele lui Aristotel, opera existând prin raportarea la mimesis (ca imitare a
realităţii) şi la catharsis (purificarea prin artă), creând iluzia realităţii. Dintre trăsăturile specifice
curentului amintim reprezentarea veridică a realităţii, obiectivitatea, prezenţa personajelor tipice în
împrejurări specifice, veridicitatea detaliilor, preocuparea pentru social; atitudinea critică faţă de
societate şi, nu în ultimul rând, stilul sobru şi impersonal.
Tema operei o constituie lupta și patima ţăranului pentru pământ, într-o societate în care
singura măsură a valorii omului sunt întinderile de pământ şi zestrea. Tema centrală este dublată de
tema iubirii, și în jurul lor gravitează tema destinului (mesager fiind oloaga Savista), tema națională
(satul ardelenesc sub stăpânire austro-ungară) și cea a familiei (relația dintre soți și dintre părinți și
copii).
Opera literară Ion este un roman veritabil, fiind cea mai amplă specie a genului epic, în proză,
de mari dimensiuni, cu acţiune complexă, cu intrigă complicată şi numeroase personaje. Subiectul
însumează două sau mai multe fire epice, are mai multe planuri ale acţiunii, o lume proprie cu norme
şi reguli proprii, are o tehnică narativă diversă, există conflicte sociale şi interioare, numeroase
personaje din toate categoriile sociale şi oferă o imagine cuprinzătoarea a vieţii sociale.
În romanul Ion, există numeroase conflicte exterioare atât la nivel colectiv (între țăranii
înstăriți și cei săraci, între intelectuali, între reprezentanții comunității române și autoritățile
austroungare), cât și la nivel individual între Ion și Vasile Baciu, Ion și George Bulbuc, Ion și preotul
Belciug, Ion și Simion Lungu, familia Herdelea și preotul Belciug, Ana și Florica (conflict tacit). Iar
conflictul interior este observat atât în cazul lui Ion care oscilează între alegerea Anei sau a Floricăi,
în cazul Laurei care încearcă să-și aleagă mirele între Ungureanu și Pintea și în viața lui Herdelea care
trebuie să se decidă asupra votului pentru a-și putea păstra postul. Se poate vorbi de un conflict tragic
dintre om și o forță stihială, pământul. În plus, metafora glasurilor semnifică cele două chemări
lăuntrice, obsesii ale personajului Ion, care se constituie în termeni ai conflictului interior. Așadar,
romanul comunică şi un mesaj etic referitor la inevitabila degradare morală a fiinţei umane în raport
cu ideea de posesiune; e lupta continuă dintre cele două glasuri: ”glasul iubirii” şi ”glasul pământului”.
Compoziţia este clasică, solidă, narațiunea la persoana a III-a, focalizare zero, viziunea
dindărăt care implică un narator obiectiv, detașat, omniscient și omniprezent. Construcția
discursului narativ este simetrică, de corp sferoid. Prin tehnica planurilor paralele se ilustrează viața
țărănimii și cea a intelectualității. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanță,
progresia este redată prin înlănțuire cronologică, iar descriptivul se creează prin tehnica detaliului
semnificativ. O altă tehnică este aceea a contrapunctului, prin care se ilustrează aceeași temă în
planuri diferite (nunta țărănească a Anei corespunde în planul intelectualității, cu nunta Laurei).
În conturarea viziunii despre lumea a lui Liviu Rebreanu și a caracterelor personajelor
consider elocvente două scene simbolice și cu semnificații antitetice, care suprind relația
protagonistului cu pământul. Cea dintâi apare în prima parte, în capitolul Zvârcolirea și îl prezintă pe
Ion contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei. Pământul apare ca un stăpân, ca o
divinitate mitologică - ,,glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleșindu-l”, iar Ion, în ipostaza ființei umile - ,,se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în
picioare”. Exclamația ”Cât pământ, Doamne!” denotă modul în care el râvnește pământul. A doua
scenă apare în capitolul Sărutarea, când Ion posesor al pământurilor mult râvnite este acum un uriaș
,,din basme care a biruit... o ceată de balauri îngrozitori” și apare în straie de sărbătoare. Dragostea
pentru pământ se concentrează simbolic în scena sărutării acestuia, devenit un substitut al iubitei
pierdute. Imaginile accentuează relieful materialităţii în contopirea omului cu glia: „Dorea să simtă
lutul sub picioare, să i se agate de opinci”. Simţind „mirosul acru, proaspăt şi roditor”, se naşte dorinţa
îmbrăţişării, iar mâinile „îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu” - dramatica
prevestire a sfârşitului. Pământul devine ibovnică sau idol, iar acțiunea este dublată de teamă,
ardoarea şi de unda de mister: „Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi
coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un
fior rece, ameţitor...”
În concluzie, Liviu Rebreanu porneşte de la scene semnificative din existenţa sa reușind să
creeze un personaj care ”trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa zicând
bruta ingenuă” (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe).