,,Ion”

-caracterizare personaj-

De Liviu Rebreanu

Romanul "Ion" de Liviu Rebreanu (1885-1944) a fost publicat în anul 1920,

după o lungă perioadă de gestație, aşa cum însuşi autorul menționează în finalul
operei, între martie 1913-iulie 1920. Eugen Lovinescu include romanul "Ion" în
modernism, argumentând prin complexitatea planurilor de acțiune (principale și
secundare) înlănțuite, de circularitatea romanului, de profunzimea sondării
psihologice a protagonistului dominat de patimi, de galeria umană stratificată
(de la "sărăntoci" la "bocotani", de la țărani la intelectualii satului, de la
administrația ungară la alegerile de deputați), de numărul mare de personaje
("peste optzeci de persoane” - T. Vianu) şi de destinele acestora, față de care
naratorul omniscient se detaşează cu obiectivitate. De aceea, Lovinescu afirmă
că Rebreanu este cel care, prin romanul "Ion", a "obiectivat" proza românească".
Modernismul romanului se susține, de asemenea, prin amploarea construcției
narative şi, nu în ultimul rând, prin formula contrapunctului, adică relatarea
aceluiaşi eveniment în planuri epice diferite (nunta țărănească a lui Ion - nunta
Laurei in stratul social al intelectualilor, hora-balul etc.).

De altfel, critica literară l-a confirmat pe Liviu Rebreanu drept creatorul

romanului românesc modern, deoarece scrie și primul roman obiectiv de analiză
psihologică din proza românească, "Pădurea spânzuraților" (1922). Toate
argumentele prezentate concură în definirea acestei opere ca roman realist,
social, obiectiv și modern, cu elemente tradiționaliste

Ca orice roman, "Ion" este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere,
cu acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri narative, organizate prin
alternanță sau înlănțuire, cu o intrigă amplă și complicată. Personajele
numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate în
conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine
consistentă și profundă a vieții. Principalul mod de expunere este narațiunea, iar
personajele se conturează direct prin descriere și indirect, din propriile fapte,
gânduri și vorbe, cu ajutorul dialogului, al monologului interior și al
introspecției auctoriale.
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient
(heterodiegetic) și omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a,
iar atitudinea naratorului reieşită din relația sa cu personajele profilează
focalizarea zero și viziunea "dindărăt", argumentând caracterul obiectiv al
romanului.

Perspectiva temporală este reală și cronologică, bazată pe povestirea faptelor în

ordinea derulării lor, iar cea spațială reflectă un spațiu real deschis, al satului
Pripas, și unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul și conștiința
personajelor.

Romanul este structurat în două părți, "Glasul pământului" și "Glasul iubirii" şi

treisprezece capitole purtând titluri-sinteză: "Inceputul", "Sfârşitul", “Ruşinea",
Nunta", "Streangul", “Vasile", "George", "Blestemul" etc.

Tema romanului "Ion" este o monografie a realităților satului ardelean de la

începutul secolului al XX-lea, ilustrând evenimentele importante din viața
omului, obiceiuri, relații de familie, destine individuale, omogenitatea
colectivității care participă la evenimentele din viața satului (hora, sfințirea
hramului bisericii, cositul). Conflictul central îl constituie lupta aprigă pentru
avere, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de
pământul sau starea materială a fiecăruia, fapt ce justifică acțiunile personajelor.

Geneza romanului demonstrează apartenența operei la realism, Liviu Rebreanu

mărturisind că în lunga sa trudă de creație, în cei 7 ani în care a lucrat la roman,
un rol important l-a avut, pe de o parte "impresia afectivă", emoția, iar pe de altă
parte, acumularea de material documentar: scena văzută de scriitor cu țăranul
care săruta pământul ca pe o ibovnică, întâmplarea povestită de sora lui despre o
fată înstărită, rămasă însărcinată cu un sărăntoc și bătută cumplit de tatăl ei
pentru că tânărul nu voia decât averea, precum și propria experiență de ardelean
care a observat mentalitatea și obiceiurile țăranilor, viața lor dificilă cauzată de
lipsa pământului, pe care îl iubeau cu pasiune.

Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal și eponim (care dă numele operei-

n.n.) din romanul "Ion" al lui Rebreanu, este unul de referință în literatura
română, concentrând tragica istorie a țăranului ardelean din primele decenii ale
secolului al XX-lea. Deşi țăran, care s-ar înscrie, mai degrabă, în curentul
tradiționalism, Ion este însă, mai ales, un personaj modem și "rotund"
(E.M.Forster) prin complexitatea trăirilor, prin forța conflictului interior ce se
manifestă pătimaş şi prin analiza psihologică de introspectare a caracterului. De
altfel, structura epică a romanului organizată în două părți - "Glasul pământului"
și "Glasul iubirii" - reflectă, în spirit modern, patimile conflictuale ale
protagonistului: pământul și iubirea.

Ion este un personaj realist, tipic pentru pătura socială a țărănimii legate vital de
pământul care-i asigură existența și respectul colectivității, realizat prin formula
artistică a basoreliefului. Ca personaj modern, protagonistul este putemic
individualizat prin complexitatea caracterială (personaj “rotund"), prin folosirea
metodelor neobişnuite de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, prin
patimile devoratoare și prin sfârșitul tragic și previzibil totodată.

Portretul moral este construit din trăsături contradictorii şi complexe, ce reies

indirect din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile și
frământările pătimașe ale protagonistului care-i şi determină destinul.

Încă de la începutul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv și omniscient îl

evidențiază dintre jucători pe feciorul lui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion,
urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, cu "nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut", apoi o vede pe Florica "mai frumoasă ca oricând”, ,, fata văduvei
lui Maxim Oprea". Comportamentul flăcăului, gesturile și privirile ce se voiau
drăgăstoase reflectă în mod indirect ipocrizia personajului, care, deși o iubea pe
Florica, nu renunță la cucerirea Anei, pentru că aceasta era bogată, “avea locuri
și case şi vite multe ".

Conflictul interior, care marchează destinul flăcăului, este vizibil încă din
primele episoade ale romanului. Caracterizat direct de către naratorul obiectiv,
Ion este "iute și harnic ca mă-sa", chipeş, voinic, dar sărac, din care cauză simte
dureros prăpastia dintre el și "bocotanii" satului, ca Vasile Baciu. Când acest
personaj îl caracterizează direct, spunându-i "fleandură, sărăntoc, hoț și tâlhar",
Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara și reacționează violent. Orgolios peste
măsură, el suferă cumplit atunci când preotul Belciug îl dojenește în biserică,
mai ales că tot satul este martor la această umilință, după cum introspectează
naratorul omniscient.

De la început, Ion este sfaşiat de două forțe interioare, "glasul pământulu" si

"glasul inubiri", naratorul omniscient argumentând prin trăsături evidente faptul
că eroul este o victimă previzibilă a acestor două patimi:

Patima pentru pământ îl macină pentru că “pământul îi era drag ca ochii din
cap".Toată ființa lui Ion era mistuită de "dorul de a avea pământ mult, cât mai
mult", deoarece "iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...] de pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă." Fiind dominat de dorința de a fi
respectat în sat, stăpânit de o voință năvalnică, un temperament controlat de
instincte primare, hotărât și perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion
îşi urzeşte cu meticulozitate și pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea
pentru pământ este trăsătura dominantă a personalității sale, întreaga sa energie
fiind canalizată către atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l". El ar vrea
să se însoare cu fata lui Vasile Baciu, care nu vrea să i-o dea cu niciun chip.
Impresionat de frământarea flăcăului, Titu Herdelea îi sugerează să-l silească pe
Baciu, dacă acesta nu se învoiește. Ion răsuflă uşurat şi-i vine ideea s-o
necinstească pe Ana, proiect pe care și-l pune în practică până la ultimul detaliu.
După ce planul îi reuşeşte datorită “inteligenței ascuțite, vicleniei procedurale și
mai ales voinței imense" (E. Lovinescu), lon intră în posesia averii lui Vasile
Baciu și, într-un gest de adorare, săruta pământul. Această atitudine este o nouă
ipostază a lui Ion, care se simte "mândru și mulțumit ca orice învingător" și se
vede “mare şi puternic ca un uriaș din basme care a biruit în lupte grele o ceată
de balauri îngrozitori.”

