Universitatea din piteşti

Facultatea de Ştiinţe – Inginerie fizică, anul III

PROCESE FUNDAMENTALE ÎN
PLASMĂ

Profesor: Student:

Conf. univ. Dr. Benedict Oprescu Ghergu Roxana Maria

 -2009-

Cuprins

1. Clasificarea ciocnirilor;
2. Imbogăţirea fasciculului incident. Coeficientul de ionizare în
volum (primul coeficient Townsend);
3. Procese de ionizare în plasmă;
3.1 Ionizarea prin ciocnire electronică;
3.2 Fotoionizarea;
3.3 Ionizarea multifotonică;
3.4 Transferul de sarcină;
3.5 Ionizarea Penning;
3.6 Ataşarea electronică (ioni negativi);
4. Bibliografie.

2
 Introducere

Termenul de plasmă a fost introdus prin anul 1928 de către Irving

Langmuir, care studia, pe atunci, diverse tipuri de descărcări electrice în gaze, la
presiuni joase. În aceste descărcări se întâmplă deseori ca gazul luminos să
ocupe nu numai spaţiul dintre electrozi, ci să se răspândească peste tot în
tuburile şi canalele de sticlă ale sistemului vidat, analog fluidelor biologice
(plasmatice) care se află răspândite peste tot în organism, putând fi extrase din
orice parte a lui. Din această analogie, pur formală, s-a născut denumirea de
plasmă, dată de Langmuir gazului ionizat şi luminos din tuburile de descărcare.
Vom defini plasma ca un sistem(sau corp) fizic cvasineutru din punct de
vedere electric, în componenţa căruia intră particule pozitive, negative, neutre şi
fotoni. Particulele pozitive sunt întotdeauna ionii atomici sau moleculari, iar cele
negative, de obicei, electronii. Ionii negativi, formaţi în urma ataşării
electronilor la atomi sau molecule, se întâlnesc mai rar şi au o importanţă
secundară. Particulele neutre sunt atomii sau moleculele care se pot afla fie în
stare fundamentală, fie în diferite stări excitate. Dezexitarea acestora conduce la
formarea fotonilor din volumul plasmei.

3
 Procese fundamentale în plasmă
1. Clasificarea ciocnirilor

Cum am vazut, plasma este un ansamblu de particule încărcate(ioni pozitivi, ioni

negativi, electroni), particule neutre(excitate sau nu) şi fotoni (radiaţie electromagnetică).
Aceste particule se afflă într-o necontenită mişcare şi permanentă interacţie şi atât
între ele, cât şi cu câmpuri electr ice, magnetice şi gravitaţionale din exterior, precum şi cu
pereţii incintei. Ca urmare a numeroaselor şi variatelor interacţii, plasma apare ca un
sistem dinamic, în care procesele de pierdere a particulelor sunt concurate de procesele de
formare a lor. Astfel, prin procesele de ionizare „dispar” atomi neutri, iar prin
recombinare se formează atomi neutri. De asemenea, prin radiaţie, plasma pierde fotoni,
dar această pierdere este concurată de formarea lor prin dezexcitarea radiativă a atomilor.
Există, de asemenea, o permanentă interacţie plasmă-solid ce are loc la suprafaţa
electrozilor şi pereţilor incintei în care evoluează plasma.
O clasificare generală va avea, deci, în vedere trei tipuri de interacţii:
A. Procese elementare de volum. Acestea sunt interacţii între particulele
constituente ale plasmei(ciocniri elastice, excitări, ionizări, recombinări etc.)
B. Procese elementare supeficiale, adică interacţii între particulele constituente
ale plasmei şi suprafeţele electrozilor, pereţilor sau altor solide din incintă.
C. Interacţii ale particulelor electrizate cu câmpurile electrice şi magnetice
prezente în plasmă.
Trebuie amintită o distincţie importantă între procesele de ciocnire şi anume, ele
pot fi de două feluri: procese elastice şi procese neelastice. La rândul lor, procesele
neelastice pot fi directe (de speţa I-a) şi inverse (de speţa a II-a) .
Procesele elastice se caracterizează prin aceea că energia internă totală a
partenerilor nu se modifică cu ocazia ciocnirii
∆w = w final − wini ţniţ = 0 (1)
Într-un astfel de proces, starea cuantică a fiecăreia din particulele ce iau parte la interacţie
rămâne neschimbată în urma ciocnirii. De exemplu, dacă în urma interacţiei dintre un
electron şi un atom neutru s-a produs numai un schimb de energie cinetică între ei (fără
excitarea sau ionizarea atomului), ciocnire este elastică. Tot astfel de interacţii pot avea
loc între atomi, ioni etc.
În procesele neelastice energia internă a cel puţin unuia din partenerii ciocniri se
modifică, astfel că
∆w = w final − w iniţniţ ≠ 0 (2)
şi anume, dacă ∆w >0, avem o ciocnire neelastică directă sau de speţa I, iar dacă ∆w <0,
avem o ciocnire neelastică inversă sau de speţa a II-a. În ciocnirile directe, energia internă
a cel puţin uneia din particule creşte, cazul excitării atomului prin coliziunea sa cu un
electron rapid. În ciocnirile inverse, cel puţin una din particule cedează energie, cazul
dezexcitării neradiactive a unui atom excitat, la ciocnirea sa cu un electron; energia de
excitare va fi preluată de electron sub forma de energie cinetică (ciocnire superelastică).
Pe scurt, tabloul general al interacţiilor în plasmă este unrătorul:

