PERSONAJUL

Personajul literar,“ fiinta de hartie”, traieste doar in lumea fictiunii (Roland Barthes), este o
instanta definitorie a comunicarii dramatice, indiferent de multiplele sale ipostazieri.
Caracterul modern al personajului Iona, complexitatea sa, dimensiunea sa experimentala(fiind
singurul actantal piesei), sunt sugerate partial ironic in indicatiile regizorale(didascaliile):” Daca rolul va
parea prea greu,ultimele doua tablouri pot fi interpretate de un alt actor.”
Ca instanta dramatica, Iona este personaj principal (datorita ocurentei sale pe parcursul
discursului dramatic),protagonist(deoarece diegeza graviteaza in jurul lui), tridimensional(deoarece
portretul sau se intregeste pe parcursul operei), eponim(deoarece se regaseste in titlul operei),
central(deoarece lui îi revine rolul de a transmite mesajul operei) generic(el nu reprezinta un caracter),
dedublat, proteic(deoarece beneficiaza de mai multe ipostazieri), actor textual.
Ca referent uman, Iona are o identitate incertă ca şi omul contemporan pe care îl
simbolizează. Este un individ izolat, surprins într-o situaţie limită, fapt care îi determină psihologia
şi comportamentul. Personajul apare în trei ipostaze ce reprezinta feţe ale personalităţii sale: pescar, om
comun, poet si filozof.
Statutul social al personajului este acela de pescar fara noroc .In aceasta ipostaza el apare nepăsător,
pescuind peste cercurile de cretă cu credinta individului resemnat că „fiecare om trebuie sa-şi vadă de
trebuşoara lui” şi „să privească în cercul său” .
Ipostaza omului comun se conturează în tabloul al doilea, care evocă una dintre existenţele sale
anterioare prin exprimări ca: „îmi amintesc salcâmul din faţa casei”, „papucii de lângă pat”, „cuierul,
tablourile”.
Ultima ipostază, de poet şi filozof, se conturează în întregul text prin limbajul metaforizat al
personajului.
Statutul moral si psihologic evidentiaza complexitatea personajului care se află în
căutarea unui sens al lumii, ajungând să-şi înţeleagă statutul de om liber în gândire şi în gesturi.
Conştientizează că este un pescar fără noroc care ar trebui să-şi schimbe marea, echivalentă cu viaţa. Iona
e înstrăinat şi însingurat, îşi vede existenţa ca un automatism lipsit de sens. Este prezentat în evoluţie de la
starea de nepăsare la inconştienţă, la situaţia limită absurdă, revoltă şi eliberare, manifestate într-un
conflict interior. piesa urmăreşte avatarurile devenirii lui Iona, experienţele sale ontologice, în trecerea de
la starea de nepăsare, de inconştienţă (tabloul I ), la starea de luciditate ( tabloul al IV-lea ).

Tãsãtura definitorie a personalitãţii lui Iona este reflexivitatea. În ipostaza de filozof, el mediteazã
asupra vieţii si a mortii, asupra unor probleme legate de progres, existentialism, soarta, sentimente, asupra
condiţiei omului în lume sau a ciclitãţii existenţei. Autorul însuşi mărturisea despre replicile memorabile
ale pieselor sale parabolice: „Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filozofie…” Iona se
întreabă, îşi răspunde, în încercarea de a se lămuri pe sine în privinţa propriului destin, dar şi a destinului
colectiv: „ - Toţi trebuie să trăim.”
Iona vorbeşte despre existenţa umană ca despre un eşec: „ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de
aceea trebuie să ne naştem mereu”.
Personajul este convins ca moartea nu e decat un prag simbolic, "un nou capat de drum". Tragicul nu
rezida din moartea propriu-zisa, ci din curajul confruntarii destinului propriu ( omul vazut ca jucarie a
destinului ) cu destinul lumii. Regasirea identitatii ("Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona") este
echivalenta cu descoperirea unui adevar simplu: oricat de limitativa ar fi conditia umana, omul e liber atat
timp cat se cunoaste pe sine. 
Prin caracterizare directa, autorul realizeaza doar un crochiu de portret fizic, retinand
aspectul barbii lui Iona “ lunga si ascutita asemenea schivnicilor de pe fersce”. Reacţiile personajului
aflat în situaţii limitã, menţionate de autor între paranteze, surprind prin modul fizic în care se comportã,

