Camil Petrescu (1894-1957)

Prozator, dramaturg, eseist, poet si filosof, C. P., ramas orfan de mic, este crescut in familia
subcomisarului de politie, Tudor Popescu din mahalaua Obor. Urmeaza cursurile colegiilor Sf. Sava si Ghe.
Lazar din capitala si apoi pe cele ale Facultatii de Filosofie si Litere. Debuteaza in 1914 in revista Facla sub
pseudonimul Raul D. cu articolul Femeile si fetele de azi. In timpul primului razboi mondial participa ca voluntar
la cateva campanii militare. E ranit si isi pierde partial auzul. Experienta aceasta ii acutizeaza sentimentul
insingurarii dobandit in copilarie.
Evolutia profesionala ii reliefeaza personalitatea de tip enciclopedic. Spunea ca fiecare varsta se exprima
prin alte forme de comunicare culturala. Este membru al cenaclului Sburatorul, redactor la Revista
Fundatiilor Regale, in 1939 e numit director al T.N.B. si din 1948 e membru al Academiei Romane.

Activitatea culturala:

1. POET: Versuri, Ideea, Ciclul mortii (1923), Transcendentalia (1931);

2. ROMANCIER: Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930), Patul lui Procust (1933)
si Un om intre oameni (1953-1957, neterminat);
3. PROZATOR: vol. de nuvele Turnul de fildes (1950);
4. ESEIST: Teze si antiteze (1936), Modalitatea estetica a teatrului (1937, teza de doctorat), Fals tratat
asupra autorilor dramatici, Eugen Lovinescu;
5. FILOSOF: Filosofia substantei (1940), Husserl-intrarea in fenomenologie;
6. DRAMATURG: dramele Jocul ielelor, Suflete Tari, Danton, Act venetian, Mioara, comedia Mitica
Popescu etc.

Contributia lui Camil Petrescu la dezvoltarea romanului romanesc:

1. sustine teza lovinesciana potrivit careia literatura trebuie sa se sincronizeze cu filosofia si

psihologia epocii;
2. accent pe trairea autentica, realitatea e filtrata prin propria constiinta;
3. spirit anticalofil: ii repugna conventionalismul literar si considera ca scriitor e acela care are ceva de
spus ,,,fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie”;
4. relatare la persoana I, narator-personaj/narator-implicat, necreditabil, autodiegetic: ,,Sa nu
descriu decat ceea ce vad, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu [...] Din mine insumi, eu nu
pot iesi...Orice as face, eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi
onest decat la persoana intai.” (vocea autorului se amesteca adesea cu cea a lui Stefan Gheorghidiu pana la
confundarea lor);
5. relativismul (inmultirea perspectivelor in jurul aceluiasi obiect);
6. substantialismul (evidentierea aspectelor relevante pentru analiza);
7. modelul narativ e cel proustian [ample divagatii, memoria voluntara la Stefan (vezi opinia dnei prof.
univ. Elena Filipas), involuntara la pers. lui M. Proust, memoria afectiva, alternarea secventelor narative,
fluctuatii pe axa temporala, acronia]; NB! Daca avem in vedere faptul ca initial romanul s-a numit Proces verbal
de dragoste si de razboi ori Proces verbal de dragoste si razbunare, romanul se apropie prin aducerea
afectului sub reflectorul constiintei de scrierile stendhaliene. Stilul nud, lipsit de podoabe stilistice e cel care il
atrage pe prozator, intrucat ,,orice eflorescenta stilistica ascunde o eczema” asa cum afirma Albert Camus.
8. tehnica a colajului (inserarea in text a documentului frust);
9. tehnica arhitectului: ,,exista doua moduri de a scrie un roman, doua tehnici. Sunt unii literati care
incep cu inceputul, continua cu mijlocul si - cand au ajuns la capat – pun fine si, gata, au sfarsit romanul! Pe urma
il predau direct si cu beatitudine tipografiei. Sa numim tehnica aceasta, a tricotajului. Stii cum se face un pulover?
Odata lucrul inceput jos, urca spre gat si se incheie cu maneca. Dar mai e o tehnica, sa zicem a arhitectului, care
inalta mai intai scheletul casei, pe urma face impartirea pe etaje si abia catre sfarsit se intoarce sa plaseze
dusumelele, sobele, clantele si celelalte” (art. C.P. si modalitatea estetica a romanului);
 10. personajele sunt intelectuali lucizi, hipersensibili, care nu accepta compromisul, lipsiti de simtul umorului
(Stefan Gheorghidiu, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu etc.). Ele sunt personaje UNICAT, nu sinteza a unei
categorii sociale ca la L. Rebreanu: ,,o drama nu poate fi intemeiata pe indivizi de serie, ci axata pe anumite
personalitati puternice, a caror vedere imbratiseaza zone pline de contraziceri” (C.P., Fals tratat pentru uzul
autorilor dramatici). Referitor la acest aspect, exegetul G. Calinescu aprecia ca ,,eroii lui C. P. poarta fiecare pe
umeri capul multiplicat al autorului.”
11. in roman sunt surprinse doua realitati: cea a timpului cronologic (frontul) si cea a timpului psihologic
(iubirea); timpul devine o dimensiune subiectiva a existentei, iar cunoasterea se realizeaza prin intoarcere spre
sine, prin introspectie.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930)

