Materia de clasa a XII-a

Noţiuni privind teoria relativităţii restrânse

Principiul relativităţii clasice

Presupunem că la t=0, , dar

Pornind de la aceste premise devine evident faptul că durata unui eveniment din M v-a fi aceeaşi
(∆t=∆t’) pentru ambi observatori, precum şi faptul că două evenimente simultane pentru O vor deveni
simultane şi pentru O’.

Faţă de orice sistem de referinţă inerţial distanţa dintr două puncte M şi N este aceeaşi.
t1:
t2:

Expresia de mai sus constitue legea de compunere a vitezelor în mecanica clasică.

t1:
t2:

Din ccele de mai sus se constată că legile mecanicii au aceeaşi formă faţă de orice

sistem de referinţă inerţial. Cu alte cuvinte, toate sistemele de referinţăinerţiale sunt echivalente pentru
legile mecanicii. Afirmaţia de mai sus exprimă principiul relativităţii clasice.

Postulatele lui Einstein

1
Materia de clasa a XII-a
O revizuire critică a noţiunilor de spaţiu şi timp, pe baza unei analize profunde a faptelor experimentale
şi teoretice de care dispunea fizica la începutul secolului XX, I-a permis lui Albert Einstein construirea
unei teorii ce a revoluţionat întreaga fizică.
Concluziile acestei analize au fost sintetizate de către Einstein (1905) în două postulate:
I. Fenomenele fizice se desfăşoară identic în toate sistemele de referinţă inerţiale în condiţii iniţiale
identice.
Formularea legilor fizicii este aceeaţi în toate sistemele de referinţă inerţiale.
Se elimină noţiunea de sistem de referinţă absolut.
II. Viteza luminii în vid are aceeaşi valoare în toate sistemele de referinţă inerţiale şi în toate
direcţiile, adică nu depinde de mişcarea sursei de lumină sau a observatorului.
Viteza luminii în vid reprezintă viteza maximă de transmitere a oricărei interacţiuni.

Consecinţe ale acceptării acestor postulate

1. Caracterul relativ al simultaneităţii

Pentru observatorul aflat în sistemul mobil semnalul luminos emis de sursa S v-a ajunge la cele două
ceasornice simultan.
Acelaşi eveniment privit din sistemul fix, acceptând constanţa vitezei luminii ne conduce la concluzia că
recepţia luminii de către ceasornicele 1 şi 2 nu mai este simultană, semnalul luminos ajungând la
ceasornicul 1 după timpul , iar la ceasornicul 2 după timpul
. Se trage concluzia că simultaneitatea devine relativă.

2. Dilatarea timpului
Durata unui eveniment măsurată cu ceasornicul fixat în sistemul de referinţă în care se produce
evenimentul respectiv se numeşte timp propriu ( ∆t’ ). Timpul propriu ia valoare minimă comparativ cu
durata aceluiaşi eveniment măsurată din sisteme de referinţă inerţiale exterioare sistemului considerat (∆t).

2l0=c∙∆t’ -durata
dintre emisia şi recepţia semnalului luminos din
S şi S’ măsurată de observatorul aflat în sistemul
mobil.

3. Contracţia spaţială
Sursa de lumină se aplică în O’

Notăm cu I iungimea riglei faţă de sistemul fix; l0 fiind lungimea aceleaşi rigle măsurată de observatorul
din sistemul mobil.

2
Materia de clasa a XII-a

∆t=∆t1+∆t2 ; dar şi

dar dar

Transformările Lorentz

, y’=y, z’=z, (1). Relaţiile inverse rezultă prin înlocuirea lui v

prin –v:

, y=y’, z=z’, (2). Semnificaţia fizică a acestor transformări este

următoarea: dacă un eveniment se petrece într-un punct de coordonate de poziţie (x,y,z) la momentul t în
raport cu sistemul SI, atunci coordonatele de poziţie (x’,y’,z’) ale punctului la momentul t’ la care se
petrece acest eveniment în raport cu S’I’ sunt date de relaţiile (1).

Compunerea vitezelor în mecanica relativistă

Pentru a arăta cum se compun vitezele în teoriarelativităţii, vom considera două sisteme inerţiale ca în
figură, unde sistemul S’I’ se mişcă faţă de sistemul SI cu viteza . Prin definiţie componenta vitezei pe
axa Ox în sistemul SI este , iar în sistemul S’I’ este . Notând cu β2=v2/c2 şi aplicând

transformările lui Lorentz obţinem: şi .

Componenta vitezei mobilului pe direcţia x este:

. Analog găsim pe direcţiile y şi z: ,

3
Materia de clasa a XII-a
Relaţiile sunt valabile pentru viteze mai mici decât viteza luminii c.

Elemente de dinamică relativistă

În mecanica clasică principiul fundamental al dinamicii pentru orice sistem de referinţă inerţial are
forma: sau (1)
Einstein afirmă valabilitatea principiului fundamental al dinamicii sub forma scrisă de Newton (1).În
concepţia lui Einstein masa corpurilor nu mai este privită ca o constantă, concept al mecanicii clasice, ci
ca o mărime ce depinde de viteza de deplasare a corpului. Stabileşte următoarea lege de variaţie a masei

cu viteza: (2)

Conform relaţiei 2 masa de mişcare m a corpului depinde de masa sa de repaus m 0 , precum şi de viteza v
de deplasare a corpului.
Conform acestei relaţii, dacă v→c atunci m→∞. Ori un corp cu masă ce tinde la infinit nu mai poate fi
accelerat decât de o forţă infinită, imposibil de realizat. Se ajunge deci la o concordanţă cu postulatul lui
Einstein conform căruia viteza luminii este maximă în univers.
În această nouă viziune, impulsul unui corp în meccanica relativistă, v-a avea expresia:

, notăm cu

Termenul în β4 tinde la zero,

motiv pentru care nu se neglijează.(în a trea fracţie se amplifică cu ) Relaţia este adevărată pentru
v suficient de mic faţă de c.

(3)

unde mc2=energia totală de mişcare a corpului; m0c2=energia totală de repaus a corpului.

Ec=E–E0

4
Materia de clasa a XII-a
Efectul fotoelectric extern

Se realizează un experiment ce constă în iradierea unei placi de zinc cu radiaţii

ultraviolete
În urma experimentului descris se observă că:
a) dacă iniţial corpul supus iradierii era neutru din punct de vedere electric, el
devine electrizat.
b) dacă iniţial corpul supus iradierii era încărcat cu sarcină pozitivă, starea nde
electrizare v-a creşte.
c) Dacă iniţial corpul era electrizat negativ, prin iradiere, starea de electrizare
scade.
Din acest experiment se trage concluzia evidentă că în cazul în care corpurile sunt
supuse iradierii, acestea emit electroni.
Fenomenul de emisie de electroni sub influenţa radiaţiilor se numeşte efect fotoelectric extern.

Legile efectului fotoelectric

Obs. a) galvanometrul v-a indica o anumită valoare I0 a curentului chiar în absenţa curentului de
alimentare. Aceasta înseamnă că unii fotoelectroni au energie cinetică suficientă pentru a ajunge de la
catod(C) la anod(A) închizând circuitul.
b) dacă tensiunea directă U (plus la anod) creşte, se constată o creştere corespunzătoare a
curentului până la o valoare maximă IS numit curent de saturaţie.
c) pentru anularea fotocurentului este necesară o tensiune inversă U S (plus la catod) care v-a
frâna electronii în drumul lor spre anod. (US –tensiune de stopare)
ECe=eUS (1) –energia cinetică a fotoelectronilor

Legea I: Intensitatea curentului de saturaţie

este proporţională cu fluxul radiaţiilor
incidente dacă frecvenţa radiaţiilor se
menţine constantă.
Obs. Se constată că la o anumită frecvenţă,
tensiunea de stopare nu depinde de valoarea
fluxului radiaţiilor incidente.
Dacă se folosesc în experiment filtre
diferite, frecvenţa radiaţiilor incidente v-a fi
diferită. Măsurând US pentru diferite
frecvenţe de lucru, se constată că aceasta v-a lua valori diferite.
Ţinând cont de (1) pentru US diferite vor corespunde energii cinetice diferite pentru fotoelectronii
extraşi din catod. Se constată că între valorile determinate ale energiei cinetice şi frecvenţa de lucru există

5
Materia de clasa a XII-a
o dependenţă liniară. Acest fapt experimental duce la formularea celei de-a doua legi a efectului
fotoelectric.

Legea a II-a: Energia cinetică a fotoelectronilor emişi de catod depinde direct proporţional de frecvenţa
radiaţiei incidente folosite, indiferent de valoarea fluxului radiaţiei incidente.
Legea a III-a: Efectul fotoelectric se produce numai pentru frecvenţe superiore unei frecvenţe minime
numită frecvenţă de prag fotoelectric, specifică fiecărei substanţe în parte.
Legea a IV-a: Efectul fotoelectric se produce practic instantaneu.

