Sunteți pe pagina 1din 6

HANS GEORG GADAMER

Omul şi mâna în procesul de civilizaţie actual

Aspecte filosofice

Ne aflăm in mijlocul unui proces al civilizaţiei in care condiţiile de munca se schimba tot
mai mult. Ţinând seama de organizarea tehnică şi de integrarea deplină a mijloacelor de comunicare
in masă in procesul industrializării, ideile artistice creatoare nu se mai impun cu uşurinţă în
producţia industrială. Raţionalizarea producţiei pune pe primul plan interesele economice ale
producţiei ieftine si ale imitării proiectelor deja existente. Falsul romantism paseist nu ne mai poate
ajuta. Trebuie să acceptăm provocarea realitaţii şi să căutăm posibilităţile de producţie pe care ni le
pune la dispoziţie realitatea.
Întregul spectru este ocupat de problema modului de a fi al omului. Se presupune mai întâi
că trebuie să se formeze simţurile şi că prin aceasta se formează omul. Acest lucru se exprimă
adesea cu termenul latinesc, spunând că omul are nevoie de cultură. Prin faptul că trebuie să se
formeze, omul se distinge evident de măiestria învăţată cu uşurinţă de a se mişca şi de a se
comporta pe care le observam in lumea animală. Omul trebuie să devină ceva, pentru că el nu mai
este dotat cu minunata siguranţă instinctivă cu care natura a înzestrat toate animalele şi cu care
acestea se orientează spre scopurile speciei, autoconservarea si promovarea vieţii. Pentru noi,
oamenii, subiect de meditaţie, de îndoială şi de opţiune este problema pentru ce şi în ce direcţie
trebuie să ne dezvoltăm. De aici rezultă iarăşi problema criteriilor de valoare care să ne poată
permite o alegere raţională.
Toate acestea sunt dovezi pentru poziţia deosebită a omului. Faţa de forţa demonică a
propriilor instincte animale, spiritul uman se caracterizează printr-o slăbiciune specifică. Această
slăbiciune rezidă din ceea ce omul are permanent de a face cu mai multe posibilitaţi cu care se joacă
de îndată ce începe să gândească. Aceasta este, fară îndoială problema omului. Cum putem găsi
echilibrul care să implinească legea naturii, noi care suntem in aceeaşi măsură fiinţe senzuale pe cât
suntem fiinţe morale, la fel de pătrunşi şi dominaţi de instincte naturale ca şi de forţa care ne
motivează şi ne controlează a ideilor noastre? Destinaţia noastră este, se vede, mai mult decât
simpla supravieţuire, ea cuprinde tot ce înseamnă cultura umană, istoria, progresul, regresul,
declinul, salvarea şi noua întemeiere şi tot ce face soarta umană atât de exemplară şi de tragică
pentru orice om care gândeşte.
Ce se află la baza acestui fapt? Cum găsim orientarea potrivită şi echilibrul pe masura
omului in această tensiune dintre senzual şi moral din fiinţa noastră? Părerea biologilor şi a
gânditorilor antropologi - îi amintesc pe Friedrich Nietzsche, şi pentru epoca noastră, pe Arnold
Gehlen - este că esenţa specifică a înzestrării naturale a omului este tocmai lipsa de specializare.
Prin aceasta ne deosebim de animale. Biologia modernă a dezvoltării şi paleontologia ne învaţă cum
natura produce din ea însăşi, în încercări infinite, specializări mereu noi. O specie moare de foame,
fiindcă nu mai ajunge la pământ cu gâtul prea scurt, alta nu rezistă la condiţiile climatice
modificate, ca de exemplu mamuţii etc. În schimb, calitatea deosebită a omului constă în a fi atât de
puţin specializat, încât dispune de o capacitate de adaptare fantastică, aproape nelimitată. Să ne
imaginăm şansele şi pericolele pe care le incumbă lipsa de specializare a omului, dacă vrem să
înţelegem situaţia critică la care ne-a dus procesul civilizator.
Suntem foarte îndreptăţiţi să reflectăm în acest context asupra mâinii. Mâna este, aşa cum a
spus Aristotel intr-o expresie celebră, instrumentul instrumentelor. Această expresie nu trebuie
înţeleasă doar ca un superlativ , ca şi cum Aristotel ar fi spus doar că mâna ar fi un instrument mai
bun decât toate celelalte. Gânditorul a vrut să spună mult mai mult. Organul acesta nu este o
unealtă, în sensul că nu serveşte unui scop special, ci este capabil să prelucreze altele,
transformându-le în unelte pentru anumite scopuri. Mâna este astfel un organ spiritual, un membru
care serveşte la multe şi ne ajută să ne servim de multe.
