ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu
ROMAN AL EXPERIENŢEI/ PSIHOLOGIC/ MODERN/ SUBIECTIV
Roman psihologic prin:
 temă,
 conflict (interior)
 protagonist (o conştiinţă problematizantă)
 prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice (introspecţie, monolog interior, flux al
conştiinţei)
Ultima noapte...se defineşte ca monografie a îndoielii şi apoi ca roman al demitizării războiului.
Dintre trăsăturile romanului modern, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
selectează:
 tematica citadină,
 protagonist aparţinând tipului intelectualului (analitic, hipersensibil, inadaptat, lucid),
 apelul la filosofie şi analiză,
 utilizarea metodei introspecţiei,
 fluxul memoriei involuntare,
 focalizarea internă,
 perspectiva unilaterală asupra faptelor şi personajelor,
 relativizarea,
 tehnica jurnalului,
 inserţia documentului,
 diluarea epicului,
 anticalofilismul.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman al experienţei şi al autenticităţii
pentru că:
 valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe definitorii
 se bazează pe crearea impresiei de autenticitate, prin utilizarea unor elemente care ţin de realitate
( utilizarea jurnalului de front al lui Camil Petrescu drept punct de plecare pentru romanul războiului
sau inserarea unor fragmente din presa vremii în textul ficţional).
Artist lucid, Camil Petrescu şi-a exprimat programul estetic în câteva eseuri. Cel mai cunoscut e
Noua structură şi opera lui Marcel Proust. El reproşează naratorului omniscient lipsa autenticităţii şi
declară:
„Din mine însumi eu nu pot ieşi… Orice aş face, eu nu pot să descriu decât propriile mele senzaţii,
propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Viziunea narativă va fi aşadar una „împreună cu” (focalizare internă). O consecinţă imediată
priveşte temporalitatea narativă. Camil Petrescu consideră că singurul timp care conferă autenticitate este
prezentul.
STRUCTURA ROMANULUI
Aşa cum arată şi titlul, romanul este compus din două părţi: o poveste a unei iubiri ratate şi un jurnal
de front, totul unit prin prezenţa unei singure perspective, cea a eroului principal, spirit atent întors spre sine,
analizându-se în aceste două ipostaze esenţiale ale existenţei, iubirea şi războiul.
Romanul e scris la persoana I, ca un lung monolog interior în care Ştefan Gheorghidiu (personajul-
narator) comunică şi se autoanalizează,
Structura duală nu e succesivă în plan narativ.
Eroul caută drumul unei clarificări interioare prin experienţe fundamentale, necesare orgoliului său.
SUBIECTUL ROMANULUI
Naraţiunea este discontinuă şi neliniară.
Conflictul este interior şi se petrece în conştiinţa personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu, care
trăieşte stări şi sentimente contradictorii în ceea ce o priveşte pe soţia sa, Ela.
 Romanul începe sub semnul războiului.
Urmează o lungă poveste de dragoste şi gelozie. Ştefan Gheorghidiu căutase absolutul în iubire. În
căsătoria cu Ela îşi pusese toate speranţele. O moştenire nesperată le permite acum să frecventeze cercurile
mondene. Cuplul se destramă. În orice caz, vrând să afle dacă este sau nu înşelat, eroul îşi pune întrebări şi
mai ales interpretează
Retrospecţiile succesive (o masă familială, o lecţie de filozofie, o excursie la Odobeşti, o plimbare la
şosea, o scenă la curse) sunt numai prezenţe, nu fapte narative.
Eroul încearcă experienţa iubirii absolute, generatoare de puritate, eternitate, sentiment al unicităţii
(„Nu m-aş fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”). Pentru Gheorghidiu iubirea nu e problemă de
trăire, ci de cunoaştere.
Ela apare doar din perspectiva lui Gheorghidiu. Eroul nu o vede pe ea, ci proiectează în ea o anume
imagine a feminităţii, la început o imagine de înger , apoi ca demon.
Cu primele pagini din partea a doua, romanul intră într-un ritm mult mai precipitat. Tonul este
obiectiv, sobru, dar incitant prin felul în care denunţă la tot pasul clişeele despre eroism: într-un cuvânt,
desfiinţează imaginea sacră a războiului catalizator de energii, de care presa vremii abuzase.
Pentru erou războiul e prilej de a se reconsidera, de a-şi schimba atitudinea faţă de Ela, faţă de lume.
Absolutul morţii eclipsează absolutul iubirii.
Războiul e demitizat. Sunt surprinse frica, superstiţia, insensibilitatea la durere, laşitatea panica, dar şi
spiritul de camaraderie, curajul, solidaritatea.
Romanul lui Ştefan Gheorghidiu se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului. Eroul vine
acasă într-o permisie şi-i dăruieşte nevestei casele de la Constanţa cu tot ce este în ele: „ de la obiecte de preţ,
la cărţi …de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
STILUL
Prima carte e un amplu monolog al eroului-narator, unde ceilalţi apar incluşi. Această parte se
clădeşte pe sedimentările unei memorii afective.
Camil Petrescu e un anticalofil convins. El caută să dea operei substanţialitate, autenticitate, nu
frumuseţe inventivă: „Un scriitor e un om care exprimă în scris, cu o liminară sinceritate, ceea ce a
simţit şi a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă. Fără ortografie, compoziţie, fără stil, şi chiar fără
caligrafie.”