Romanul ,,Ion’’ este publicat în 1920, după o perioadă de criză a

romanului românesc, și reprezintă un moment de referință în evoluția acestei

specii literare, fiind prima constructie epică de mare amploare, cu acțiune
complexă, desfășurată pe mai multe planuri.
“Ion’’ este un roman realistobiectiv, o monografie a satului transilvănean
de la începutul sec. al XX-lea, pe fundalul căreia se proiectează o dramă a
pământului, dar și a iubirii
Caracterul realist al operei se evidențiază la nivelul intenționalității
actului artistic al scriitorului de a realiza o literatură de tip simetric. Universul
ficțional creat de autor aduce în fața cititorului imaginea satului transilvănean
Pripas de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Spațiul rural este surprins prin elementele sale de detaliu, astfel încât romanul
dobândește caracter monografic, aspect de frescă socială.
Totodată, romanul „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de
construcție a personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane,
reprezentative pentru universul rural al epocii. Protagonistul întruchipează tipul
țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea să și-o
îmbunătățească.
Viziunea despre lume înfățișată în acest roman epopeic este strâns legată
de concepția scriitorului despre literatură și despre menirea ei. Pentru Liviu
Rebreanu, literatura „este creație de oameni și de viață”, iar romanul este
discurs care „fixează curgerea vieții, dă vieții un tipar care îi surprinde
dinamismul și fluiditatea”. Scriitorul se dezice de realismul care copia sincer,
fidel și fotografic lumea și cere ca romanul să se îndrepte spre un „realism al
esențelor”. Această traiectorie modernă permite reprezentarea lumii cu o
„privire” imparțială, cu o „voce” imposibilă, atribute ale unui narator auctorial,
omniscient, omniprezent, care urmărește existența umană angrenată în fluxul
oarbei deveniri.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului particularizată
în confruntarea devastatoare a lui Ion între două pasiuni puternice și la fel de
îndreptățite: iubirea pentru pământ și iubirea pentru o singură femeie. Puternic
individualizat Ion trăiește apriga dorință de a ieși din cercul unui destin pe care
îl percepe ca străin și nesubstanțial ființei lui. Aceste pasiuni care, prin legile
sociale și morale nu îi mai poate aparține.
În viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii, ființa umană trebuie să
se înscrie în limitele unui destin prestabilit, încercarea de a-l depăși având
consecințe tragice.
 O primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului,
poate fi considerată cea a borei duminicale surprinsă în expozițiunea discursului
narativ. Această boră dobândește semnificațiile unui joc al destinului. De pildă,
pasiunea cu care tinerii învârt Someșona reflectă viziunea optimistă pe care
omul tradițional o are asupra existenței. În plus, faptul că Ion alege să o joace pe
Ana, deși o iubește pe Florica, evidențiază tocmai destinul nefast pe care și-l va
alege tânărul: căsătoria cu fata boierului Vasile Baciu.
A doua secvență semnificativă evidențiază prezența factorului irațional și
explică geneza romanului: sărutarea pământului. Stăpân al tuturor pământurilor,
Ion se simte un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur. Îngenuncheat în
gestul mistic al sărutări pământului, Ion simte „fiorul rece”, iar lutul îi
„țintuiește” picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște „mănuși de doliu”. În
această scenă este concentrată soarta eroului, prizonier al patimii pentru pământ.
Varietatea și complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a
speciei romanului. Conflictul central al acestui roman realist este determinat de
lupta pentru pământ în satul tradițional, ardelenesc în mod special. Drama lui
Ion, țăran sărac, este de a nu putea însemna nimic în ordinea socială și umană a
lumii, din cauza lipsei averii. Calitățile personale nu sunt luate în calcul acestei
ierarhii, de aceea personajul este pus în situația de a alege între iubirea pentru
Florica și pământurile Anei.
Principalul conflict exterior, social, se manifestă între Ion al Glanetașului și
Vasile Baciu, adversarii care își dispută pretențiile la posesiunea pământului,
Ana fiind doar pretextul neglijabil al confruntării. Adevărata dimensiune a
dramei personajului principal o dă conflictul interior, precizat în structura
romanului prin titlul celor două părți: Glasul pământului și Glasul iubirii. Cele
două voci rezonează în sufletul lui Ion când succesiv, când simultan, până la
explozia lor asurzitoare în situația-limită. O rețea complexă de conflicte
secundare completează tabloul complicatelor relații umane: învățătorul Herdelea
– preotul Belciug, Ion (al Glanetasului) – George Bulbuc, Ion-Simion Butunoiu.
Modernitatea romanului constă, însă în surprinderea unor
conflicte interioare, redate prin stil indirect liber sau prin secvențe monologate.
Ca roman realist, Ion propune o lume ficțională creată în concordanță cu
mecanismele realității, pe care însă nu o copiază, ci o reface prin analogie.
Straniul amestec de real și ficțional induce în eroare, amânând descoperirea
fundamentală asupra perspectivei narative. Cititorul e, oarecum, îndemnat să
uite că în viața reală, evenimentele se desfășoară de la cauză, la efect, în timp
ce, în universul ficțional, sensul este invers: naratorul cunoaște destinele
personajelor și plasează indicii, semne și simboluri care le anticipează
devenirea. Acest tip de narator, aparent tradițional și demiurg, care își menține
privilegiul omniprezenței și al omniscienței, devine o voce care își neagă orice
implicare.
Impersonalitatea naratorului îi permite să se situeze total în afara lumii
prezentate: își asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-le dramele,
dar nu formulează sentințe, nu emite judecăți de valoare, nu moralizează și, mai
des, nu empatizează cu ele. Personajele își desfășoară acțiunile din resortul lor
intern, fără niciun accent de simpatie sau de antipatie din partea
autorului/creatorului lor.
Perspectiva narativă semnifică în cele mai profunde resorturi chiar
viziunea despre lume a autorului, o lume în care personajele își poartă destinul
implicabil în esența unei divinități care să le pedepsească sau să le
recompenseze.