Flori de Mucigai

Modernismul este un curent literar intiat la noi in 1919 de catre Eugen

Lovinescul. In jurul gruparii culturale de la revista si cenaclul ,,Sburatorul”. Revista
a aparut la Bucuresti intre 1919-1922 si 1926-1927. Cenaclul literar a fost initiat in
1919 avand o activitate permanenta si functionand inca 4 ani dupa moartea lui
Lovinescu.

Tudor Arghezi a fost un poet din perioada interbelică, ca și Lucian Blaga și Ion Barbu.
Opera sa a combinat traditionalismul și modernismul, fiind cunoscut pentru
originalitatea sa și pentru modul în care a integrat elemente specifice culturii românești
în contextul european al vremii. Arghezi a influentat multi dintre contemporanii săi și a
urmat traditia lirică a lui Eminescu.

Marele său merit este acela de a revolutiona limbajul poetic, astfel încât, după cum însuși afirmă
„o idee să nască alte sute”. El este întemeietorul „esteticii urâtului” în literatura romana, după
modelul lui Charles Baudelaire, din literatura franceză. Pentru Arghezi, creatia literara este un
joc de cuvinte găsite cu răbdare, trudă și silite să stea alături, îmbinând elemente lexicale
contrastante.

Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri ,,Cuvinte potrivite’’, căruia îi urmează o bogată
activitate literară, tratând o tematică diversă: arta poetică, poezia cu deschidere filosofică, poezia
erotică, tema sociogonică, poezia socială sau poezia juridică.

Procedeele artistice moderniste, care pot fi identificate în text, sunt: ambiguitatea limbajului
realizată, în primul rând, prin frecventa metaforei, adâncirea lirismului în subiectiv, exploatarea
esteticii moderne a urâtului, dar și noutatea prozodiei, prin folosirea versului liber.

Volumul „Flori de mucigai” se deschide cu arta poetică omonimă prin care se sintetizează ideile
exprimate de acesta, într-o maniera originala, ca rezultat al trudei artistului de a zugrăvii un
mediu uitat de divinitate.

Titlul poeziei este oximoronic, obtinut prin alăturarea insolită a cuvântului „floare”, un
simbol al frumusetii și al vietii, „mucigaiului”, exprimând urâtul, răul, degradarea și
moartea. Poetul folosește florile pentru a reprezenta sufletele celor care sunt nevoiti să
trăiască într-o lume în care răul și moartea sunt foarte aproape, din cauza presiunilor
sociale.

Confesiunea lirică debutează cu pronumele personal la persoana a III-a, ,,le’’, care se referă la
versurile create în mediul ostil al închisorii, accentuându-le importanta; ele reprezintă un rod al
imaginatiei unui eu lyric însetat de creatie, reprezentat printr-o marcă specifică a prezentei sale în
text, anume verbul la persoana I: „Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă
goală.” Maniera inedită de a scrie „cu unghia pe tencuială” presupune un sacrificiu creator
asumat de cel care, condamnat la însingurare, este mistuit de dorinta de a lăsa mărturie
simbolurile artei sale. Spatiul claustrant al ,,firidei’’ întunericul și singurătatea delimitează un
mediu ostil vietii,

A doua secventă lirică oferă o definitie poetică a ineditei manieri de a creea, redată prin
metafore/simbol: ,,Sunt stihuri fără an,/ stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Și de foame de
scrum,/ Stihurile de acum’’. Versurile au un caracter pronuntat de generalitate, înglobând lumea
damnării din toate timpurile. Acestea prevestesc moartea, singura sperantă a celor închiși de a-și
recăpăta din nou libertatea

Poezia se remarcă prin inovatia formală, prin care se renuntă la elementele traditionale prozodice
în favoarea dezvoltării ideilor artistice. Astfel, versurile lungi alternează cu cele scurte, ritmul
este interior, iar masura variază.

Putem afirma că Arghezi este un „cronicar al infernaliilor”, realizând o poezie a damnării, ca

rezultat imediat al coborârii în infern și al rupturii cu tot ceea ce însemnase arta literară până
atunci.