4
 Elastice

Directe,
De volum
Procese elementare în >0
plasmă
De Neelastice
suprafaţă
Inverse
<0

2. Îmbogăţirea fasciculului incident coeficientul de ionizare în volum

(primul coeficient Townsend)

În fizica plasmei întâlnim deseori cazuri în care fasciculul incident pe un corp ţintă se
îmbogăţeşte pe direcţia sa de mişcare, x, în loc să slăbească. Mai precis, evoluţia
fasciculului de intensitate I(x) se caracterizează prin condiţia I(x + dx)>I(x). Pentru
claritate, vom considera un fascicul monoenergetic de electroni, de intensitate I 0 , care
intră într-un gaz unde domneşte şi un câmp electric de la care electronii au posibilitatea să
preia energia necesară compensării pierderilor prin ciocniri. Presupunem de la început că
la fiecare impact electronii au energia cinetică corespunzătoare ionizării particulelor
gazului ţintă. În urma fiecărui act de ionizare apare un ion pozitiv şi (cel puţin) un
electron. Pe această cale (a ionizării) numărul electronilor creşte pe parcurs; fasciculul se
îmbogăţeşte. Se notează cu α numărul de ionizări produse de un electron pe unitatea de
drum. Acesta este primul coeficient Townsend. Pe un interval dx electronul va produce
α dx ionizări. Dacă ionizările sunt simple (în urma ciocnirii este epulzat un singur
electron), atunci pe distanţa dx apare α dx electroni noi. Dacă dx se află la distanţa x de
suprafaţa S 1 emiţătoare de electroni şi dacă n(x) este concentraţia electronilor la această
distanţă, atunci, evident, numărul ionizărilor (deci ale electronilor noi) va fi:
dn = αn( x) dx (3)
În cazul în care electronii sunt acceleraţi în câmpuri E uniforme, coeficientul α nu
depinde de x, şi integrarea ecuaţiei (3) este imediată
n( x ) = n0eαx (4)
n
unde o este concentraţia electronilor la x=0, adică la S 1 . Desigur relaţia (4) poate fi
scrisă şi pentru intensitatea curentului de particule
I ( x) = I 0eαx (5)
Cum reiese şi din definiţia dată mai sus, primul coeficient Townsend
dn / dx
α= (6)
n( x )
se măsoară în m −1 . Deşi s-a folosit aceeaşi notaţie, el nu are nimic comun cu coeficientul
de absorbţie. Dimensional, este asemănător secţiunii macroscopice, dar are altă
semnificaţie fizică.
Primul coeficient Townsend poate fi definit şi ca raportul dintre numărul mediu de iare
onizări produse de un electron în unitatea de timp şi viteza medie (de antrenare) u e a lui

