Caracterizarea lui Ion

Aşa cum remarca la apariţia romanului Eugen Lovinescu, „Ion” este considerat
„cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, marcându-şi acest loc şi prin
crearea unui personaj memorabil în jurul căruia se ordonează întreaga substanţă epică a
cărţii. Titlul romanului e elocvent.
În centrul romanului se află patima lui Ion ca formă a instinctului de posesiune –
remarcă Nicolae Manolescu, referindu-se în eseul său, „Arca lui Noe”, la acest personaj.
Ca specie, romanul privilegiază personajul acordându-i spaţii ample şi o mare diversitate
de mijloace de caracterizare: atât portretul naratorial direct, cât şi portrete făcute de
celelalte personaje, ca şi prin mijloace indirecte: fapte, gesturi, atitudini, limbaj.
Naratorul obiectiv şi omniscient îşi surprinde personajele în momente de tensiune,
în stări conflictuale, în care acesta se dezvăluie. Aproape toţi comentatorii romanului au
remarcat faptul că personajul este unul tipic, surprins în împrejurări tipice. În sensul
acesta el devine reprezentativ pentru o categorie umană sau socială, în cazul de faţă
pentru ţăranul sărac însetat de pământ. Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ioni, remarca
G. Călinescu, considerând că şi alegerea numelui personajului este semnificativă în
sensul tipologiei realiste reprezentate.
Dincolo însă de maniera specific realistă a prezentării personajului, este
remarcabil statutul simbolic al acestuia. La aceasta se referă E. Lovinescu atunci când
scrie că Ion este expresia violentă a unei energii şi că în realizarea acestui personaj se
simte “voinţa de a crea o figură simbolică mai mare ca natura, ce transcende tendinţa spre
nivelare a realismului”, păstrată la toate celelalte personaje, realizate prin respectarea
tuturor legilor obiectivităţii. Acest fapt este rar în romanele realistetipice, dar este în
concordanţă cu acel „realism al esenţelor” despre care vorbea însuşi Rebreanu. Ion
reprezintă aşadar o esenţă a umanului, a cărei existenţă este dominată de două voci
abisale, aşa cum sugereazî cele două părţi ale roamnului: “Glasul pământului” şi “Glasul
iubirii”. Faptul e explicabil prin noul realism de secol XX care nu mai concepe omul doar
ca produs determinismului social şi istoric, Rebreanu luând distanţă prin viziunea sa
tragică a supra realităţii – ce implică şi ideea de destin – de ceea ce el numea o copie
“fotografică” a realităţii.
Geneza romanului porneşte de la o revelaţie - imaginea unui ţăran îmbrăcat în
strai de sărbătoare sărutând pământul cu religiozitate. Romancierul descoperă că între
ţăran şi pământ e o legătură mult mai profundă decât simpla posesiune. Discuţia, apoi, a
autorului cu vecinul său care vorbea ca posedat despre pământ este o altă sursă de
adâncime a roamnului, ea susţinând noul statut al personajului. Ambele secvenţe sunt
exploatate în capitolul “Sărutarea” realizându-se două imagini-cheie ale cărţii.
Există însă şi o scenă mai puţin comentată însă foarte semnificativă în acest sens.
Titu, care preia aici poziţia naratorului, în discuţia sa cu Ion în care acesta îi spune “Tot
pământul e al meu , domnişorule!, rânji Ion cu mulţumire pătimaşă. Cât pământ!…”,
meditează oarecum înfricoşat de intensitatea patimii lui Ion: “Numai o pasiune puternică,
unică, nezdruncinată dă preţul adevăratei vieţi.” În secvenţa următoare, simbolică, cea a
sărutului pământului se evidenţiază tocmai esenţa acestei patimi, posesiunea pământului
iodentificându-se cu posesiunea erotică . Pământurile îi apar lui Ion ca nişte ibovnice
credincioase (obţinuse pământul prin seducerea Anei): “Dragostea lui avea nevoie de
inima moşiei, dorea să simtă lutul sub picioare, să-i soarbă mirosul… îl cuprinse o poftă
sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în săruturi.” O face “simţind o plăcere
înfricoşată” ce anunţă un sărut al morţii.
Dincoace însă de această ipostază simbolică, Ion este şi personaj conturat cu
mijloace realiste. Evoluţia sa de la imaginea sa iniţială este spectaculoasă. Ea punctează
un proces de dezumanizare a cărei cauză este tocmai lumea în care trăieşte. În contextul
satului ardelean, dar nu numai al acestuia, ierarhia se stabileşte după avere. Ion este un
flăcău cu calităţi , respectat şi temut de cei de-o seamă cu el ca vârstă. Sărăcia, lipsa
pământul îl ţine ca un blestem în margine, aşa cum şi tatăl său e dispreţuit de ceilalţi. El
nu îndrăzneşte să se amestece în discuţiile “bogătanilor”, stând “ca un câine la uşa
bucătăriei.” Demnitate îl împiedică pe Ion să rămână umil iar jignirile pe care I le aduce
Vasile Baciu numindu-l sărăntoc, îl înverşunează determinându-l să renunţe la iubirea
pentru Florica cea frumoasă dar săracă şi să plănuiască obţinerea Anei pentru a obţine
pământurile. Situaţia este, de altfel, tipică în lumea satului, Vasile Baciu însuşi obţinu-
odinioară pămînturile la fel. Unic este însă excesul pasional cu care Ion îşi urmăreşte
scopul, odată pasiunea umplându-i toată fiinţa.
Imaginea de la început a lui Ion, ca flăcău, este privită cu simpatie de cei din jur şi
chiar de către narator. Deşi sărac, “Ion este iute şi harnic ca mă-sa”, iubeşte munca
(“Munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare”, fusese un elev
silitor şi cuminte, trezind simpatia învăţătorului Herdelea şi a familiei acestuia. Renunţase
însă la carte tocmai din dragoste pentru pământ.
Portretul naratorial de mai sus este completat de perspectiva doamnei Herdelea.
“Ion – spune ea – e băiat cumsecade, e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, pentru ca
după ce se produce schimbarea la “faţă” a personajului, bătrâna să-i spună. “Eşti un
stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic. Te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după
blestemăţii.”
Pe traseul evoluţiei sale, Ion îşi dezvălui trăsături contradictorii: viclenie şi
ingenuitate, gingăşie şi brutalitate, cuminţenie şi răzvrătire. Goana sa după avere
actualizează treptat toate categoriile negative