Explicarea legilor efectului fotoelectric extern

Efectul fotoelectric nu a putut fi explicat pe baza conceptului ondulatoriu privind radiaţia luminoasă.
Ieşirea din impas a fost soluţionată de Planck prin emiterea în 1900 a unei ipoteze revoluţionare privind
emisia sau absorţia radiaţiilor de către oscilatorii microscopici. Conform acestei ipoteze orice oscilator
electric elementar nu poate avea orice valoare a energiei, ci numai anumite valori discrete E 1,E2,…,EI,…;
el putând emite sau absorbi numai anumite cantităţi de energie numite cuante. Purtătorul material al
acestei energii a fost numit iniţial particulă de lumină, iar mai târziu foton.
Energia oscilatorului poate varia între două valori Ek şi EI numai cu cantitatea: ε=hν =Ek–EI , unde
hν =energia unui foton.
Conform ipotezei lui Planck, o radiaţie emisă sau absorbită conţine un număr oarecare de fotoni,
fiecare transportând energia unei cuante hν ; unde ν- reprezintă frecvenţa radiaţiei, iar h este constanta lui
Planck având valoarea h=6,626∙10–34 J∙s.
În anul 1905, A. Einstein, pe baza concepţiei corpusculare (fotonice) pe care a formulat-o cu privire la
structura luminii, consideră că în efectul fotoelectric un foton incident este absorbit de un electron din
interiorul corpului, căruia îi cedează întreaga sa energie. Aplicând acestui proces legea conservării

energiei, se obţine: (1) , unde hν –energia absorbită de electron de la foton; Lext–lucrul

mecanic de extracţie care este lucrul mecanic necesar extragerii electronului din corp (specific fiecărei

substanţe); –energia cinetică a fotoelectronului extras.

Obs. Conform ipotezei lui Planck, orice corp emitent v-a elibera radiaţie luminoasă care constă dintr-
un flux de fotoni, fiecare foton purtând energia hν specifică corpului emitent. În această concepţie mărirea
fluxului energetic echivalează cumărirea numărului de fotoni emişi în unitatea de timp. Mărirea acestui
număr v-a duce implicit la mărirea numărului fotoelectronilor extraşi din catod în fiecare secundă şi deci
la mărirea valorii curentului de saturaţie IS. astfel “legea I”a efectului fotoelectric devine evidentă.
Conform relaţiei (1) a lui Einstein se constată că pentru producerea efectului fotoelectric este necesar
ca fotonul să aibă o energie hν cel puţin egală cu lucrul mecanic de extracţie. De aici devine explicabilă şi
existenţa frecvenţei de prag fotoelectric.
Proprietăţiile fotonului:
a) fotonul se mişcă cu viteza luminii în orice referenţial inerţial;
b) masa de repaus a fotonului este nulă
c) masa de mişcare ;

d) impulsul fotonului ;
e) fotonul nu poartă sarcină electrică.

Aplicaţiile efectului fotoelectric extern

6
Materia de clasa a XII-a
1. Celula fotoelectrică este alcătuită dintr-un tub de sticlă, vidat sau conţinând un gaz inert la presiune
redusă, care are în interior doi electrozi: catodul (C) format dintr-un strat subţire de metal (Cs, Na, K)
depus pe o porţiune din peretele tubului şi anodul (A) format dintro reţea, inel fir sau bobiţă metalică.

2. Fotomultiplicatorul este alcătuit dintr-un tub de sticlă vidat în care se află un catod C, un anod A şi
un număr oarecare de electrozi auxiliari numiţi dinode. O dinodă este un electrod care, bombardat cu un
număr de electroni, emite un număr mai mare de electroni secundari. Dinodele sunt polarizate cu un
potenţial crescător de la catod spre anod. Fotoelectronii vor fi acceleraţi spredinode,în urma ciocnirilor cu
acestea generând electroni secundari, care în final vor duce la multiplicarea puternică a fotocurentului.

3. Releul fotoelectric este un releu electromagnetic comandat de o celulă fotoelectrică, care poate
comanda închiderea şi deschiderea unui circuit electric.

EFECTUL COMPTON

Fenomenul de apariţie a unor radiaţii de frecvenţă υ atunci când o ţintă de grafit este „bombardată” cu
radiaţii X de frecvenţă υ0>υ se numeşte efect Compton.
Compton explică fenomenul privindul ca o interacţiune elastică foton-electron. Acest proces de
interacţiune se supune legilor de conservare a energiei şi a impulsului.
Notăm: - energia fotonului incident; - energia fotonului împrăştiat; - unghiul de împrăştiere a
fotonului; - viteza electronului împrăştiat; - unghiul de împrăştiere pentru electron.
, unde putând fi neglijat, dar - energia cinetică a
electronului împrăştiat.
(1)

Dar , ,

(2)
Revenind la (1) obţinem:

- se ridică la pătrat ecuaţia

(1’)
Scăzând (2) din (1’) obţinem:

7
Materia de clasa a XII-a
-se
reduc termenii asemenea

Dar şi se înlocuieşte în relaţia de mai sus.

- se reduc termenii asemenea

unde se numeşte lungimea de undă Compton, .

Observaţie: Δλ nu depinde de materialul supus radiaţiei incidente, ci numai de unghiul de împrăştiere θ
Pentru
Pentru

Energia cinetică a electronului de recul

dar

ELECTRONUL; SARCINA ELECTRICĂ, SARCINA SPECIFICĂ

Fenomene care au condus la descoperirea electronului

În a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX, o serue de descoperiri au condus la ideea
structurii discontinue a atomilor, fiind cunoscut azi că una dintre particulele constituente ale oricărui atom
este electronul, el având cea mai mică sarcină electrică.
Primul fenomen în care s-a arătat că sarcina electrică este o mărime ale cărei valori sunt multiplii
întregi ai unei valori minime e, numită uneori cuantă de electricitate, a fost electroliza.
Este de remarcat faptul că, plecând de la legile electrolizei, valoarea sarcinii electrice elementare a fost
obţinută indirect. Informaţii directe putem obţine prin experienţe din domeniul trecerii curentului electric
prin gaze rarefiate.

8
Materia de clasa a XII-a
Aspectul desărcării (însoţit de fenomene luminoase) depinde în bună măsură de valoarea presiunii din
tub. La presiuni joase de 10–2 Torr, dispar toate fenomenele luminoase din interior, apărând pe peretele
opus catodului o luminişcenţă galben-verzuie, datorată unor radiaţii ce pleacă de pe suprafaţa catodului,
numite de Goldstein (1876) radiaţii catodice sau raze catodice. Principalele proprietăţi ale razelor catodice
sunt: a) provoacă fluorescenţa unor substanţe;
b) se propagă în linie dreaptă;
c) sunt emise după o direcţie perpendiculară pe suprafaţa catodului;
d) au energie cinetică;
e) pot încălzi o foiţă de platină până la incandescenţă;
f) impresionează placa fotografică;
g) pot da naştere la raze Röntgen care s-au dovedit a fi de natură diferită faţă de aceea a razelor
catodice;
h) sunt deviate în câmpuri electrice şi magnetice.
În urma studierii amănunţite a radiaţiilor catodice s-a ajuns la concluzia că acestea nu sunt de natură
electromagnetică, ci sunt constituite de fapt din fascicule de electroni ce provin din ionizarea gazului
existent în tub. Se ajunge la această concluzie măsurându-se pe baza deviaţiei în câmp electric şi magnetic
sarcina electronului.
Goldstein, în 1886, a pus în evidenţă şi alte radiaţii, numite raze canal.