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a

personajului realist, protagonistul considerând că dacă ar fi avut pământ, Vasile
Baciu n-ar mai fi îndrăznit să-l jignească in prezenta celorlalți și nici preotul
Belciug nu l-ar fi umilit în biserică. Paul Georgescu susține ideea că pentru Ion
pământul “însemna situație socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci
cu folos", constituind pentru flacăul ambițios demnitate și totodată obiect al
muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia și priceperea.

După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distantă,
cinică, refuză să-i mai vorbească ori să o mai vadă şi-i spune, dispretuitor, să-l
trimită pe taică-său să discute. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu,
Ion este ,,semet si cu nasul in vant”, sfidator, constient că deține controlul
absolut asupra situației şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise.
Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, soția devenind
o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion pendulând
între cele două “glasuri", devenite voci interioare, mai întâi “ce-ar fi oare dacă aş
lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâțenia asta", ca apoi, în
clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreț “și să rămân tot calic,
pentru o muiere...". Acest monolog interior evidențiază conflictul interior dintre
cele două patimi de care este mistuit flăcăul.

Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile
Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate şi violență, la prefăcătorie și
încântare. G. Călinescu este de părere că "în planul creației Ion este o brută. A
batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele
din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul
destin, deoarece, din cauza patimii pentru pământ, se dezumanizează. Vinovată
este însă și societatea care adânceşte opoziția dintre săraci şi bogați prin natura
relațiilor dintre oameni. Însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să
supraviețuiască, sfârşitul lui previzibil fiind perfect motivat moral și estetic.

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt "glas" ce mistuie sufletul lui
Ion, iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului.
După ce Ana s-a spânzurat, Ion, simțindu-se liber, este din ce în ce mai
nestăpânit în iubirea lui pentru Florica, pe care o urmărea peste tot şi care i se
părea mai importantă decât toate pamânturile: “ce folos de pământuri, dacă cine
ți-e pe lume drag nu-i al tau?". Prietenia falsă cu George constituie o altă
strategie a protagonistului pentru a se afla cât mai des în preajma Floricăi. Din
clipa in care Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George înțelege de ce lon vine
mereu pe la ei și plănuieşte să revină pe neașteptate, ca să se convingã de
adevăr. Întors acasă în plină noapte, George aude zgomote în curte, ia sapa
pentru că nu-i răspunde nimeni, izbeşte la întâmplare, fără să vadă nimic. Simte
că "fierul a pătruns în ceva moale", apoi mai lovește încă o dată şi aude “un
pârâit surd", iar când dă a treia oară este convins ca l-a omorât. Aşadar,
Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion crimă pasională, înfăptuită cu
o unealtă simbolică pentru munca pământului: sapa.

Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, întrucât el a face vinovat de

degradare morală, fiind răspunzător de viața Anei si a copilului lor, tulburând
echilibrul unui cămin și liniştea unei întregi colectivități. După dramele
consumate, viața satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând
sărbătoarea sfințirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar descrierea
drumului dinspre Pripas sugerează faptul ca totul reintră în firescul vieții.

Din relația cu celelalte personaje, reiese, indirect, egoismul protagonistului.

Obsesia lui Ion pentru pământ provoacă mai multe conflicte exterioare: cu
Baciu, căruia vrea să-i ia averea, cu Simion, în ogorul căruia intră cu plugul şi-i
sustrage o brazdă de pământ, cu preotul Belciug, care mediază disputa dintre Ion
și Baciu. Ingratitudinea față de Zaharia Herdelea duce la repercusiuni grave
pentru familia învățătorului, la demiterea acestuia din învățământ și la ostilități
accentuate între el și preotul Belciug.

In concluzie, personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat în
mod obiectiv, rece, deoarece romancierul deține secretul construirii de oameni
vii, într-un stil anticalofil, fără podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezența
regionalismelor ardeleneşti asigură un echilibru stilistic, personajele având un
limbaj definitoriu pentru mediul căruia îi aparține fiecare. Cuvintele şi expresiile
populare precum și registrul lexical țărănesc sunt proprii lui Ion Pop
Glanetaşului, contribuind la desăvârşirea personajului real reprezentativ pentru
mediul rural ardelenesc.

"Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o

operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lunne mărturisea Liviu
Rebreanu în "Jurnal".