Particularităti ale unui text studiat, aparținând lui Camil Petrescu

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’

În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’, teoretician al romanului
modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel Proust’’romanul de tip tradiţional,
raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care
naratorul limitat este considerat mai aproape de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea
ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot ieşi...Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I.’’ În asentimentul sincronsimului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa
proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului, singurele
condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei

Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de înnoire a
romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică,
subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză,
anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un exemplu
elocvent care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea în materia romanescă a unei părţi
substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte timpul prezent,
adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se construiesc adevărate ,,dosare de
existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată
în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în
mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe.

Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic . Student la
Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca structură de caracter”, intransingent şi inadaptat,
oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de sine viziunea autorului asupra ,,condiţiei
umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum
concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ” este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei şi
cel al războiului”.

Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea perspectivei narative,
timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul urban, anticalofilismul şi
autenticitatea.

Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi, în acelaşi
timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi războiul.

Un episod ilustrativ pentru tema iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are
loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile
sunt împărtite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i
arde de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând
doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui
este că cei doi au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de
metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie,
deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă
pricepeti” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehementă
orice este mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de frământările de iubire,
care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă haos, măsuri absurde,
învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de celelalte
experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare,
îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot
trecutul’’.

Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ este
analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’
şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de existenţă, depăşirea unei drame
individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.

Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi conferă autenticitate
şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat. Modurile de expunere
sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor prin prisma perspectivei subiective, selecţia faptelor
relevante pentru depăşirea crizei personajului; descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei,
frontul, casa din Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în
individualizarea personajelor, în evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea personajelor, în mod
indirect, şi în dinamizarea acţiunii.

Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a
războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi
se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în
armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa
Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de
dragoste. Student la Filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete
de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face
fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme
modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest
echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru
bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi
extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de
certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la
Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru
a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la
verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat. Înrolat lângă
Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie,
zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei
sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără
învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel,
se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte
prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de
bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care
cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta
se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele
acestui tablou al eliberării Ardealului în primul război mondial. Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se
descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că
nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă
deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil
pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi
este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În plan exerior, există un
conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul
petrecerilor mondene la care participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este
evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit
în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui
pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.
Conflictul este mai degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în
care orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva,
considerat superior. De asemenea, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru
moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere
rudelor.

Relatia incipit-final

Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei, oferind repere
spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial (,,primăvara lui
1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-subofiţer concentrat.
Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării
(distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în
fond, inutilitatea războiului şi, mai ales, drama colectivă.

Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva timpului cronologic (se
evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul capitol), dar şi din perspectiva raportului
realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei prin prezentarea ipostazei protagonistului
ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor noi experienţe pentru că a observat raportul dintre
ideal/iluzie. Astfel, finalul are valoare simbolică în raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se
despărţi de Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp psihologic/timp
cronologic detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori reale şi nu ideale.

Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele două părţi şi
pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în
munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica
flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în
cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea
intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de dramele individuale.

Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa programatic dorinţa de
a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului
figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale a scrisului, a unui lirism al anumitor
părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin care se asociază idei abstracte cu fenomene
concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de
dinţi”.

„Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin, care
descoperă însă experienţa totală a războiului ca o compensaţie pentru deziluzia eşecului atingerii
absolutului. Inautenticitatea societăţii, ideile şi suferinţa pe care o provoacă în prima parte a romanului,
îşi dovedesc inconsistenţa în confruntarea cu trăirea autentică şi profundă din a doua parte, cu meditaţia
asupra solidarităţii colective, a vieţii şi morţii. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de
fapt se caută pe sine. Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează,
prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre
aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.