1. Titlul
2. Tema
3. Structura
4. Tipul de roman
5. Caracterizarea personajului

1. Titlul reliefeaza cele 2 teme fundamentale ale romanului, anume dragostea si razboiul. Romanului i s-a
reprosat coliziunea celor doua parti, insa Camil a reactionat apreciind ca ,,mai mult decat in orice, in fata mortii si
in dragoste omul apara in autenticitatea lui structurala” Pentru Ghe. dragostea e ca o boala. Aspiratia spre absolut
il paralizeaza. Erosul nu-i aduce fericirea. In a doua parte a scrierii, protagonistul se salveaza din drama
incertitudinii amoroase prin experienta colectiva a razboiului (rol apotropaic, intrucat protagonistul se vindeca, se
regaseste – doar aparent Ghe. cauta adevarul despre Ela, el se cauta pe sine).
Lexemul subst. noapte plasat in dubla pozitie poate reprezenta incertitudinea in care persista protagonistul
si misterul feminitatii. Nr. ordinal cu val. adj. ultima puncteaza din perspectiva lui Stefan inexistenta unei solutii
salvatoare pt. casnicie, iar intaia marcheaza primul moment in care individul reuseste sa se cunoasca pe sine, sa
se regaseasca.

2. Tematica bivalenta: dragostea si razboiul constituie experiente decisive, limita pt. protag. in demersul
lui catre sine.
3. Structura: 2 parti opuse si, paradoxal, complementare care intregesc aventura cunoasterii absolute
nutrite de Stefan; I parte =integral fictiune, a II-a porneste de la detalii autobiografice (exp. de ofiter a lui C. P.);
13 capitole, I parte = 6 cap., iar a II-a parte = 7 cap.
4. Tipul de roman: interbelic, subiectiv, citadin, modern, modernist, proustian, de dragoste
5. Caracterizarea personajului:

Romanul incepe si se sfarseste cu incertitudinea protagonistului, Stefan

Gheorghidiu, in privinta sotiei sale, Ela: ,,eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si
banuiam ca ma insala” (cap.al II-lea al primei parti), ,,dar daca nu e adevarat ca ma insala? Daca din nou am
acceptat o serie gresita de asociatii?[...] Dar nu, sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”(ultimul
cap. al celei de-a doua parti).
Intelectual hipersensibil, lucid, Stefan e un sublocotenent de 23 de ani, concentrat in1916 la fortificarea
vaii Prahovei, in zona Dambovicioara. Face parte din categoria ,,sufletelor tari”, a oamenilor neada[ptati
compromisurilor, stapani pe o minte geometric organizata, dar descompusi de asaltul insidios al iubirii. Razboiul
e privit ca fatalitate istorica, demitizat, cu tot ce are mai monstruos. Remarcam spiritul polemic, caustic inca de la
primele randuri: ,,zece porci tiganesti, cu boturi puternice, ar fi ramat, intr-o jumatate de zi, toate intariturile de pe
Valea Prahovei”. Discutia de la popota ofiterilor e cea care declanseaza protag. memoria afectiva. Capitanii
Dimiu, Corabu si Floroiu discuta cazul unui barbat achitat de judecatori pt. ca si-a ucis sotia necredincioasa. In
forul interior, Stefan e rascolit, simte o ,,foiala de serpi”. Cere superiorilor sai invoire, sa mearga la Campulung
pentru a-si vedea sotia. E refuzat.
Superior, el traieste pe un alt portativ existential, voluptatile sale sunt de ordin intelectual, astfel incat
,,prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila”. Izbucneste si le spune superiorilor sai ca discutia e
copilaroasa si primara, sugerandu-le sa vorbeasca despre lucruri la care se pricep. Iese apoi din sala si e urmat
indeaproape de Orisan. Ii dezvaluie acestuia opinia lui despre iubire.
Erosul e pt. Stefan o forma de cunoastere, care cere necesitatea existentei unei intimitati absolute.
Dragostea nu poate fi incorsetata intr-un sablon: ,,Ce-i o iubire, ca s-o faci regula casnica? A se sterge pe picioare
la usa...a nu-si insela barbatul....”. Crede ca o iubire mare se formeaza in timp si presupune un monoideism ce
aluneca spre patologic.
Cautand absolutul, Gheorghidiu considera ca intr-o astfel de iubire, fiecare are drept de viata si de moarte
asupra celuilalt: ,,daca unul dintre amanti incearca imposibilul, rezultatul e acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se
sinucide, dar intai poate ucide. De altminteri, asa e si frumos. Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca
cei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt.” In viziunea lui nu exista jumatati de
masura, compromis. Aici, Pompiliu Constantinescu spunea ca poate fi vorba despre un conflict intre sexe in linia
misoginismului romantic.
In roman nu regăsim decat opiniile lui Stefan, astfel incat nu se poate spune cu certitudine daca are
dreptate sau nu, daca Ela il insala sau dimpotriva. Exista insa o serie de fapte, reactii relatate de protag. care ne
indreptatesc a crede ca poate fi vorba de misoginism. De pilda, in patul conjugal, Gheorghidiu nu vrea sa-i
lamureasca Elei nedumeririle, ci sa o domine: ,,Iata, fata draga, filosofia, explicata, atat cat s-a putut, ca s-o
inteleaga si o proasta mica, asa ca tine...”, ,,retractez: o proasta mare”. Superior, ii tine o conferinta
vulgarizatoare, destul de plictisit de intrebarile ei. Stefan isi doreste ca Ela sa-l adore neconditionat, sa aiba
nevoie de protectie, sa vada in el intregul ei rost. Adesea e sfidator: ,,destinul tau, fata draga, e si va fi schimbat
prin mine”. Altadata, sosit de la facultate cu un vraf de carti, e iritat de faptul ca Ela, si ea studenta la Litere, e
dornica sa vada despre ce carti e vorba si chiar o admonesteaza spunandu-i ca nu-i treaba ei.
Personajul isi complica existenta interpretand orice gest, afirmatie si, treptat, suspiciunea capata proportii
colosale. Tudor Vianu remarca ,,exactitatea aproape stiintifica in despicarea complexelor sufletesti tipice”, iar G.
Calinescu atragea atentia asupra faptului ca ,,luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporeste, intocmai cum
atentia sporeste durerea de dinti”.