5
 υi υi
α = = (7)
ue ve
vi se mai numeşte şi frecvenţa medie de ionizare. Notând cu λi drumul mediu
liber de ionizare
(8)
În cazul unor intervale mici de viteze, în care sectiunea de ionizare Q I poate fi
considerată constantă, vom putea lua λi = 1 / NQ i , prin urmare,
NQ i v e
α= = NQ i (9)
ve
În general, însă, Q i = Qi (v) , unde v este viteza electronului. Relaţia de definiţie (7)
deveni:
N ∫ vQ i (v ) d 3v
α= (V )
(10)
∫(V )
vf e (v ) d 3v

care, evident, pentru cazurile particulare, când Q i nu depinde de viteză,trece în (9). După
cum se vede coeficientul Townsend poate fi calculat riguros numai în măsura în care sunt
cunoscute funcţiile de distribuţie electronice corespunzătoare. În plasme, calculul acestora
este totdeauna afectat de erori, aşa încât α are în toate cazurile valori aproximative.

3. Procese de ionizare în plasmă

Dacă electronul legat al unui atom primeşte energie destul de mare, el poate trece de
pe nivelul fundamental în spectrul continuu, într-o stare nelegată, cu valori pozitive ale
energiei(E>0). Acesta este procesul de ionizare şi, în funcţie de numărul de electroni în
îndepărtaţi din atom, vorbim de ionizare de ordinul întâi(ionizare simplă, cu un singur
electron expulzat), ionizare de ordinul doi (ionizare „dublă”) etc.Ionizarea este un proces
de primă imortanţă în fizica plasmei, deoarece el este de fapt procesul prin care se
realizează trecerea de la un gaz neutru la o plasmă gazoasă.
Dată fiind dispunerea discretă a nivelelor energetice ale electronilor în atom, energiile
de ionizare se pot calcula, ele având, evident, valori caracteristice fiecărui tip de atom.

3.1 Ionizarea prin ciocnire electronică

Pentu ca reacţia de ionizare a unui atom A prin ciocnire electronică


A + e → A+ + e + e (11)

1 2
 me ve  ≥ eVionizare (12)
2 incident
Conform diagramei energetice, electronul incident(e 1 ), cu energiea cinetică E i
(1)>0, transferă atomului energie suficientă pentru a-i smulge un electron (e 2 ) (de
exemplu, din starea fundamentală) punându-l în libertate, cu o energie cinetică E cin (e2 )
>0. Bilanţul energetic este evident
Ei(1) − E (f1) = E (f2 ) + Ei( 2 ) (13)
Prin ionizare, electronul trece din domeniul stărilor (legate) cu energii negative în
domeniul stărilor (libere), cu energii pozitive. Energia cinetică a sa va fi

6
 ( 2)
Ecin = E (f 2 ) − Eioniz
2
(14)

Fig. 1 Reprezentarea schematică a mecanismului ionizării

a) ionizarea prin ciocniri electronice
b) ionizarea Penning

Desigur, în plasme există şi procesul invers

A + + e + e→ A + e (15)
care este un proces de recombinare ion-electron la ciocnire triplă.

3.2 Fotoionizarea

Energia necesară smulgerii unui electron dintr-un atom poate fi primită şi de la o undă
electromagnetică. Reacţia de fotoionizare

A + hυ → A+ e (16)
va fi posibilă dacă

hυ ≥ eV i (17)

Va exista deci o frecvenţă minimă (lungimea de undă maximă) pentru care procesul
mai este încă posibil.
Procesul invers va fi un proces de recombinare radiativă.
A + + e → A + hυ (18)
Fotoionizarea poate fi produsă şi de cuante cu energie inferioară energiei de ionizare,
dacă intervin procese în trepte. Astfel, un atom excitat print-o cicnire electronică poate fi
ionizat la ciocnirea cu un foton a cărei energie corspunde trecerii electronului de pe
nivelul de excitare în spectru continuu
A + e → A ∗ + e, A ∗ + hυ → A + + e, (hυ < eV) (19)
Prima excitare poate fi produsă şi de un foton hv 1 , urmând ca un al doilea hv 2 < eV
i să producă ionizarea