De aceea acest organ este intim legat de limbă. Mâna nu este doar mâna care produce şi
mânuieşte ceva, ci şi mâna care arată ceva. Există un limbaj al mâinilor şi, ca şi vocea omenească,
mâna nu este doar un organ al comunicării: ea ne exprimă şi fără voie. Aşa cum omul întreg este
conţinut în mână la fel este conţinut în limbă întregul univers al experienţei umane a omului.
Ambele, mâna şi vocea cu care vorbim, reprezintă cea mai înaltă perfecţiune a lipsei de specializare
a omului. Cu aceasta ajungem în cu totul alt domeniu decât cel pe care îl formează jocul inepuizabil
de forme al artistului care este natura. Prin formarea intenţionată şi iscusită a existenţei umane
libere omul dispune tot mai mult de o anumită abundenţă: jocul, imitaţia, ceremonia şi ritualul, toate
aceste lucruri pe cât de non-necesare, pe atât de reconfortante, pe care le numim cu un cuvânt
frumosul. Lista este, evident mai lungă şi poate fi prelungită mult, dacă ar fi să enumerăm şansele
pe care ni le conferă lipsa de specializare.
Nu putem să nu vedem însă şi primejdiile care decurg de aici. Plasticitatea universală şi
predispoziţia omului pentru cultura înseamnă totodată că omul poate deveni robul unei specializări
ca să spunem aşa artificiale. Omul este lipsit de echilibrul de nezdruncinat al unui animal sănătos
care îşi utilizeaza instinctele în vederea şanselor de supravieţuire. Posibilităţile nemăsurate ale
capacităţii omeneşti determinate de specializare, de muncă si, astfel, deopotrivă de diviziunea
muncii si de un proces organizat pe principiul diviziunii muncii, sunt cu totul altfel decât acest
echilibru natural. Aceasta ne duce însă la o nouă dimensiune a omului, in cuprinderea specifică lui
in societatea omenească.
Nu este sarcina noastră acum de a dezbate formele de organizare care modelează starea
politică fundamentală a vieţii omeneşti. Este suficient să precizăm că atunci când dispui de o
îndemânare anume, aceasta creează permanent şi în mod inevitabil raporturi de dependenţa care le
depăşesc pe toate celelalte. Lumea modernă, ansă atât de departe în exercitarea genului şi a
capacităţilor ei, încât a învăţat să stăpânească şi să folosească tot mai mult forţele naturii cu ajutorul
ştiinţei şi al aplicaţiilor ei tehnice, priveşte individual numai ca o funcţie a întregului ordinii
raţionale. Individul este inclus într-un raport funcţional, care îi lasă tot mai puţină libertate de a
crea. Ca o consecinţă logică a tuturor proceselor noastre culturale, individul se vede din ce mai mult
redus la a deservi funcţiuni, maşini şi automate în funcţie. În loc să domine ceva, ceea ce i-ar
permite capacitatea şi ceea ce o oarecare de joc liber a voinţei formative ar face posibil, asupra
omenirii s-a abatut un nou sclavagism universal.
Omenirea trebuie să înţeleagă că acesta este destinul ei implacabil: ea este aici pentru a
servi. Se poate spune că omul de azi nu mai serveşte, în sensul că nu mai slujeşte altora, dar, în mod
paradoxal, acum el este obligat să slujeasca butoanele de control şi manetele tablourilor din
producţia industrială şi agricolă. Această evoluţie zdruncină tot mai mult capacităţile noastre
omeneşti şi deranjează astfel echilibrul aparent atât de natural dintre instinct şi raţiune, dintre
condiţionare şi libertatea de acţiune în lumea noastra. Nu ne putem permite nici un fel de iluzii:
ştiinţa este aceea care determină în modul cel mai profund această formă de existentă a omului de
astăzi.
Enorma apreciere de care se bucură ştiinţa în cultura noastră nu constituie o greşeală sau un
comportament aberant. Ştiinţa este cea mai importantă forţă de producţie a economiei noastre şi,
fără dezvoltarea ei continuă, fără noi descoperiri şi fără aplicaţiile lor ingenioase nu putem nici să
ne menţinem standardul de civilizaţie obţinut, nici să sperăm la condiţii decente de viaţă pentru
omenire în general. Trebuie să ne îngrijim ca între cei doi factori, mâna şi calculul să existe o
concordanţă. Calculul este forţa care domină totul in viaţa noastră, mai mult decât intelectul, spiritul
sau raţiunea. Pe el se bazează posibilitatea constantă a vietii noastre de a fi transmisă, determinată
de civilizaţia industrială, şi de aceea este atât de nesatisfăcător şi de neclar faptul că nimeni nu
cunoaşte nici măcar calculul pe care se bazează propria sa acţiune.