Măsurarea directă a sarcinii electrice elementare

Millikan a reuşit să pună la punct o metodă pentru determinarea directă a sarcinii electrice elementare.
Idea a fost de a electriza într-un anume mod nişte picături foarte fine de lichid şi de a le supune acţiunii
unui câmp electric suficient de intens. Dispozitivul experimental este alcătuit dintr-o incintă în care se
găseşte un condensator plan care poate fi supus unei tensiuni reglabile U
Pe placa A a condensatorului există un orificiu O pe unde pot pătrunde picăturile foarte fine de ulei,
produse cu ajutorul pulverizatorului P. Picăturile pot fi observate prin microscopul M. Diametral opus
microscopului, se află o sursă de raze X; aceste raze pătrunzând prin fereastra F în intervalul dintre cele
două armături şi prin efect fotoelectric duc la modificarea de mai multe ori a sarcinii picăturilor dintre
plăci.
Datorită dimensiunilor foarte mici ale picăturii, frecările cu aerul nu pot fi neglijate; astfel în absenţa
unui câmp electric între armăturile condensatorului, picătura va atinge o viteză constantă impusă de: G=R,
unde G este greutatea picăturii şi R forţa de frecare cu aerul. Forţa R este proporţională cu viteza particulei
dar opusă ei: R=C∙v1(unde C este constanta forţei de frecare). Astfel : mg=Cv1.
În cazul în care între armături se aplică un câmp electric , picătura va avea o viteză v2, mişcându-se
fie în sus, fie în jos, în funcţie de polaritatea armăturilor.
Vom considera situaţia în care picătura urcă; astfel condiţia de deplasare uniformă cu viteza constantă
v2 este: Fe=R’+G sau qE=Cv2+mg .
Astfel din relaţiile de mai sus, obţinem: sau . În aceste relaţii U, d
şi C sunt cunoscute, iar v1 şi v2 pot fi determinate experimental măsurând timpul în care picătura trece prin
dreptul a două fire reticulare cu care este prevăzut microscopul, cunoscându-se distanţa dintre fire. Vom
avea astfel: . S-a constatat, că o dată cu creşterea sarcinii electrice a picăturiilor sub influenţa
razelor X,o creştere corespunzătoare a valorii vitezei v2. Se observă că diferite valori ale vitezei v2 a
picăturilor nu sunt distribuite întâmplător ci se grupează în jurul anumitor valori, multipli întregi ai valorii
celei mai mici. Datorită acestui fapt rezultă că sarcina q nu poate varia decât discret, ca un multiplu al unei
sarcini elementare: q=ne, unde e= –1,6∙10–19 C, iar n=1,2,3,… .

9
Materia de clasa a XII-a
FENOMENE FIZICE ÎN CARE SE MANIFESTĂ ASPECTUL
ONDULATORIU AL MICROPARTICULELOR
Ipoteza lui de Broglie asupra proprietăţiilor ondulatorii ale particulelor

Luis de Broglie susţine că orice particulă în mişcare (electron, proton, atom etc.) are şi o componentă
ondulatorie. Astfel, el emite ipoteza conform căreia fiecărei particule de masă m aflată în mişcare cu
viteza v i se poate asocia o undă numită undă asociată particulei.
(1) unde λ este lungimea de undă asociată particulei, iar
m∙v este impulsul microparticulei.

Dovezi experimentale. Difracţia electronilor

Se consideră una din particulele constituente ale atomului, electronul şi vom calcula lungimea de undă
asociată lui. Electronul este accelerat sub tensiunea U.
; înlocuim relaţia găsită pentru viteză în
expresia lungimii de undă asociată particulei (1).

(2)

Conform relaţiei (2), dacă se foloseşte un potenţial de accelerare de ordinul kilovolţilor, lungimea de
undă asociată calculată cu relaţia (2) s-ar găsii în domeniul radiaţiilor X. De aici se naşte ideea realizării
unor experimente ( interferenţă, difracţie ) specifice acestor radiaţii. Astfel se pune la punct un experiment
de difracţie asemănător radiaţiilor luminoase în care rolul luminii este jucat de un fascicul de electroni
acceleraţi, iar reţeaua de difracţie clasică este înlocuită cu o reţea cristalină tridimensională.
În anul 1927 Davisson şi Germer realizează un dispozitiv experimental cu ajutorul căruia sa putut
determina experimental lungimea de undă asociată electronilor. Din teoria difracţiei se ştie că intensitatea
maximă a undelor rezultate după interferenţă se obţine dacă diferenţa de drum δ este un număr întreg de
lungimi de undă, λ. Astfel : δ=2dsinθ=n λ, n=1,2,3,… unde d este distanţa interplanetară.

10
Materia de clasa a XII-a
Rezultatele experimentale obţinute au arătat o excelentă concordanţă cu rezultatele obţinute pe cale
teoretică, aplicând relaţia lui de Broglie.
Ulterior, relaţia lui de Broglie a fost verificată şi în cazul altor experienţe similare făcute cu alte
microparticule, ca protoni, neutroni, particule α etc. .

SPECTRE ATOMICE. SERII SPECTRALE. ANALIZĂ SPECTRALĂ

Spectroscopul. Construcţia şi folosirea spectroscopului se bazează pe fenomenul de dispersie a

luminii. Principalele componente ale spectroscopului cu prismă sunt: prisma, colimatorul, luneta, sursa
spectrală, lampa de luminat rigleta, proiectorul rigletei. Spectroscopul permite doar vizualizarea
spectrelor. Dacă în locul lunetei, aparatul spectral are un sistem optic ce formează imaginea reală a fantei
pe o placă fotografică, el se numeşte spectrograf.
Clasificarea spectrelor. Spectrele se pot clasifica în: spectre de linii, spectre de bandă şi spectre
continue.
Spectrele de linii sunt formate din imagini ale fantei distincte, separate între ele şi având culori diferite.
Gazele incandescente formate din atomi emit totdeauna spectre de linii.
Spectrele de bandă constau în grupări de linii foarte apropiate între ele, încât, uneori nici nu mai pot fi
percepute ca linii separate, aceste grupări numindu-se benzi spectrale. Ele sunt emise de către gazele
moleculare.
Spectrul continuu este o succesiune continuă de culori: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo
şi violet, fără intervale întunecate. Este emis de către corpurile solide şi lichide aduse la incandescenţă.
Spectrele se mai pot împărţii şi în spectre de emisie şi spectre de absorbţie.
Spectrele de emisie caracterizează substanţa emiţătoare de lumină, cuprinzând spectrele de linii, de
bandă şi continue.
Spectrele de absorbţie caracterizează substanţa absorbantă. Acesta apare ca urmare a trecerii radiaţiei
luminoase, provenite de la o substanţă care emite un spectru continuu, printr-o substanţă absorbantă,
spectrul continuu apărând brăzdat de linii sau benzi întunecate.
Serii spectrale. Balmer a arătat în 1885 că lungimile de undă a patru linii din vizibil ale atomului de
hidrogen pot fi redate de formula empirică: (cm) , unde n=3,4,5,6.

Notând cu , Rydberg a scris relaţia de mai sus sub forma: , unde ν este

numărul de undă, R=1,097373∙107 m–1 este constanta lui Rydberg, iar n>2 (n N). Aceste linii spectrale
formează o serie numită seria Balmer.
Generalizându-se rezultatele experimentale, s-a stabilit următoarea formulă empirică:

, unde n1 caracterizează seria spectrală, iar n2 linia în spectrul respectiv. Se

obţin astfel următoarele serii spectrale cu ajutorul expresiei de mai sus:

n1=1, , n2=2,3,4,… seria Lyman, în ultraviolet;

n1=2, , n2=3,4,5,… seria Balmer, în vizibil;

n1=3, , n2=4,5,6,… seria Paschen, în infraroşul apropiat;

n1=4, , n2=5,6,7,… seria Brackett;

n1=5, , n2=6,7,8,… seria Pfundt;

11
Materia de clasa a XII-a

n1=6, , n2=7,8,9,… seria Humphrey, ultimele trei, fiind toate în infraroşu

îndepărtat.
Analiza spectrală. Analiza compoziţiei chimice din măsurători asupra spectrelor se numeşte analiză
spectrală. Analiza spectrală este de două feluri: calitativă şi cantitativă.
Analiza spectrală calitativă urmăreşte doar identificarea elementelor chimice prezente în substanţa de
studiat, fără măsurători asupra concentraţiei lor.
Analiza spectrală cantitativă urmăreşte determinarea concentraţiei elementelor chimice prezente în
substanţa de studiat. Se bazează pe faptul că intensitatea liniei spectrale depinde de concentraţia atomilor
emiţători din substanţa de studiat.
Metodele spectrale de analiză sunt larg răspândite în metalurgie, industria chimică, în prospecţiuni
geologice etc., deoarece sunt mai rapide, mai precise şi mai simple decât metodele chimice.

STRUCTURA ATOMULUI
Raza atomului

Atomul este cea mai mică fracţiune de substanţă simplă care păstrează proprietăţile chimice ale ei.
Raza atomului se poate determina dacă considerăm că atomii sunt nişte sfere tangente între ele, cu raza r a.

Astfel, volumul unui atom este: . Un kilomol de substanţă va conţine un număr de atomi egal

cu numărul lui Avogadro (NA). Volumul acestuia va fi: Vμ=NA∙V. Cunoscând densitatea ρ a solidului

putem afla raza atomului. , unde μ este masa moleculară

exprimată în kilograme.
Cu ajutorul relaţiei de mai sus se dovedeşte pentru diferite cazuri concrete că dimensiunea unui atom,
în general, este de ordinul 10–10m (Ǻ).

