Romanul subiectiv Ultima noapte de dragoste, intâia noapte de razboi roman modern,

psihologic/1930

În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest „trudnic al scrisului”, teoretician al romanului
modern, respinge în conferinţa sa Noua structură şi opera lui Marcel Proust romanul de tip tradiţional,
raţionalist şi tipizant, cu narator omniscient , un demiurg imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care
naratorul limitat este considerat mai aproape de realitate şi de autenticitate: “Să nu descriu decât ceea ce văd,
ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.” În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa proustianismului şi
gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului, singurele condiţionări ţinând de
fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei . Romanul subiectiv este specia genului epic cult în proză cu
dimensiuni mari şi un număr mare de personaje, în care se reflectă realitatea subiectiv, accentul căzând pe
analiza psihologică. El prezintă următoarele caracteristici: este inspirat de universul interior şi de mediul citadin,
valorifică studii de filosofie şi de psihologie, abordează teme intelectuale, focalizarea este internă, iar
naraţiunea la pers I, urmăreşte două planuri: unul subiectiv şi unul obiectiv, are caracter confesiv şi predomină
monologul interior, accentul este pus pe conflicte psihologice şi nu pe acţiune, are preferinţă pentru personajul
cu profesie intelectuală şi urmăreşte fluctuaţiile conştiinţei acestuia. Din punct de vedere compoziţional,
romanul subiectiv renunţă la linearitatea compoziţională tradiţională, cronologia este abolită, compoziţia este
ondulatorie; structura narativă se mulează pe fluctuaţiile memoriei involuntare. Primul roman al lui Camil
Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război aparţine literaturii autenticităţii şi ilustrează
estetica modernismului (roman citadin, centrat pe problematica intelectualului, împlinind dezideratele
formulate în teoria lovinesciană a sincronismului). Este un roman realist psihologic, de analiză a vieţii interioare
(sumă a unor „dosare de existenţă”, structurate pe „o idee sau pe o pasiune”, personajele fiind suflete care au
văzut idei). Roman al unei duble experienţe ontice şi cognitive – iubirea şi războiul –, Ultima noapte… îşi are
izvoarele în experienţa sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe frontul Primului Război Mondial, al cărui
memorial de campanie este „împrumutat cu amănunte cu tot eroului". Formula narativă a romanului în roman
(romanul iubirii este inserat în romanul războiului);- principiul compoziţional este cel al memoriei involuntare,
iar ca tehnici narative se remarca: tehnica analitică, inserţia, alternanţa, tehnica decupajului, a contrapunctului.
Titlul dezvăluie compoziţia bipolară şi surprinde cele două experienţe existenţiale şi cognitive ale lui Ştefan
Gheorghidiu, devenite teme ale cărţii (iubirea şi războiul). Simbolul nopţii figurează incertitudinea care îl
devorează lăuntric, iraţionalul şi întunericul firii umane cu care se confruntă. Cei doi termeni așezati într-o
ordine semnificativă (ultima, întâia) sugerează disponibilitatea eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a
intra în mereu alte orizonturi ale cunoaşterii. Textul este structurat în două parţi, precizate din titlu. Dacă prima
parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate ( dintre Ştefan şi Ela), partea a doua, construită sub
forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul Primului Război
Mondial. Prima parte este ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole şi
documente de epocă,.

Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, La Piatra Craiului,
este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţii I. Expozițiunea : prezentarea protagonistului și a
reperelor spațio-temporale, intriga : ”Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la universitate și
bănuiam că mă înșală” ; desfășurarea acțiunii : retrospectiva iubirii dintre Ștefan și Ela , punctul culminant :
excursia la Odobești, deznodământul : Ștefan o părăsește pe Ela.

Se remarcă următoarele scene semnificative :

În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la popota
ofiţerilor, la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care
şi-a ucis soţia infidela a fost achitat de tribunal. Această discuţie declanşează memoria afectivă a
protagonistului, trezindu-I amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Secvența desfășurată
la Odobești este relevantă pentru evoluția tinerei familii : cuplul evoluează spre o inevitabilă criză
matrimonială, al cărei punct culminant intervine cu prilejul excursiei la Odobeşti). In atmosfera de complicitate
ludică și promiscuitate morală, Ela se comportă ca o ”femeie de lume”, cochetând cu Gregoriade, vag avocat și
gazetar mediocru, însă bun dansator ”abia cunoscut cu două săptămâni înainte”. Ștefan observă mimica și
gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G și care are o expresie deznădăjduită atunci când
acesta stă de vorbă cu altă femeie. Personajul principal refuză însă a coborâ în spațiul instinctual al geloziei :
”Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii”.

Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este
măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă,
admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se
căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea
neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist:
implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare
Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului.
Povestea evoluează cu o serie de certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors
pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se
separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare
justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat
lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie,
zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de
Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu
României în război îl îndepărteză de obsesia sa.

O altă experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, iar imaginea acestuia este
demitizată: “romanul reflectă, mai curând, aspecte neglijate şi neglijabile ale războiului: frigul, durerile de
stomac, intâmplările comice şi absurde…contează mai mult pentru romancier, sunt mai autentice, decât planul
complet al bătăliei”, afirma N Manolescu. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmăşeală,
dezordine. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este inlocuit de spaima de moarte, care păstrează
doar instinctual de supravieţuire. Individul se pierde, se simte anulat în iureşul colectiv. Drama colectivă a
războiului pune in umbra drama individuală a iubirii. Eroul parcurgând experienţa de front îşi reconstituie
atitudinea faţă de sine, Ela, lume: „Drama războiului nu-i numai ameninţarea continuă cu moartea, măcelul şi
foamea, cât această verificare sufletească, acest continuu efect al eului tău care cunoaşte altfel ceea ce
cunoştea într-un anumit fel”. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la Bucureşti, dar se simte
detaşat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini şi să se mai îndoiască, o priveşte cu indiferenţa
“cu care priveşti un tablou” şi decide să o părăsească: “I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte
de preţ la cărţi…de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.” Prin acest deznodământ, conflictul
psihologic (raţiune / pasiune) care conduce iniţial la o criză de valori îşi află rezolvarea: iubirea îşi pierde rangul
de valoare absolută de “monodeism”, sfârşind în „oboseală şi indiferenţă”.

Romanul prezintă, dintr-o altă perspectivă, drama intelectualului. Calitatea de intelectual nu este dată
de studii sau de posturi înalte, ci de superioritatea conştiinţei, intelectualul fiind un gânditor lucid care
problematizează conştiinţe. El poate fi student, ziarist, poet, conducător politic, ostaş, militant politic.
Intelectualii lui C Petrescu diferă structural de inadaptaţii romantici. Nu sunt înfrânţi. Drama lor este una de
conştiinţă şi se naşte din luciditate: „Câtă luciditate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă, atâta pasiune şi deci atâta
dramă” Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa
programatic dorinţa de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic
posibil. Prin introspecţie şi monolog interior, tehnici ale analizei psihologice, Şt Gheorghidiu percepe aspectele
planului interior- sufletesc şi pe cele ale planului exterior cu maximă luciditate, fapt care contribuie la drama
sufletească.

Consider că prin unicitatea perspectivei narative, naraţiunea subiectivă, prin stilul anticalofil această operă
literara este un roman modern, psihologic.