1
fãra urmã de panicã: „uitându-se în apã”, „încercãnd navodul”, „priveşte în zare”, „întrocându-se
calm”, stã cu mãinile streaşinã la ochi”.
Alãturi de precizarea gesticii personajului, indicaţiile scenice prezintã în formã lapidarã trãsãturi ale
personajului: „înţelept”, „concesiv”, „nehotãrât”, „melancolic”, „chibzuit” conturând profilul
meditativ al gânditorului confruntat cu marile probleme existenţiale.
Prin caracterizare indirecta, trasaturile morale sunt deduse din vorbele si faptele
personajului. Iona este un rational, are vocatia singuratatii, unicul scop fiind de a se naste mereu
pentru a-si asuma destinul. Personajul nu mai este imitaţia artistică a unui om, ci chiar expresia
textuală a fiinţei.
Prin tehnica monologului ( dislocat ), autorul evidentiaza miscarea sufleteasca a personajului, care ca
orice om foarte singur, vorbeste tare, cu sine insusi, isi pune intrebari si-si raspunde. În interiorul
Peştelui I, Iona vorbeşte mult, logosul, comunicarea fiind expresia supravieţuirii, „şi-am lăsat vorbă
în amintirea mea ca „universul întreg să fie dat lumii de pomană”. Profunzimea de gândire a
personajului reiese din exprimarea unor idei existenţiale - „de ce trebuie să se culce toţi oamenii la
sfârşitul vieţii”- ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă „de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le
folosesc după moarte?”.
Ca orice om, Iona doreşte să se simtă liber, iar găsirea unui cuţit în burta peştelui îl determină să
mediteze asupra lipsei de vigilenţă a chitului: şi consideră că „ar trebui să se pună un grătar la intrarea
în orice suflet”. De aici, reiese, indirect, ideea că omul trebuie să procedeze la o selecţie lucidă a
întâmplărilor, evenimentelor sau faptelor importante pentru el în viaţă.
Visător şi dornic de a lăsa ceva în urma lui, Iona se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în
mijlocul mării”, pe care să se odihnească „pescăruşii mai laşi”, „construcţia grandioasă”, comparabilă
cu „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Dornic de comunicare, Iona vorbeşte cu Pescarul I şi Pescarul II, dorind să înţeleagă de ce suportă
condiţia umilă la care sunt supuşi, dar nu primeşte niciun răspuns.
Iona iubeşte viaţa cu jovialitate şi tristeţe, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin
rugămintea adresată mamei: „Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu”, deoarece „ne scapă
mereu ceva în viaţă”, totdeauna esenţialul.
Avid de libertate, Iona taie burţile peştilor până ajunge în burta „ultimului peşte spintecat”, din care se
vede la început numai „barba lui lungă şi ascuţită [...] care fâlfâie afară”. Cu toate acestea, nu este
fericit, pentru că „fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”.
Iona află o definiţie a vieţii („drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată
din ani pe care am trăit-o eu”), caută un nume pentru sine („Cum mă numeam eu?”), îşi descoperă
identitatea („Mi-am adus aminte: Eu sunt Iona!”) şi înţelege că-prizonier al unui univers fizic ostil- a
greşit drumul, trebuind să încerce o cale „inversă”( „Şi acum, dacă stau să mă gândesc, tot eu am avut
dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuie s-o ia în altă parte”.)
In speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară,
ci în sine deplina libertate: „Răzbim noi cumva la lumină”. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din
final piesei sunt o încercare de împăcare a omului singur cu omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea
de sine, ca forţa purificatoare a spiritului.
Iona reprezinta omul capabil sa se instaleze firesc in anormalitate ca intr-un spatiu normal si
sa elaboreze solutii. Este omul care aspira la libertate, dornic sa-si controleze destinul si sa-l refaca.
El cauta permanent comunicarea cu sine, cu celalalt, sugerand astfel ideea de solidaritate umana,a
identitatii sinelui, dorinta de libertate de exprimare si actiune.
Iona devine un personaj emblematic al teatrului modern, care simte acut dramele si crizele lumii in
care traieste.El este omul parasit, aflat in deriva, lipsit de gratia divina, care nu se poate regasi si implini
decat prin moarte.