Experimentul lui Rutherford

Prin experienţele de împrăştiere a particulelor încărcate pe foiţe subţiri de metal, Rutherford a urmărit
să verifice diferitele modele atomice propuse.
În continuare vom descrie o experienţă de împrăştiere a particulelor α, emise de o sursă de poloniu cu
energia de 5 MeV(megaelectronvolt), ce trec printr-o foiţă de aur foarte subţire (0,0005 mm). Particulele α
având masă mare, nu vor putea fi deviate vizibil din drumul lor decât prin ciocniri cu particule de masă
mare, deci cu nuclee. Electronii având masă foarte mică faţă de cea a particulelor α, nu le pot devia.
În urma “bombardării” foiţei de aur cu particulele α, se constată că majoritatea particulelor α vor
traversa foiţa nedeviate de la direcţia iniţială, iar o parte vor fi deviate după unghiul θ relativ mare.
Aceste observaţii vin să confirme ipoteza modelului planetar pentru atomi, conform căreia într-un atom
există un nucleu central de dimensiuni foarte mici în comparaţie cu atomul în ansamblul său, în jurul
nucleului mişcându-se electronii pe diferite orbite.
Deviaţia particulelor α se explică prin interacţiunea de tip electrostatic dintre acestea şi nucleele de aur.
Această interacţiune este cu atât mai puternică cu cât parametrul de ciocnire b va lua valoare mai mică.
Pentru a se putea evalua distanţa minimă la care se poate apropia o particulă α de nucleu vom considera o
interacţiune frontală (b=0), în care particula α va fi frânată în câmpul cuolumbian al nucleului de aur.
Particula α, cu energia cinetică Mv2/2, se apropie de nucleul încărcat pozitiv până la o distanţă minimă,
moment în care toată energia cinetică a particulei s-a transformat în energie potenţială.

, unde M este masa particulei α, ze sarcina sa, Ze sarcina nucleului. Dacă

înlocuim cu datele numerice : Mv2/2=5 MeV; z=2; Z=79(aur), găsim valoarea mărimii rmin=4,55∙10–14m.

12
Materia de clasa a XII-a
Experienţele lui Rutherford au confirmat modelul atomului planetar, în care sarcina pozitivă a atomului
este concentrată într-un nucleu cu raza de aproximativ 10–14m şi electronii se rotesc în jurul acestuia pe
orbite cu razele de aproximativ 10–10m.

Modelul planetar al atomului

În cadrul modelului planetar al atomului, cel mai simplu sistem atomic şi anume atomul de hidrogen
este format dintr-un nucleu cu masă mare şi cu sarcina pozitivă +e şi unelectron cu sarcina negativă –e.
Nucleul se consideră fix deoarece masa sa este de aproximativ 1837 de ori mai mare decât masa
electronului.

Energia potenţială a sistemului electron-nucleu va fi: , iar energia cinetică a

sistemului este: ,unde r este distanţa elctron-nucleu,iar m0 este masa de repaus a electronului

Energia potenţială este negativă deoarece sistemul efectuează lucru mecanic pentru a aduce electronul
de la o distanţă foarte mare la o distanţă r. Energia totală a sistemului este :

(1)

În funcţie de condiţiile iniţiale, la distanţă mare de nucleu, electronul poate să se mişte pe traiectorii
deschise sau închise, astfel: a) dacă Ecin>|Epot| rezultă Etot>0. În această situaţie electronul se v-a mişca pe o
traiectorie deschisă, aflându-se în stare liberă
b) dacă Ecin<|Epot| rezultă Etot<0. În acestă situaţie când energia totală ia valoare
negativă spunem că electronul se găseşte în stare legată, el mişcându-se în jurul nucleului pe o traectorie
închisă eliptică.
Modelul planetar consideră deci atomul un sistem legat electron-nucleu. Putem alege ca model
simplificat modelul orbitelor circulare. Orbita circulară este stabilă dacă forţa de interacţiune
coulumbiană, ce se manifestă ca o forţă centripetă, este echilibrată de forţa centrifugă ce rezultă din
mişcarea electronului pe orbita circulară.

(2)

Introducând această expresie în cea a energiei totale obţinem:

(3)

Din (3) se observă că Etot<0 şi deci sistemul atomic ar fi stabil într-o stare legată. De asemanea E tot
poate lua valori cuprinse între zero şi o anumită valoare negativă corespunzătoare distanţei minime faţă de
nucleu.

13
Materia de clasa a XII-a
Dacă se doreşte desfacerea sistemului proton-electron în elementele componente aflate în repaus este
necesar ca sistemul să primească energie din mediul exterior.
Energia necesară desfacerii atomului în părţile sale componente izolate, aflate în repaus, se numeşte
energie de legătură. Wleg=–Etot
Obs. Dacă energia primită din exteriorul sistemului este superioară valoric energiei de legătură
surplusul energetic îl vom regăsi sub formă de energie cinetică a electronului devenit liber. Cu alte cuvinte
asistăm la un proces de ionizare a atomului.

Deficienţe ale modelului planetar

Problema stabilităţii atomului a fost una dintre dificultăţiile de bază ale modelului planetar clasic.
Condiţia de stabilitate (2) nu asigură stabilitatea atomului în timp, deoarece, din punct de vedere al
electrodinamicii clasice, orice particulă încărcată cu sarcină electrică aflată în mişcare accelerată emite
radiaţie electromagnetică. Aceasta duce la concluzia că electronul în mişcarea sa orbitală accelerată
(acceleraţie centripetă) ar trebui să emită unde electromagnetice. Emisia acestora ar duce la diminuarea
energiei cinetice a electronului şi implicit a forţei centrifuge, astfel încât la un moment dat forţa centrifugă
devine mai mică decât forţa centripetă de tip electrostatic. Acest fapt ar duce în final la “căderea”
electronului pe nucleu.
O altă deficienţă a modelului planetar constă în aceea că nu dă o explicaţie existenţei liniilor spectrale
specifice fiecărui atom, obţinute în spectrele de emisie.
Momentul cinetic al unui punct material care se mişcă sub acţiunea unei forţe centrale este constant ca
direcţie şi mărime. Numim forţă centrală o forţă ce trece printr-un punct fix, numit centru.
În cadrul modelului planetar forţa electrostatică, ce ţine electronul pe traectoria orbitală, este o forţă
centrală, deci, momentul cinetic al electronului în raport cu centrul (în care se află protonul) se conservă.

Modelul cuantificat al atomului

Pentru a corecta deficienţele modelului planetar clasic, N. Bohr a intodus ca postulate concluziile
impuse de datele expxrimentale. Aceste postulate pot fi exprimate în felul următor:
Postulatul I: Atomii şi ssistemele atomice se pot găsi timp îndelungat numai în stări bine determinate
numite stări staţionare, în care nu emit şi nu absorb energie; energia internă a sistemului atomic în aceste
stări este cuantificată, adică ia valori ce alcătuiesc un şir discontinuu: E 1, E2, E3,…, En,… .
Postulatul II: La trecerea dintr-o stare staţionară m în alta n, atomii emit sau absorb cantităţi de
energie bine determinate, egale cu diferenţa dintre energia finală şi iniţială a sistemului: ΔE mn=|Em–En|.
Astfel, dacă sistemul emite energie, emisia are loc sub formă de fotoni având energia egală cu
hνmn=ΔEmn=Em–En (Em>En), unde h este constanta lui Planck, iar νmn –frecvenţa radiaţiei emise.
Condiţia de cuantificare. Pentru a selecta stările staţionare se porneşte de la lungimea de undă
asociată electronului .

Condiţia ca unda să fie staţionară este îndeplinită dacă lungimea de undă se cuprinde de un număr
întreg de ori în lungimea traiectoriei circulare pe care se mişcă electronul.

14
Materia de clasa a XII-a

. Din această relaţie rezultă că momentul cinetic al electronului în mişcarea sa pe o orbită

staţionară poate lua numai valori discrete, multipli întregi ai unei mărimi constante, adică este cuantificat
şi anume:
. Această relaţie reprezintă condiţia de cuantificare a momentului cinetic.

Cuantificarea razelor orbitelor electronilor

Condiţia de echilibru a orbitei de rază r este :

(1) , înlocuim pe v în prima relaţie şi obţinem:

. Deci condiţia de cuantificare a razelor orbitelor staţionare este:

(2), unde n=1,2,3,… . Pentru n=1 obţinem raza primei orbite în modelul lui Bohr :

. Se observă că : rn=n2∙r1 . (2’)

Din relaţia (1) avem : . Înlocuim în condiţia de echilibru a orbitei :

(3), unde n=1,2,3,… . Pentru n=1 viteza electronului pe prima orbită în

modelul lui Bohr este: v1=21,86∙105 m/s. Rezultă că: .

