Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

-tema si viziunea asupra lumii-

Camil Petrescu

Romanul subiectiv modern “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” a fost
publicat in anul 1930,si are ca trasaturi unicitatea perspectivei narative, fluxul cunostiintei,
memoria afectiva, naratiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei, dar si autenticitatea
definita ca identificarea actului de creatie cu realitatea vietii, cu experienta nepervertita, cu
trairea intensa. Este si un roman psihologic, al experientei prin tema, conflict (interior) si
utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice .

Geneza romanului se sprijina si pe cateva experiente lirice (“Ciclul mortii”, “Un luminis
pentru Kicsikem”) si epice (“Cei care platesc cu viata”), ca si pe cateva articole de cronica a
vietii moderne, publicate in rubrica “Ceaiul de la ora cinci”.

Tema inadaptarii intelectualului la o lume vorace a imposturii si a mediocritatii se

cristalizeaza prin mai multe arii tematice: dragostea si razboiul, cunoasterea si setea de
absolut, tema mostenirii si cea a existentei societatii bucurestene in preajma Primului
Razboi Mondial.

Titlul dezvaluie o compozitie bipolara si surprinde cele doua experiente existentiale si

cognitive ale lui Stefan Gheorghidiu, devenite teme ale cartii (iubirea si razboiul). Simbolul
noptii figureaza incertitudinea ce il devoreaza launtric, irationalul si intunericul firii umane
cu care se confrunta. Cele doua adjective asezare intr-o ordine semnificativa (“ultima”,
“intaia”) sugereaza disponibilitatea eroului de a depasi drama iubirii inselate si de a intra in
mereu alte orizonturi ale cunoasterii.

Incipitul este modern, cu intrari multiple. Primele enunturi au functie descripitva, de

orientare, situand actiunea intr-un cronotop real: “In primavara anului 1916, ca
sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie
din capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal”. Discursul continua cu
modelul “punerii in abis”, instituind modelul naratiunii autodiegetice si “spatiul” simbolic al
cunostiintei, al luciditatii. Finalul deschis (surprinzand despartirea eroului de “tot trecutul”
si, implicit, un nou inceput) ingaduie adaugarea unui epilog tarziu, in notele de subsol din
“Patul lui Procus” in care se vorbeste despre dezertarea, prinderea, judecarea si
condamnarea lui Ghoerghidiu la ocna pe viata.

Structural, romanul se realizeaza din interferenta a doua planuri narative, care, la randul
lor, sunt “supraetajate”. Planul cunostiintei personajului-narator dezvaluie o realitate
interioara care fiinteaza in durata subiectiva; in acest plan, alterneaza palierul narativ (al
evenimentelor rememorate din care se constituie “anotimpurile” povestii de iubire) cu cel
analitic, in care sunt “radiografate” stari de constiinta, se analizeaza “patologia” geloziei, se
formuleaza aforistic sau eseistic judecati de valoare. Al doilea plan narativ este cel al
realitatii obiective, imediate, centrat mai intai pe existent societatii bucurestene (mediul
studentesc, lumea oamenilor de afaceti, a vietii politice si a celei mondene), apoi pe viziunea
demitizata a razboiului. Realitatea observata este dublata de reflectii ale eului-constiinta, de
notarea minutioasa a reactiilor interioare. Notele infrapaginale adauga un plan auctiorial
care sporeste impresia de autenticitate. Raportul dintre cele doua planuri principale este
conflictual, fiindca tiparul de idealitate pe care se structureaza eul-constiinta e in antiteza cu
realul. Pendularea personajului narator intre cele doua planuri genereaza modernitatea
acestei structuri contrapunctice.

Student la filosofie, Stefan se casatorise cu Ela din dragoste, sentiment care aducea in
viata lor de studenti saraci unica bogatie spre care nazuiau. Mostenirea neasteptata lasata
lui Stefan de bogatul sau unchi, Tache Gheorghidiu, transforma radical viata tanarului cuplu.
Ela pare a se adapta rapid noului stil de viata, caracteristic lumii mondene in care patrund, in
vreme ce Stefan este atras de noua sa conditie sociala doar in masura in care ii ofera noi
experiente de cunoastere. Dragostea Elei amurgeste in conformism conjugal, in vreme ce
Stefan este devorat de suspiciune, torturat de gelozie. Eroul refuza abdicarea de la idealul
sau de iubire absoluta, asa incat despartirea devine iminenta. Semnificativ este episodul
excursiei la Odobesti, organizat de Anisoara, care are mania excursiilor “in banda”. In
atmosfera de complicitate ludica si promiscuitate morala, Ela se comporta ca “o femeie de
lume”, cochetand cu Grigoriade, vag avocat si gazetar mediocru, insa bun dansator “abia
cunoscut cu doua saptamani inainte”. Fiecare cuvant ori gest al frumoasei tradatoare ia
proportiile unui cataclism si, indelung analizat ca proba a infidelitatii, devine prilej de tortura
pentru zbuciumata constiinta a lui Stefan. Acesta refuza insa a cobori in spatiul instinctual al
geloziei: “Nu n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii”.
Momentele de atroce suferinta provocata de noaptea in care Ela lipseste de-acasa, de
repetatele despartiri de aduc sentimentul singuratatii, el esecului si al ratarii, alterneaza cu
bucuriile fulgurante ale intalnirilor de la hipodrom, din restaurante sau magazine, cu “betia
de dureri amare, transformata in bucurii tari” a impacarii. Retrairea acestor seisme sufletesti
este facuta cu luciditatea celui care sondeaza sistematic straturile profunde ale constiintei,
cautand adevarul si numai adevarul, ridicat la rang de norma morala fundamentala.

Participand la campania din Transilvania in primele randuri, Ghoerghidiu descipera

“prietenia definitiva, ca viata si ca moartea” si camaraderia barbateasca, descopera
sentimentul responsabilitatii fata de vietile oamenilor din plutonul pe care-l conduce si
solidaritatea neconditionata. Descopera insa si solitudinea fiintei in fata mortii si faptul ca
spaima de moarte reduce omul la starea de salbaticiune haituita. Descopera inconstienta
criminala a politicienilor vinovati de starea jalnica a armatei romane, incompetenta
comandantilor, precaritatea pregatirii militare a soldatilor. Revelatiile eroului notate
minutios in “jurnalul de companie”: “Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a
mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acesti continuu
conflict al eului tau, care cunoaste astfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel”. Asemenea
notatii iscate din lucida introspectie sunt insotite de episoade narative concise, vorbind
despre cucerirea Pietrei Craiului, despre “intamplari pe apa Oltului”, despre marsul spre
Sibiu, bombardamentul de la Sasaus, batalia de la Rucar.

In opinia mea, originalitatea romanului subiectiv e data de subtilitatea analitica a propriei

constiinte, de drama intelectualului complex si introvertit, declansata prin memorie
involuntara, de faptul ca autorul este in acelasi timp personaj si narator.