Ins reflexiv, fire pasionala, Stefan e mandru ca s-au luat din dragoste, fiind saraci amandoi. Orgoliul
nemasurat e cel care in timp erodeaza relatia celor doi: ,,eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai
frumoase studente si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Liviu Petrescu subliniaza caracterul pygmalionic al personajului care se defineste prin orgoliu, ,,prin
nazuinta de a anula conditia sa de creatura, revendicand-o pe cea de creator si demiurg”. Initial, Ela e vazuta de
partener ca ideal feminin: ,,cu ochii mari, albastri [...]cu gura necontenit umeda si frageda, cu o inteligenta care
irumpea”, pentru ca, in finalul romanului, la distanta de numai 2 ani si ½ sa vorbeasca despre ea in alti
termeni: ,,prin camasuta fina, asa cum sta in genunchi, aplecata deasupra mea, sanii ii atarna ca doua pungi si
pantecul a inceput parca sa se ingroase”. Nu Ela sufera o schimbare radicala, ci viziunea lui asupra ei se modifica
in absenta iubirii, pe taramul indiferentei.
Mobilul declansator al dramei conjugale e o mostenire lasata de unchiul ursuz, dar bogat al lui Stefan,
Tache. Inainte de moartea batranului, cei doi sunt invitati alaturi de rubedenii in casa unchiului care isi serba
onomastica. Atmosfera si detaliile arhitecturale amintesc cititorului de kitsch-ul din strada Antim din romanul
balzacian al lui G. Calinescu, Enigma Otiliei. La masa, i se aminteste lui Stefan de raposatul sau tata, Corneliu,
prof. univ., publicist renumit, lipsit de spirit practic, care se casatorise din dragoste cu o femeie saraca si murise
incarcat de datorii. Jignit, Stefan riposteaza caustic, trezind in jur consternare, reducandu-i pe toti la tacere. Ii
spune unchiului opinia lui despre spiritul practic si despre mostenire: ,,mostenirile acestea nu sunt totdeauna fara
primejdie. De cele mai multe ori parintele care lasa avere copiilor le transmite si calitatile prin care a facut
averea: un obraz mai gros, un stomac in stare sa digereze si oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru
averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua [...].”
Intelectualul inadaptat lumii pragmatice a unchiului Tache e surprins de mostenire si mai ales de reactia
Elei, care vrea ca Stefan sa se implice, sa administreze banii cu folos: ,,la Universitate discuti cu patima si te certi
cu toata lumea, pentru ca sustii ca niste celule, acolo, mor sau nu, iar aci, cand discuti cu ei, te lasi atat de moale”.
Il surprinde caracterul ei aprig in astfel de probleme, intrucat el prefera traiul modest, dar implinit, luxului
trecator: ,,in acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinst al femeilor pentru bani”
ori ,,as fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestora vulgare”.
Ia contact rand pe rand cu fauna sociala de la fabrica de metalurgie a unchiului Tache si-l scarbeste
dezinvoltura milionarului analfabet Tanase Vasilescu Lumanararu, directorul ei tehnic, om care nu stia decat sa
semneze si a carui boala de ochi era pretextul ascunderii unei infirmitati intelectuale. Dupa un timp, face un
aranjament si iese din afacere.
Aflat intr-o necontenita desavarsire spirituala, Ghe. nu pregeta a incerca sa contureze o teorie menita sa
revolutioneze filosofia. Dezamagirea in iubire este in scurt timp dublata de cumpana profesionala, intrucat
descopera ca aceeasi problema fusese gandita si abordata anterior de Giovanni Papini.
Stefan isi iubeste sotia, dar vrea s-o domine si nu stie cum sa se faca inteles. Ii place s-o tachineze, s-o stie
delicata, copilaroasa. Desi n-o face cu rautate, reuseste s-o indeparteze. Tipul de femeie pe care Ghe. vrea sa-l
vada in Ela aminteste de Mona din Steaua fara nume, femeie alcatuita din putina lene, putin parfum...
Lui Stefan i se pare ca Ela se schimba mai ales de cand e atrasa de viata mondena. Cuplul incepe sa iasa
in oras cu Iorgu si cu Anisoara (verisoara a lui Stefan, cu casa langa Ciulnita). O excursie de trei zile, la vie, la
Odobesti va pune la indoiala fidelitatea femeii iubite. Ela pare sa-i dea mare atentie unui oarecare ziarist, numit
domnul G. (Grigoriade). Glumeste cu el, gusta din felul lui de mancare, cer singuri clatite si, in genere, dau
