Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ, aparţinând lui G.

Călinescu: Otilia
Mărculescu, schema.

Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, balzacian, participă la acțiune și
se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului
autorului.

George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric literar, poet şi
estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul
„Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.

Statutul social/psihologic si moral

Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, ,,tipizarea mea în ipostază
feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de
observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi
mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte
trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte
largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”

Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi
comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje.

-Vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau
trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de
mătase mototolite…”

-scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice

(pluriperspectivismul). Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie să o
protejeze, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază,
considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai
violent o sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii lui Felix o
văd ca pe ,,cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei
apelative precum , „dezmăţată”, „stricată”, „zănatică”.

Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix, Otilia
reprezintă feminitatea tulburătoare.Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt
cuceritoare. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.

Autocaracterizareaîi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă tolerată,
obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o oarecare
superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu
mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit
e că-mi dau seama de asta”. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie
melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă
stările de exuberanţă şi de libertate pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă
maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în
destinul strălucit al tânărului.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al
paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel, o idee care l-a
interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte
al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite motive, de
soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de
sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit
gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea
cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori, absurd
care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu,
justificând titlul romanului.

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul social
prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia
Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş
Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia
Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i
aline singurătatea. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
familia surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuită din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor:
Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al
Olimpiei.

Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de
realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.