7
 A + hυ 1 → A ∗ , A ∗ + hυ 2 → A +, (hυ 1 ,hυ 2 <eV i ) (20)

Menţionăm de asemenea şi fenomenul de ionizare asociativă. Astfel iluminând vaporii

de cesiucu radiaţie hυ < eV i , reacţia de ionizare mai probabilă este aceea care are loc la
ciocnirea a doi atomi excitaţi de cesiu ( C s∗ ), după schema
C s+ hυ → C ∗s
(21)
Cs ∗ +Cs ∗ → Cs + + e
În cazul fotonilor de mare energie şi anume hυ > eV i (de exemplu, radiaţii X) trebuie
ţinut seama de probabilitatea eliberării unui electron dintr-o pătură interioară a atomului.
„Golul” creat va fi ocupat de un electron de pe nivele superioare, cu care prilej se va emite
o cuantă hυ, . Uneori această cuantă este „autoabsorbită”, eliberându-se unul sau mai
mulţi electroni (electroni Auger).
Mai trebuie ţinut seama de faptul că, în cazul hυ 〉 e Vi , electronul eliberat poate avea o
energie destul de mare ( hυ − eVi ≅ hυ ) , încât să producă, la rândul său, noi ionizări.

3.3 Ionizare multifotonică

Ca şi în cazul excitării mutifotonice, dacă fasciculul incident este foarte intens, deci
dacă se realizează în mare număr de cuante pe unitatea de volum, devin probabile ionizări
prin absorbţii multifotonice de tipul
A + nhυ → A+ + e (22)

unde, evident, hυ 〈 e i V
. Acest proces joacă un rol important în amorsarea plasmelor cu

fascicule laser foarte intense.

Precizăm că absorbţia multifotonică este un fenomen cu totul diferit de excitarea sau
ionizarea în trepte. De aceea, de exemplu, procesul de fotonizare, în două trepte

A + hυ → A∗; A∗ + hυ → A+ + e cu hυ 〈 e i V
, nu se va nota A + 2hυ → A+ + e , această

ultimă notaţie reprezetând nu ionizare în două trepte, ci ionizare bifotonică.

3.4 Transferul de sarcină

Procesul de ionizare este, desigur posibil şi la ciocnirea între particule grele. Nu vom
analiza acest fenomen, ci vom menţiona doar un caz particular şi anume acela în care
electronul expulzat nu devine liber, ci este „transferat” de la o particulă la alta. Astfel dacă
un ion pozitiv A+ dintr-o plasmă se ciocneşte cu un atom neutru B, este posibilă
ionizarea lui B, iar electronul expulzat să treacă pe A+ neutralizându-l
A+ + B → A + B + ± ∆E (23)

8
 Acest proces este mai puţin probabil decât ionizarea prin ciocniri electronice, însă el
poate deveni important în unele cazuri. Secţiunea eficace maximă o are transferul rezonant
de sarcină, realizabil între parteneri identici, caz în care ∆E = 0
A + + A → A + A+ (24)
Transferul de sarcină (de electroni) poate fi folosit pentru obţinere unor fascicule de
particule neutre. El poate constitui un factor important de pierdere de ioni pozitivi
acceleraţi, în plasmele fierbinţi din capcanele magnetice, deoarece câmpurile magnetice
nu mai acţionează asupra particulelor după ce aceste au devenit neutre.

