Ion

de Liviu Rebreanu
Romanul “Ion”, apărut în anul 1920, a deschis calea prozei românești obiective și
dezvoltă o temă social traditională: viața satului într-o viziune realistă. Inspirat din
realitatea satului transilvănean de pe la începutul secolului al XX-lea, romanul este
dominat de figura masivă, ca un bloc de granit, a personajului principal, Ion, care a
împrumutat romanului prenumele său. Astfel, autorul enunță indirect prima judecată de
valoare asupra personajului principal.
Liviu Rebreanu reprezintă un moment privilegiat în proza românească, impunând
definitiv romanul obiectiv și viziunea realistă, ceea ce explică faptul că este considerat
cel mai mare creator de viață din literatura autohtonă, comparabil, în acest sens, cu
Balzac și Tolstoi.
Înscriindu-se în realism, romanul obiectiv se definește ca operă epică ce
întrunește următoarele caracteristici: prezentarea unui spațiu epic real; acțiunea este
complexă, cu un fir narativ dezvoltat pe mai multe planuri, prezentând realitatea sub
aspecte diferite în mod veridic; tipologia este socială, personajele puternice create ca
urmare a observării tipurilor umane caracteristice societății vremii; detașarea totală a
scriitorului de mediile prezentate, atitudinea naratorului fiind echidistantă; crearea
impresiei de verosimilitate; sobrietatea și concizia stilului.
Un prim argument ce ilustrează caracterul realist îl constituie tema socială
tradițională: viața satului. Inspirat din realitatea satului transilvănean de pe la începutul
secolului al XX-lea, romanul este dominat de figura masivă, ca un bloc de granit a
personajului principal, Ion, care a împrumutat romanului prenumele său. Astfel, autorul
enunță indirect prima judecată de valoare asupra personajului principal
Un alt argument pentru evidențierea viziunii realiste a romanului este mărturisirea
autorului: ”Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă, ci pulsația vieții.”
Crezând că opera literară trebuie să fie veridică, prozatorul refuza confesiunea: ”M-am
ferit întotdeauna să scriu pentru tipar la persoana I.”
Tema romanului este cea a dezumanizării datorate patimii obsedante pentru
pământ, în relație cu aceasta fiind tema familiei, dar și tema iubirii, care ocupă o poziție
importanta în operă. Conflictelor exterioare: sociale, etnice (dintre bogați și săraci, dintre
români și unguri) li se adaugă cele sufletești, interioare (cele două glasuri).
Subiectul romanului este simplu și derulează liniar, pe două planuri, în virtutea
concepției bipolare a lui Rebreanu: Ion, băiat sărac, iubește o fată săracă, pe Florică,
dar se simte atras de Ana, doar pentru că este bogată și, căsătorindu-se cu ea, ar
obține pământurile lui Vasile Baciu. După ce nunta se realizează, Ion se îndepărtează
de Ana și se întoarce tot mai mult spre Florica, devenită acum soția lui George Bulbuc,
care-i va cauza moartea lui Ion. Celălalt plan al romanului urmărește situația familiilor
Herdelea și Belciug.
În incipit este sugerată continua pendulare a personajului între cele două
“glasuri” (“șoseaua...întovărășind Someșul, când în dreapta, când în stânga.”), același
început ilustrând și o coborâre în Infern: ”o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos
cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede, agățată de picioare...Hristos
își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mâncat de carii și înnegrit de
vremuri.” În final, odată răul înlăturat, spațiul este purificat, idee subliniată de prezența
aceleiași cruci, de data aceasta cu Hristos cu fața poleită: ”Drumul (…) se pierde în
șoseaua cea mare și fără început…”
Evenimentele romanului încep într-o zi de duminică, în care satul era strâns la
horă, prilej ca autorul să prezinte stratificarea socială a comunității. Există în romanul lui
Rebreanu țărani săraci (Ion al Glanetașului, Florica), “bocotanii” (George Bulbuc, Vasile
Baciu), ”albăstrimea” rurală (familia învățatorului Herdelea și preotul Belciug). Alături de
aceștia apar însă numeroase alte personaje precum avocați, notari sau autorități
maghiare în care românii, indiferent de clasa lor socială, nu au încredere.
Sunt două scene în roman care exprimă semnificațiile întâlnirii, aproape păgâne,
cu pământul. Prima este a înălțării peste pasiunile lumii comune, iar a doua este cea a
căderii, în lutul care-l va cuprinde peste puțin timp. La început, este prezentată o zi de
muncă, ce scoate în evidență instinctul de posesiune al eroului: ”Glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului…Se simțea mic și slab, cât un vierme…Cât
pământ, Doamne!” A doua întâlnire are loc atunci când Ion devine “stăpân al tuturor
pământurilor”, pe care vrea “să le mângâie ca pe niște ibovnice”, locul fiind “ca o fată
frumoasă care și-a lepădat cămașa, arătându-și corpul gol, ispititor”. Secvența aceasta
conține simbolul căderii, al morții care se apropie ca o pedeapsă divină “mâinile îi
rămaseră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu”. Lipindu-și buzele “cu voluptate
de pământul ud”, Ion simți “un fior rece, amețitor” (al morții). Odată potolit “glasul
pământului”, sufletul lui este luat în stăpânire de celălalt “glas”. Surprins într-o noapte de
George, în curtea lui, Ion este ucis, în mod simbolic, cu sapa. În ultimele clipe de viață,
prin mintea personajului se derulează momente ale existenței sale trecute, încheiate tot
cu “glasul pământului” (“și-i păru rău că toate au fost degeaba și că pământurile lui au
să rămâie ale nimănui”).
Element de analiză, construcția romanului este circulară și simetrică. Alcătuit din
două părți “Glasul pământului” și “Glasul iubirii”, ce corespund celor două coordonate
sufletești ale existenței lui Ion, romanul se deschide cu prezentarea drumului ce intra în
sat, după ce este părăsită șoseaua, și se încheie cu prezentarea aceluiași drum ce iese
din sat pentru “a se pierde în șoseaua cea mare și fără început”. Elementele de decor
din fragmentul incipit au valoare de “motive anticipative”, drumul stabilind legătura dintre
lumea reală și lumea ficțiunii. Simetria este vizibilă și în organizarea părților și a
capitolelor. Primului capitol, intitulat “Începutul”, îi corespunde ultimul, intitulat “Sfârșitul”.
Un alt element de analiză, stilul narativ al romancierului nu e elegant, știindu-se
că este anticalofil. Își face un crez din prezentarea veridică a vieții țărănești care, fiind
aspră, nu poate fi redată prin stăluciri stilistice. Stilul lui Rebreanu este forță de
obiectivare, precizie, sobrietate, adevăr constatat de George Călinescu: “Frazele sunt
ca apa de mare ținută în palme, dar câteva sute de pagini au tonalitatea neagră-verde
și vuietul mării”.
Romanul dovedește capacitatea extraordinară a lui Rebreanu de a reconstitui
viața satului și de a prezenta psihologia țaranului în toată complexitatea acesteia. Prin
calitățile romanului, Liviu Rebreanu se înscrie ca un moment în proza realistă, parte
integrată a literaturii universale.