on Luca Caragiale- O SCRISOARE PIERDUTĂ

 evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent
cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;

Opera literară “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, aparţinând realismului clasic,
scrisă de I.L.Caragiale-“Moliere al nostru”(Al. Piru), reprezentant al dramaturgiei în seria genurilor
desăvârşite în epoca de aur a marilor clasici. “O scrisoare pierdută”(1884) este cea de-a treia
comedie din cele patru scrise de autor. Acuitatea viziunii caragialiene-răspunzând teoriei “formelor
fără fond” enunţată de Titu Maiorescu- asupra fenomenelor societăţii româneşti ale sfârşitului de
secol XIX,  îndreptăţeşte numirea lui ca “cel mai naţional scriitor” al nostru (Mihai Ralea).

Realismul piesei este prezent prin teme- alegerile parlamentare pentru Camera Deputaţilor în
contextul formării societăţii capitaliste, decadenţa moravurilor, iar de clasicism aparţin-simetria
incipit-final, respectarea regulilor celor trei unităţi-de timp, de loc şi de acţiune,  tipologizarea
personajelor. Tipurile comice create sunt: încornoratul ticăit (Trahanache), don juanul, ambiţiosul
(Tipătescu), cocheta adulterină, femeia voluntară (Zoe), demagogul lătrător (Cațavencu), prostul
fudul ( Farfuridi), senilul- ”mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” ( Dandanache),
cetățeanul alegător  ameţit de discursuri electorale (Cetățeanul turmentat), funcţionarul public ( Ghiță
Pristanda), raisonneurul ( Farfuridi, Brânzovenescu) .

Este o comedie prin folosirea surselor multiple ale comicului: de situație, de caractere, de acțiune și
de limbaj.  Modalitate de caracterizare şi de individualizare a personajelor, sursă a unui comic
savuros, limbajul personajelor e presărat cu expresii “pe cât de sonore, pe atât de minunat de
improprii”( Eugen Ionescu- “Note şi contranote”). Câteva fenomene constante ce se pot recunoaşte
sunt: ticurile verbale (“într-o soţietate fără moral şi fără prinţip mai trebuie şi puţintică diplomaţie”),
etimologia populară ( “scrofuloşi”,“capitalişti”), atracţia paronimică ( “renumeraţie”), pronunţia greşită
(“famelie”, “andrisant”), contradicţia în termeni ( “12 trecute fix”, “după lupte seculare care-au durat
aproape 30 de ani”), asociaţii incompatibile ( “curat murdar”, “industria română este admirabilă, e
sublimă, putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire”), nonsensul ( “ să se revizuiască, primesc, dar
să nu se schimbe nimica…”), truismele (“ unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără moral,
va să zică că nu le are”). Aceste trăsături plasează limbajul dramatic într-o zonă a inefabilului:
“Umorul lui Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în caragialism, adică într-o
manieră proprie de a vorbi”( G. Călinescu).

Caragiale adaptează tiparele de formă pe care le simte restrictive, şi creează o comedie în care
umorul corectează moravurile. Actualitatea viziunii lui Caragiale ţine de perspectiva dublă a abordării
idividului: social şi moral. Tiparele  sociale se întrepătrund cu tiparele caracterologice; situaţiile care
scot la iveală defecte  sunt eterne şi se repetă în afara limitelor unei epoci.

 ilustrarea temei operei dramatice, reflectată în textul ales, prin referire la două episoade/
secvenţe;

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care  Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu
privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în
acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul
închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate.
Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”.
Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din
“datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document
aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis
este că rezultatul alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia
electoratului.

O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să  fi avut efectiv loc. Votul este decis
de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă
de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat
din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o
inocentă convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul  partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu
instinctul viu al apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale
şaradei electorale care configurează tema piesei. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi
plafonarea personajului principal-Ștefan Tipătescu- într-o situaţie inferioară capacităţilor sale,
subjugat voinţei unei femei ambiţioase.

 prezentarea a două elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si
spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva
narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

     Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru acte,
particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii provinciale.
Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului
nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii exprimării opiniei unui colegiu
importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera
este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat odată cu semnalarea periplului scrisoricii de
amor a lui Tipătescu de la cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în
scenă a altei scrisori,  al cărei traseu va continua şi “ aldată”.  Strădaniile personajelor-ameninţările
lui Tipătescu, strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache,
intervenţiile poliţaiului Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se
întâmplă, vor fi anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Deşi subliniază
ideea realităţii politice, personajele nu ies din caricatural, aspect evident în finalul împăcării festiviste
în care satisfacţiile personale  servesc  binelui ţării.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii

( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea
prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului
turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final
gestul său devenind aproape superfluu. De fapt, intersectarea primei scrisori cu o a doua, de la
centru, plasează întreaga acţiune între două paradigme epistolare, suprarealităţi ale aleatoriului.

Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura în care
subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul şi fariseismul
metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări bruşte de situaţie,
elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor
succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi
confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată, şi, conform
definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.

Viziunea autorului poate fi rezumată la cunoscutul enunţ “Simţ enorm şi văz monstruos”. Sub masca
râsului, Caragiale realizează o radiografie fără omisiuni a  societăţii, dar şi a naturii umane. Geniul
comic al autorului se împleteşte cu formaţia sa realistă. “O scrisoare pierdută”, alături de întreaga
operă, creează un univers care a pătruns în stratul cel mai profund al conştiinţei noastre culturale.

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi ale comediei, prin
raportare la un text studiat.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături ale comediei, prezente în textul studiat;

– prezentarea subiectului comediei, prin raportare la tema acesteia;

– analiza, la alegere, a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru comedia

studiată, din seria: conflictul dramatic, modalităţi de caracterizare a personajelor, limbaj, notaţiile
autorului