Ultima noapte de dragoste,

întâia noapte de război

~romanul modern, subiectiv~
Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război “ de Camil
Petrescu este un roman proustian, psihologic, subiectiv și al experienței ce aparține
modernismului și a fost publicat în anul 1930 devenind o creație reprezentativă a
perioadei interbelice. Autorul se inspiră din opera scriitorului francez Marcel Proust,
realizând un roman pentru intelectuali ce ține cont de avansurile științei și ale
filosofiei, ce are în centru un intelectual.

În lucrarea „Noua structură și opera lui Marcel Proust“, Camil Petrescu

prezintă caracteristicile romanului subiectiv, acestea fiind autenticitatea și
substanțialitatea, iar scriitorul introduce elemente filosofice precum intuiționismul
bergsonian și fenomenologia husserliană pentru a demonstra hipersensibilitatea și
luciditatea intelectualului.

Romanul aparține modernismului prin multitudinea tehnicilor narative

utilizate: dubla perspectivă asupra aceluiași eveniment regăsită în „Cartea a doua “,
în care anumite scene din război sunt prezentate dintr-o perspectivă în textul propriu-zis
al romanului și, din altă perspectivă, în nota de subsol/nota infrapaginală; jurnalul
(intim și de campanie); observația privitoare la realitatea social-politică și economică
bucureșteană, dar și cea a frontului; colajul și finalul deschis. Colajul constă în
inserarea în roman a unor fragmente din alte texte precum versurile populare sau de
Mihai Eminescu, ordinul de luptă, titluri de ziare și de broșuri de educație cazonă.

Un alt argument al apartenenței romanului la modernism este plasarea în

prim-plan a personajului intelectual, Ștefan Gheorghidiu, acesta fiind un inadaptat
superior la societatea în care trăiește. Drama sa interioară cauzată de aspirația spre
iubirea absolută este surprinsă în paginile operei prin procedeul analizei psihologice,
evidențiindu-i hipersensibilitatea și luciditatea.

Fiind un roman al experienței, textul camilpetrescian prezintă dintr-o perspectivă

subiectivă cele două drame ce marchează viața intelectualului, iubirea și războiul, iar
 impresia de autenticitate este sporită prin paginile de jurnal, dar și prin scrisori. Textul
este, de asemenea, un roman psihologic atât prin temă, cât și prin accentul asupra
conflictului interior, dar și prin procedeul introspecției prin care se realizează analiza
psihologică.

Tema centrală a operei este drama intelectualului cauzată de aspirația spre

absolutul în iubire și imposibilitatea atingerii acestuia în realitate. În titlu sunt
evidențiate cele două teme secundare, dragostea și războiul, ce devin experiențe de
cunoaștere pentru protagonist. Romanul are și temă citadină, specifică modernismului
lovinescian.

Romanul este structurat în două părți, prima, în întregime ficțională intitulată

„Cartea întâi“ și rememorând iubirea matrimonială între Ștefan și Ela, iar „Cartea a
doua“, valorificând jurnalul de război al autorului și reproducând documente și
articole din epocă prezintă experiența de pe front din Primul Război Mondial.

Titlul este analitic, anticipează tematica operei și prin repetarea termenului

„noapte“ se sugerează misterul, incertitudinea ce marchează psihologia
intelectualului, aflat într-o permanentă căutare a adevărului.

Perspectiva narativă este subiectivă, homodiegetică (persoana I),

naratorul-personaj fiind Ștefan Gheorghidiu, iar tehnica narativă fiind cea a
jurnalului, astfel romanul devine unul de analiză și se folosește monologul interior.

Cronotopul este clar precizat în manieră realistă, acțiunea petrecându-se inițial

pe Valea Prahovei, în primăvara lui 1916, apoi evenimentele având loc la București,
Câmpulung și Odobești, dar și pe front.

Conflictul central al romanului psihologic este de factură interioară fiind

surprinse frământările intelectualului idealist, cel care aspiră spre iubirea
absolută și care este dezamăgit de ceea ce descoperă în realitate. Se remarcă și
conflicte exterioare între Ștefan și unchiul Nae, având concepții diferite asupra
valorilor vieții, dar și între Gheorghidiu și Ela, soția bănuită de infidelitate.

Acțiunea romanului debutează cu un capitol intitulat „La Piatra Craiului în

munte“, în care evenimentele sunt posterioare celor relatate în capitolele următoare.
Ștefan Gheorghidiu se află la popota ofițerilor și asistă la o discuție despre dragoste și
fidelitate pornită de la un articol din ziar, fiindu-i declanșată memoria afectivă.
Deranjat de opiniile celorlalți privitoare la femeia infidelă, Ștefan are o intervenție
manifestată printr-o amplă replică, în care enumeră etapele unei „iubiri mari“ ce se vor
dovedi a fi momentele relației proprii: „Iubești întâi din milă, din îndatorire, din
duioșie ... pe urmă te obișnuiești cu surâsul și vocea ei... și treptat îți trebuiește
prezența ei zilnică. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție de nevoile și
preferințele ei“. Intelectualul percepe lucid chiar și sentimentul de iubire pe care îl
consideră „voluntar la început, patologic pe urmă“. Acesta crede în dragostea
absolută, idee sugerată prin afirmația „Acei care se iubesc au drept de viață și de
moarte, unul asupra celuilalt“. În finalul secvenței, Gheorghidiu se arată decis să
dezerteze dacă a doua zi nu primește permisie, reieșind faptul că aflarea adevărului
despre fidelitatea soției este pentru el o problemă de viață și de moarte.

În continuarea acțiunii, se prezintă relația dintre Ștefan, student la Filosofie, și

Ela, studentă la Litere. Primirea unei moșteniri de la un unchi bogat al lui Gheorghidiu
tulbură echilibrul familiei, Ela devenind interesată de avere și de petrecerile mondene,
cuplul evoluând către o criză matrimonială al cărei moment culminant este excursia de
la Odobești. Suferința lui Ștefan cauzată de gesturile Elei față de domnul G este
surprinsă în multiple pagini de monolog interior ce contribuie la realizarea
introspecției. Cuplul se va despărți temporar, dar împăcarea se va produce, însă
suspiciunea lui Ștefan reapare atunci când îl vede pe Grigoriade la Câmpulung.
Gheorghidiu este nevoit să plece în război, fără să afle dacă este înșelat și pe front este
martorul unor evenimente tragice care vor fi prezentate începând cu capitolul „Întâia
noapte de război“. Drama trăită aici este una colectivă, cu toții resimțind frigul, setea,
foamea, frica de moarte, iar impactul acesteia asupra intelectualului va determina o
diminuare a importanței dramei iubirii.

Rănit și spitalizat, Ștefan se întoarce acasă, dar își privește soția cu indiferența
cu care privești un tablou. Deși are ocazia să afle adevărul cu privire la infidelitatea
ei, căci primește o scrisoare anonimă, nu mai este interesat și decide să divorțeze. Ela
se opune vehement, neagă toate acuzațiile lumii, dar hotărârea lui este definitivă și
pentru a se elibera în totalitate de tot ce îl lega de această femeie, îi lasă „absolut tot
ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți . . . de la lucruri personale, la amintiri.
 Adică tot trecutul“. Acesta este un final deschis, specific modernismului.

În concluzie, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, prin mijloace specifice

modernismului, drama intelectualului lucid, însetat de absolut, folosind tehnici ale
analizei psihologice și evidențiind superioritatea acestuia în raport cu societatea ce
devine un veritabil „pat al lui Procust“. Iubirea și războiul sunt experiențele definitive
ce nu pot lipsi din „întregul sufletesc“ al protagonistului.