impresia ca sunt un cuplu. Stefan isi exacerbeaza suferinta, neintervenind in niciun fel, ba dimpotriva, sta
taciturn, retras. Pierde la un joc de carti, iar companionii ii simt furia cand la vorbele unui jucator ,,Ciudat...si
totusi pierzi” el reactioneza necontrolat: ,,m-am invinetit si era gata sa-l lovesc, cand ceilalti, simtind respiratia
mea oprita, au avut surasuri amicale de destindere”.
Ii propune femeii divortul, dar nu-i ofera nicio explicatie, ba chiar introspectandu-se remarca faptul ca e
posibil sa fi exgerat, sa fi interpretat gresit anumite gesturi ce puteau fi luate drept amicale: ,,Ce sa-i reprosez? Ca
pe drum a stat lipita de mine si de el? Ca s-au coborat sa culeaga flori? Ca s-a sprijinit de bratul lui? Ca au facut
un mic grup aparte?”. Ulterior, la deschiderea unui teatru de vara, sesizandu-i indignarea vizavi de Ela, o femeie
ii spune ca ,,femeia insala numai pe cel pe care-l iubeste, pe ceilalti ii paraseste pur si simplu”, rationament
respins imediat de Stefan, care continua sa traiasca intr-o realitate utopica in care femeia ar trebui sa aiba ochi
doar pentru barbatul de langa ea si unica ei ratiune de a exista, ar consta in a-i face lui pe plac.
Gelozia lui Stefan provine din faptul ca se simte diminuat in ochii nevestei, ca nu mai e adulat, ca nu mai
e el singurul in stare sa-i dea sentimentul bucuriei si al implinirii. Niciunul nu se poate adapta realitatii celuilalt,
acelui pat procustian. Ea e independenta, el o vrea plapanda, ea e sociabila, fire vesela, el e introvertit; se iubesc,
dar relatia e sortita esecului din momentul in care neincrederea si gelozia isi fac loc in sufletul lui Stefan.
Ela doreste sa mai ramana la o petrecere, iar el, convins ca aceasta fusese o sfidare, un comportament
inadecvat, devine crud si hotaraste sa se razbune. Aduce in patul conjugal o cocota nespus de vulgara, insala
asadar pentru a-si dovedi ,,ca tot ce ofera una, iti poate oferi si cealalta”. Urmeaza perioade in care stau despartiti,
apoi impreuna si iar despartiti. Orice lucru nou descoperit il face sa reconsidere totul, sa reevalueze situatia. Se
autoflageleaza insa, ramanand suspicios.
Nu o data are sincere remuscari, dar totul e tardiv, casnicia i se destrama lent, deoarece neincrederea
erodase de mult relatia. De pilda, gaseste la un moment dat, printr-o scrisoare, dovada clara a faptului ca intr-o
seara, cand el banuise ca il insala, Ela fusese la Anisoara, sa-i tina de urat, pentru ca Iorgu era plecat la tara.
Gasind scrisoarea simte ca totul revine la normal in casnicia lor, ca si cand niciun nor n-ar fi umbrit-o: ,,asadar
sunt cu adevarat un tip imposibil, care complica absolut orice intamplare, iar ea e femeia unica – si totul se poate
sterge ca un vis ingrozitor. Imi dau lacrimile si plang incet de bucurie.” Imediat insa loveste neincrederea,
banuiala ca totul e o abila strategie a sotiei: ,,daca scrisoarea a fost pusa cumva de curand acolo?” Desi ii va
confirma si Anisoara ca lucrurile au stat asa, ramane sceptic.
Situatia sta sa explodeze cand Ela ii cere sa depuna la Banca Generala o parte din lirele englezesti pe
numele ei. I se pare circumspecta dorinta femeii, considerand ca aceasta e maniera ei de a se pune la adapost
d.p.d.v. financiar, pentru ca apoi sa poata divorta. Starea protagonistului e redata elocvent de acesta: ,,pentru
mine, dragostea aceasta era o lupta neintrerupta, in care eram vesnic de veghe, cu toate simturile la panda, gata sa
previn orice pericol”.
La Campulung se intampla sa-l zareasca pe trotuarul alaturat pe Grigoriade si e convins ca cei doi sunt
amanti. Sta la panda in noapte planuind sa-i prinda in flagrant, dar esueaza. Nu se intampla nimic, nimeni nu intra
sau nu iese din casa Elei, astfel incat,
intr-un tarziu apare la usa sotiei pretextand ca si-a uitat acasa ordinul regimentului. In loc de ordin, Ela, care ii
stie suspiciunile, ii inmaneaza o scrisoare de la Grigoriade, prin care acesta o instiinta ca se afla in oras in vizita
la o matusa si ca, daca e disponibila, el e dispus sa-si faca timp pentru o iesire in oras. Desi neincrezator, simte
