Ion

~Caracterizare de personaj~
După Primul Război Mondial, are loc o importantă transformare în evoluția prozei
românești. Astfel, dacă până acum genul literar predilect părea să fie nuvela, după 1918,
centrul epicii va fi ocupat de roman. Pe lângă faptul că romanul devine un gen predilect,
acesta își multiplică temele, dar și manierele narative. Se poate spune, așadar, că romanul
cunoaște acum o mare diversitate tematică, dar și una a formelor de expresie epică și a
modalităților narative.
Impunerea romanului declanșează și o intensificare a dezbaterilor cu caracter
teoretic. Astfel, în studiul intitulat ,,Creație și analiză”, Garabet Ibrăileanu constată
existența a două principale tipuri de roman: romanul ,,de analiză”, interesat de viața
interioară, deci psihic, și romanul ,,de creație”, care prezintă personajele îndeosebi prin
comportamente. Eugen Lovinescu pleda pentru sincronizarea romanului românesc cu
formulele moderne ale romanului universal, optând astfel pentru evoluția de la subiectiv
la obiectiv și pentru inspirația citadină. George Călinescu consideră că romanul trebuie să
fie interesat de cazurile individuale, în măsura în care ele se transfigurează artistic în
timp.
Liviu Rebreadu este romancierul care acceptă inovația, elementul modern, pe
fondul unei puternice asimilări a valorilor rămase de la Școala Ardeleană, de la Ioan
Slavici sau Agârbiceanu. Publicat în anul 1920, ,,Ion” este o încercare curajoasă de rupere
a limitelor, în care se închistase literatura română. Creație epică de mari
dimensiuni, ,,Ion” reprezintă ,,o grandioasă frescă a lumii de la țară, prin care autorul a
ridicat drama personală a lui Ion al Glanetașului la înălțimea unei drame simbolice”
(Perpessicius - ,,Patru clasici”).
Tema operei o constituie lupta țăranului pentru pământ într-o societate în care
singura măsură a valorii omului este banul sau pământul. Dincolo de aspectul arhetipal al
personajului care întruchipează idealuri și mentalități străvechi, romanul comunică și un
mesaj etic referitor la inevitabila degradare morală a ființei umane în raport cu ideea de
posesiune.
În ,,Ion”, arta construirii personajelor este marcată de tehnici specifice realismului
obiectiv, ceea ce constituie un element de modernitate în proza românească. În centrul
romanului se află figura lui Ion, monumental și simbolic prin tragismul său. El este un
personaj realist, tipologic prin încărcătura semantică a prenumelui, natură complexă și
dilematică ce se consumă între iubire și patima pentru pământ.
 Prin sentimentul său de intensă iubire pentru pământ, Ion se înscrie în tiparul unui
țăran universal. Mediul social în care trăiește personajul este, fără îndoială, un factor
modelator care exercită o puternică presiune asupra acestuia, observație valabilă pentru
toată proza realistă.
Privit din punct de vedere al categoriei sociale, Ion este tipul țăranului a cărui
patimă pentru pământ se naște din convingerea că acesta îi susține demnitatea și valoarea
în comunitatea din care face parte.
Din punct de vedere al categoriei morale, Ion se confundă cu clasa țăranilor săraci,
care trăiește ierarhizarea valorilor umane pe baza averii. Încercarea disperată a lui Ion de
a dobândi pământ nu mai poate fi privită doar ca expresie a lăcomiei, ci, mai ales, ca
modalitate de a scăpa de umilința de a repeta soarta tatălui său.
Aflat în interiorul dilemei între pământ și iubire, Ion este aparent un personaj
simplu; în realitate, el este un labirint sufletesc, greu de pătruns, care uneori se
înstrăinează de real, devenind victima unui dezechilibru moral. Setea de pământ se
convertește într-o obsesie unică, fixată în subconștient, prin intermediul căreia este
creionat un caracter dur, capabil să se sacrifice și să își renege dragostea.
Personaj realist, Ion are o psihologie bine individualizată, care contrazice
stereotipia vieții sale. Astfel, este impresionant la erou modul în care se manifestă acea
psihologie a frustrării, deopotrivă socială și sentimentală. De altfel, criticul Constantin
Ciopraga observa că ,,interioritatea personajului este bântuită de energii care se cer
consumate într-un mod fertil”. În acest mod sunt explicate scenele de violență, de
descătușare, în urma cărora eroul se simte ,,răzbunat și mai vrednic”. Veghea interioară
cunoaște momente de eclipsă și, atunci, eroul trăiește prin suprapunerea celor două
patimi; el se simte purtat de o putere care îi scapă: ,,cum a știut Florica că are să vie, când
nici el însuși nu a știut”. Jocul confuziei continuă și în scena nunții, când Florica ia locul
Anei sau în momentul suspendării realității imediate, când Ion ia o brazdă din pământul
lui Simion Lungu.
Ion este o fire contradictorie care încearcă să unească cele două glasuri cu energia
imensă de care dispune. Pentru erou, pământul este o a doua natură interioară și în fața lui
trăiește un sentiment de venerare: ,,Simțea o plăcere atât de mre văzându-și pământul,
încât îi venea să cadă în pământ și să-l îmbrățișeze. Rupse un smoc de fire și îl mototoli
pătimaș în palmă”.
Naratorul omniscient realizează portretul personajului dintr-o perspectivă
obiectivă prin caracterizare direct, la care contribuie modul în care acesta se
atocaracterizează: ,,Ion era iute și harnic ca mă-sa și, când e vorba de muncă, nu se
codește și nu lenevește ca Glanetașul”. Titu Herdelea se arată și el impresioat de mândria
flăcăului, istețimea și stăruința lui de a împlini ceea ce își pune în gând.
 Procedeele de caracterizare, realizate din perspectiva naratorului omniscient, sun
întregite de procedee moderne ca introspecția și monologul interior. Prin intermediul
monologului interior se dezvoltă complexitatea trăirilor personajului, structura sa intimă
și impulsurile care îl stăpânesc în situații dilematice: înfruntarea cu Vasile Baciu care îl
numește ,,sărăntoc” și ,,tâlhar”, conflictul cu Simion Lungu și, mai ales, mustrarea
preotului la slujba de duminică, Această ultimă situație umilitoare declanșează o reală
revoltă în sufletul țăranului: ,,dojana preotului îl sfichiuia ca un bici de foc. Numai
ticăloșii sunt astfel loviți în fața lumii întregi. Dar el, de ce este ticălos? Pentru că nu se
lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul oamenilor?”.
Ion sfârșește distrus de glasul pământului și de glasul iubirii, Cele două ipostaze
ale eroului, care îl definesc esențial, se unesc astfel în finalul romanului. Dominat de
instincte puternice, aflat sub semnul fatalității, Ion va deveni victima naturii sale excesive
și a instinctelor neclintite.
Prin romanul ,,Ion”, Rebreanu realizează un personaj devorat de obsesia
pământului, de căutarea unei voci subterane, care nu este omul jumătăților de măsură și
care dorește împlinirea totală a echilibrului său social. De asemenea, este evident că
măreția cu care Rebreanu a cultivat acest om fără nicio șansă și acest destin fără salvare,
imprimă romanului, mai degrabă, o viziune naturalistă.