2
RELATIA CU CELELALTE PERSONAJE

Iona se adreseaza dublului sau pentru ca relatia cu celelalte personaje care apar in piesa este
imposibila. Pescarii anonimi care trec pe langa el cu barnele in spinare nu-si pot depasi conditia si
limitele, iar situatia va ramane neschimbata pana la finalul piesei. Interlocutori posibili, cei doi pescari
devin, la nivel nonverbal, oglinzile exterioare ale trairilor personajului central al piesei: "( Catre cei
doi pescari, care au stat tot timpul in scena, muti ) lasati pe mine. O scot eu la cap intr-un fel si cu asta,
n-aveti nicio grija! ( Pescarii dau din cap ca sunt linistiti si ies din scena .)”
Asadar, in raport cu celelalte personaje ale piesei,
Iona se inscrie intr-o relatie de tip nonevolutiv, accentuand solitudinea omului modern, care se
indeparteaza atat de ceilalti, cat si de sine, in primul rand din cauza barierei limbajului, deoarece cuvantul
isi pierde semnificatiile si nu mai acopera realitati sufletesti. 

CONCLUZII

Orice autor are propria viziune, modul sau propriu de a-si imagina lumea, de a aborda o
problema, un principui de viata, de creatie, asa cum rezulta din insasi opera sa. Aceasta perspectiva
proprie oricarui scriitor se numeste viziune artistica. Viziunea despre lume in drama “Iona” este
determinata de personalitatea lui Marin Sorescu, de momentul istoric, cultural in care acesta a creat
(perioada postbelica), dar si de apartenenta scriitorului la un anumit curent literar (neomodernism).
In primul rand, piesa reinterpreteazã mitul biblic prin prisma ideilor existenţialiste şi adoptã
convenţiile teatrului absurdului, astfel „Iona” de Marin Sorescu este o operã deschisã, în care este ilustratã
tema şi viziunea despre lume, unde unicul personaj prezintã o luptã interioarã asupra existenţei lui.
In al doilea rand, opera literară „Iona” nu prezintă o dramă individuală, ci una general
umană, născută din neliniştile şi frământările fiinţei pământene în faţa propriului destin. De-a lungul celor
patru tablouri, Iona dă naştere la interogaţii existenţiale grave, privitoare la viaţă şi la moarte, la
singurătate şi destin. „Iona” rămâne o pledoarie originală pentru acceptarea vieţii în orice condiţii.
In concluzie, Piesa lui Marin Sorescu este o parabolă a vieţii şi a limitelor destinului uman,
o expresie a strigătului tragic al individului însingurat care face eforturi disperate pentru a-şi găsi
identitatea. Piesa este un adevărat poem dramatic al neliniştii metafizice.
Visatorul de cuvinte, eternul indragostit de discurs, stie ca, in momentul in care
finalul va decide clipa, el va ramane pururi captive in labirintul creatiei. “Textul este asemenea
labririntului lui Dedal: il inchide in el pe autorul sau, iar cand lectorul isi asuma textul devine si el
captiv”.(Umberto Ecco)