,,ca lucrurile au intrat intr-un fagas normal”. La cateva minute insa, cand primeste de la colonelul sau un
compliment pentru sotie, redevine irascibil: ,,complimentele care mi se fac pentru
nevasta-mea ma scot din sarite.”
Partea a doua a romanului are in vedere razboiul privit din perspectiva combatantului de rand, Stefan
Gheorghidiu, fara scene eroice (ca in Manastirea din Parma de Stendhal). Criticul Nicolae Manolescu aprecia
ca ,,de pe scena istorica, razboiul se muta pe cea a constiintei individului”. Razboiul nu mai e elogiat, ci inseamna
foame, frig, teama, iar observatiile cad pe fragilitatea individului.
Pe front, tensiunea e crescuta, iar observatiile sunt foarte dure: ,,Cranii sfaramate de paturi de arma,
trupuri strapunse si prabusite sub picioarele celor care vin din urma”. Noroiul, succesiunea gloantelor, haosul,
toate tin de apocalipsa. Mai presus de orice transpare sentimentul de suferinta. Viata oamenilor sta sub semnul
hazardului si al animalitatii: ,,cadem cu sufletele rupte, in genunchi, apoi alergam, coboram speriati”. Se observa
spiritul gregar, exacerbarea instinctualitatii, a dorintei salbatice de viata. Insingurarea lui Gheorghidiu ia sfarsit,
el se regaseste in groaza, in panica si in lasitatea camarazilor sai. Nici in cele mai teribile momente nu inceteaza
sa analizeze aspectele casniciei: ,,Dar m-a iubit? Surad pentru mine singur...De ce s-ar fi dat unui student sarac?
O partida, un viitor sot? [...] I se cuvine sa recunosc ca nu m-a inselat decat cand am devenit bogat”. Pentru
Gheorghidiu, iubirea este un loc al reusitei posibile, al succesului si al certitudinii, asadar al elementelor refuzate
de societate pe alte planuri.
Accentul cade de cele mai multe ori pe modul in care e receptat razboiul cu toate atrocitatile lui, pe
impactul psihologic. Desigur ca un rol foarte mare in redarea acestor stari il are senzatia organica: ,,Pe o capita,
cu caciula fumurie si tuguiata, un ofiter ne intampina razand si ne face semn de salutare cu mana. Aflam, in fuga,
ca are matele scoase afara.”, ,,in lunca, acelasi spectacol: mantale omenesti...ranite...cativa raniti, cateva
cadavre...’’, ,,Mi-e frica si mi-e frig”, ,,Tremur atat de tare, imi clantane dintii in asa fel, ca mi-e teama sa nu
simta cei de langa mine”.
Imaginile se deruleaza cu incetinitorul, se panorameaza frontul, apoi se insista pe fiecare detaliu in
parte, se face stop cadru pe elementele dure, crude. Se remarca modul in care fiinta umana poate fi anihilata.
Nimic nu mai aminteste de paginile glorioase din scrierile sadoveniene, unde razboiul era elogiat. Elementele
naturaliste navalesc de-a lungul redarii acestor pagini ce rememoreaza cruzimea de pe front si reactiile omului
care nu vrea sa fie erou, ci doar sa scape cu viata: ,,simt colti reci in coapsa”, ,,lungit pe spate, imi misc membrele
incet ca un gandac in agonie”, ,,animalic, oamenii se strang unii langa altii, iar cel de la picioarele mele are capul
plin de sange. Nu mai e nimic omenesc in noi”, ,,creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt
ca niste sfori putrede”, ,,ochii mi se inchid scurt, corpul mi se inclesteaza in convulsie epileptica”.
Stefan isi reevalueaza situatia din casnicie si aceasta problema i se pare derizorie in fata spectacolului
real al vietii. Moartea e realitatea dura la care protagonistul asista.Ranit, Stefan este spitalizat si ulterior se
intoarce la Bucuresti. E intampinat de Ela, sotia care se comporta grijuliu cu el: ,,ma saruta cu exces”, ,,imi taie,
cu prea multe gesturi, friptura in farfurie”. Remarca pe o masuta o fotografie a lui si gandeste ca a fost pusa acolo
de curand. Oscileaza iarasi in interpretarea gesturilor femeii, dar conchide: ,,sunt obosit si mi-e indiferent chiar
daca e nevinovata”. Optica asupra ei se modifica si, in absenta iubirii, femeia i se pare chiar respingatoare:
,,aplecata deasupra mea, sanii ii atarna ca doua pungi si pantecul a inceput parca sa se ingroase”.
Regasit dupa experienta frontului, Stefan divorteaza de Ela si-i lasa acesteia obiecte de pret, carti,
,,adica tot trecutul”. Trebuie mentionat ca personajele camilpetresciene nu sunt inadaptate, ci, pe planul valorilor
esentiale, nu sunt niciodata infrante.