Cuantificarea energiei totale în stările legate.

En=Ec+Ep

(4).

Pentru n=1 energia electronului pe prima orbită în modelul lui Bohr este: E1= –13,6 eV.

Nivele energetice în modelul atomic al lui Bohr.

O diagramă care conţine numai o singură axă, ordonata, pe care se figurează linii orizontale
reprezentând valorile energiei totale a sistemului, se numeşte schemă a nivelelor energetice.
Energia totală pentru nivelele legate este negativă şi este reprezentată sub nivelul E=0, astfel încât
nivelul cu energia de legătură cea mai mare E1 este cel mai de jos. Nivelele cuantificate cu energia E 2, E3,
…, E se strâng spre valoarea E=0 .
Starea cu cea mai mare energie de legătură a electronului este starea cu n=1, care are energia E 1,
numită stare fundamentală. Celelalte stări cu energiile E2,…, En sunt stări excitate.
Pentru ca electronul să treacă din starea fundamentală E1 într-o stare excitată Ek , trebuie să primească
din exterior cantitatea de energie: E= Ek – E1 , fapt ce se poate realiza prin absorbţia unui foton de energie
h=E. Dezexcitarea atomului, adică revenirea în starea fundamentală, se face prin emisia unui foton cu
energia egală cu diferenţa Ek – E1.
Dacă electronul primeşte o energie cel puţin egală cu energia de legătură în starea în care se află, el
poate fi scos de pe starea fundamentală în afara atomului, fenomen ce se numeşte ionizare. Dacă ionizarea

15
Materia de clasa a XII-a
are loc prin absorbţia unui foton de energie mai mare decât energia de legătură, atunci diferenţa de energie
se regăseşte sub formă de energie cinetică a electronului eliberat din atom.

Verificarea modelului atomic Bohr cu ajutorul datelor experimentale. Succesul teoriei lui Bohr a
constat tocmai în faptul că pornind de la postulatele cei poartă numele, ajunge la calculul frecvenţelor
liniilor spectrale cu rezultate coincidente celor obţinute de Balmer.
Atomul de hidrogen, prin excitare, trece din starea fundamentală (n=1) într-o stare excitată, cu numărul
cuantic principal k=2,3,… . La dezexcitare emite o radiaţie a cărei frecvenţă este dată de relaţia:

Din comparaţia cu liniile spectrale obţinute experimental, s-a văzut că valorile frecvenţelor calculate
pentru n=1 corespund seriei Lyman. Mărimea m0e4/ch302, notată cu R, este constanta lui Rydberg. Cu
ajutorul ei frecvenţele radiaţiilor emise la tranziţia de la nivelul k pe nivelul n se scriu sub forma:

. Folosind acestă relaţie se pot calcula frecvenţele tuturor radiaţiilor

emise, corespunzătoare tuturor seriilor spectrale.

O altăverificare a modelului a fost obţinută prin compararea energiei de ionizarea atomului de hidrogen
obţinută prin calcul cu valoarea energiei de ionizare determinată experimental. Valoarea calculată a
acesteia este: Wleg=–E1=hcR=13,6 eV, valoare ce se verifică experimental.

Numere cuantice

Unele dificultăţi ale modelului lui Bohr. Modelul lui Bohr dă rezultate bune dacă se aplică pentru
atomul de hidrogen sau pentru atomii hidrogenoizi (atomii formaţi dintr-un nucleu cu sarcina Ze şi un
singur electron). În cazul celorlalţi atomi cu mai mulţi electroni energia totală a atomului v-a fi influenţată
şi de interacţiunile electron-electron. Datorită acestor interacţiuni expresia energiei totale cunoscută pentru
atomul de hidrogen suferă anumite corecţii pentru a devenii aplicabilă atomului cu mai mulţi electroni.
Primele abateri apar în spectrele metalelor alcaline.
Pentru descrierea stărilor energetice posibile în cazul atomilor cu mai mulţi electroni, pe lângă numărul
cuantic principal, vor fi introduse încă trei numere cuantice şi anume: număr cuantic orbital, număr
cuantic magnetic şi număr cuantic de spin.
Număr cuantic principal n: cuantifică energia atomului în stările staţionare ca şi în modelul Bohr. n ia
valori întregi şi pozitive (n=1,2,3,…). Valoarea n=1 coincide stării de energie minimă numită stare
fundamentală.
Număr cuantic orbital : cuantifică momentul cinetic ca mărime conform relaţiei:
, unde L este momentul cinetic, iar =h/2.
Pentru un n dat număr cuantic orbital  poate lua valorile =0,1,2,…,(n–1), adică n valori.
Pentru o stare energetică dată momentul cinetic poate lua n valori distincte, motiv pentru care spunem
ctarea energetică este degenerată, gradul de degenerare fiind dat de numărul valorilor lui .
Număr cuantic magnetic m: cuantifică momentulcinetic ca orientare spaţială, în sensul că proiecţia
momentului cinetic pe o axă oarecare poate lua numai anumite valori cuantificate: L Z=m, unde m este
numărul cuantic magnetic şi poate lua pentru un  dat (2+1) valori.
Numărul cuantic magnetic descrie comportarea atomului în câmp magnetic.
Mişcarea electronuuli pe orbită în jurul nucleului echivalează cu un minicurent electric ce va genera un
moment magnetic orbital orientat perpendicular pe suprafaţa orbitei şi antiparalel cu momentul cinetic
deoarece electronul are sarcina negativă.
Momentul magnetic orbital al electronului se poate calcula după relaţia:

16
Materia de clasa a XII-a

, unde mărimea B=e/2m0 se numeşte magnetonul Bohr-

Procopiu şi are valoarea B=0,927∙10–23A∙m2.

Energia potenţială de interacţiune magnetică este: .

Din punct de vedere clasic, energia de interacţiune magnetică poate să orice valoare între –BB şi BB,
deoarece momentul magnetic  poate să aibă orice orientare spaţială. Cuantificarea orientării spaţiale a
momentului magnetic face ca energia de interacţiune magnetică să ia numai valori discrete.
Energia magnetică se adaugă energiei totale a electronului pe orbită în absenţa câmpului şi modifică
astfel valoarea energiei nivelului, astfel că în locul unui singur nivel de energie apar 2+1 nivele
corespunzătoare valorilor numărului cuantic magnetic m deplasate faţă de nivelul dat cu valorile:
–BB, –B(-1)B,…,0, BB,…, B(–1)B, BB.
Prin urmare nivelul energetic se despică în 2+1 subnivele energetice. Acest fenomen a fost observat
experimental şi poartă numele de efect Zeeman; iar pentru un ansamblu de atomi în câmp magnetic, liniile
spectrale se multiplică datorită despicării nivelelor energetice.
Număr cuantic de spin. Odată cu dezvoltarea spectroscopiei de înaltă rezoluţie s-au pus în evidenţă, cel
mai clar la spectrele atomilor metalelor alcaline, că unele linii spectrale sunt formate dintr-o pereche de
linii – un dublet – cu lungimi de undă foarte apropiate. Apariţia acestor perechi de linii indică faptul că
nivelele între care are loc tranziţia sunt scindate, fapt ce nu poate fi explicat decât pe baza interacţiunilor
din interiorul atomului, deoarece efectul apare în absenţa câmpului magnetic exterior.
Explicaţia a fost dată prin introducerea unei noi proprietăţi a electronului, momentul cinetic propriu,
sau de spin. El ia valori discrete după relaţia: , unde S este momentul cinetic de spin, iar
seste numărul cuantic de spin, care pentru electron are valoarea s=1/2.
Mărimea momentului cinetic de spin este cuantificată cu ajutorul numărului cuantic de spin, iar
orientarea spaţială a momentului este cuantificată de numărul cuantic magnetic de spin mS.
SZ=mS∙, unde mS=1/2.
Dacă atomul se găseşte într-un câmp magnetic exterior, datorită interacţiuni dintre momentul de spin şi
momentul orbital, fiecare linie spectrală v-a fi despicată în două linii foarte apropiate greu de sesizat.
Acest fenomen poartă denumirea de structură fină a liniilor spectrale.