3.5 Ionizarea Penning

Este un alt caz particular de ionizare la interacţiunea particulelor, grele. Considerăm

un amestec de două gaze A şi B, particulele A având un nivel metastabil cu energia egală
sau mai mare decât energia de ionizare a particulelor B
eV metA ≥ eV ei , B (25)
La ciocnirea acestor două particule este posibilă ionizarea particulei B în urma unui
transfer de energie de la atomul A, excitat pe nivelul metastabil
A∗ + B → A + B + + e (26)
Un exemplu este amestecul neon-argon în care atomul de Ne excitat pe nivelul 3P2 ,
metastabil, de 16,61 eV, poate ioniza atomul de Ar, care are energia de ionizare
eV i =15 ,76 eV .
Ne ∗ + Ar → Ne + Ar + + e (27)
În figura 1 (b) se vede uşor cum electronul atomului de Ar trece în spectru continuu de
enrgii (ionizare) pe seama energiei de excitare a atomului de Ne. Având în vedere
diferenţa mică ăntre cele două nivele ( ∆E = 0,85 eV ) , probabilitatea de ionizare este
foarte
apropiată de unitate în acest caz, procesul fiind mult favorizat şi de timpul mare de viaţă a
stării metastabile. Gazele moleculare obişnuite, având energia de ionizare Ei ≅ 15 eV ,
sunt uşor ionizate de atomii metastabili ai gazelor inerte, care au eV met = 16 − 20 eV .
Pentru ilustrare, dăm câteva secţiuni eficace de ionizare Penning: He m , Ar (
( )
7,25 ⋅10 −16 cm 2 ); He m , Kr ( 2,3 ⋅10 −16 cm 2 ); He m , H 2 0,98 ⋅ 10 −16 cm 2 ; Ne m , Ar
(3,46 ⋅10 −16 cm 2 ) .
Ionizarea Penning favorizează micşorarea potenţialului de aprindere a descărcărilor
electrice în gaze (efect Penning). Dacă într-un tub de descărcare umplut cu neon se adaugă
o cantitae mică de argon sau mercur, descărcarea se va aprinde la un potenţial mai mic
decât în cazul neonului pur. Scăderea potenţialului de aprindere este o consencinţă a
apariţiei de ioni pozitivi şi electroni prin ionizări Penning.

3.6 Ataşarea electronică (ioni negativi)

În general, atomii cu pătură electronică externă completă nu pot ataşa un electron

suplimentar. Acest fenomen are loc îndeosebi la ciocnire electronilor cu atomii având o
vacanţă în pătura externă. Secţiunea eficace de ataşare electronică (de formare a ionilor
negativi) are o valoare maximă pentru electronii de joasă energie ( ≅ 1eV ) care rămân un
timp apreciabil sub influenţa câmpului de atracţie atomic. Ea are, în general, valori între
0,4cm −1 −10 −5 cm −1 .

9
 Un exemplu de ciocnire cu ataşare de electroni este captura radiativă.
A + e → A − + hυ (28)
V
Dacă a este potenţialul (iar eV a energia) de ataşare, care caracterizează afinitatea,

energia cuantei hυ din (28) va fi

m v2
hυ = e e + eVa (29)
2
de und ese vede că spectrul are un prag, adică υ ∈ [ eV0 / h, ∞] .
Formarea ionilor negativi poate avea loc şi prin disociere
AB + e → A+ + B − + e (30)
sau prin ciocnirea a două particule grele
A + B → A+ + B − (31)
Ionii negativi joacă un rol mai puţin important în plasmele obişnuite. Sunt, însă, cazuri
când în prezenţa unei particule electronegative ca F, Cl, Br, I, O, C, H, O2 , SO 2 etc.
ionii negativi influienţează proprietăţile plasmei. Astfel, în condiţiile în care o parte din
electronii liberi sunt captaţi (chiar si un scurt timp) prin ataşare, se modifică coeficientul
Townsend de ionizare în gaz.

10
 Bibliografie

1. Ioan Ioviţ Popescu, Dumitru Şt. Ciobotaru,

Bazele fizicii plasmei, Ed. Tehnică, Bucureşti, anul
1987;
2. Ioan Ioviţ Popescu, Iancu Iova, Emil Toader,
Fizica plasmei şi aplicaţii, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, anul 1981;
3. Callen, J., Plasma Physics and Controlled Nuclear
fusion Research, 1971.

11