Sunteți pe pagina 1din 11

Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

Fisă de lucru

Leoaica tânără, iubirea


mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura


se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,


la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...
1. Identificați în poezie trei trăsături specific neomoderniste. Argumentați-vă opțiunea prin
exemple din text.

2. Explicați în trei/ patru rânduri asocierea dintre leoaică și iubire. Dacă textul este pe lângă
confesiune lirică și o ars poetica, metafora leoaicei mai desemnează o altă stare la fel de
acaparatoare ca iubirea. Despre ce stare este vorba? Argumentați.

3. Identificați în text mărci ale lirismului subiectiv. Exemplificați.

4. Explicați versurile: ”Colții albi mi i-a înfipt în față/ m-a mușcat leoaica, azi, de față”.

5. Selectați din text cuvinte care formează câmpul lexical al sentimentelor.

6. Explicați sensul pe care îl capătă simbolul cercului în textul stănescian.

7. Explicați versurile: ”Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu
le mai știe”.

8. Care este sentimentul dominant transmis de această poezie? Argumentați, făcând apel și la
versuri din text.

9. Explicați în ce constă tehnica ingambamentului uzitată în acest text de Nichita Stănescu.


 Piste de lectură:

 Nichita Stănescu (1933-1983)

Vârsta de aur a dragostei (vol. O viziune a sentimentelor - 1964)

Mâinile mele sunt îndrăgostite,


vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,


de trezire, de visare,
şi iată-mă fără să dorm,
aievia văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera


cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Ploaie în luna lui Marte (vol. O viziune a sentimentelor - 1964)

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau


neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,


plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi


lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,


şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Tinerii ( vol. Oul și sfera – 1967)
Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.

Adolescenți pe mare (vol. Dreptul la timp – 1965)

Această mare e acoperită de adolescenţi


care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare
o flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân’ la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare

 Mircea Ivănescu (1931-2011)

Înserare de amiază

înfrântă lumina, și obsesiile mele, demult,  


răsturnate într-o lume a sunetelor închise
pe ziduri oarbe, la care să stau privind, fără vorbe,  
și fără puterea de a le mai urmări sunetele sparte.
Destrămări ale timpului, și care să-mi șerpuiască urât
de sub degete - și chinuitoarea lumină de atunci
acuma însemnând altceva - destrămarea imperială
a timpului când privești o ființă, și se sfărâmă
privirile, și nu mai au continuare.
Și ce mai încerci
să ridici în mâini sunt dare de fum și cu arse
contururi - și cu lumina de calcinare imperială
arzând pe o față, coborându-i în păr - și coborând
pe umerii celor din jur când își întoarce fața cu multă lumină
spre ei.
 Eugenio Montale (1896-1981)

În parc

În umbra magnoliei
din ce în ce mai îngustă, 
pocnind ca dintr-un suflu de ţeavă,  
săgeata m-atinge şi se pierde.

O frunză părea, ce porneşte


din plop şi se stinge izbită
de vânt-poate o mână era
curgând prin verdeaţă.

Un râs ce nu-mi aparţine


străbate frunzişul cărunt
până la pieptu-mi, îl zguduie
un tril înţepând vinele, 

şi râd împreună cu tine


pe roata diformă a umbrei, 
mă alungesc de mine desprins
peste rădăcinile tari ca de os

şi mă joc peste faţa ta cu un pai...

 Pablo Neruda (1904-1973; Premiul Nobel pentru literatură în 1971)


O lămâie
Din flori de lămâie
dezlegată,
peste lumini de lună,
dragostea se ancorează,
esenţele-i nesăţioase
sunt impregnate cu aromă,
Galbenul lămâiului se desprinde
Iar lămâile părăsesc planetariul arborelui

Delicată marfă!

Porturile sunt întinse întru


bazaruri de sine
pentru lumină şi
aur barbar.

deschidem
jumătăţi de
miracol,
iar acizii se coaguleaza,
acoperiţi
cu divizii înstelate

Seva originală a creaţiei -


ireductibilă, neschimbată,
vie...

astfel că,
prospeţimea trăieşte şi în ziua de astăzi
într-o lămâie,
în casa cojii, ce mirosea a dulce

proporţiile-s arcane şi acerbe.


Dacă vei tăia o lămâie cu un cuţit
Vei lăsa în urmă o catedrală mică:

Alcove, neghicite de ochi


deschid sticla acrită
pentru lumină;

topazul înhămase
picăturile,

altare,
Faţade înmiresmate

Astfel, în timp ce mâna


ţinea tăietura lămâii,
jumătate din lume
era în tocător,

aurul universului
era cuprins de o stare de bine
la atingerea ta

Un potir galben
doldora de minuni,
un sân şi un biberon
parfuma pământul

O fulgerare dăduse roade;


Un foc diminutiv de planetă.
 Odysseas Elytis (1911-1996, Premiul Nobel pentru literatură în 1979)

Eternul rămășag

Că într-o zi vei mușca dintr-o lămâie nouă

și vei descătușa

uriașe cantități de soare dintr-însa.

Că toți curenții mărilor

brusc luminați au să te arate

furtuna ridicând-o la nivelul moral.

Că și în moarte tot vei fi

precum apa în soarele

care se răcește din instinct.

Că păsările te-or catehiza

și un frunziș de cuvinte are să te îmbrace

grecește să pari invincibilă.

Că o picătură va culmina

pe nesimțite în genele tale


dincolo de durere și mult după lacrimă.

Că toată ne-ndurarea lumii se va face piatră

ca să te-așezi stăpânitoare

c-o pasăre supusă-n palmă.

Că singură-n sfârșit ai să te contopești

încet cu măreția

răsăritului și amurgului.