Radiaţii X

Radiaţiile X sunt radiaţii electromagnetice analoage celor luminoase, însă de frecvenţe mult mai mari.
Domeniul lungimilor de undă corespunzătoare radiaţiei X se întinde între 0.01 nm şi 50 nm. Este emisă fie
prin excitarea atomului pe unul din nivelele interioare, fie la frânarea într-o substanţă a unor particule
rapide, încărcate electric. Radiaţiile X se obţin în tuburi vidate în care electronii emişi de un catod
incandescent (filament) sunt acceleraţi sub o tensiune de 60–125 kV (tuburi de raze X), cicnind anodul pe
care este fixat, sub formă de pastilă, elementul care emite radiţia X. Astfel ,radiaţia X este rezultatul
interacţiunii între electronii rapizi şi atomii substanţei anodului. În funcţie de tipul mecanismului de
interacţiune, poate să apară radiaţie X de frânare sau radiaţie X caracteristică.
Radiaţia X de frânare. Electronii cu viteză mare pot străpunge cu uşurinţă învelişul electronic al
atomului şi să se apropie de nucleu. Nucleul fiind încărcat pozitiv, va devia electronul de la direcţia sa
iniţială obligândul să evolueze după o hiperbolă, fapt ce duce la frânarea lui în câmpul nucleului şi la
emisia de fotoni. Radiaţia X este formată din fotonii emişi în urma frânării electronilor. Deoarece energia
fotonilor emişi poate lua orice valoare între zero şi energia maximă egală cu energia electronilor incidenţi,
spectrul radiaţiei X de frânare este un spectru continuu. Energiei maxime a radiaţiei (eU) îi corespunde o
lungime de undă minimă dată de relaţia: .
Se constată că limita spectrului continuu şi forma lui nu depind de natura elementului anodului, ci
numai de tensiunea de accelerare.
Radiaţia X caracteristică. Ia naştere în urma interacţiunii dintre electronii incidenţi cu energie cinetică
mare şi electronii de pe straturile interioare ale atomilor din care este constituit anodul. În urma acestor

17
Materia de clasa a XII-a
interacţiuni atomii pot fi ionizaţi, iar electronii rămaşi tind să se rearanjeze pentru a aduce atomul în starea
de energie minimă, emiţându-se fotoni cu energia bine determinată caracteristică elementului ai cărui
atomi au fost excitaţi.
Energia radiaţiei este dată de diferenţa de energie între cele două nivele între care are loc tranziţia, iar
frecvenţa radiaţiei caracteristice poate fi calculată cu legea lui Moseley:

, unde R este constanta lui Rydberg, Z este numărul atomic al

elementului emiţător, n şi k numerele cuantice principale ale nivelelor între care are loc tranziţia,  este
constanta de ecran şi se determină experimental.
Deoarece energia radiaţiei ia valori distincte, spectrul este unul de linii şi depinde de tipul elementului
emiţător, cea ce a adus acestuia denumirea de spectru caracteristic.
Spectrele de raze X au următoarele caracteristici:
1) frecvenţe mai mari decât radiaţiile luminoase deoarece se emit prin dezexcitarea pe nivelele
interioare,
2) sunt mai simple, având mai puţine linii a căror frecvenţă variază monoton cu Z.
Din cauza acestei ultime caracteristici, spectrele de raze X se utilizează pentru identificarea
elementelor dând o metodă de analiză chimică foarte precisă şi foarte sensibilă.

Tranziţii spontane şi induse. Efectul LASER

Tranziţii cuantice. Modificarea stării interne a unui sistem sub acţiunea unor cauze interne sau externe
se nimeşte tranziţie cuantică a sistemului.
În cadrul unui sistem atomic constituit dintr-un număr mare de atomi, vor exista întotdeauna un număr
de atomi aflaţi în stări excitate capabili să producă în orice moment o tranziţie cuantică prin dezexcitare.
Deoarece procesul de dezexcitare este un proces aleator, el se realizează cu o anumită probabilitate, astfel
probabilitatea de tranziţie în unitatea de timp se poate defini prin relaţia:
, unde N este numărul de sisteme care au executat tranziţia în

intervalul de timp t, iar N este numărul de sisteme în stare excitată (capabile să execute tranziţia).
Dacă această probabilitate este constantă în timp atunci din relaţia ei de definiţie se poate deduce legea
de variaţie în timp a numărului de sisteme în stare excitată, N.
Relaţia de mai sus se poate scrie sub forma următoare:
,
care se integrează în felul următor:

unde N0 este numărul de sisteme în stare excitată la momentul arbitrar ales, t=0.
Se obişnuieşte să se utilizeze în loc de probabilitatea de tranzişie P, mărimea inversă: =1/P,care se
numeşte timpul mediu de viaţă al stării excitate. Astfel legea de variaţie se scrie:

Timpul mediu de viaţă în stare excitată nu depinde de numărul de sisteme excitate, ci numai de
caracteristicile interne ale stării sistemului.

Emisia spontană, emisia indusă. Se constată că la orice temperatură (T>0), într-un sistem constituit
dintr-un număr mare de atomi, există un anumit număr dintre aceştia aflaţi în stări energetice excitate.
Acest număr creşte odată cu creşterea temperaturii.

18
Materia de clasa a XII-a
Timpul mediu de viaţă în stările excitate este de obicei foarte scurt (=10–8s), după care atomii excitaţi
trec în starea fundamentală de la sine. Aceste tranziţii ce se produc de la sine se numesc tranziţii spontane.
Într-un sistem atomic putem produce procese de dezexcitare a atomilor, după un timp mai scurt decât
timpul mediu de viaţă, printr-o intervenţie din mediul exterior sistemului. O asemenea tranziţie se numeşte
tranziţie indusă sau stimulată.

Inversia populaţiilor. Datorită ciocnirilor provocate de agitaţia termică, unele particule constituente
ale unui corp vor fi excitate, la orice temperatură a lui. Deşi excitările se produc complet la întâmplare,
totuşi statistic, la o temperatură oarecare T, repartizarea numărului de particule excitate respectă o anumită
regulă şi anume: numărul de particule excitate pe nivelele din ce în ce mai înalte este din ce în ce mai mic.
Matematic, o astfel de repartiţie este descrisă de legea de distribuţie a lui Boltzmann:
, unde N1 şi N2 sunt numărul de atomi excitaţi pe nivelele energetice W 1 şi,
respectiv, W2 (W1< W2); k este constanta lui Boltzmann. Din această relaţie se observă că N 1>N2. Tot
această relaţie ne arată că oricât am încălzi corpul, numărul atomilor excitaţi pe un nivel superior nu poate
să depăşească numărul atomilor excitaţi pe nivelele energetice inferioare.
Fenomenul prin care numărul particulelor excitate pe un nivel superior devine mai mare decât numărul
particulelor aflate pe un nivel inferior se numeşte inversia populaţiilor între cele două nivele. Din cel
souse mai sus reiese că, pe cale termică nu se poate realiza inversiunea populaţiilor între nivelele
energetice.
Inversiunea populaţiilor se poate realiza numai în cazul speciilor atomice ce conţin un nivel metastabil.
Spunem despre un nivel energetic că este metastabil dacă timpul de viaţă al atomului în starea excitată
este anormal de mare (mai mare decât timpul mediu de viaţă =10–8s).

Efectul LASER. Vom considera o substanţă ce conţine un nivel metastabil şi în care s-a realizat
inversia populaţiilor între nivelele W1 şi W2(N1>N2). În felul acesta fotonii fascicului incident vor suferii
mai multe interacţiuni cu atomii excitaţi pe nivelul W 2, decât cu cei de pe W1.
Dacă fasciculul incident conţine fotoni de energie egală chiar cu W 2–W1, aceştia interacţionând
rezonant cu atomii respectivi vor provoca dezexcitarea indusă a lor, fiecare act fiind urmat de emisia unui
foton, de aceaşi energie şi în fază cu cel care a stimulat tranziţia. Astfel, în fasciculul emergent, radiaţia cu
frecvenţa =( W2–W1)/h va fi mai intensă (conţine mai mulţi fotoni), obţinându-se în felul acesta o
amplificare a radiaţiei. Se constată că amplificarea radiaţiei monocromatice respective va fi cu atât mai
mare cu cât nivelul W2 este mai populat decât W1.
Dacă se iradiază o substanţă aflată în condiţii obişnuite, adică mai puţin populată pe nivelul superior
decât pe cel inferior, nu se obţine fenomenul de aplificare a radiaţiei, deoarece tranziţiile care se produc pe
baza absorbţiei de fotoni sunt mai numeroase decât cele cu emisie de fotoni. Pe lângă aceste tranziţii mai
pot avea loc şi tranziţii neradiative (fotonii emişi în urma proceselor de dezexcitare sunt cedaţi atomilor
vecini, ceea ce duce la încălzirea corpului).
Fenomenul de amplificare a radiaţiei electromagnetice bazat pe emisia stimulată poartă numele de efect
LASER.
Părţile constituente ale unui laser sunt: mediul activ, sistemul de excitare şi rezonatorul optic.
Mediul activ constitue partea esenţială a unui laser şi este mediul în care se găseşte sistemul de
atomi aflaţi într-o stare energetică superioară celei de echilibru ( este format din specii de atomi ce conţin
un nivel metastabil ).
Sistemul de excitare este necesar pentruobţinerea de sisteme atomice cu mai mulţi atomi în starea
energetică superioară. Există mai multe moduri de a realiza excitarea atomilor în mediul activ, după natura
mediului, astfel ca sisteme de excitaţie pot fi: o sursă intensă de lumină şi o oglindă pentru focalizarea
luminii pe mediul activ; o sursă de tensiune pusă în legătură cu electrozii unui tub de descărcare în care
este introdus mediul activ.
Rezonatorul optic este alcătuit dintr-un sistem de două oglinzi semitransparente paralele care au
rolul de a menţine fotoni emişi în mediul activ(fotoni emişi pe o direcţie perpendiculară pe oglizi sunt
reflectaţi şi vor descrie o mişcare de du-te-vino în mediul activ) şi în felul acesta ei putând stimula şi alte
tranziţii în urma cărora se va obţine o radiaţie amplificată. Datorită semitransparenţei oglinzilor o parte din