Ce se poate spune, deci, despre echilibru? Este clar că ambele trebuie formate. Pierderea
mâinii înseamnă pierderea culturii simţurilor, dar am văzut deja: ceea ce trebuie să se formeze este
omul, din punctul de vedere al intelectului şi al simţurilor deopotrivă. Aşa i-au fost sortite prin
vocaţia şi prin structura sa, ambele, renunţarea şi libertatea: asceza muncii, renunţarea la
satisfacerea grăbită a instinctelor, până la a renunţa să înţeleagă activitatea pe care o desfaşoară într-
o lume înstrăinată, şi dorinţa nestinsă de a se recunoaşte în lume şi de a se simţi acasă într-o lume pe
care el a modelat-o.
Intelectul şi senzualitatea nu formează deci o opoziţie reală. Mâna este un oragan spiritual şi
simţurile noastre îşi dezvoltă o inteligenţă proprie, pe măsură ce sunt inspirate de libertate prin
mâna care pipăie, apucă, arată. Există o inteligenţă a simţurilor, o deschidere, care se opune
comportamentului instinctiv, prejudecăţilor necontrolate, deformării cauzate de efecte şi invaziei
haotice de stimuli. Cultura simţurilor înseamnă în cele din urmă dezvoltarea capacitţii de alegere şi
de judecată a omului. Valabilă este însă şi reciproca, senzualitatea inteligenţei. Inteligenţa este un
fel de simţ nespecializat, asemenea epidermei, care simte totul, ca o culme a receptabilităţii, a
sesibilităţii. Ceea ce numim spirit, inteligenţă sau raţiune este o facultate cu adevărat universala de
percepere, care nu este nicidecum limitată la arta socotitului, la procedeele de măsurare şi la
realizările calculului tehnic - desigur, indispensabile pentru raţionalitatea tehnică. Dacă raţiunea ar
consta numai din aceasta, nimic nu ne-ar putea salva de la moartea mandarinului, pe care ne-ar
pregati-o atotputernica birocraţie şi progresul tehnic şi civilizator în stagnare.
Dar, ne întrebăm, ce inseamnă cultivarea simţurilor şi ce înseamnă cultivarea inteligenţei?
Formarea nu e totuna cu facerea. Cuvântul german Bildung este cât se poate de strâns legat de ideea
a ceea ce devine astfel încât este acum aşa cum este. Nu se poate referi, de aceea, la dezvoltarea
anumitor capacităţi şi deprinderi. Capacitatea de a apasă pe un buton la momentul potrivit şi de a
deservi corect un proces de producţie este şi ea, desigur, o aptitudine, o îndemânare care trebuie
învaţată cu efort şi stăpânită într-adevăr la perfecţie. Dar în cazul culturii nu este vorba despre
formarea unor astfel de posibilităţi şi capacităţi - ceea ce se cere este a fi astfel încât să-ţi poţi folosi
în mod just posibilităţile şi capacităţile. Cultura nu trebuie confundată cu învăţarea unor deprinderi.
Acestea sunt lucruri necesare, şi educaţia noastră trebuie, cu siguranţa, să dezvolte şi capacităţile
înţelese astfel, mai mult decât a face sistemul şcolar, dirijat de interesele de politica economică ale
societăţii industriale. Dar pentru ca dezvoltarea unor asemenea deprinderi să reprezinte cultura
cuiva, astfel încat un om instruit să fie un om cu simţurile cultivate, mai este nevoie de ceva: de
distanţa faţă de priceperea de care dispui, de distanţa faţă de propriul comportament bazat pe
prejudecăţi şi de conştiinţa de sine a propriei priceperi. Căci este cu adevărat cultivat, inclusiv la
nivelul simţurilor, numai acela care este în stare, cu ajutorul sensibilitătţii întregii sale fiinţe, să
vadă, să fie atent, să observe şi să ţină seama de ceilalţi.
Această cultură a simţurilor, care duce la formarea sensibilităţii, nu este ceva care să se
petreacă undeva în subsidiar şi eventual să se coacă, în cazul unor talente speciale, ajungând la
adevărate recorduri. Artiştii sunt desigur bine veniţi. Dar trebuie să existe şi oameni care au într-
adevăr nevoie de această artă şi o doresc. Pentru aceasta îti trebuie o sensibilitate exersată. Este
vorba despre formarea gustului, care include însă formarea capacitaăţii de judecată. Ştim cât de greu
este acest lucru. Imitaţia, maimuţăreala, moda sunt cele care domină.