19
Materia de clasa a XII-a
fotonii rezultaţi în urma amplificării să părăsească dispozitivul laser sub forma unui fascicul de lumină
îngust şi bine direcţionat.
Proprietăţiile radiaţiei laser. 1. Intensitatea foarte mare. Datorită dezexcitării unui număr mare de
atomi într-un timp foarte scurt, intensitatea fasciculului laser este mult mai mare decât intensitatea
fasciculelor emise de sursele convenţionale.
2. Radiaţia este monocromatică. Aceasta se datorează faptului că emisia este stimulată numai între
două nivele înguste, bine determinate.
3. Coerenţa. Radiaţia emisă fiind în fază cu radiaţia stimulatoare, formează un fascicul coerent.
4. Direcţionalitatea. Radiaţia laser este emisă de la început sub forma unui fascicul paralel, datorită
acţiunii oglinzilor care intră în componenţa rezonatorului optic.
Aplicaţii. Radiaţia laser are numeroase aplicaţii în diferite domenii de activitate: industrie, medicină,
telecomunicaţii etc.

ELEMENTE DE FIZICA SOLIDULUI

Legătura cristalină

Formarea fazei solide este determinată de apariţia unor forţe de interacţiune, atât de atracţie cât şi de
respingere, între particulele structurale atunci când acestea sunt apropiate la distanţe suficient de mici.
Aceste particule pot fi atomi, ioni sau molecule, iar în funcţie de natura lor putem distinge patru tipuri de
forţe care asigură legătura cristalină.
1. Legătura Van der Waals. Este o legătură relativ slabă şi se realizează între atomi cu pături
electronice exterioare complet ocupate cu electroni sau între moleculele cu legături chimice saturate

(molecule dipolare). Natura forţelor de legătură de tip Van der Waals poate fi explicată considerând cazul
simplu al interacţiunii dintre doi atomi de heliu.
În multe cazuri , muleculele se prezintă sub forma unui dipol electric constant. Între aceşti dipoli apar
forţe de atracţie electrostatică care determină o ordonare riguroasă a acestora. O dată cu apropierea dintre
ei, apar forţe de respingere care sunt cauzate, în principal, de interacţia electrostatică a nucleelor încărcate
cu sarcină pozitivă. Astfel, pentru ca sistemul atomic să fie stabil, distanţa dintre particulele care
interacţionează va avea o valoare r0 pentru care forţele de atracţie sunt
egale cu forţele de respingere, iar energia potenţială totală va avea
valoare minimă în punctul r0.
Cristalele în care predomină legătura chimică Van der Waals se
numesc cristale Van der Waals sau moleculare.
2. Legătura ionică. Acest de legătură chimică predomină în
cristalele formate din ioni pozitivi şi negativi. Se realizează între ioni

ai unor substanţe moleculare formate din atomi cu un potenţial de ionizare diferit. În cazul acestei legături
interacţiunea este de natură electrostatică, între ioni apărând atât forţe de respingere cât şi forţe de atracţie,
iar pe ansamblu sistemul acestor forţe echilibrând reţeaua cristalină.
Legătura chimică a cărei cauză este interacţiunea electrostatică dintre ionii cu sarcini electrice de
semne opuse poartă denumirea de legătură ionică, iar cristalele în care predomină acest tip de legătură se
numesc cristale ionice.

20
Materia de clasa a XII-a

3. Legătura covalentă. Se realizează între atomi ce au ultimul strat incomplet ocupat cu electroni, prin
“colectivizarea” electronilor de valenţă. Numărul legăturilor covalente este egal cu numărul electronilor de
valenţă.
4. Legătura metalică. Este caracteristică speciilor atomice pentru care electronii părăsesc foarte uşor
atomii. Ionii creaţi ocupă poziţii relativ fixe într-o structură ordonată, punctele relativ fixe numindu-se
noduri ale reţelei cristaline. Această structură se consideră “scufundată” într-o “mare electronică”.
Echilibrul forţelor electrostatice ce apar în interiorul acestui ansamblu asigură stabilitatea ansamblului.
Deci legătura metalică poate fi explicată prin “colectivizarea” tuturor electronilor de valenţă din reţeaua
cristalină.

Structura cristalină a corpului solid

1. Clasificarea corpurilor solide după structură. Într-un corp solid fiecare particulă structurală (atom
sau moleculă) ocupă o poziţie bine determinată în raport cu vecinii săi datorită forţelor de interacţiune
dintre atomi care sunt destul de mari şi care duc la fixarea poziţiilor atomilor în solid.
Astfel, cea mai mică parte structurală dintr-o substanţă cristalină care reprodusă pe trei direcţii spaţiale
independente poate genera întreaga reţea cristalină a unei substanţe se numeşte celulă elementară.
O asemenea structură cristalină ce conţine atomi ai aceleaşi substanţe perfect ordonate în cadrul reţelei
cristaline constitue un monocristal.
Existenţa unui monocristal ideal este puţin probabilă, astfel, în cadrul unui monocristal putând exista
anumite neregularităţi numite defecte. Aceste defecte pot fi punctuale, unidimensionale şi bidimensionale.
În cadrul defectelor punctuale, datorită agitaţiei termice a reţelei aflată la o anumită temperatură, unii
atomi pot părăsi nodurile reţelei, generând în acest fel o vacanţă interstiţială. Atomii ce se găsesc în afara
reţelei cristaline, care au generat vacanţe interstiţiale, se numesc atomi interstiţiali. Tot un defect punctual
apare într-un monocristal dacă acesta conţine atomi străini numiţi impurităţi. Acestea se pot găsi fie în
nodurile reţelei cristaline substituind atomi ai substanţei considrate numite impurităţi substituţionale, fie
în altă parte a reţelei numite impurităţi interstiţiale. Aceste impurităţi pot duce la o deformare punctuală a
reţelei cristaline datorită dimensiunilor diferite şi a proprietăţiilor diferite de cele ale atomilor substanţei
considerate.
Pe de altă parte, datorită unur cauze mecanice, pot să apară alunecări de plane reticulare pe o anumită
direcţie generându-se un defect unidimensional. În această situaţie perturbarea reţelei cristaline se întinde
pe direcţia unei drepte care poartă denumirea de linie de dislocaţie.
Există corpuri solide formate din mai multe blocuri cristaline orientate diferit unele în raport cu altele.
Dimensiunile acestor blocuri sunt mici şi poartă denumirea de microcristalite. La dimensiuni
macroscopice o substanţă cristalină este generată dintr-o mulţime de microcristalite aşezate în contact
unele faţă de altele în diverse plane. Se generează astfel o substanţă policristalină, planele diferite de
contact dând defecte bidimensionale în cristalul respectiv.
Corpurile aparent solide în care există doar zone de mici dimevsiuni ce trădează o anumită structură
cristalină înglobate într-o stare lichidă cu vâscozitate anormal de mare se numesc corpuri amorfe(sticla,

21
Materia de clasa a XII-a
bitum, ebonită, cauciuc etc.). Prin urmare luând drept criteriu ordinea la distanţă sau apropierea în
aranjarea atomilor putem clasifica corpurile solide în corpuri cristaline şi corpuri amorfe; corpurile
cristaline se împart înmonocristaline şi policristaline.
2. Reţeaua cristalină. Cea mai importantă proprietate a corpurilor cristaline constă în aşezarea atomilor
constituenţi într-un aranjament periodic care poartă denumirea de structură cristalină. Pentru descrierea
structurilor cristaline se utilizează următoarele noţiuni:
a) Celula elementară care este caracterizată în cazul tridimensional de şase parametri (muchiile a,b şi
c, ale paralelipipedului care formează celula şi unghiurile , şi  dintre ele) care se numesc
parametrii celulei elementare.
b) Constanta reţelei reprezintă una din muchiile celulei elementare.
c) Axele cristalografice se definesc ca fiind direcţiile muchiilor celulei elementare.
În afară de simetria de translaţie, reţelele cristaline posedă şi proprietăţi de simetrie faţă de rotaţii,
reflexii şi inversiuni sau combinaţii ale acestora.

Structura de benzi a energiei electronilor în solide: metale, semiconductoare, dielectrici

1. Stări energetice ale electronilor în cristal.

Orice cristal este constituit din atomi, ioni sau molecule, iar fiecare din aceste particule reprezintă un
sistem cuantic, format din nuclee şi electroni. Pentru simplitate să presupunem că avem un ansamblu de N
atomi de Na în stare liberă şi să urmărim procesele fizice care au loc când apropiem din ce în ce mai
multaceşti atomi până la formarea fazei cristaline stabile. Atomii izolaţi sunt caracterizaţi de nivele
energetice discrete, pe fiecare nivel existând un număr bine determinat de electroni.
Pentru ra atomi pot fi consideraţi izolaţi, neexistând posibilitatea trecerii electronilor de la un atom
la altul. Există o “barieră de potenţial” prea înaltă pentru ca electronii să o poată străbate. Dacă ra se
constată o micşorare a “barierei de potenţial” datorată interacţiunilor multiple, nivelele 3s devenind
superioare înălţimii barierei se crează astfel posibilitatea trecerii spontane a electronilor 3s de la un atom
la altul. Fenomenul este însoţit de unul de degenerare (multiplicare) a nivelelor energetice discrete iniţiale.
1) În cazul de faţă nivelul energetic s degenerează în N subnivele care vor putea fi ocupate de 2N
electroni.
2) Nivelul p va degenera în (2l+1)N subnivele în care l=1 astfel încât numărul subnivelelor va deveni 3N
pe care vor putea exista 6N electroni.
2. Banda de conducţie şi banda de valenţă
Se poate trage concluzia că în cristal fiecare nivel energetic întâlnit la atomii izolaţi, degenerează într-o
bandă energetică, prin aceasta înţelegându-se intervalul energetic în care pot exista electronii (bandă
energetică permisă). Benzile energetice permise sunt separate între ele prin intervale energetice în care nu
există nivele energetice pentru electroni numite benzi de energie interzise.
Din punct de vedere al studierii substanţei prin prisma benzilor energetice, prezintă interes banda de
energie ce degenerează din nivelele de valenţă numită bandă de valenţă, şi banda imediat superioară
acesteia, complet liberă de electroni, numită bandă de conducţie. Banda de valenţă poate fi parţial ocupată
sau total ocupată cu electroni în funcţie de natura chimică a atomilor, de structura cristalină sau de alţi
factori. La metale banda de valenţă şi banda de conducţie nu sunt despărţite practic de o bandă interzisă,
ele suprapunându-se (Eg=0). Cu alte cuvinte, la metale electronii de valenţă pot părăsi oricând atomul din
care fac parte participând la conducţia electrică (trec în banda de conducţie). La celelalte substanţe banda
interzisă există, lărgimea acesteia Eg0, ducând la următoarea clasificare:
a) Eg3eV spunem că avem de-a face cu un izolator electric;
b) Eg3eV spunem că avem de-a face cu o situaţie caracteristică semiconductorilor.
Iniţial se utiliza un criteriu empiric de clasificare a corpurilor solide în funcţie de valoarea rezistivităţii
lor , astfel se disting următoarele clase de substanţe:
– metale cu  de la 10–8 până la 10–6 ∙m;
– semiconductoare cu  de la 10–6 până la 1012 ∙m;
– izolatoare cu  de la 1012 până la 1022 ∙m.

22
Materia de clasa a XII-a
Conducţia electronică a semiconductoarelor

1. Purtători de sarcină în semiconductoare. Semiconductorii reprezintă acea categorie de substanţe

care se comportă ca izolatori electrici la temperaturi scăzute şi au o conductibilitate electrică din ce în ce
mai bună odată cu creşterea temperaturii. Datorită agitaţiei termice a reţelei cristaline unii electroni pot
primi o energie suficientă ruperii legăturilor covalente părăsind atomul. Locurile rămase libere prin
plecarea electronilor se numesc goluri. Dacă un asemenea cristal este supus unei diferenţe de potenţial
asistăm la o migraţie a electronilor spre capătul polarizat pozitiv şi una a golurilor spre capătul polarizat
negativ. Deci la conducţia electrică participă practic atât electronii cât şi golurile, aceasta numindu-se
conducţie electron-gol.
De remarcat faptul că apariţia fiecărui electron de conducţie atrage după sine apariţia unui gol.
Concetraţia electronilor este întotdeauna egală cu cea a golurilor, semiconductorul numindu-se cu
conducţie intrinsecă.
n=p=ni , unde n concentraţia electronilor, p concentraţia golurilor, iar ni concentraţia intrinsecă.
2. Semiconductoare cu impurităţi. Aceste tipuri de semiconductoare se mai numesc şi semiconductoare
cu conducţie extrinsecă. Aceştia se obţin prin impurificarea unui cristal semiconductor pur cu elemente
pentavalente sau trivalente, proces ce poartă denumirea de dopare. În primul caz impurităţile pentavalente
se numesc donoare, generând un semiconductor de tip n; iar în al doilea caz impurităţile trivalente se
numesc acceptoare, generând un semiconductor de tip p.
a) În cazul donorilor din cei cinci electroni de valenţă ai atomilor (As, P) numai patru vor realiza
legături covalente cu electronii atomilor vecini (Ge, Si), al cincilea devenind electron de conducţie. Deci
fiecare atom de impuritate va genera un electron de conducţie, astfel aceţtia vor avea concentraţia nd. La o
temperatură oarecare pe lângă aceşti electroni apar în concentraţii egale ni electroni şi goluri, astfel încât
concentraţia totală a electronilor va deveni n=nI+nd; iar a golurilor p=ni. Se constată deci că np, motiv
pentru care semiconductorul se numeşte de tip n. La acest tip de semiconductori electronii sunt purtătorii
de sarcină majoritari, iar golurile purtătorii minoritari.
b) Semiconductorii de tip p se obţin prin impurificarea unui cristal pur cu elemente trivalente (B). Cei
trei electronide valenţă vor realiza trei legături covalente cu electroni proveniţi de la atomii vecini, o
legătură covalentă rămânând nesatisfăcută. Fiecare atom de impuritate va genera astfel în reţeaua
cristalină un gol care poate participa la conducţia electrică. Dacă pa este concentraţia impurităţiilor
acceptoare, iar la o temperatură dată existând în cristal perechi electron-gol, astfel încât concentraţia totală
a golurilor va fi p=pa+ni, iar a electronilor n=ni. Se constată că pn, motiv pentru care semiconductorul se
numeşte de tip p.
3. Formula conductivităţii eletrice a unui semiconductor. Pentru a afla conductivitatea unui
semiconductor trebuie determinată densitatea de curent j=I/S, care rezultă în semiconductor datorită
deplasării purtătorilor mobili sub acţiunea unui câmp electric
extern de intensitate .
Într-un cristal cu reţeaua perfect periodică, purtătorii
caracterizaţi de masa lor se supun legilor mecanicii clasice.
Astfel, sub acţiunea câmpului exterior, ei capătă o mişcare

uniform variată cu acceleraţiile: ; .

Purtătorul mobil după ce străbate o porţiune din cristal

suferă o ciocnire care îi schimbă direcţia de mişcare. Dacă timpul mediu dintre două ciocniri este tc, timp
în care componenta vitezei pe direcţia lui creşte de la zero la , rezultă o viteză medie în direcţia lui
, numită viteză de drift (sau viteză de antrenare): .
Dacă volumul cristalului considerat este l∙S, atunci numărul electronilor de conducţie existenţi în cristal
va fi n∙l∙S, iar al golurilor p∙l∙S. Sarcina electrică trasportată de aceşti purtători mobili este Qn=–enlS
pentru electroni şi Qp=eplS pentru goluri.

23
Materia de clasa a XII-a

Vitezele medii ale celor două tipuri de purtători au expresiile: ; respectiv

, unde  se numeşte mobilitate, se măsoară în m2/Vs şi are o valoare constantă dacă tc

este independent de E. Purtătorii de sarcină vor străbate lungimea l a cristalului în timpul t electronii,
respectiv t’ golurile. Astfel: l=vnt şi l=vpt’.

- analog pentru goluri se ajunge la:

- conductivitatea electrică a semiconductorului

Astfel reprezintă legea lui Ohm pentru un semiconductor

24