În universitătile de azi se învaţă ca la şcoală. Viitorii învăţători, medici, jurişti, toţi sunt
verificaţi, ca să spun aşa, doar în ce priveşte memoria şi capacităţile intelectuale. Universitatea îi
pregăteşte din punct de vedere teoretic. Instruirea începe de-abia o data cu activitatea practică . Mie
mi se pare că sistemul nostru este foarte înapoiat, în sensul că, pe parcursul unei pregătiri teoretice
prea îndelungate, te izolează de formele practice de activitate ale profesiunii şi funcţiilor pentru care
te pregăteşti. Problema este veche: cum s-ar putea diminua prăpastia dintre formaţia academică şi
instruirea practică, astfel încat un viitor dascăl, în momentul în care începe să-şi înveţe meseria, să
nu lase pur şi simplu la o parte tot ce a învăţat în universitate pentru a citi cărţile preferate ale
conducatorului său de seminar, datând, desigur, din vremea studenţiei sale. Acesta este, se vede,
contrariul pregătirii universale; faptul că pregătirea în continuare, pentru practică, nu duce la
"cultura", ci este mai degrabă un fel de dresaj. De ambele părţi - nu neapărat personale, sistemul
este lipsit de conştiinta a ceea ce este de fapt adevarata formare, care îti cere şi te face capabil să
poţi privi lucrurile şi cu ochii celuilalt. Acolo unde domneşte această cultură, este exclusă atât
unilateralitatea practicii şcolare, cât şi cea a ştiinţei universitare, a simplei îndemânări şi a purei
memorări.
Aici cred eu că se află sensul actual al cultivarii simţurilor şi este uşor de înţeles cât trebuie
să reflectăm asupra consecinţelor politice şi sociale care ar putea să ducă la restabilirea echilibrului
real dintre facultăţile noastre senzuale şi cele morale. Poziţia privilegiată a artei şi a frumosului
constă în a nu avea de-a face cu simpla aplicare a unor reguli prin care apar şi pot fi înţelese. Arta şi
frumosul ne obligă să formulăm propria noastră judecată. Dacă ceva ni se pare frumos, înseamnă că
am emis deja o judecată. De multe ori putem să ne înşelăm şi să mimăm doar sau să repetăm
spusele altora, în loc să ne încredem în simţurile noastre şi în aprecierea lor. Dar chiar şi atunci este
tot imitaţie şi repetare, preluată de la cineva, care pretinde că este în stare să judece singur, şi fiecare
se simte, în esenţă, chemat să o facă. Acesta mi se pare avansul pe care ni-l asigură cultivarea
simţului şi exigenţa artei cu privire la umanizarea vieţii noastre în cadrul statului, al societăţii şi al
administraţiei. În esenţă, nu s-a schimbat mult de la speranţa lui Schiller, care vedea în educaţia
estetică un exerciţiu al libertăţii, exerciţiu necesar vizavi de mecanismul lipsit de suflet al aparatului
de stat. Sarcina a rămas aceeaşi. Capacitatea noastră de judecată este limitată de interese, de păreri
preconcepute, de tradiţii şi revoluţii, de întreaga agitaţie organizată a manipulării maselor.
Automatismul vieţii noastre, urmare a civilizării, nu ne mai creează aşa de usor sentimentul că
dispunem de judecată şi că putem îndrăzni să judecăm. Preţuirea ascezei lumii interioare ne obligă
la specializare şi ne face să renunţăm prea uşor, în lumea modernă a muncii, la propria noastră
judecată asupra a ceea ce avem cu toţii în comun. Dar ce mai înseamnă ordine politică bazată pe
libertate? Numai atunci când vom gândi şi vom judeca noi înşine în legatură cu problemele sociale,
cu problemele politice, ca şi in toate deciziile propriilor noastre experienţe de viaţă, vom putea
spera că şi reprezentanţii aleşi ai puterii politice, parlamentarii şi guvernele instalate de ei vor fi în
stare să judece cu adevărat. Pentru că ei au nevoie, la rândul lor, pentru deciziile pe care trebuie să
le ia, de ampla rezonanţă a întregului organism social, cu membri dispuşi să judece şi capabili de
critică şi de aprobare. (Elogiul teoriei. Moştenirea Europei, Polirom, Iaşi, 1998)